Samson – erou al credinţei şi dezamăgire - Ernst-August Bremicker / Manuel Seibel

Introducere

Istoria lui Samson este bine cunoscută celor mai mulţi cititori ai Bibliei. O istorie captivantă. O istorie plină de învăţătură. O istorie tragică. Desigur, Samson a trăit cu totul alte timpuri decât noi. Atunci nu erau creştini credincioşi. Dar dacă transpunem istoria lui în timpul nostru, putem învăţa o mulţime de lucruri din ea.

„O jumătate de creştin este o absurditate totală” – aşa se spune. Cu jumătăţi nu poţi face nimic. O jumătate de pat nu este nicidecum un pat. O jumătate de om nu este nicidecum un om. Un fotbalist profesionist, care jumătate din timpul lui joacă baschet, nu va deveni niciodată un fotbalist cu succes. Cu toate acestea noi încercăm deseori să ne strecurăm prin viaţă ca jumătate de creştini.

Cineva a gravat următoarea frază: „O sută de jumătăţi nu fac un întreg”, şi o altă afirmaţie spune: „Ori aparţii cuiva cu totul – ori deloc”. Domnul Isus ne vrea în totalitate. El nu poate folosi jumătăţi de creştini pentru o lucrare. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei 6.24) – aşa spune Domnul Isus Însuşi chiar în predica de pe munte. Aceasta sună lipsit de orice compromisuri şi este exact aşa. Apostolul Pavel scrie în privinţa aceasta: „Nimeni, slujind ca ostaş, nu se încurcă în treburile vieţii” (2 Timotei 2.4). Aceasta sună la fel de lipsit de compromisuri.

Samson a încercat şpagatul între o slujbă pentru Dumnezeul său şi flirtul cu lumea – şi în final a eşuat. Pe de o parte el era un om cu putere mare. Probabil omul cel mai puternic, care a trăit vreodată pe pământul acesta. El era o unealtă în mâna lui Dumnezeu – cel puţin temporal. El a obţinut biruinţe mari asupra duşmanilor poporului lui Dumnezeu. Dar cu regret în viaţa lui este şi reversul tragic. Bărbatul puternic avea o mare slăbiciune. El a dăruit inima lui unei femei false. La pieptul unei femei străine şi-a pierdut puterea. Ca şi captiv al filistenilor a trebuit să lucreze pentru ei. Dintr-un biruitor măreţ devine un învins de deplâns, dintr-un erou al credinţei ajunge un om ratat.

Din fericire acesta nu este sfârşitul lui Samson, căci la sfârşit harul lui Dumnezeu sărbătoreşte un succes măreţ, în ciuda întregii tragedii a vieţii sale. Dintr-un om ratat devine iarăşi un erou al credinţei. Cel care a pierdut devine iarăşi un câştigător. Biruinţa cea mai mare o are Samson în moartea sa.

Domnul Isus doreşte să ne aibă în totul pentru Sine. Apostolul Pavel scrie credincioşilor din Corint: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care Îl aveţi de la Dumnezeu, şi voi nu sunteţi ai voştri? Pentru că aţi fost cumpăraţi cu un preţ, glorificaţi deci pe Dumnezeu în trupul vostru!” (1 Corinteni 6.19,20). Dumnezeu vrea să ne aibă pentru Sine şi pentru scopul Său. El nu doreşte ca noi să şchiopătăm de ambele părţi. Este valabil: ori – ori! S-a terminat cu indolenţa şi cu compromisele necurate. S-a terminat cu jumătăţile de măsură. Pe durată lungă nu sunt bune. Aceasta o arată destul de clar viaţa lui Samson.

Samson era un aşa-zis „nazireu” al lui Dumnezeu. Acesta era un bărbat care aparţinea cu totul lui Dumnezeu. În exterior aceasta se vedea în părul lui lung, netăiat. În afară de aceasta, ca nazireu nu avea voie să mănânce şi să bea din rodul viţei de vie şi nici să nu se atingă de vreun cadavru.[1] Aceste trei semne exterioare trebuiau să arate desluşit, că nazireul îşi folosea viaţa întreagă pentru Dumnezeu. Tot aşa şi noi – tânăr sau bătrân – trebuie să fim bărbaţi ai lui Dumnezeu şi femei ale lui Dumnezeu, pe care el îi poate şi le poate folosi în totul pentru Sine.

Dumnezeu vrea în mod deosebit puterea tinereţii. „V-am scris, tinerilor, pentru că sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi l-aţi învins pe cel rău” (1 Ioan 2.14). Noi nu trebuie să ne irosim puterea cu alte lucruri. Ea aparţine în totul Domnului nostru, care ne-a mântuit.

Naşterea lui Samson – premisele cele mai bune

Viaţa unui om începe cu naşterea lui, în sensul cel mai strict odată cu procrearea lui. În Biblie Dumnezeu ne lasă uneori să aruncăm o privire înapoia culiselor, înainte să înceapă viaţa unui om. Aşa este în cazul lui Samson. Părinţii lui erau probabil deja înaintaţi în vârstă. Numai numele tatălui lui îl cunoaştem: Manoah. Numele lui înseamnă tradus: linişte, loc de odihnă. Numele mamei lui Samson nu îl cunoaştem.

Deodată Dumnezeu intră în viaţa acestor doi oameni. Total pe neaşteptate El Se arată soţiei lui Manoah şi îi face cunoscut, că ea va naşte un fiu, cu toate că până atunci ea era sterilă. Însă aceasta nu este totul. Lui Manoah şi soţiei lui li se mai spune, că fiul lor Samson trebuia să fie un nazireu. Chiar şi mama lui trebuia din momentul arătării Domnului să renunţe la vin şi la struguri. În afară de aceasta i s-a interzis să mănânce lucruri necurate. Deci ea însăşi să se comporte deja exact ca un nazireu, pentru ca copilul să poată fi un nazireu de la început. Cu privire la părul lung, o a treia obligaţie pentru un nazireu, nu i se spune nimic, căci Dumnezeu a plecat de la premisa, şi El consideră aceasta încă valabil, că femeia poartă păr lung, lăsat să crească liber. Aceasta este o poruncă valabilă şi astăzi pentru femei (şi pentru femeile tinere) (compară cu 1 Corinteni 11). În afară de aceasta pentru lipsa acestei porunci este şi un motiv „biologic”: părul nu are nici o influenţă asupra rodului pântecelui, copilul în pântecele mamei.

Se poate pune întrebarea, de ce pentru Dumnezeu era aşa de important ca Samson să fie un nazireu al lui Dumnezeu deja de la procreare, deci un bărbat care trebuia să trăiască cu totul pentru Dumnezeu, despărţit de rău şi de întinări. Răspunsul constă în aceea, că Domnul voia să folosească pentru acest timp de decădere un instrument cu totul deosebit pentru binecuvântarea poporului Său Israel. Poporul Israel se afla într-o stare aşa de rea că era mulţumit să trăiască sub stăpânirea filistenilor. Ei nici măcar nu mai strigau către Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu voia să lase pe poporul Său fără salvator. De aceea El a venit în ajutorul poporului Israel pe o cale cu totul ieşită din comun.

Patru evenimente minunate din viaţa lui Samson şi a familiei lui

Dumnezeu S-a revelat părinţilor lui Samson într-un mod unic în felul lui. Şi de asemenea şi Samson a trăit în tinereţea lui lucrarea lui Dumnezeu într-un mod simţitor:

1.      Dumnezeu li s-a revelat în înfăţişarea Îngerului Domnului şi le-a făcut cunoscut că Numele Lui este minunat (Judecători 13.18).

2.      Manoah a jertfit Domnului un ied ca jertfă de ardere de tot şi jertfă pentru păcat unite cu o jertfă de mâncare (Judecători 13,19).

3.      Îngerul Domnului S-a înălţat în flacăra altarului la cer (Judecători 13.20).

4.      Duhul Domnului a venit peste Samson şi l-a luat în posesiune conducându-l şi călăuzindu-l în Mahane-Dan, între Ţoreea şi Eştaol.

Patru binecuvântări spirituale în viaţa unui credincios

Din aceste patru întâmplări istorice putem deduce patru învăţături spirituale esenţiale pentru timpul nostru. Toate patru sunt însuşiri ale ultimei mari treziri spirituale, care a existat în creştinătate – în secolul al 19-lea. Ele sunt totodată premise pentru ca în viaţa unui creştin credincios (tânăr) şi tot aşa într-o adunare (biserică) locală să fie posibilă înviorarea.

1.      Totul începe cu Dumnezeu, noi am putea spune şi: cu Persoana Domnului Isus Hristos. Dumnezeu S-a revelat în chip desăvârşit în Domnul Isus Hristos (Ioan 1.18). La această revelare nu mai trebuie adăugat nimic. Ea şi-a găsit punctul culminant la crucea de pe Golgota, când Isus Hristos a arătat în chip desăvârşit că Dumnezeu este lumină şi dragoste.

Cu toate acestea este necesar să ai în mod cu totul personal o întâlnire cu Domnul Isus. Desigur aceasta este de natură spirituală şi nu corporală. Însă numai atunci când Domnul Isus Se revelează mie personal respectiv nouă ca credincioşi dintr-un anumit loc, va putea avea loc în viaţa noastră o nouă decizie pentru Dumnezeu.

Noi avem nevoie să fim conştienţi că avem a face cu o Persoană minunată. Ea trebuie să ne impresioneze din nou. Aceasta merge împreună cu citirea şi păzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Acolo Îl găsim pe El şi tot ce este în legătură cu El. Numai atunci când păzim Cuvântul Său şi nu tăgăduim Numele Său (compară cu Apocalipsa 3.8), Domnul poate produce o trezire în viaţa noastră.

Cuvântul lui Dumnezeu şi Persoana Domnului Isus trebuie să ocupe un loc central în viaţa noastră.

2.      Dacă Domnul Isus ne devine important în viaţa noastră, atunci Îi vom aduce cu plăcere onoare şi adorare. Gândul acesta este exprimat prin aceea că Manoah aduce Domnului o jertfă. O înviorare în mijlocul creştinilor credincioşi conduce întotdeauna la cunoaşterea şi perceperea propriei poziţii preoţeşti.[2]

Diferitele jertfe ale Vechiului Testament vorbesc simbolic despre Persoana, viaţa şi moartea ispăşitoare a Domnului Isus. Deci dacă creştinii credincioşi vor să aducă lui Dumnezeu jertfe în sens spiritual, ei Îl adoră şi Îi spun cu inimi mulţumitoare ceva despre frumuseţea şi gloria pe care ei – aşa ca şi Dumnezeu, Tatăl – o recunosc în Persoana, în viaţa şi în moartea ispăşitoare a lui Isus. Prin El – şi numai prin El – noi ne putem apropia de Dumnezeu şi putem avea părtăşie cu Dumnezeu, Tatăl. Aceasta este în sensul cel mai profund adorarea în duh şi adevăr.

Dumnezeu poate aştepta această adorare şi de la noi. Adorarea noastră este de natură spirituală şi are loc în concordanţă cu revelarea lui Dumnezeu în Isus Hristos (Ioan 4.24). Cine gândeşte că poate renunţa la acest aspect central al vieţii creştine, acela în cele din urmă nu va avea parte de o trezire spirituală adevărată.

3.      Din istoria lui Ghedeon ştim că îngerul Domnului nu este nimeni altcineva decât Domnul Însuşi, Iahwe (Judecători 6.12,14). Ca să zicem aşa Dumnezeu este propriul Său mesager – înger nu înseamnă altceva decât trimis, mesager. Din Noul Testament ştim că Fiul, Cuvântul veşnic, este revelarea Tatălui (compară cu Ioan 1.1-3.14).

Astfel îngerul Domnului care se ridică poate fi înţeles ca un referire la Persoana Domnului Isus. După înfăptuirea lucrării la crucea de pe Golgota (Manoah a adus întâi jertfa) El nu numai a murit, ci şi El a înviat dintre morţi.

