Hristos în caracterul Său ales

Psalmul 16

   Noi avem nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu întreg »ca să înveţe, să convingă, să îndrepte, să dea înţelepciune în dreptate«; însă locurile din Scriptură care sunt »cu privire la El« au pentru credincioşi o atracţie deosebită. Aceasta face Psalmul 16 aşa de atrăgător, căci El prezintă desăvârşirea morală a lui Hristos, a Omului desăvârşit, care a mers pe drumul vieţii prin această lume a păcatului şi a morţii. De aceea cât este de bine să nu mai privim la noi înşine şi nici la cei mai buni semeni ai noştri, ci să contemplăm pe acest Om desăvârşit în tot caracterul Său ales, pentru ca în acelaşi timp »să ne găsim plăcerea şezând la umbra Lui« şi să găsim rodul Lui, care este dulce pentru cerul gurii noastre (Cântarea Cântărilor 2,3)!

   Cineva a spus despre lucrarea unui frate plecat acasă: „El mi-a prezentat frumuseţea lui Hristos.” Cu privire la acest psalm putem spune cu toată certitudinea că David, călăuzit de Duhul Sfânt, prezintă înaintea noastră frumuseţea lui Hristos.

   Ştim că Hristos este o Persoană divină – Fiul veşnic – şi prin aceasta este revelarea desăvârşită a lui Dumnezeu înaintea oamenilor. De asemenea ştim că El era Om adevărat – Fiul Omului -, expresia desăvârşită a omului înaintea lui Dumnezeu. În acest caracter dublu ne este prezentat Hristos în acest psalm minunat.

   Ce este Dumnezeu putem învăţa numai în Hristos, şi ce este omul în desăvârşire vedem numai în ceea ce a fost revelat în Hristos. În El vedem însuşirile admirabile, experienţele fericite, bucuria şi fericirea, care caracterizează viaţa omului desăvârşit înaintea lui Dumnezeu, împreună cu plinătatea bucuriei, la care duce această viaţă. În felul acesta Hristos devine singurul etalon pentru caracterul ales – exemplul desăvârşit pentru credincios. Mai mult chiar, în preocuparea cu El este inclusă o putere transformatoare. Să te hrăneşti din Hristos ca pâine a lui Dumnezeu »venită din cer«, să meditezi la drumul Lui prin această lume în toată frumuseţea sa, aceasta va atrage sentimente noastre în mod deosebit spre El. Tatăl a deschis cerurile, ca să exprime plăcerea Sa pentru Hristos; şi El ne oferă acum privilegiul să ne bucurăm de Acela în care El Şi-a găsit plăcerea. În timp ce inimile noastre se bucură de El, noi devenim schimbaţi în chipul Său.

   În acest psalm ne este prezentată toată fericirea vieţii lăuntrice a unui om desăvârşit înaintea lui Dumnezeu, şi anume prin Unul care a mers pe drumul acestei vieţi în desăvârşire şi care a ajuns la sfârşitul acestui drum – locul la dreapta lui Dumnezeu.

   »Păzeşte-mă, Dumnezeule, căci în Tine mă încred!« (versetul 1). Această viaţă desăvârşită este o viaţă de dependenţă şi de încredere, dependenţă de puterea lui Dumnezeu şi încredere în dragostea lui Dumnezeu. Domnul Isus nu S-a încrezut în Sine Însuşi şi nu a aşteptat ajutor de la alţii – nici de la oameni şi nici de la îngeri -, ca să fie păzit de toate necazurile şi pericolele care I-au ieşit în cale. Chiar şi atunci când era vorba de necesităţile pământeşti, El nu a acţionat de la Sine. El S-a încrezut în Dumnezeu în deplină dependenţă de El, spunând: »Păzeşte-Mă, Dumnezeule«, şi El a făcut aceasta cu deplină încredere, căci El adaugă: »În Tine Mă încred«. El S-a odihnit în dependenţă deplină de mâna puternică a lui Dumnezeu, deoarece El Şi-a pus încrederea deplină în inima plină de dragoste a lui Dumnezeu. El a privit la Dumnezeu cu încredere deplină în dragostea fără limite care Îl va păzi.

   Cu privire la duşmanii Lui El nu a fost nici neştiutor şi nici indiferent. El putea spune: »Cei ce Mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului Meu; ce puternici sunt cei ce vor să mă piardă, cei ce pe nedrept îmi sunt vrăjmaşi« (Psalm 69,4). El cunoştea numărul lor, puterea lor, viclenia lor, dar El ştia că Dumnezeu era mai puternic decât duşmanii Lui, şi privea spre El cu încredere desăvârşită. Aşa putea El spune într-un alt psalm: »Dar Eu strig către Dumnezeu şi Domnul Mă va scăpa. Seara, dimineaţa şi la amiază, oftez şi gem, şi El va auzi glasul Meu« (Psalm 55,16.17).