Una din caracteristicile principale ale epocii creştine este Hristos înviat, care domneşte în cer glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Cu El, Hristos, Capul trupului, al Adunării (Bisericii), noi suntem deja astăzi legaţi în modul cel mai strâns (Coloseni 1.18). O întrebare importantă este: cunoaştem noi pe Domnul Isus numai ca Salvator al nostru, sau ca şi pe Acela care acum domneşte în cer şi acolo doreşte să aibă părtăşie cu noi? Este cerul pentru noi numai ţelul la care vom ajunge la sfârşitul vieţii noastre, când Domnul Isus va fi revenit? Sau noi deja astăzi trăim în sens spiritual în locurile cereşti?[3]

4.      În Vechiul Testament Dumnezeu, Duhul Sfânt, venea uneori peste bărbaţi individuali ai lui Dumnezeu, uneori chiar peste necredincioşi. În timpul nostru creştin dimpotrivă, Duhul Sfânt locuieşte în fiecare om mântuit (1 Corinteni 6.19; Romani 5.5). Aceasta este cu mult mai mult decât un credincios din Vechiul Testament putea trăi. Dumnezeu Însuşi locuieşte în oameni în Persoana Duhului Sfânt. Suntem noi totdeauna conştienţi de aceasta? Alături de glorificarea Domnului Isus, trimiterea Duhului Sfânt pe pământul este a doua binecuvântare mare pentru creştinii credincioşi. Deoarece Duhul Sfânt este Dumnezeu, nu poate exista nimeni altcineva decât El care să preia conducerea în viaţa unui credincios. În sensul acesta El este Proprietarul, Cel care conduce, Cârmaciul, Cel care binecuvântează. Pe de altă parte Duhul Sfânt poate fi denumit şi „Locuitorul permanent” sublim al nostru. Căci El nu se impune; dacă vrem să ne trăim viaţa în independenţă de Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu permite aceasta. Este spre paguba noastră, fără îndoială. Şi dacă un creştin vrea să-şi ducă viaţa fără călăuzirea Duhului Sfânt sau dacă noi păcătuim împotriva lui Dumnezeu, prin aceasta Duhul lui Dumnezeu se întristează (compară cu Efeseni 4.30). Suntem noi plini de Duhul Sfânt? El vrea să fie nu numai „Oaspete”, ci să poată lucra liber – în timpuri bune şi în timpuri grele. Este o realitate minunată şi o binecuvântare măreaţă, pentru care noi nu putem mulţumi îndeajuns, că Dumnezeu, Duhul Sfânt, locuieşte în noi. Cine are deschise urechile inimii şi îşi trăieşte viaţa în părtăşie cu Domnul Isus, acela va trăi cum Duhul Sfânt îl apucă de mână şi cum Hristos umple inima.

Este frumos să vedem la Samson că la începutul vieţii sale el se află sub călăuzirea Duhului Sfânt. Un început bun este o bază bună pentru o viaţă binecuvântată. Numai acest început nu este suficient, dar totuşi el constituie o situaţie de plecare bună.

În afară de aceasta învăţăm de la Samson că orice slujire începe acasă şi în jurul casei proprii. Nu poţi începe slujirea în lucrarea de misiune, dacă mai înainte nu ai început înaintea uşii casei să-l urmezi cu credincioşie pe Domnul Isus (compară cu Marcu 5.19,20), şi anume cu perseverenţă.

Lucrarea de odinioară a lui Samson – o schimbare tragică a macazului

Un început bun al unei vieţi de credinţă este o bază importantă pentru dezvoltarea în continuare a unui credincios. Însă numai aceasta nu este suficient pentru a fi permanent credincios Domnului Isus. Desfăşurarea tragică a istoriei lui Samson oferă material doveditor. După o preistorie minunată şi un timp al tinereţii bun, Samson nu s-a mai lăsat călăuzit de Duhul Sfânt, ci de proprii lui ochi. Despre aceasta relatează capitolul 14.

Să te laşi călăuzit de ochi?

Deja în versetul 1 citim, că Samson a văzut în Timna o femeie dintre fiicele filistenilor. Cu expresia „vedere” aici vrea să se spună mai mult decât numai o „înregistrare”. Samson a văzut şi a poftit – aceasta este ceea ce Duhul lui Dumnezeu ne arată aici. Niciodată nu este bine când un creştin credincios se lasă călăuzit de ochii lui („pofta ochilor”, 1 Ioan 2.16). Decisiv este ca noi să verificăm pe baza Cuvântului lui Dumnezeu ceea ce vedem cu ochii noştri. Nu sentimentele noastre sunt decisive, ci sentinţa lui Dumnezeu, pe care El ne-a dat-o în Cuvântul Său.

Filistenii făceau parte din duşmanii poporului lui Dumnezeu. Tocmai ei erau cei care au subjugat poporul Israel. Filistenii erau un popor care s-au stabilit în Canaan (compară cu Iosua 13.2 şi versetele următoare; Judecători 3.3), cu toate că Israel trebuia să-i alunge (Exod 23.31). Potrivit cu Geneza 10.14 ei descindeau din Miţraim, tatăl Egiptului. Ei au luptat împotriva lui Isaac (Geneza 26.15 şi versetele următoare) şi mai târziu au locuit în sud-vestul Canaanului. Deci ei trăiau în ţara făgăduinţei date lui Israel, însă nu au intrat în ţară trecând prin Marea Roşie (Exod 13.17).

Simbolic ei reprezintă pe oamenii care simulează că aparţin poporului lui Dumnezeu (locuiesc în ţară). În realitate însă ei nu cunosc nici Paştele nici Marea Roşie. Ei nu au luat pe Domnul Isus ca Salvator (Paştele) şi de aceea nici nu pot, în ceea ce priveşte viaţa lor veche, să fi murit împreună cu Hristos (Marea Roşie; Romani 6.5,8). Ei se numesc astăzi creştini, dar niciodată nu s-au pocăit.

Cum poate un bărbat, pe care Dumnezeu l-a ales, să facă lucruri împreună cu duşmanii poporului lui Dumnezeu şi prin aceasta cu duşmanii lui Dumnezeu? Tocmai aceasta a făcut Samson. Pentru noi creştinii credincioşi sunt valabile în acest context cuvintele: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu?Deci oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu.” (Iacov 4.4). În felul acesta un slujitor al lui Dumnezeu se comportă totodată ca vrăjmaş al lui Dumnezeu – ce tragedie!

Şi astăzi tinerii sunt în pericol să se lase călăuziţi de ochii lor şi să cadă în capcana oamenilor atrăgători, care probabil prin caracterul lor sau prin înfăţişarea lor ar putea fi un partener de căsnicie. Dar cum se poate lega un creştin credincios cu un necredincios? „Ce parte are un credincios cu un necredincios?” (2 Corinteni 6.15). O astfel de relaţie nu corespunde voii lui Dumnezeu şi de cele mai multe ori duce la ruină spirituală.

Încăpăţânarea lui Samson

Cu regret în comportarea lui Samson devine clar că el cu toată atenţionarea din partea părinţilor lui voia să ţină cu tărie la hotărârile lui. Părinţii i-au atras atenţia că filistenii fac parte dintre cei necircumcişi şi prin aceasta aparţineau duşmanilor poporului lui Dumnezeu. În încăpăţânarea lui fermă insistă la planul lui: „Pe ea ia-mi-o, pentru că este potrivită în ochii mei” (versetul 3b).

Unii tineri credincioşi ar fi trebuit să asculte mai bine de sfatul şi atenţionările părinţilor lor. Uneori durează numai câteva săptămâni şi luni, până se ajunge să se înţeleagă acestea. Deseori este prea târziu. Căci odată intrat într-o relaţie, care se termină cu căsătoria, aceasta este de neşters pentru acest pământ. Samson ar trebui să fie o atenţionare serioasă tocmai pentru tinerii credincioşi care stau în faţa alegerii partenerului de căsnicie.

Nimeni să nu creadă că remarca care urmează: „Şi tatăl său şi mama sa nu ştiau că lucrul acesta era de la Domnul, pentru că El căuta o ocazie împotriva filistenilor” (Judecători 14.4), justifică fapta falşă a lui Samson. Planurile lui Dumnezeu se pot realiza şi prin comportarea noastră greşită. Căci începând de la căderea în păcat a lui Adam şi a Evei sunt două linii pe care noi niciodată nu ar trebui să le confundăm şi să le amestecăm:

Planul lui Dumnezeu se realizează totdeauna şi nu poate fi distrus nici măcar prin păcatele noastre. Însă pe de altă parte rămâne valabilă responsabilitatea noastră. Şi aceasta de asemenea este 100% valabilă. În cazuri singulare se poate chiar ca o acţiune greşită să conducă la un rezultat pozitiv. Însă prin aceasta acţiunea greşită nu devine una bună. Ea trebuie condamnată.

Să te aduci singur în pericol?

În partea a doua a acestui capitol învăţăm că Samson însuşi se aduce în pericol. Ce avea el ca nazireu al lui Dumnezeu să caute într-o vie, căci el trebuia să se ţină departe de orice rod al viei?

Fiecare dintre noi îşi cunoaşte domeniile periculoase. Şi este unul care le cunoaşte foarte bine: satan. El se va folosi pe deplin de cunoaşterea lui, dacă noi de bună voie ne punem în pericol. De aceea ar trebui să fim foarte atenţi cu noi înşine. Nu întâmplător suntem mereu atenţionaţi în Noul Testament să fugim de anumite lucruri. Aceasta nu înseamnă altceva decât să facem un ocoliş cât se poate de mare al lucrurilor respective. De exemplu: „Fugiţi de curvie!” (1 Corinteni 6.18). „Fugi de poftele tinereţii” (2 Timotei 2.22).

Poftele tinereţii, despre care Pavel îi scrie lui Timotei, nu se referă la poftele sexuale, ci la alte pericole tocmai pentru tineri: mândria, neseriozitatea, încăpăţânarea, nerăbdarea, încrederea de sine. Căci ca tânăr deseori se resping experienţele oamenilor mai în vârstă şi se crede că se ştie totul mai bine. Aceasta este mândrie şi încăpăţânare.

Atenţionările şi îndemnurile lui Dumnezeu

Din pasajul acesta putem deduce şi o altă învăţătură pentru noi. Căci Dumnezeu atenţionează pe slujitorul Său, da, pe noi toţi, de căile false. El face aceasta din dragoste pentru noi. Lui Samson i-a trimis un leu. Şi Dumnezeu i-a ajutat lui Samson să biruie şi să omoare acest leu. Samson nu a avut nevoie de nici o unealtă pentru a birui leul. Dumnezeu i-a dăruit putere, să biruie acest duşman puternic cu mâinile lui goale. Tot astfel el nu trebuia să chibzuiască ca prin mijloace omeneşti sau tactică lumească să caute o cale pentru a birui pe filisteni (compară cu Judecători 4.4). Dumnezeu i-ar arăta robului Său într-un fel potrivit Lui, o cale pe care Samson ar putea înfrânge pe filisteni – simplu prin puterea lui Dumnezeu, pe care El i-a dat-o.

Roiul de albine împreună cu mierea, care se afla în cadavrul leului, sunt de asemenea o ilustrare a unui adevăr spiritual: viaţă din moarte. Tocmai aceasta este necesar şi pentru noi ca creştini. Numai atunci, când suntem conştienţi că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Hristos şi că firea veche (carnea) din cel credincios nu are nici un drept să stăpânească, viaţa va deveni vizibilă în mod practic. „Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus” (Romani 6.11).

Pentru a putea realiza aceasta este mereu necesară o judecată de sine. Tot ce rezultă din natura veche trebuie judecat în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi cu privire la crucea Domnului Isus. Aceasta nu înseamnă altceva decât să ne recunoaştem păcatele, să le mărturisim, să ne căim de ele şi să ne gândim care a fost cauza care a dus la aceste păcate (compară cu Matei 5.29,30). Pe acestea trebuie să le tratăm, adică să le înlăturăm. Aceasta face parte din una din cele mai mari provocări în viaţa unui creştin.

Bucurie în lumea aceasta

Nu este de mirare că în timp scurt Samson avea deja 30 de însoţitori dintre filisteni. Cine a deschis odată uşa pentru lume, nu trebuie să se mire că lumea intră pe uşă. Pentru început s-ar putea să se vadă unele avantaje. Dar foarte curând aceşti prieteni devin o povară şi mai ales dăunători pentru viaţa noastră de credinţă.

Căci aceşti oameni nu cunosc un lucru: taina credinţei adevărate. Ei sunt necredincioşi, care nu posedă viaţa din Dumnezeu. Nu ştiu nimic despre faptul că Domnul Isus a murit la cruce. Aceasta nu-i interesează, deoarece ei nu au nici o relaţie cu El. De aceea ei nici nu au murit în sens spiritual împreună cu El. De aceea astfel de prietenii îndepărtează de Domnul Isus.

Însă ceea ce au nevoie tinerii creştini credincioşi sunt prieteniile bune, care motivează pentru o viaţă cu Domnul Isus. Ei trebuie să aibă astfel de prieteni şi să întreţină o relaţie cu Domnul Isus. În ei locuieşte Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că Duhul Sfânt poate decide în viaţa lor.

Ce foloase a avut Samson în cele din urmă de la relaţia lui cu filistenii aceştia? Răspunsul este foarte simplu: nici unul, cel mult pagubă. Căci împreună cu această femeie el nu a trăit niciodată, şi cu însoţitorii lui a ajuns numai să se certe. Cu regret el nu a fost nici o mărturie în lumea aceasta. Numele Samson înseamnă probabil: soare mic. Cu regret el nu era nici soare, care să reflecte lumina lui Dumnezeu, şi nici un soare mic, care să facă să se vadă cel puţin ceva din ceastă lumină. În centrul vieţii lui stăteau poftele proprii. În felul acesta a adus pagubă lucrării lui Dumnezeu.

Faptele de credinţă ale lui Samson – Dumnezeu este de partea slujitorului Său

În Judecători 15 citim mai mult decât în toate celelalte capitole, care se preocupă cu viaţa lui Samson, despre faptele de credinţă ale acestui bărbat. Cu regret însă vedem şi aici motivaţii eterogene. Învăţăm pentru propria viaţă că credinţa este numai atunci o credinţă conform Bibliei, dacă la baza ei stau motivaţii adevărate: ascultare şi dragoste.

Lumea şi principiile ei

Samson a părăsit imediat femeia, cu care tocmai se căsătorise. Mâniat pe faptul că ea a făcut cunoscut însoţitorilor lui taina încredinţată ei, el a renunţat la relaţiile cu ea. El a spus însoţitorilor lui: „Dacă n-aţi fi arat cu juncana mea, n-aţi fi dezlegat ghicitoarea” (Judecători 14.18). Mai corect ar fi fost dacă el ar fi recunoscut: „Dacă eu nu aş fi arat cu juncana voastră, n-aţi fi dezlegat ghicitoarea.”

Nu căutăm şi noi deseori la alţii vina pentru eşecurile noastre? Samson – vorbind în sens spiritual – a intrat în relaţii cu lumea. Prin această femeie el s-a legat cu lumea. Trebuia el atunci să se mire dacă femeia nu a acţionat după etaloanele Legii lui Dumnezeu, ci după principiile lumii acesteia? Nici însoţitorii lui şi nici femeia lui nu erau vinovaţi de dezastru: el însuşi a părăsit calea lui Dumnezeu şi nu a observat că era încăpăţânarea lui cea care l-a mânat – şi nu era Duhul Domnului. Tot aşa ni se poate întâmpla şi nouă, dacă nu căutăm cu toată inima apropierea de Domnul nostru.

După un timp Samson s-a întors la femeia lui. Acum el se miră, că ea a fost dată unui alt bărbat, după ce el a părăsit-o. Tot aşa se petrece şi astăzi după legile lumii acesteia. Legăturile de căsnicie se desfac repede şi se fac legături noi. Dumnezeu numeşte aceasta curvie. Voia lui este căsnicie pe toată viaţa.

Socrul lui Samson nu este pus în încurcătură. El oferă lui Samson pe fiica lui mai tânără, care potrivit părerii lui este chiar mai atractivă. Şi aici găsim din nou însuşirile specifice lumii. Ea oferă deseori o mulţime de alternative. Cine acceptă o dată să facă lucruri împreună cu lumea, acela nu trebuie să se mire că lumea îi face o ofertă după alta. Cât de uşor un creştin ajunge prin aceasta pe o cale care nu este marcată prin nimic altceva decât prin păcat.

Comportarea lui Samson având mândria lezată şi fiind mânios

Samson recunoaşte că acesta nu putea niciodată să fie drumul lui Dumnezeu pentru el. Dar în loc să întrebe care sunt gândurile lui Dumnezeu, el acţionează cu mândria lezată şi mânios. El se răzbună. Iarăşi alege o cale care nu era în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu. Samson a luat animale necurate – şacali sau vulpi -, ca prin ele să dea foc la ogoarele filistenilor. În afară de aceasta probabil animalele trebuiau să moară în chip îngrozitor prin aceste făclii aprinse. Desigur ţelul acţiunii lui, să biruie pe filisteni şi să le provoace o înfrângere grea, era bun. Însă Dumnezeu i-a arătat în întâmplarea cu leul, că el trebuia să se încreadă simplu în Dumnezeu şi să nu-şi facă planuri proprii.

La aceasta s-a adăugat, că prin felul acesta de răzbunare a distrus binecuvântarea ţării făgăduite, deci roadele, care erau prevăzute pentru poporul Israel. Cu siguranţă Dumnezeu nu a vrut ca propria Lui ţară să fie arsă. Dumnezeu vrea să biruie pe vrăjmaş. Însă noi nu citim în locul acesta că măcar un singur vrăjmaş a murit. Astfel noi vrem să ne întrebăm, dacă nu cumva noi uneori prin mândria lezată nu provocăm mai multă pagubă mărturiei lui Dumnezeu pe pământ, decât să obţinem o victorie a credinţei. Mândria şi mânia sunt lucrări ale cărnii (compară cu Galateni 5.19,20), care nu se cuvin unui creştin credincios.

Ura omenească dă naştere la altă ură

Ca urmare a comportării lui Samson, filistenii omoară pe socrul lui şi pe femeia lui. Omul natural, care trăieşte în necredinţă, deseori nu este condus prin nenorocire să recunoască propriile păcate înaintea lui Dumnezeu şi să se pocăiască, ci la ura omenească reacţionează cu mânie nouă. El se răzbună chiar şi pe proprii lui tovarăşi. Însă să nu uităm că noi creştinii credincioşi putem uneori să oferim prilej pentru o astfel de acţiune rea.

Cu regret Samson nu este mai bun. El se răzbună a doua oară. Însă pentru prima dată citim în acest capitol, că el realmente a produs o înfrângere a duşmanului. Ea este numită chiar o „mare” înfrângere (un mare măcel).

Motivul lui este încă carnal: răzbunare. De aceea este evident că starea spirituală a lui Samson nu era bună. Ne uimeşte atunci că el şi-a luat locuinţa în crăpătura stâncii Etam? Acest loc înseamnă tradus: locul păsărilor răpitoare. Evident Samson s-a întovărăşit aici cu păsările răpitoare, deci cu animale necurate.

Motivul faptei lui Samson era în această întâmplare răzbunarea. Şi cât de des cu regret şi noi creştinii din motive de răzbunare am făcut anumite lucruri, care nu erau bune. Pe un asemenea drum niciodată noi nu vom avea parte de bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Obişnuirea cu robia lumii

Cu regret starea poporului Israel nicidecum nu era mai bună. Dimpotrivă! Ei au lăsat pe robul lui Dumnezeu cu totul singur. Aceasta este cu siguranţă şi un motiv pentru care Dumnezeu mereu a stat de partea lui Samson, cu toată nereuşita lui. Căci în Israel nu era nimeni în afară de el, care era gata să se ridice împotriva filistenilor.

Israeliţii, chiar şi seminţia lui Iuda[4], au făcut reproşuri grele lui Samson. „Nu ştii că filistenii stăpânesc peste noi? Şi, pentru ce ne-ai făcut aceasta?” (Judecători 15.11). Israeliţii s-au obişnuit cu stăpânirea lor de către filisteni. Ei chiar s-au mulţumit cu ea. Se trăia probabil în felul acesta destul de bine? Nu mai trebuia să se poarte răspundere pentru serviciul divin sau să se întreprindă alte activităţi pentru Dumnezeu.

Nu este şi în timpul nostru aceasta o problemă? Noi ne obişnuim ca energia, timpul, bucuria şi dăruirea pentru Domnul Isus să ne fie luate prin muncă intensă, hobby, trândăvie, computer, şi aşa mai departe. Observăm noi că noi nu mai avem timp pentru slujirea pentru Domnul Isus? Că aşa de mulţi oameni se îndreaptă cu paşi grăbiţi spre iad? Că aşa de mulţi credincioşi au nevoi, cărora noi le putem da răspuns, dacă ne-am lua timp pentru Domnul şi pentru ei?

Cine se obişnuieşte cu domnia lumii, acela devine un vrăjmaş al slujitorilor lui Dumnezeu. Vedem aceasta în această întâmplare. 3.000 de oameni din Iuda stau în slujba filistenilor; ei vor să ia în captivitate pe omul lui Dumnezeu şi să-l predea filistenilor. Au uitat ei cu totul misiunea dată de Dumnezeu lui Iosua, de a nimici toate popoarele ţării, şi să nu cadă în idolatrie?

Nu există o zonă neutră. Ori noi stăm de partea Domnului, ori noi alegem partea lumii acesteia. Cu regret şi noi ca popor al lui Dumnezeu putem face aceasta. Dar în acest caz noi ca credincioşi suntem de partea opusă lui Dumnezeu.

Biruinţa credinţei lui Samson

Când filistenii au văzut pe Samson captiv în mâna iudeilor, au strigat de bucurie înaintea lui (Judecători 15.14). Strigătul de triumf al vrăjmaşilor lui Dumnezeu primeşte însă un răspuns: „Şi Duhul Domnului a venit peste el [Samson] şi funiile care erau pe braţele lui s-au făcut ca nişte fire de in care sunt arse cu foc şi legăturile lui s-au topit de pe mâinile lui” (versetul 14). Dacă poporul lui Dumnezeu părăseşte pe slujitorul Domnului, atunci Dumnezeu se pune tot mai mult de partea robului său. Dumnezeu Îşi respectă făgăduinţele Sale şi stă de partea aceluia care se încrede în El şi se declară de partea Lui.

Astfel Samson poate obţine o nouă biruinţă a credinţei asupra filistenilor. 1.000 de oameni dintre ei mor în lupta împotriva unuia singur, acest unul, care în cele din urmă voia să fie credincios lui Dumnezeu. Ce biruinţă a credinţei, ce triumf al puterii lui Dumnezeu!

Cu regret şi în locul acesta nu putem neîngrădit numi bună fapta lui Samson. Ţelul era bun, şi de asemenea şi dorinţa lui de a birui pe duşman. Dar de ce se foloseşte el de o falcă de măgar? Nu era măgarul un animal necurat, tot aşa ca şacalii sau vulpile? Voia Dumnezeu cu adevărat să obţină biruinţa asupra duşmanilor cu ajutorul mijloacelor necurate? Probabil s-o fi gândit el că duşmanii sunt la fel de necuraţi ca şi un măgar (compară jocul de cuvinte din versetul 16). Însă Dumnezeu aşteaptă de la ai Săi, ca ei să nu se lase coborâţi pe treapta duşmanilor lui Dumnezeu, ci în curăţie şi cu motive curate să acţioneze conform modelului divin.

Învăţăm pentru noi, că Dumnezeu ne poate da biruinţe ale credinţei şi atunci când noi acţionăm într-un fel nebiblic în viaţa de credinţă şi viaţa de slujire, şi probabil chiar parţial cu motive egoiste. Însă atunci Dumnezeu va trebui să ne arate clar, aşa cum a făcut la Samson, că binecuvântarea Lui numai atunci este dăruită neîngrădit când ţelurile şi căile noastre sunt marcate prin Cuvântul Său şi prin ascultare. Dacă noi permitem alte motivări şi feluri de acţionare, mai devreme sau mai târziu aceasta poate conduce la o prăbuşire a credinţei, aşa cum a fost la Samson.

Izvorul celui care strigă – un punct culminant al credinţei

Finalul acestui capitol ne conduce la un punct culminant în viaţa lui Samson. Lupta împotriva filistenilor a cerut totul de la el. Căci nu putem înţelege altfel rugămintea lui de la sfârşitul versetului al 12-lea, că seminţia lui Iuda să nu se arunce asupra lui.

Chiar dacă motivele lui erau mereu îndoielnice, totuşi el s-a dedicat cu toată puterea vieţii lui împotriva duşmanilor. De aceea Samson era deosebit de însetat, cum cei mai mulţi dintre noi nu au avut parte în viaţa lor.

Aceasta îl determină pe Samson, pentru prima dată în viaţa lui – după câte citim – să se roage lui Dumnezeu. El recunoaşte, că biruinţa este numai a lui Dumnezeu. Dumnezeu a făcut o salvare mare prin mâna robului Său. Putea fii voia lui Dumnezeu, ca Samson să moară prin mâna duşmanilor din cauza setei lui mari?

Nu, Dumnezeu face o minune în favoarea robului Său. El îi arată lui Samson într-un mod impresionant, că El este prezent. El desparte stânca din Lehi, aşa că din aceasta iese apă. Samson poate bea şi îşi poate potoli setea.

Această intervenţie a lui Dumnezeu în favoarea slujitorului Său era încă o dată un mesaj pentru Samson: „Eu sunt de partea ta! Eu te ajut, dacă tu te încrezi în Mine şi vii la Mine în dependenţă şi ascultare. Dar Eu aştept, ca tu să fii ascultător de Mine. Cel care strigă sincer către Mine, aceluia îi voi răspunde în har.”

Pe de altă parte afirmaţia pe care Samson o face după victoria lui asupra celor 1.000 de duşmani, este şi un indiciu că el era conştient de puterea lui (versetul 16). Astfel o biruinţă a credinţei poate uşor conduce la mândrie („poftele tinereţii”, 2 Timotei 2.22). Şi acolo unde eul propriu devine mare, în cele din urmă sufletul se usucă. De aceea nu este de mirare, că la Samson ia naştere o sete mare. Cât de mulţumitori putem fii noi, că Dumnezeu nu lasă pe ai Săi fără ajutor chiar şi atunci când din propria lor vină ajung la necaz. El dăruieşte apă – „hrana” prin Cuvântul lui Dumnezeu, care dă eului propriu locul care i se cuvine şi totodată preocupă sufletul cu Domnul Isus.