   Dar cu toată desăvârşirea căilor Lui uneori El a fost dus în cele mai grele împrejurări şi încercat în ele într-o măsură pe care noi niciodată nu o vom cunoaşte. Aici El nu a avut nici un loc unde să-Şi pună capul, şi uneori I-a lipsit chiar şi un pahar cu apă rece. Dar aceste încercări au revelat natura Lui omenească, căci chiar şi atunci putea spune »Păzeşte-Mă, Dumnezeule, căci în Tine Mă încred!« Şi Dumnezeu a răspuns la rugăciunea Lui. El a folosit o femeie decăzută, ca să liniştească setea Lui, şi persoane necunoscute ca să îngrijească de o pernă unde să-Şi pună capul.

   Mergând pe urmele Domnului, Pavel putea să spună în închisoare: »Domnul mă va scăpa de orice lucrare rea şi mă va păstra pentru împărăţia Lui cerească« (2 Timotei 4,18). Avem şi noi o astfel de încredere în dragostea Tatălui şi a lui Hristos, ca având în vedere duşmanii, pericolele şi singurătatea să putem spune: »Păzeşte-mă, Dumnezeule, căci în Tine Mă încred«?

   »Eu am spus Domnului: „Tu eşti Domnul Meu! Bunătatea mea nu se înalţă până la Tine!« (versetul 2). Viaţa desăvârşită este o viaţă de supunere fără rezerve sub voia lui Dumnezeu. Ca Om desăvârşit supus, El putea spune Domnului: »Tu eşti Domnul meu«. Când El a venit în această lume, El a spus: »Iată-Mă, vin să fac voia Ta« (Evrei 10,9) şi în timp ce mergea prin lumea aceasta: »Totdeauna fac ce-I este plăcut« (Ioan 8,29). Părăsind lumea aceasta, El a spus: »Tată, … facă-se nu voia Mea, ci a Ta« (Luca 22,42).

   Prin faptul că El a făcut numai voia Tatălui, tot ce El a făcut era desăvârşit de bine. El »mergea din loc în loc făcând bine«. Vedem exprimată în Fiul lui Dumnezeu toată bunătatea dumnezeiască faţă de oameni. Dar bunătatea despre care vorbeşte acest psalm, este bunătatea lui Hristos ca Om faţă de oameni, care – cu toate că ea este absolut desăvârşită la locul ei – nu se ridică la bunătatea dumnezeiască. Astfel Domnul putea spune despre această bunătate: »Bunătatea mea nu se înalţă până la Tine«.

   Numai atunci când noi suntem supuşi voii Tatălui,vom face binele pe drumul nostru. Prima întrebare, pe care Pavel a pus-o după convertirea sa, a fost: »Ce să fac, Doamne?« (Faptele Apostolilor 22,10). Până atunci a făcut voia proprie, acum el se supunea voii Domnului. Fariseul mândru, arogant a devenit un om smerit în supunere faţă de Domnul.

   »Despre sfinţii care sunt pe pământ şi despre cei aleşi ai spus: „Toată plăcerea Mea este în ei”«. (versetul 3) Această viaţă desăvârşită este o viaţă de smerenie, care îşi găseşte bucuria în poporul dispreţuit al lui Dumnezeu. Desăvârşirea Domnului Isus în harul Său condescendent se vede în locul pe care El îl ocupă cu săracii pământului: »N-a ales Dumnezeu pe cei care sunt săraci faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o celor care Îl iubesc?« (Iacov 2,5).

   Sunt credincioşii mici şi neînsemnaţi în lumea aceasta? Atunci să-şi amintească că Domnul Se uneşte cu bucurie tocmai cu aceştia, căci noi citim: »Domnul este înălţat, dar vede pe cei smeriţi şi de departe cunoaşte pe cei mândri« (Psalm 138,6). Să cedezi mândriei cărnii şi să te lauzi cu descendenţa sau poziţia ta în lume, aceasta ar însemna să te desparţi de cei aleşi de pe pământ şi să te aşezi pe un loc departe de Dumnezeu. Pentru noi toţi este valabil cuvântul din Romani 12,16: »rămâneţi cu cei smeriţi«.

   Cu toată slăbiciunea, cu tot eşecul şi toată sărăcia noi suntem cei aleşi de pe pământ, şi în aceştia Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea. Suntem noi destul de smeriţi în ochii noştri şi am recunoscut noi nimicnicia noastră aşa fel că noi ne unim cu poporul dispreţuit al lui Dumnezeu şi ne putem bucura de aceia în care El Îşi are plăcerea?