Rezumatul lui Dumnezeu

La sfârşitul acestui capitol citim un rezumat al lui Dumnezeu despre viaţa lui Samson: „Şi el a judecat pe Israel în zilele filistenilor douăzeci de ani.” Se dă impresia ca şi cum Dumnezeu prin aceasta ar încheia istoria lui Samson ca judecător. De ar fi fost realmente sfârşitul vieţii lui Samson! Căci ca şi la Eli – cu tot eşecul – este o preţuire şi recunoaştere în aceste Cuvinte ale lui Dumnezeu.

Şi la împăratul temător de Dumnezeu Ezechia (2 Împăraţi 19.20) găsim un astfel de sfârşit, când Dumnezeu a lăsat să i se spună, să-şi pună casa în rânduială, deoarece el va muri. Dar Eli şi Ezechia au continuat amândoi să facă la fel, spre propria lor pagubă. Căci favoarea acordată lor de Dumnezeu nu au folosit-o pentru a-i aduce onoare din recunoştinţă şi dragoste. Prin egoism şi încăpăţânare ei s-au abătut de pe drumul bun şi au trăit spre propria lor pagubă, dar şi pentru paguba poporului lui Dumnezeu. Că Numele Domnului a fost în privinţa aceasta în mod deosebit dezonorat, face chestiunea să fie şi mai gravă.

De aceasta trebuie să ţinem şi noi seama când Dumnezeu într-o anumită etapă a vieţii noastre ne-a făcut parte de un har deosebit. Să nu uităm aceasta în cele ce urmează. Căci după punctul culminant al unui drum al credinţei pericolul este mare ca el să coboare. Şi când un slujitor al Domnului cade, atunci cade nu numai el singur, ci el atrage cu sine şi pe alţii.

Impulsurile lui Samson – un ultim avertisment

Primele trei versete din Judecători 16 prezintă o penultimă probă de calitate pentru judecătorul Samson. Ele sunt şi un ultim apel, pe care Dumnezeu îl adresează robului Său.

Poftele cărni

Cât de uşor noi creştinii credincioşi ne lăsăm călăuziţi nu prin Duhul Sfânt, ci prin poftele noastre proprii, carnale. Samson merge iarăşi în domeniul filistenilor, unde el nimic altceva nu poate aştepta, decât contact cu oamenii necredincioşi ai lumii acesteia. Dacă el trebuie să biruie pe aceşti vrăjmaşi ai poporului lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă nu prin aceea că el face lucruri împreună cu ei.

Tocmai credincioşii tineri ar trebui să ia seama cu privire la contactele lor cu oamenii necredincioşi. Desigur este important ca noi să rămânem în discuţie cu oamenii care ne înconjoară în vecinătate, la locul de muncă sau la şcoală. Dacă avem dorinţa să le fim de folos cu un pliant, un calendar sau o Biblie, atunci trebuie să le arătăm şi o anumită deschidere pentru nevoile lor.

Este însă fundamental greşit să gândim că noi le putem ajuta prin aceea că întreţinem relaţii cu ei. Nu Lot, ci Avraam putea ajuta oamenilor din Sodoma. El trăia despărţit de lumea aceasta, dedicat Dumnezeului său. Aceasta a făcut din el un instrument folositor în mâna lui Dumnezeu, pentru binecuvântarea celor din jurul lui.

Samson vede o curvă în Gaza şi este intim cu ea. Nu era nimic altceva decât pofta lui carnală, care l-a mânat într-acolo. Probabil tu nu mergi la o curvă, ci te dai „mulţumit” cu pornografia în internet. Dar şi aceasta este un păcat grav înaintea lui Dumnezeu. Abia atunci când devii conştient că Dumnezeu vede toate acestea, evaluează şi condamnă, când tu trăieşti viaţa înaintea lui Dumnezeu vei putea să renunţi la aceste păcate.

Învăţăturile din epistola către Romani capitolele 6 şi 7 sunt de mare importanţă pentru o astfel de victorie a credinţei. Este conştienţa că eul propriu, carnea în cel credincios, nu poate face nimic altceva decât să păcătuiască. Însă Dumnezeu ne-a dăruit prin Duhul Sfânt o viaţă nouă, care nu poate şi nu vrea nimic altceva, decât să onoreze pe Dumnezeu.

Noi trebuie să devenim conştienţi că, carnea a murit împreună cu Domnul Isus la crucea Sa. De aceea ea nu mai are nici un drept asupra creştinului credincios. El nu mai trebuie să păcătuiască. El nu trebuie să privească nici o pagină falsă în internet. El poate privi la Domnul Isus, care conduce pe credincios să facă binele. Cine a avut parte de aceasta, acela ştie ce sunt biruinţele credinţei.

O penultimă biruinţă a credinţei

Dacă un credincios întreţine părtăşie cu lumea, atunci comportarea lui necredincioasă nu rămâne ascunsă. Noi niciodată nu ar trebui să gândim că nimeni nu va observa, dacă noi trăim lăuntric în lume. Însă aceasta nu trebuie să însemne că este vorba numai de faptul că un creştin credincios tânăr intră într-o prietenie intimă cu o femeie necredincioasă. Este destul, dacă el îşi petrece tot timpul în lumea internetului. Şi aceasta o vor remarca semenii noştri, fie ei credincioşi sau nu.

Tot aşa şi aici a devenit cunoscut, atunci când Samson a intrat la această curvă în Gaza. Filistenii au înconjurat casa, pentru ca să-l omoare dimineaţa. Însă ei au trecut cu vederea, că Dumnezeu încă mai era de partea acestui slujitor al Său – chiar dacă între timp devenise slab.

El conduce lucrurile aşa fel, că Samson se scoală la miezul nopţii şi îşi dă seama că el nu intrase neobservat în această casă şi duşmanii îl pândeau. Pentru ultima dată înainte de căderea lui mare citim că el a făcut o faptă deosebit de impresionantă la exterior. El apucă porţile cetăţii şi amândoi stâlpii şi le-a scos împreună cu zăvorul şi le-a pus pe umeri. În felul acesta el impresionează pe duşmanii lui într-o aşa măsură, că ei au trebuit să se retragă ruşinaţi.

Dumnezeu a venit încă o dată în ajutorul robului Său. Astfel Samson a mai scăpat odată. Dar ce a adus aceasta? A biruit el vreun duşman? A învins el duşmanii? Nu, lipsit de sens a demolat numai porţile cetăţii.

Tot aşa şi noi creştinii credincioşi putem folosi puterea, pe care Dumnezeu ne-o dă pentru viaţa noastră de credinţă, în chip total lipsit de sens. Prin aceasta într-adevăr noi am făcut o faptă, probabil chiar o faptă de credinţă, dar cu ce ţel, cu ce foloase? Dumnezeu nu doreşte ca noi să ne irosim puterile noastre fără sens. Aceasta ar putea într-adevăr să impresioneze pe alţii, dar înaintea lui Dumnezeu nu are nici o valoare.

Lipsa judecăţii de sine

Noi mai citim că Samson a dus porţile cetăţii pe vârful muntelui, care este în faţa Hebronului. Evident Samson era conştient că el se afla într-un loc fals.

Hebron era cetatea, care era făgăduită lui Caleb. El este unul din exemplele cele mai frumoase pentru un bărbat al credinţei din timpul poporului Israel. Voia Samson, ca să zicem aşa, să ia ca model pe acest bărbat? S-a gândit el la Caleb şi aşa a vrut să meargă în direcţia acestui „loc al credinţei” şi să imite fapta lui de credinţă?

Şi purtarea porţilor cetăţii pe umerii lui arăta ca o mare faptă de credinţă. Dar se armoniza starea lăuntrică a lui Samson cu această mărturie exterioară? Era el din punct de vedere moral cu adevărat pe culmea vieţii sale?

Privit numai din exterior părea să fie aşa. El dovedeşte puterea sa. Şi – vorbind simbolic – el se urcă chiar pe un munte, pe vârful muntelui. La prima vedere aceasta arată bine. Căci culmea unui munte vorbeşte despre o înălţime morală.

Tot aşa şi noi putem în exterior să simulăm ceva, ceea ce lăuntric este departe de adevărata noastră stare. Să fim sinceri cu noi şi cu alţii în privinţa aceasta.

Este bine să se meargă în direcţia Hebronului. Hebron înseamnă tradus: părtăşie. Există ceva mai bun decât să ai părtăşie reală cu Dumnezeu? Însă noi trebuie să constatăm, că Samson niciodată nu a ajuns în Hebron. Este tragic dacă se ştie cât de importantă este părtăşia cu Dumnezeu, dar dacă se neglijează să se realizeze efectiv aceasta.

Ce este necesar pentru a avea părtăşie cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus? Trebuie să pui viaţa proprie şi fiecare faptă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, ca să le evaluezi din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Judecata de sine constă în aceea, că eşti trist de păcatele proprii, şi devii conştient că Domnul Isus a trebuit să moară pe crucea de pe Golgota pentru fiecare păcat. Aceasta face să devii trist, pentru că L-ai dezonorat pe Dumnezeu. Drept consecinţă se ia o hotărâre în inimă să fii ascultător de Domnul Isus şi să trăieşti în dependenţă de El.

Se pare că Samson niciodată nu a cunoscut o astfel de judecare de sine. El a făcut simplu mai departe şi nu a verificat nici motivele faptelor sale şi nici drumul vieţii sale. El ştia că prin harul lui Dumnezeu poseda o putere neobişnuită. Pe aceasta se baza el, în loc să devină conştient că Dumnezeu ar putea retrage în orice moment această putere. Unde a condus aceasta vedem în versetele următoare ale acestui capitol.

Dacă un creştin se încrede pe ceva din descendenţa lui – de exemplu părinţi credincioşi sau numele familiei -, mai devreme sau mai târziu el va eşua ca Samson. Dacă un credincios gândeşte că ajutorul Domnului în trecut înseamnă automat un drept la ajutorul în viitor, el se înşală ca Samson. Dumnezeu nicidecum nu ne este dator. El nu va permite ca slujitorii Lui să tragă în noroi onoarea Sa. Dacă Dumnezeu ajută, atunci El o face din pricina marii lui îndurări.

Nimeni nu ar trebui să gândească că el ar fi singura excepţie. Cine onorează pe Dumnezeu, acela va fi onorat de El. Cine caută propria lui onoare va ajunge să cadă. Samson este în privinţa aceasta un exemplu tragic şi de atenţionare.

Samson şi Dalila – cel tare devine bărbatul cel mai slab

Să vedem acum mai îndeaproape sfârşitul – şi totodată punctul culminant – vieţii acestui bărbat deosebit Samson. Facem aceasta în 10 paşi.

1. Din experienţă (nu) devii înţelept

Sfârşitul tragic al lui Samson începe cu aceea că el merge în Valea Sorec. Acolo el iubeşte o femeie. Această femeie – numele ei este Dalila – i-a fost fatală, a devenit o cursă de moarte. De ce alege Samson drumul acesta? Nu a făcut el deja destule experienţe cu femeile filistenilor? Ba da! El ştia exact, că nu se putea încrede în femeile filistenilor – duşmanii făţişi ai poporului lui Dumnezeu. Cu toate acestea a mers din nou acolo şi a iubit iarăşi una din femeile lor. Şi încă ceva. Sorec înseamnă tradus: viţă de vie nobilă, vlăstar de viţă de vie. Probabil locul era înconjurat de vii. Dar şi cu viile Samson a avut deja experienţe puţin bune (compară cu judecători 14.5). De ce acest drum spre Sorec?

Un proverb din lume ne aminteşte că din experienţă – deseori şi din pierderi – devii înţelept. Uneori este aşa. Dar nu întotdeauna. În orice caz la Samson nu a fost aşa. Evident el nu a învăţat suficient de mult din eşecurile lui din trecut.

Cum stau lucrurile cu noi? Uneori Dumnezeu ne lasă să simţim neplăcut urmările faptelor noastre. Este dragostea Lui, care uneori trebuie să ne facă să ne doară. Învăţăm noi atunci din aceasta? Sau suntem ignoranţi şi mereu facem aceeaşi greşeală ca Samson?

2. Samson la loc fals

Deci Samson se duce la Sorec în valea strugurilor. Ce a pierdut el de fapt acolo ca nazireu al lui Dumnezeu? Nu era interzis să mergi în vie. Însă pentru el era totuşi periculos. Ca nazireu al lui Dumnezeu nu avea voie să savureze nimic din struguri. La provocat pericolul?

Vinul este un simbol al bucuriei naturale de pe pământul acesta (Psalm 104.15). Nu este nimic de spus împotrivă, dacă noi ne bucurăm de lucrurile pe care Dumnezeu ni le dă pe pământ. Dacă însă din bucuriile pământeşti şi naturale iau naştere pofte carnale, atunci devine critic. Atunci pericolul nu este departe. Lumea oferă deja tot felul de lucruri. Ea este pentru omul natural ca o viţă nobilă. Dar atenţie, dacă noi savurăm din ea. Biblia spune: „Lumea trece, şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2.17).

Lumea ca sistem dominat de diavolul este o zonă periculoasă pentru noi creştinii. Acolo este hrănită şi îngrijită carnea (păcatul, natura veche). De aceea Noul Testament ne atenţionează: „Nu purtaţi grijă de carne, ca să-i treziţi poftele” (Romani 13.14). Exact aceasta se face în „Valea Sorec” – în lumea aceasta.

Unde trăim noi ca (tineri) creştini credincioşi? Desigur noi nu trăim în vacuum. De asemenea noi nu ne ridicăm peste viaţa naturală. Noi luăm parte în mod foarte normal la viaţa de pe pământul acesta. Sunt însă locuri unde pentru noi devine deosebit de periculos. Astfel de locuri ar trebui în orice caz să le evităm. Trebuie de exemplu să mergem la discotecă? Muzică tare, lumină difuză şi consumul de alcool creează o atmosferă explozivă. Acestui pericol nu ar trebui să te expui. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la stadionul de fotbal, cinematograf, cârciumă, localul de dans şi aşa mai departe. Noi nu ar trebui să subapreciem pericolele.

Şi încă ceva. Uneori se aude argumentul: ceea ce nu este interzis este totuşi permis. Atenţie cu această justificare pentru anumite feluri de comportare! Ceea ce nu este interzis, cu toate acestea poate fi foarte periculos şi poate produce pagube mari vieţii noastre de credinţă. Trebuie noi creştinii neapărat să ne punem această întrebare: „Este aceasta încă permis?”

3. Dalila - o femeie a filistenilor

În Sorec Samson întâlneşte o femeie a filistenilor. Numele ei înseamnă tradus, printre altele: cea care doreşte cu poftă, cea pofticioasă; cea ruinată. Această femeie arăta cu siguranţă foarte bine. Cu siguranţă era îmbrăcată atractiv. Aşa cum musculiţele sunt atrase de lumină, tot aşa Samson a fost captivat de această femeie străină. Şi el nu a observat, de cine această femeie a fost foarte repede instrumentalizată. Filistenii au ţintit asupra lui! Samson avea o mare valoare pentru ei. Suma de bani, pe care ei ai promis-o Dalilei, nu era mică.

Creştinul are trei duşmani. Primul este diavolul cu ajutoarele lui. El vrea să ne câştige pentru el. Dacă îi reuşeşte aceasta, atunci noi suntem pierduţi pentru lucrarea Domnului. Apoi vine lumea. Diavolul ştie să folosească iscusit lumea, pentru ca ea să ne ducă la cădere. Şi în cele din urmă este carnea din noi, care totdeauna vrea să păcătuiască.

Acest „trio” era acum la lucru la Samson, ca să-l facă să cadă. În filisteni am putea vedea în locul acesta o imagine a minciunii. Ei simulează a fi ceva, ceea ce în realitate nicidecum nu erau. Ei locuiau în ţara făgăduită, însă nu aparţineau poporului lui Dumnezeu. Exact aceasta este caracteristica lui satan, a duşmanului lui Dumnezeu, împreună cu ajutoarele lui. Dalila ne ilustrează ceea ce este pentru noi lumea, forţa ei de atracţie şi ispita ei venită din afară. Şi Samson însuşi ne arată un creştin carnal, care în scena aceasta nu este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu.

Să privim mai îndeaproape pe Dalila.

·         În primul rând: Dalila este, privită în general – ca femeie străină pentru Samson – un tablou al lumii în pofta şi atractivitatea ei pentru noi. Solomon ne avertizează în proverbele sale cu privire la femeia străină, „care linguşeşte prin cuvintele ei” (Proverbe 2.16; 7.5). Această lume se năpusteşte asupra noastră cu toată puterea ei de ademenire, şi noi trebuie să fim atenţi să nu cădem în cursa ei.

·         În al doilea rând: Dalila este o imagine a poftelor sexuale. Lumea este plină de ele. Noi trăim într-o lume „sexualizată”. Ispitele pândesc la toate colţurile. La locul de muncă, pe drum, în internet. Sexualitatea în sine desigur nu este nicidecum rea. Dimpotrivă. Ea este un dar al lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a dat-o pentru căsnicie. Tot ce are loc în afara căsătoriei este un abuz faţă de darul lui Dumnezeu şi prin aceasta păcat. De aceea treaptă roşie de alarmă, când sentimentele noastre sexuale sunt apelate în afara căsniciei (înainte de căsnicie şi după aceea).

Ispitele în lumea aceasta sunt efectiv multiple. Ele se aseamănă cu un balon de săpun frumos sau cu un balon de aer colorat, care zboară sclipind şi colorat. Dar cu o lovitură „s-a sfârşit cu veselia”. Balonul de săpun se sparge şi rămâne numai suferinţa.

Satan încearcă în toate felurile să ne facă inutili pentru lucrarea Domnului nostru. Aceasta are o mare importanţă pentru el. Fiecare trebuie să se întrebe pe sine însuşi, care este „Dalila” pe care diavolul o trimite înaintea lui pe câmp. Pentru unul poate fi lucrul, pentru altul hobby, pentru un altul literatura, filozofia sau teologia modernă. Împotriva altora diavolul se strecoară prin lumea mas-media şi în mod deosebit prin internet. Alţii eşuează în party permanente, în alcool sau chiar în droguri. Pot fi lucrurile care par inofensive, sau care la prima vedere par neproblematice, dar consumul lor exagerat le face periculoase. Dar pot fi şi lucruri care de la început sunt rele. Undeva pe fiecare îl pândeşte o Dalila, şi nu în cele din urmă o Dalila „adevărată”, sexul opus.

4. Samson o iubeşte pe Dalila

Samson nu trece pe lângă Dalila fără să o bage în seamă. Dimpotrivă. El face străvechea greşeală, pe care deja Eva a făcut-o în Paradis şi pe care noi cu siguranţă am făcut-o deseori.

El a văzut. El a poftit. El a luat.

Tot aşa funcţionează aceasta şi în societatea noastră modernă. Vedem ceva. Poftim. Ne luăm. Că la sfârşit Samson va fi prins ca o muscă în pânza de păianjen, aceasta n-o bănuia el.

Samson se îndrăgosteşte de Dalila. O femeie care făcea parte din duşmanii lui Dumnezeu. Ai fost şi tu îndrăgostit? Cunoşti tu ceva despre „fluturaşi în stomac?” Dar te rog să nu te îndrăgosteşti de o femeie tânără a lumii acesteia, sau de un tânăr al lumii acesteia! Biblia atenţionează serios în privinţa aceasta. „Ce parte are un credincios cu un necredincios?”, întreabă Pavel în 2 Corinteni 6.15. Desigur, nici una! De aceea noi nu ar trebui să fim la un jug nepotrivit cu oamenii necredincioşi. Deci, nu pune mâna! Nici măcar să nu te gândeşti la aceasta. Căci atunci te afli pe drumul cel mai rapid pentru a deveni jumătate de creştin total nefolositor pentru Dumnezeu.

Samson este nu numai îndrăgostit. Lucrurile merg mai departe. Textul spune că el a iubit pe Dalila. Cu adevărat? Depinde de ce înţelegem noi prin dragoste? În Noul Testament citim despre dragostea dintre bărbat şi femeie în căsnicie. Aceasta este dragostea, cea care iubeşte pe celălalt fără să aştepte dragoste de la celălalt. În felul acesta cu siguranţă Samson nu a iubit pe Dalila. Citim apoi în Biblie despre dragostea între prieteni. Aceasta este o dragoste care găseşte în celălalt ceva demn de iubit. Nici aşa Samson nu a iubit-o pe Dalila, căci Dalila i-a dovedit numai rău. În al treilea rând este un cuvânt pentru dragoste, redat prin cuvântul „erotic”. Aceasta este aşa numita „dragoste erotică”. În cazul acesta este vorba de sex şi uneori suplimentar de bani şi putere.

Dragostea erotică nu este dragoste adevărată. În cazul acesta este vorba în principal de satisfacerea propriilor plăceri în corpul celuilalt. Este dragoste conform moto-ului: „Eu mă iubesc – şi pentru aceasta am nevoie de tine”. Adevărata dragoste dimpotrivă cuprinde omul întreg, deci duhul, sufletul şi corpul. Noi suntem mai de preţ decât numai pentru o dragoste erotică. Dumnezeu nu a vrut o astfel de dragoste. Ea nu aduce o împlinire de durată, ci numai de moment. Sexualitatea este un dar al lui Dumnezeu – dar numai pentru căsnicie. Orice abuz de acest dar al lui Dumnezeu este păcat!

5. Dalila îl seduce pe Samson

Deci Samson a iubit-o pe Dalila. Evident nu era o dragoste reciprocă. Căci Dalila avea cu totul altceva în cap. Ea voia să obţină prin momeală taina puterii lui. El voia dragoste. Ea voia banii. Pentru aceasta s-a folosit de atracţia ei feminină şi în privinţa aceasta Samson nu i-a produs prea multă greutate. Ajuns odată pe drumul fals, nu mai este oprire. Nu va mai dura mult până când capcana se închide.

Deci Dalila prinde. Probabil ne mirăm cât de frontal porneşte ea împotriva lui Samson. Evident marele punct slab al lui Samson – femeile străine – era cunoscut la filisteni. Când diavolul foloseşte lumea, ca să provoace carnea noastră, atunci nu trebuie să ne mirăm când el face aceasta tocmai în locurile noastre slabe. Noi nu ar trebui să-l subestimăm pe diavolul. El are foarte multă experienţă, când este vorba să-i facă pe credincioşi să cadă.

Prima armă a Dalilei este trupul ei. Ea simte că Samson i-a căzut în cursă. Ea se foloseşte de aceasta fără scrupule. Apoi ea merge pe linia emoţională şi îi simulează că ea se îndoieşte de dragostea lui. În cele din urmă ea este destul de insistentă. Toate acestea fac ca Samson să devină slab nu numai pentru un moment, ci pierde permanent puterea.

Solomon atenţionează în Proverbe 16.25: „Este o cale care pare dreaptă omului, dar la sfârşitul ei sunt căile morţii”. Aşa i-a mers lui Samson. Aşa ne merge nouă, dacă ne-am pus o dată pe drumul fals şi nu ne întoarcem înapoi la timp.

6. Samson trece peste toate stopurile

Nu este aşa, ca şi cum Samson nu ar fi putut mai înainte să coboare. El nu ar fi trebuit să meargă la Sorec. El nu trebuia să se îndrăgostească. El nu trebuia să intre în casa Dalilei. Şi înainte de toate el ar fi trebuit să observe la timp despre ce era vorba de fapt. Se pare că filistenii erau chiar în cameră – sau cel puţin în casă -, atunci când el îşi satisfăcea poftele cu Dalila. Cu toate acestea lucrurile îşi urmează cursul. În Proverbe 7 citim de asemenea despre un tânăr care a ajuns în cursa unei femei atractive. Despre el se spune la sfârşit: „El a mers deodată după ea, cum merge un bou la înjunghiere şi ca un nebun la corectare în butuci” (Proverbe 7.22).

Trebuie să se ajungă aşa de departe? Desigur nu. Dumnezeu ne pune semnale de oprire pe cale. Noi trebuie numai să nu le încălcăm. Trei semnale de oprire din Noul Testament sunt remarcabile:

·         Romani 12: „Să nu vă conformaţi veacului acestuia.” Cu aceasta se începe. Noi ne adaptăm – lăuntric şi în exterior – lumii acesteia şi preluăm comportarea ei şi felul ei de gândire.

·         1 Ioan 2.15: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume.” Aşa se merge mai departe. Lumea primeşte un loc în inimile şi sentimentele noastre.

·         Iacov 4.4: „Oricine va vrea să fie prieten al lumii se va face vrăjmaş al lui Dumnezeu.” Aceasta este legătura totală cu lumea aceasta. Şi prin aceasta te aşezi frontal împotriva lui Dumnezeu.

Samson nu mai poate fi înfrânat. El se joacă cu darul lui deosebit al puterii şi devine slab. El se joacă cu focul şi se arde. El se joacă cu viaţa şi o pierde. Cine se pune în pericol, acela va pieri în acel pericol. „Poate un om să ia foc în sân şi să nu-i ardă hainele?” În Osea 4.11 Dumnezeu ne spune: „Curvia şi vinul şi mustul iau mintea.” Aşa era în cazul lui Samson. Păcatele sexuale – deseori în legătură cu alcool – răpesc uşor mintea unui om. Dar lumea oferă mai mult decât numai sex şi alcool. Pericolele sunt multiple şi pentru fiecare de altă natură. Îţi cunoşti locurile tale slabe? Cunoşti tu pericolele tale deosebite? Atunci tu trebuie să fii foarte atent cu locurile acestea.