   »Durerile celor care aleargă după un alt dumnezeu se vor înmulţi; nu voi turna darurile lor de băutură de sânge şi nu voi pune numele lor pe buzele mele.« (versetul 4)Viaţa omului desăvârşit este o viaţă de despărţire de rău. Domnul a respins tot ce s-ar fi putut interpune între suflet şi Dumnezeu. Diavolul a făcut tot posibilul să-L abată pe Domnul de pe acest drum de separare. El I-a oferit »toate împărăţiile pământului«, numai de S-ar închina Lui. Răspunsul Domnului a fost, »Este scris: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti!”« (Luca 4,5-8). Deseori este suficientă o parte mică din lumea aceasta ca să înşele sufletul nostru şi atunci vom căuta satisfacţia trecătoare în lucrurile lumii acesteia, dar mereu vom constata la sfârşit că prin aceasta noi ne-am provocat numai dureri multe. Domnul a respins idolii lumii acesteia. El nu voia să ia numele lor pe buzele Lui. Şi pentru noi este valabil cuvântul »Copiilor, păziţi-vă de idoli« (1 Ioan 5,21).

   »Domnul este partea moştenirii mele şi a paharului meu; Tu îmi asiguri sorţul. Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute, da, am o moştenire frumoasă« (versetele 5-6). Domnul este partea vieţii acesteia şi a moştenirii care se află în afara lumii acesteia. Domnul a fost nu numai total despărţit de lume, ci Iehova (DOMNUL) era partea Lui în altă lume. Mai mult chiar, când a mers aici pe pământ, Iehova (DOMNUL) I-a umplut zilnic paharul. Paharul este savurarea reală, actuală a moştenirii cereşti viitoare. Având pe DOMNUL ca parte cerească a Sa şi ca izvor al bucuriei Lui actuale, El putea spune: »Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute, da, am o moştenire frumoasă«. În ceea ce priveşte împrejurările, El era realmente »Omul durerii şi obişnuit cu suferinţa«. Însă acest psalm nu vorbeşte despre împrejurări, ci despre viaţa lăuntrică, care se arată în împrejurări. El a trăit viaţa în savurarea preţioasă a dragostei şi ajutorului Tatălui, şi astfel de experienţe au transformat împrejurările »în locuri plăcute«. Indolenţa şi oboseala drumului nostru împiedică frecvent experienţa bucuriei care este rezultatul inevitabil al unei vieţi în părtăşie conştientă cu Tatăl. Va veni ziua când vom cunoaşte toată plinătatea acestei bucurii a vieţii, dar Domnul Isus a cunoscut-o fără nici un nor, atunci când a mers prin lumea aceasta.

   »Voi binecuvânta pe Domnul care mă sfătuieşte; chiar în timpul nopţilor rărunchii mei mă învaţă« (versetul 7). Această viaţă desăvârşită este o viaţă în care Domnul este Sfătuitorul şi Conducătorul. Ieremia 10,23 spune: »nu în om este calea sa; nu ţine de omul care umblă să-şi îndrepte paşii săi«. Şi în Proverbe 3,6 se spune: »Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările«. Aici nu este vorba numai ca noi să ne îndreptăm spre Domnul în situaţiile deosebite, ci ca noi să ne facem o obişnuinţă, ca în situaţiile mari şi mici ale vieţii noastre să aşteptăm pe Domnul. Dacă ne încredem în El, vom constata că El ne conduce aşa fel, că putem spune: »Voi binecuvânta pe Domnul care m-a sfătuit«.

   »Am pus pe Domnul totdeauna înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina« (versetul 8). Viaţa desăvârşită are numai un subiect – pe Domnul Însuşi. Domnul a mers în simplitate pe acest pământ. El a pus pe DOMNUL (Iehova) înaintea Lui ca singurul subiect al Lui. Într-o astfel de viaţă nu vine nimic din propria fire şi nici nu este loc pentru voinţa proprie. Prin faptul că El a pus pe DOMNUL înaintea Lui, El a experimentat că DOMNUL a fost permanent la dreapta Lui, ca să-L ajute. Şi astfel nimic nu a putut să-L abată de pe calea vieţii.

    Un astfel de drum stă deschis şi pentru cel care crede. Însă cu regret trebuie să recunoaştem cât de puţin cunoaştem noi din această fericire. Dar dacă zi de zi avem pe Domnul ca singurul subiect al nostru, ca să-I slujim, să-I plăcem, să facem voia Lui, nu vom constata noi atunci că El este la dreapta noastră, ca să ne ajute? Sprijiniţi în felul acesta, noi nu ne vom putea abate prin situaţiile de încercare, împotrivire, îmbolnăviri sau suferinţe, care ne ies în cale.