7. Samson trădează taina sa

La citirea istorisirii îţi pui întrebarea, cât de prost trebuie să fie un bărbat ca să trădeze unei astfel de femei secretul său. Explicaţia este aceea, că el a ajuns într-o aşa dependenţă de Dalila şi evident într-o aşa stare de dependenţă corporal-sexuală prin dezmierdările ei, o dorea trupeşte aşa de mult şi era aşa de dependent de ea, că el a pus totul în joc. Ca mingea de joc a propriei lui plăceri el se afla pe deplin sub autoritatea acestei femei. Aşa de departe se poate ajunge, când lumea ne are în vraja ei. Uneori începe aparent inofensiv. Dar când satan a ajuns să ne aibă sub control, nu ne va lăsa aşa de repede liberi.

Dependenţe sunt astăzi o mulţime. Patima alcoolului, a drogurilor, a sexului, a internetului, a plăcerilor, a cumpăratului, a stimării, şi aşa mai departe, dar şi patima carierei, a succesului. Lista se poate continua. Trebuie să decazi unor astfel de constrângeri? Desigur nu. De aceea istoria lui Samson să ne servească de atenţionare.

Vine momentul când Samson nu mai poate fi oprit. El trădează secretul puterii lui, care consta în părul lui lung. El nu face aceasta deodată. Nu, Dalila ajunge pas cu pas tot mai aproape de ţelul ei. Bucată cu bucată Samson cedează. Prima dată el menţionează şapte funii noi, care n-au fost uscate. Aceasta aminteşte de numărul şuviţelor sale de păr – şi anume şapte. După aceea el vorbeşte despre funii noi, cu care nu s-a făcut nici un lucru. Aceasta aminteşte de faptul că părul lui era împletit. După aceea el pune direct părul lui în joc şi o sfătuieşte să împletească părul lui în urzeala ţesăturii. Şi abia după aceea el dă tot adevărul pe faţă. Taina a fost trădată. Dalila a ajuns la ţintă.

Psalmul 25.14 vorbeşte despre taina Domnului, care este pentru aceia care se tem de El. Această taină este pusă în acest psalm pe aceeaşi treaptă cu relaţia intimă cu Domnul . Creştinul credincios cunoaşte această părtăşie cu Domnul său. Lumea nu are nici o idee despre aceasta. Dar dacă noi – ca şi Samson – ne facem una cu lumea aceasta, această relaţie intimă cu Domnul se pierde. Noi nu putem avea în acelaşi timp părtăşie cu lumea şi părtăşie cu Domnul nostru. Dacă încercăm să facem aceasta, suntem jumătate de creştini – şi prin aceasta nefolositori pentru Domnul nostru.

Dalila recunoaşte imediat cu instinctul ei feminin că ea a câştigat. Samson i-a făcut cunoscut toată taina inimii lui. Ce o interesa pe această femeie inima lui Samson? Ce o interesează pe lume inima noastră? Cui aparţine de fapt inima noastră? Desigur Domnului nostru. El are dreptul asupra ei. Şi anume asupra întregii noastre inimi, neîmpărţite: „Fiul meu, dă-mi inima ta, şi ochii tăi să-şi găsească plăcerea în căile mele!” (Proverbe 23.26). Samson a ignorat aceasta. Noi n-ar trebui s-o facem. Inima reprezintă aici sentimentele şi dragostea. Tocmai aceasta doreşte Domnul să aibă pentru Sine.

Friedrich von Bodelschwingh a compus cunoscuta cântare: „Acum inimile noastre-aparţin în întregime Omului de pe Golgota.” Domnul ne pune înaintea alegerii: El sau lumea. El nu poate fi de acord cu un compromis. El nu permite să-I slujim cu jumătate de inimă. Căci o jumătate de creştin este şi rămâne o absurditate totală.

8. Dalila îl învinge pe Samson

Acum Dalila are un joc uşor. Ei dorm probabil împreună şi ea îl lasă apoi să adoarmă pe genunchii ei, înainte ca ea să cheme pe filisteni. Ce scenă! Samson cel puternic doarme pe genunchii unei femei, şi unul dintre duşmani vine şi îi rade cele şapte şuviţe ale capului său. Samson nu ştie nimic de toate acestea. Puterea lui este frântă, şi el încă nu şi-a dat seama. Nici la prima şuviţă, nici la a doua şuviţă … şi nici atunci când a şaptea şuviţă a fost la rând.

Când credincioşii dorm, pericolul vine repede. Găsim în Biblie diferiţi oameni, care au dormit în situaţii în care era mai bine să fie treji. Exemple sunt Ilie, Iona şi ucenicii în grădina Ghetsimani. Însă aici era deosebit de tragic. Noul Testament ne atenţionează să nu dormim spiritual: „De aceea zice: »Trezeşte-te tu, care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine!«” (Efeseni 5.14). La prima vedere nu poţi deosebi pe unul care doarme de unul mort. Şi un mort este total nefolositor pentru Dumnezeu. Dacă îi reuşeşte diavolului să ne adoarmă conştiinţa, el (aproape) şi-a atins ţelul. În orice caz atunci noi suntem nefolositori pentru Domnul.

La început Samson nu ştie nimic de toate acestea. Căci el doarme. În profetul Osea citim în privinţa aceasta un cuvânt serios: „Efraim se amestecă împreună cu popoarele, Efraim este o turtă neîntoarsă. Străinii i-au mâncat puterea şi el nu ştie; da, peri albi s-au ivit ici şi acolo peste el şi el nu ştie.” (Osea 8.8,9). Tot aşa îi merge şi lui Samson aici. Filistenii i-au mistuit puterea, şi el n-a ştiut.

Puterea şi energia sunt privilegiul deosebit al tinereţii. Cui îi dăm noi puterea noastră? Cui dăm energia noastră? Lumii acesteia sau Domnului nostru? Împărăţia lui Dumnezeu are nevoie alături de experienţa bătrânilor în mod deosebit de contribuţia tinerilor. De aceea noi toţi dorim să ne lăsăm motivaţi să nu dăm puterea noastră lumii acesteia, care trece. Puterea noastră aparţine Domnului. Noi nu putem s-o împărţim.

Când Samson s-a trezit, era prea târziu. Nu ştim ce a văzut el ultima dată, înainte să devină întuneric pentru el. Probabil era Dalila, care număra banii, pe care îi aduseseră filistenii. Probabil era rânjetul batjocoritor al filisteanului care i-a scos ochii. Samson a ajuns orb pentru totdeauna. El a trebuit să trăiască ceea ce Pavel a scris multe secole mai târziu credincioşilor din Galatia: „Nu vă amăgiţi: »Dumnezeu nu Se lasă batjocorit«; pentru că ce seamănă omul, aceea va şi secera.” (Galateni 6.7). Această atenţionare din partea lui Dumnezeu este valabilă şi astăzi.

9. Ce pierde Samson

Eroul credinţei devine unul care pierde. Neajutorat, lipsit de putere şi orb el este acum sub autoritatea duşmanilor săi. Dalila i-a luat deja taina, trăirea şi părtăşia intimă cu Dumnezeul său. Nici măcar nu se poate spune, că i-a furat-o, căci el a trădat de bună voie taina credinţei sale. Dalila i-a jefuit şi inima. Inima lui a încetat să mai bată pentru Dumnezeul său. Dar aceasta nu este totul. Acum vin filistenii: ei îi rad părul lung şi prin aceasta îi iau semnul exterior al puterii sale. Ei îi iau lumina ochilor, aşa că el nu mai poate vedea, şi în final îi răpesc libertatea. În temniţa din Gaza el trebuie să facă munca unui măgar – să macine.

Toate acestea ne vorbesc nouă direct. Mulţi cunosc strofa de cântare: „Când ne depărtăm de Domnul, este noapte-n jurul meu.” La prima vedere pare că lumea ne poate oferi multe. Dar ea cere tot mai mult decât dă. Plăcerile lumii acesteia sunt numai superficiale. La urmă rămâne necazul şi durerea. Aceasta a experimentat fiul pierdut, atunci când a ajuns la porci.

Să privim pe scurt ce a pierdut Samson.

·         Secretul lui: Amestecul cu lumea înseamnă că noi pierdem relaţia intimă cu Dumnezeu (viaţa în rugăciune şi citirea Bibliei).

·         Inima lui: Amestecul cu lumea înseamnă că dragostea noastră pentru Domnul nostru se răceşte. Urmarea este că noi ignorăm tot mai mult voia Sa.

·         Părul său: Părul nazireului vorbeşte despre dăruirea sa şi supunerea sa faţă de Dumnezeu. Amestecul cu lumea înseamnă că şi noi vom renunţa la dăruirea noastră şi la ascultarea noastră.

·         Puterea sa: Samson a fost un om cu o putere deosebită. Acum el era aşa de slab sau aşa de tare ca oricare alt om. Amestecul cu lumea înseamnă, că noi ne pierdem puterea de încordare spirituală şi Domnul nu ne mai poate folosi.

·         Vederea: Amestecul cu lumea înseamnă că noi pierdem capacitatea de diferenţiere spirituală. Noi nu mai avem simţurile spirituale deprinse să deosebească binele şi răul (Evrei 5.14). Lucrurile referitoare la Domnul nostru şi Cuvântul Său ne rămân ascunse.

·         Libertatea sa: Amestecul cu lumea înseamnă că noi pierdem libertatea creştinului credincios, care constă în aceea, că noi trăim în părtăşie cu Domnul nostru, suntem preocupaţi cu El şi apoi ieşim în lume să mărturisim despre El.

·         Ţelul său: Amestecul cu lumea înseamnă că noi pierdem ţelul propriu-zis al vieţii noastre, acela de a glorifica pe Dumnezeu şi de a-I sluji. Noi lucrăm atunci ca Samson numai pentru lumea aceasta şi nu mai avem nici o posibilitate să stăm lui Dumnezeu la dispoziţie.

Dar nu numai Samson a pierdut mult. Şi poporul lui Dumnezeu a suferit o pierdere mare. Timp de douăzeci de ani Samson a fost judecătorul lor şi mereu a pricinuit filistenilor înfrângeri mari. Acum se terminase cu acestea. Momentan nu mai era nimeni acolo, care să ia locul lui.

Dacă ne lăsăm captivaţi de lumea aceasta, paguba este totdeauna mare. Pentru noi înşine. Pentru poporul lui Dumnezeu. Şi în mod deosebit pentru Dumnezeul nostru, care este în primul rând dezonorat şi apoi El nu ne poate folosi. De aceea vrem încă o dată să ne încurajăm reciproc, să facem altfel decât a făcut Samson şi să nu fim creştini pe jumătate.

10. Harul lui Dumnezeu

Ne-am ocupat cu căderea tragică a lui Samson. Dar este acesta sfârşitul? Nu, nu în întregime. Ceea ce se prezintă în ultimele versete ale istoriei lui nu este nimic altceva, decât numai har pur. Har, pe care noi nu-l putem înţelege. Samson nu a meritat aceasta. Dar harul este totdeauna nemeritat. Tocmai aceasta este natura harului. Şi în viaţa ta şi în viaţa mea harul este totdeauna nemeritat.

Abia a ajuns Samson în temniţa din Gaza, că părul lui a început iarăşi să crească. Acesta este punctul de cotitură din viaţa lui. Părul creşte iarăşi. Încet. Aproape că nu se vede, dar în fiecare zi ceva mai lung – şi prin aceasta şi puterea sa. Astăzi se ştie că părul capului creşte cu 0,3-0,5 mm pe zi. Într-un an sunt aproximativ 11 până la 18 cm. Nu ştim cât de lung a crescut părul lui Samson. Însă Dumnezeu începe să acţioneze. Şi El veghează ca filistenii să nu-i taie iarăşi părul.

Pentru har niciodată nu este prea târziu, atâta timp cât noi trăim pe pământ. Harul caută pe omul pierdut, ca să-l salveze. Harul îl caută pe credincios, atunci când el s-a abătut. Şi Samson are un răspuns la har. Deodată el se roagă. Dependenţa lui a revenit. Chiar dacă rugăciunea lui în timpurile Vechiului Testament este un strigăt de răzbunare, ea este totuşi o rugăciune pe care Dumnezeu o aude. Samson doreşte să mai fie umplut încă o dată cu puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu numai aude rugăciunea. El o şi împlineşte. Aşa este Dumnezeul nostru!

Când Samson trebuia să fie pus pe scenă şi să se distreze pe seama lui, Dumnezeu intervine. Lui nu I-a scăpat nimic din cârmă. El Se lasă rugat de Samson. Cel eşuat devine erou al credinţei. În Evrei 11.32 Samson are un loc printre eroii credinţei. Ne-am putea întreba, dacă nu cumva aceasta este o greşeală. Un bărbat ca Samson printre eroii credinţei? Da – aşa acţionează Dumnezeu. Scriitorul epistolei către Evrei nu ne spune la ce faptă de credinţă se gândeşte. În orice caz Samson aparţinea în rândul acelora care din slăbiciune au primit putere (Evrei 11.34). Ultima lui faptă a fost fără îndoială cea mai mare faptă de credinţă. El era sigur că Dumnezeu îi va da biruinţa asupra duşmanilor. Şi rezultatul acestei ultime acţiuni a lui Samson este mult mai mare decât toate biruinţele din viaţa sa – cu toate că de data aceasta şi-a pierdut viaţa.

Dumnezeu nu trece cu vederea binele din viaţa acestui bărbat, care a stat singur în Israel şi nu avea pe nimeni care să fie de partea lui. Dumnezeu recunoaşte că Samson a judecat pe Israel douăzeci de ani. Noi rostim uneori destul de repede o sentinţă nimicitoare despre credincioşii care sunt slabi în credinţă. Dumnezeu dimpotrivă numeşte la Samson ceea ce El a preţuit la el.

Excurs: Samson – sau amestecul de lumină şi întuneric

Până aici ne-am preocupat în principal cu latura morală a vieţii lui Samson. Prin ochii săi, inima sa şi pornirile sale sexuale Samson s-a lăsat de mai multe ori sedus de femei. În afară de aceasta se pare că el a fost un om iute la mânie. El căuta mereu să se răzbune, când se simţea rău tratat. De astfel de reacţii ne avertizează Duhul lui Dumnezeu prin aceste descrieri.

De fapt prin Samson învăţăm şi altceva, care este de mare importanţă pentru viaţa de credinţă a unui tânăr creştin credincios. Samson nu numai s-a legat cu o femeie necredincioasă. Prin aceasta el ca şi credincios s-a legat şi cu un popor care nu era poporul lui Dumnezeu. Raportat la zilele noastre aceasta înseamnă că un credincios se leagă cu un necredincios.

Părtăşie contrară învăţăturii Scripturii (2 Corinteni 6)

Noul Testament ne atenţionează categoric cu privire la astfel de legături: „Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi; pentru că ce legătură este între dreptate şi fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul? şi ce înţelegere are Hristos cu Belial sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Şi ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Pentru că voi sunteţi un templu al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: «Voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu». De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi», spune Domnul; şi «nu atingeţi ce este necurat, şi Eu vă voi primi; şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice», spune Domnul Cel Atotputernic.” (2 Corinteni 6.14-18).

Chiar dacă Samson nu putea cunoaşte această poruncă nou-testamentală, el ştia totuşi că un israelit nu avea voie să se întineze. Cel puţin el trebuia să se cureţe imediat, aşa cum arată clar diferitele prescripţii de curăţire (compară de exemplu cu Numeri 19). La aceasta se adaugă, că el ca nazireu avea o responsabilitate deosebită, aşa cum am văzut în diferite ocazii. Cu toate acestea el a făcut mereu lucruri comune cu păgânii. De mai multe ori a atins animale necurate sau resturile lor. În afară de aceasta s-a dus în locuri, despre care el ca nazireu ştia că el nu are ce căuta acolo.

Aceasta include şi un mesaj pentru timpul nostru actual, creştin. Indicaţiile din 2 Corinteni 6 ne învaţă pe noi ca creştini, că pentru noi nu este vorba în primul rând de contacte exterioare. Ele vorbesc despre o întinare lăuntrică. Aceasta o înfierează ele.

Imaginea jugului vine din domeniul agriculturii. Acolo sunt legate două animale ca să facă împreună o lucrare, ca de exemplu aratul unui ogor. Legarea împreună a animalelor de diferite categorii va face ca să nu se ajungă la nici un rezultat pozitiv. Rase diferite de animale nu pot lucra împreună. În afară de aceasta în Vechiul Testament era interzis să se lege împreună un animal curat (de exemplu un bou) cu un animal necurat (de exemplu un măgar) (Deuteronom 22.10). Extrapolat la timpul nostru aceasta înseamnă:

1.      Două naturi diferite – curat & necurat; credincios & necredincios – nu pot face o lucrare în comun.

2.      Jugul înseamnă să fii legat împreună, ceea ce are a face cu obligaţii reciproce. Un credincios nu se poate lega de bună voie cu un necredincios, aşa că din aceasta rezultă obligaţii reciproce.

3.      Această părtăşie întinează.

Ce înseamnă întinarea?

Cum se poate imagina concret o astfel de întinare? Nu este vorba că noi ne întinăm într-o formă mistică, într-un fel de neînţeles. Cine se uneşte de bună voie cu oameni necredincioşi se face una cu principiul vieţii lor – al nedreptăţii şi al întunericului. Nu este vorba că nu mai avem voie să avem contact de exemplu cu colegii de muncă. Atunci ar trebui să ieşim din lume. Şi tocmai aceasta nu trebuie s-o facem (1 Corinteni 5.10). În afară de aceasta noi avem o însărcinare categorică, aceea de a vesti Evanghelia în lumea aceasta (compară cu Faptele Apostolilor 1.8; Luca 24.48; Marcu 16.15; Matei 28.19 şi aşa mai departe). Noi nici nu am putea îndeplini această misiune dacă ne-am izola complet de cei necredincioşi.

În prima sa epistolă către credincioşii din Corint Pavel scrie categoric: „Dacă cineva dintre cei necredincioşi vă invită, şi vreţi să mergeţi, atunci ….” (1 Corinteni 10.27). Acest „a vrea să mergi” are ca premisă că în mod conştient accepţi această invitaţie. Nu o urmezi automat. De aceea este important să faci un astfel de pas cu rugăciune şi înaintea Domnului şi să decizi în dependenţă de Duhul Sfânt, dacă se cuvine acceptarea unei astfel de invitaţii. În afară de aceasta în cadrul unei astfel de invitaţii, prin rugăciune să cauţi orice ocazie să dai mai departe vestea bună despre cruce. Dacă aceasta nicidecum nu este posibil sau nici măcar nu gândeşti la o astfel de mărturie, atunci un creştin credincios nu are nimic ce căuta într-un astfel de loc.

Dar dacă de exemplu cineva vrea ca împreună cu un necredincios să întemeieze o firmă, el se leagă de bună voie cu un necredincios. Cu un cuvânt: ei au părtăşie. Acelaşi lucru este valabil în cazul unei căsătorii cu un necredincios. În aceste versete însă Pavel nu vorbeşte despre încheierea unei căsnicii, căci o căsnicie încheiată nu are voie să fie ruptă.

Această convieţuire comună întinează pe cel credincios. Căci el se identifică cu păcat şi necredinţă. Prin aceasta el spune că păcatul este bun în ochii lui Dumnezeu. S-ar putea ca el personal să nu fie de acord cu răul şi să ia poziţie împotriva lui. Dar faptul că el se leagă cu cineva caracterizat prin necredinţă şi păcat îl face pe el însuşi întinat (moral).

Părtăşie nu înseamnă altceva decât să urmăreşti aceleaşi ţeluri şi interese. Dar cum pot fi laolaltă lumina şi întunericul, dreptatea şi fărădelegea? Apostolul justifică imposibilitatea legăturii unui om credincios cu unul necredincios prin aceea că nici pe Hristos nu-L poţi pune pe aceeaşi treaptă cu Belial, diavolul. Căci aceste două persoane total diferite în orice privinţă nu au nimic comun. Aşa cum Templul lui Dumnezeu nu are nimic comun cu templul idolilor, tot aşa cei mântuiţi nu au nimic comun cu cei nemântuiţi. De aceea în ochii lui Dumnezeu este nu numai o grozăvie să legi pe Hristos cu Belial şi Templul lui Dumnezeu cu templul idolilor, ci şi că un credincios încheie o legătură cu cel necredincios.

Şi legăturile exterioare pot întina

Apostolul ne mai dă un motiv minunat pentru a căuta numai părtăşia cu Dumnezeu şi cu ai Săi. Dumnezeu locuieşte şi umblă printre credincioşi. El doreşte să fie alături de ei ca Dumnezeu şi Tată în viaţa lor zilnică şi să-i poată recunoaşte ca popor al Său. Însă aceasta este posibil numai dacă ei se ţin departe de orice întinare.

Se referă o astfel de întinare numai la cele două exemple despre profesie şi căsnicie? Nu, orice legătură de bună voie face parte din această categorie. Dacă de exemplu colegii de muncă se întâlnesc regulat într-o cârciumă, ca să petreacă seara împreună: ce parte are cel credincios în aceasta? Dacă cei necredincioşi alcătuiesc grupe pe facebook, care nu au nimic a face cu teme profesionale, de şcoală sau de serviciu: ce are un credincios de căutat aici? În felul acesta se poate continua … Fiecare trebuie să se recunoască în ce domeniu al vieţii sale ameninţă astfel de pericole. Şi să se distanţeze consecvent de ele.

Aceste exemple arată că legăturile exterioare deseori revelează şi o părtăşie lăuntrică. Din acest motiv apostolul Pavel atenţionează categoric cu privire la un astfel de amestec de lumină şi întuneric. El întinează.

Să dai cele sfinte câinilor (Matei 7.6)

Samson s-a legat cu duşmanii lui Dumnezeu, cu necredincioşii. Cu regret mereu cu cei întinaţi. Cu privire la acest subiect şi Domnul Isus a spus ceva concret. În evanghelia după Matei 7.6 se spune: „Nu daţi ce este sfânt câinilor; nici nu aruncaţi perlele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie.”

Celor care nu sunt sfinţi nu trebuie dat ce este sfânt – deci exact ceea ce este Dumnezeu: sfânt. Căci Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt (compară cu Levitic 11.44; Iosua 24.19). Cum „se dă” oamenilor întinaţi ce este sfânt? Prin aceea că îi laşi să ia parte la binecuvântările relaţiei unui ucenic cu Tatăl său din cer. Aceasta are loc prin aceea că te legi în exterior şi în interior cu aceşti oameni necredincioşi. Atunci nu se mai face nici o deosebire între ce este sfânt şi ce nu este sfânt. Se procedează aşa ca şi cum binecuvântările sfinte ar aparţine şi necredincioşilor – dar ei sunt păcătoşi – se aruncă perlele minunate ale binecuvântărilor divine înaintea porcilor. Aceştia calcă în picioare perlele - ei nici nu pot face altfel, deoarece ei nu le pot preţui – şi sfâşie pe credincioşi. Două exemple din Vechiul Testament ilustrează gândul acesta, primul din ele fiind Samson însuşi:

1.      Samson (Judecători 16): Mai întâi el s-a legat cu Dalila, care făcea parte din duşmanii poporului lui Dumnezeu. Prin aceasta el a arătat că nu este nici o deosebire între ceea ce este sfânt şi ce nu este sfânt. Aceasta a condus, ca după multă stăruinţă din partea ei să-i facă cunoscut tainele inimii lui. El a lăsat-o să aibă parte la taina puterii lui, care constituia taina credinţei lui. El a aruncat ceva sfânt înaintea „câinilor” , pe care ei nici nu-l pot înţelege. Ce s-a întâmplat? Ei au călcat în picioare aceste perle şi au sfâşiat pe bărbatul care s-a unit cu ei în exterior.

2.      Lot (Geneza 19): El s-a legat cu oamenii păcătoşi din Sodoma şi Gomora. Probabil şi soţia lui descindea din aceste cetăţi. Când s-a ajuns ca el să prezinte ginerilor lui Cuvântul lui Dumnezeu (în cele din urmă aceasta era evanghelia care i-ar fi salvat), el era în ochii lor ca unul care glumea. El era într-adevăr un credincios (2 Petru 2.8). Dar deoarece el nu s-a despărţit de nedreptatea Sodomei, a permis ca credinţa lui şi el însuşi să fie călcat în picioare ca perlele. Era aproape ca locuitorii Sodomei să-l sfâşie pe Lot. Numai Dumnezeu a împiedicat aceasta.

Cine se leagă cu oamenii păcătoşi, acela dă câinilor cele sfinte. El aruncă înaintea porcilor perlele lui Dumnezeu. Probabil cineva gândeşte: cine se adaptează la lume, aşa cum a făcut Lot, acela nu mai are nici o perlă. Realmente însă el are încă credinţă şi rămâne un credincios. Însă prin comportarea lui credinţa ajunge să fie dispreţuită de cei necredincioşi. Ei simt că un astfel de mântuit este „altfel”, cu toate că el nu trăieşte altfel decât ei.

În privinţa aceasta trebuie să se ţină minte: să fii fără Dumnezeu nu înseamnă că aceşti oameni principial duc o viaţă morală reprobabilă. Omeneşte pot fi oameni foarte nobili. Dar ei trăiesc fără Dumnezeu! „Să-Mi fiţi sfinţi, pentru că Eu, Domnul, sunt sfânt; şi v-am despărţit dintre popoare ca să fiţi ai Mei” (Levitic 20.26). Dumnezeu nu vrea nici o amestecătură a celor sfinte cu cele ce nu sunt sfinte. Ce este sfânt trebuie să se deosebească de ceea ce nu este sfânt (compară cu Levitic 10.10; Ezechiel 22.26).