   »De aceea mi se bucură inima şi mi se veseleşte sufletul, chiar carnea mea se va odihni în siguranţă. Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea« (versetele 9.10). Această viaţă desăvârşită îşi are bucuria şi fericirea ei, însă ele nu se aseamănă cu bucuria lumii acesteia, care este dependentă de împrejurările exterioare. Domnul spune: »De aceea mi se bucură inima«, şi nu spune: împrejurările în care mă aflu sunt fericite. Bucuria este în inimă; chiar şi David putea spune: »Tu mi-ai pus bucurie în inimă mai mult decât în timpul când grâul lor şi mustul lor erau din belşug« (Psalm 4,7). Bucuria lumii se bazează pe împrejurări de succes, pe grâu şi vin. Domnul putea spune ucenicilor Săi: »V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină« (Ioan 15,11).

   Bucuria Domnului durează chiar şi în prezenţa morţii Sale, căci încrederea Lui este încă şi acum în Dumnezeu. »Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea«. Hristos este într-adevăr »Sfântul«, dar şi credincioşii sunt »sfinţi şi preaiubiţi«, şi ei pot cunoaşte fericirea vieţii lui Hristos ca Om. Şi ei pot privi cu încredere în viitor, ştiind că Dumnezeu nu va lăsa sufletul în moarte şi trupul în putrezire.

   »Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii; înaintea feţei Tale este belşug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna« (versetul 11). Această viaţă este o viaţă trăită în lumina slavei, la care duce. Orice drum are un sfârşit. »Drumul vieţii« conduce în prezenţa Domnului, unde sunt pentru totdeauna plinătate de bucurie şi desfătare. În toate împotrivirile, de care Domnul Isus a avut parte, opoziţia din partea păcătoşilor, jignirile şi reproşurile lumii religioase, neştiinţa şi încercările venite din partea alor Săi, El a răbdat având înaintea Sa lumina slavei, aşa cum citim în Evrei 12,2: »Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.« În acest context este valabil pentru noi cuvântul »Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre.«

   Vai, de câte ori ne prăbuşim noi din cauza împotrivirii şi jignirii. Obosim şi devenim fără putere sub presiunea unei încercări prelungite, deoarece am pierdut din vedere slava de la sfârşitul drumului – bucuria, care este înaintea noastră. În loc să suportăm de bunăvoie jignirea şi ocara, deseori răsplătim răul cu rău şi insulta cu insultă. Vom încerca probabil să justificăm cuvintele noastre aspre şi acţiunile pripite, dar singura piatră de încercare este, dacă Domnul Isus ar fi acţionat la fel cum am făcut noi, dacă Domnul Isus ar fi zis ce am zis noi.

   Dacă noi dorim să gândim, să vorbim şi să acţionăm realmente aşa cum a făcut Domnul Isus, când a mers pe drumul vieţii, dacă dorim să avem câtuşi de puţin parte de fericirea unei vieţi în deplină frumuseţe morală, aşa cum a fost ea prezentată de Hristos, atunci să mergem pe acest drum, »privind ţintă la Isus« în slavă, la sfârşitul drumului, şi să »ne uităm bine la Isus« cum a mers El pe drumul vieţii! Atunci puterea transformatoare a frumuseţii lui Hristos va putea – chiar acum – să ne transforme în chipul Său »din slavă în slavă«.

   În afară de aceasta ne putem aminti că harul care L-a făcut în stare pe Domnul să meargă pe acest drum al vieţii, va fi şi pentru noi, căci din locul Său în slavă El intervine pentru noi ca Marele nostru Preot milos, ca să ne ajute şi să ne dea putere atunci când încercăm să mergem pe urmele Lui pe drumul vieţii, pe care El ni l-a trasat. Orice ar putea veni asupra noastră, orice vom suferi – împotrivire, jignire sau izolare – ne putem aminti de cuvântul: »Întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus« (2 Timotei 2,1).

   Am avut prilejul să medităm la frumuseţea morală a lui Hristos pe drumul vieţii, pe care El a trăit înaintea lui Dumnezeu şi a marcat acest drum pentru poporul Său, pentru ca poporul Său să-L urmeze; o viaţă de dependenţă de mâna puternică a Tatălui, de încredere în inima iubitoare a Tatălui şi în supunere faţă de voia Tatălui; o viaţă de smerenie şi umilire, care îşi găseşte plăcerea în poporul dispreţuit al lui Dumnezeu – cei aleşi de pe pământ; o viaţă de despărţire de rău, care îşi are partea viitoare în DOMNUL iar acum are parte de paharul binecuvântării Sale; o viaţă sub călăuzirea sfatului DOMNULUI, pe care Îl are permanent de partea ei ca singura ei preocupare şi singurul ei ajutor; o viaţă plină de bucurie şi fericire tainică, care în cele din urmă sfârşeşte în prezenţa DOMNULUI, unde este plinătate de bucurie şi desfătare.