Paguba adusă de legăturile care nu sunt conform Scripturii

Paguba legăturilor, care nu sunt conforme cu Scriptura, este dublă:

1.      Ce este sfânt, perlele, sunt călcate în picioare şi sunt jefuite de valoarea lor. Oamenii lumii acesteia îşi dau seama că noi suntem credincioşi, chiar dacă noi ne legăm cu ei. Sentinţa lor va fi atunci: ce este sfânt, ceea ce caracterizează pe oamenii aceştia, în mod evident nu este în contradicţie cu lumea aceasta şi cu atmosfera ei. Prin aceasta ceea ce este sfânt devine profan pentru necredincioşi. Suntem noi conştienţi de aceasta, atunci când noi ca ucenici ai Domnului facem lucruri în comun cu lumea, fie că este vorba de lumea teologică, culturală, sportivă, filozofică sau politică?

2.      Noi înşine suferim pagubă: „Porcii” ne sfâşie. Evident Domnul Se referă aici la porcii sălbatici; şi porcii din gospodărie au fost cu câteva secole în urmă destul de sălbatici, aproape animale neîmblânzite. Ei distrug mărturia credinciosului şi sfâşie credinţa lui. Cât de des un credincios, care a început să se unească cu lumea, s-a ruinat spiritual, moral şi în credinţa lui!

Există o aplicare foarte actuală a acestei învăţături: în unele locuri se serbează aşa-zisele servicii divine pentru oaspeţi. Necredincioşi şi credincioşi trebuie să cânte împreună cântări de laudă lui Dumnezeu. Sunt intonate cântări de laudă. În privinţa aceasta nu este nici o diferenţă fundamentală, aşa îşi imaginează ei. Dar cum pot oamenii necredincioşi să adore pe Tatăl? Ei nu înţeleg aceste perle. În final ei calcă în picioare aceste perle, dispreţuiesc ce este sfânt şi totul suferă pagubă. Chiar dacă Dumnezeu în îndurarea Sa poate folosii astfel de activităţi pentru mântuirea unui om, totuşi fundamentul lor este în contradicţie cu versetul acesta.

Însă desigur aceasta nu înseamnă că un evanghelist nu ar putea invita oameni necredincioşi la o predică într-o adunare (biserică) locală. Dimpotrivă – el trebuie să facă aceasta. Şi desigur noi ne bucurăm când vecini şi cunoscuţi participă la strângerile laolaltă în Numele Domnului, în mod deosebit la vestirea Cuvântului (compară cu 1 Corinteni 14.23-25). La aceasta este oricine invitat cordial.

Samson este pentru noi un exemplu de atenţionare în privinţa ochilor săi şi a poftelor lui sexuale. Însă istoria lui ar trebui la fel să ne păzească de a face lucrări comune cu necredincioşii, respectiv cu principiile care nu sunt corespunzătoare lui Dumnezeu.

Amestecul ucenicilor cu cei fără de Dumnezeu

În locul acesta Domnul respinge orice amestec între ucenici şi cei fără Dumnezeu, al oamenilor, care aparţin lui Dumnezeu, cu aceia care Îl resping. Acesta este un principiu foarte important, de care şi noi astăzi trebuie să ţinem seama. Dumnezeu urăşte amestecul credincioşilor cu lumea aceasta. El ne-a scos din lumea aceasta (compară cu Galateni 1.4) şi ne-a sfinţit pentru Sine Însuşi (compară cu 1 Petru 1.2). Dumnezeu face o despărţire între lume şi ce nu este lume. Aceste două sisteme opuse nu se potrivesc laolaltă.

Iacov exprimă aceasta în felul următor: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu?Deci oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu.” (Iacov 4.4).

Este vorba numai despre credincioşi şi necredincioşi?

Însă noi nu ar trebui să gândim că acest principiu se limitează numai la contrastul extrem lumină şi întuneric, negru şi alb. Acest principiu este mai larg. Nu că ai avea pretenţia că tu eşti lumină, iar celălalt, probabil un creştin orientat lumesc, ar fi pus în domeniul întunericului. Un astfel de gând nu ar fi altceva decât mândrie spirituală şi dovada că tu însuţi eşti carnal. Căci autocritica trebuie totdeauna să aibă prioritate faţă de sentinţa asupra altora.

Noul Testament arată însă că acela care în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu doreşte să ducă o viaţă spre onoarea Domnului nu are voie să facă nici un lucru comun cu cineva care este caracterizat ca vas de necinste (2 Timotei 2.19-22). Numai prin această lipsă de compromise, care trebuie trăită în dragoste, se poate deveni un vas spre onoare. Că cei necredincioşi sunt totdeauna vase spre necinste nu trebuie explicat mai mult. În primul rând însă acest tablou arată spre creştini a căror viaţă nu slujeşte la glorificarea lui Dumnezeu prin ascultare consecventă de Cuvântul Său.

În acelaşi fel este posibil, cu privire la drumul comun al copiilor lui Dumnezeu, aşa cum găsim scris în Noul Testament (compară cu 1 Corinteni capitolele 12-14; Efeseni 4; Matei 18 şi aşa mai departe), să se permită o amestecare. Aceasta nu înseamnă că fiecare părtăşie de credinţă rămâne izolată pentru sine însuşi. De asemenea nu este vorba nici de faptul că credincioşi, care se strâng pe baza învăţăturii biblice despre Adunare (Biserică), nu ar putea primi copii ai lui Dumnezeu care până acum au luat parte la frângerea pâinii într-o biserică creştină. Căci aceia care potrivit cu 2 Timotei 2.19-21 se dovedesc a fi vase spre cinste, nu trebuie să se izoleze, ci „să urmărească dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2 Timotei 2.22).

Acest drum comun, deci convieţuirea celor mântuiţi în strângerile laolaltă „ca Adunare” (Biserică, compară cu 1 Corinteni 11.18), este o parte componentă esenţială a vieţii de credinţă. Dar dacă se gândeşte că se pot face multe lucruri împreună, chiar şi frângerea pâinii şi alte întruniri, cu creştini care în privinţa aceasta au conştient alte păreri, atunci se trece cu vederea că în acest caz se unesc căi ale vieţii, ale căror fundamente sunt foarte diferite sau chiar contrare.

Ca şi creştini aceşti mântuiţi rămân totdeauna „fraţi” şi „surori”, care au fost răscumpăraţi prin acelaşi sânge preţios al lui Isus şi pe care trebuie să-i considerăm din inimă mai presus de noi înşine (compară cu Filipeni 2.3). Dar aici este valabil principiul, care este şi în domeniul natural şi aplicabil şi la domeniul spiritual: forţa gravitaţională trage în jos, nu în sus. De aceea ar trebui să practicăm ascultarea consecventă de Cuvântul lui Dumnezeu – dar în dragoste şi smerenie. O astfel de atitudine o va binecuvânta Dumnezeu.

Remarci finale

Am cunoscut pe Samson ca un bărbat care a făcut un început bun. Părinţii lui erau credincioşi, mama lui trăia, după ce îngerul Domnului i s-a arătat, în ascultare conştientă faţă de poruncile Domnului. Samson avea după cât se pare un timp al tinereţii în care putea savura protecţia unei case părinteşti temătoare de Dumnezeu.

Dar când a ajuns la vârsta căsătoriei, Samson a renunţat la modelul mamei sale şi la poruncile pentru un nazireu. Dumnezeu i-a dat aptitudini măreţe şi în mod deosebit o putere unică în felul ei. Însă Samson nu a luat aceste daruri ca prilej pentru a onora pe Dumnezeu prin ascultare. Într-adevăr el s-a angajat tot mai mult împotriva filistenilor, a duşmanilor poporului lui Dumnezeu. Dar el a uitat că Dumnezeu caută inimi care se dedică în totul Lui. Astfel sfinţenia şi curăţia au fost mereu abandonate.

Dumnezeu a putut folosi pe Samson în diferite ocazii ca să producă filistenilor înfrângeri amare. Dar sub Samson a fost posibilă numai o uşurare de scurtă durată pentru poporul Israel, pentru un popor care mereu a părăsit în chip ruşinos pe judecătorii lui.

Astfel mărturia lui Samson rămâne confuză. Pe de o parte el voia să facă ce este bine şi să onoreze pe Dumnezeu. Pe de altă parte a abuzat de puterea lui Dumnezeu în scopuri personale şi şi-a stat mereu singur în cale. În final eşecul lui a fost aşa de mare că Dumnezeu nu l-a mai putut folosi ca slujitor al Lui. Atunci El i-a dăruit în legătură cu moartea sa cea mai mare biruinţă, pe care Samson a avut-o vreodată.

Iosif – Samson

În final amintim de un tânăr, care – la prima vedere – era într-o situaţie asemănătoare cu Samson. Este vorba de Iosif în casa lui Potifar şi ispitele de apropiere prin soţia lui Potifar. Aşa cum am spus, la prima vedere o situaţie asemănătoare. Cu toate acestea atât diferenţele cât şi rezultatele sunt remarcabile.

·         Amândoi se aflau într-o ţară străină. Samson s-a dus de bună voie la filisteni. Iosif nu avea nici o contribuţie, că el era în Egipt. El nu era din propria vină acolo.

·         Amândoi erau într-o situaţie brizantă. Samson s-a expus deplin conştient acestui pericol şi era însuşi activ. Iosif a ajuns nu de bună voie în această situaţie critică. El nu putea s-o schimbe.

·         Amândoi au ajuns în cele din urmă în închisoare. La Samson era urmarea drumului său rău. Iosif nu avea nici o vină – dimpotrivă, era consecinţa unei vieţi credincioase, dedicată lui Dumnezeu. La el era mâna lui Dumnezeu care după aceea l-a făcut „salvatorul lumii” (Geneza 41.45).

Sunt situaţii în care noi nu putem evita ca lumea să nu vină asupra noastră cu ademenelile ei. Astfel de situaţii pot apărea deodată la locul de muncă, la şcoală, în timpul liber şi în alte ocazii. Nimeni nu poate face nimic dacă el sau ea este atras/atrasă deodată de colega simpatică sau de colegul simpatic într-o situaţie neplăcută. Întrebarea este însă atunci, cum vom reacţiona noi. Dacă noi ne punem conştienţi în pericol, ca Samson, vom suferi o înfrângere. Dacă este vorba de o situaţie nevoită, ca la Iosif, putem învăţa de la Iosif cum putem ieşi din situaţie fără a suferi pagube lăuntrice morale.

Care era secretul biruinţei la Iosif? Ce a făcut el altfel decât Samson? Numim trei puncte:

·         Iosif era un tânăr temător de Dumnezeu. El a spus: „Cum să fac eu răutatea aceasta mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39.9). El ştie că fiecare păcat era un păcat împotriva lui Dumnezeu. Vrem să ne întipărim adânc aceasta. Fiecare păcat nu produce pagubă numai nouă (sau uneori şi altora), ci fiecare păcat este o jignire a lui Dumnezeu. În privinţa aceasta trebuie să fim foarte sensibili.

·         Iosif a fugit. Când şi-a dat seama că acum situaţia se agrava, a fugit. Urmarea a lăsat-o în seama lui Dumnezeu. Puterea lui a constat în fugă. Fuga este uneori laşitate. Dar când vine diavolul să ne ispitească, când carnea este excitată şi în noi se ridică pofta, atunci există numai această singură posibilitate: cât mai urgent afară. Dacă ar fi făcut şi Samson aşa! Noul Testament ne solicită de mai multe ori să fugim. Noi trebuie să fugim de idolatrie (1 Corinteni 10.14). Noi trebuie să fugim de curvie (1 Corinteni 6.18). Noi trebuie să fugim de poftele tinereţii (2 Timotei 2.22). Noi trebuie să fugim de iubirea de bani (1 Timotei 6.11). Fuga este recomandată totdeauna când diavolul provocă[5] natura noastră veche. Fugă înseamnă să faci ocolişul cel mai mare posibil în jurul persoanei sau al lucrului.

·         Iosif a luat o decizie clară. El nu voia să păcătuiască. Hotărârile le luăm totdeauna cu inima. De aceea Noul Testament vorbeşte în Faptele Apostolilor 11,23 despre o „hotărâre a inimii”. Învăţăm de la Iosif că mai întâi noi trebuie să vrem şi apoi în al doilea rând s-o facem din dragoste pentru Domnul nostru, şi că în al treilea rând s-o facem cu adevărat.

În final rămâne întrebarea: Cu cine vrem să ne asemănăm? Cu Samson sau cu Iosif? Vrem să fim o jumătate de creştin, sau să ne punem cu totul de partea Domnului nostru?

Proverbe 4.18: Dar cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină.

Proverbe 10.17: Respectarea îndrumării este cărarea spre viaţă, dar cine părăseşte mustrarea se rătăceşte.

Isaia 26.7: Calea celui drept este netedă; Tu, Cel Drept, netezeşti calea celui drept.