Duhul Sfânt

Celălalt Mângâietor

     În mijlocul creştinătăţii actuale, în care sunt atâtea păreri greşite despre Duhul Sfânt şi despre activitatea Acestuia pe pământ, este necesar să ne gândim mereu la învăţăturile Sfintei Scripturi referitoare la Acesta. Ele ne ajută să ne distanţăm de curente nesănătoase şi să ne verificăm, dacă suntem deschişi pentru adevărata acţiune a Duhului sau dacă ea este împiedicată în noi.

Duhul Sfânt este o Persoană a divinităţii

     Când Isus S-a lăsat botezat în Iordan, s-a descoperit Trinitatea lui Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu era ca Om pe pământ şi Îşi începea slujba; glasul lui Dumnezeu Tatăl s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“; Duhul lui Dumnezeu a venit sub formă de porumbel asupra Fiului lui Dumnezeu devenit Om (Matei 3.13-17). Când Domnul Isus le-a dat ucenicilor Săi înainte de înălţarea Sa la cer marea misiune de a duce Evanghelia în întreaga lume, le-a poruncit: „botezându-i (pe cei din naţiuni) pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28.19).

     Din multe locuri din Noul Testament rezultă clar că Duhul Sfânt nu este numai o „influenţă“ dirijată de Dumnezeu sau o putere supraomenească de nedescris, lucrată de El, ci Duhul Sfânt este mai degrabă o Persoană, care gândeşte, vorbeşte şi acţionează independent. Mereu întâlnim expresii ca: Duhul cercetează totul, Duhul vorbeşte, mărturiseşte, învaţă, călăuzeşte şi conduce; Duhul îi trimite pe Barnaba şi Pavel, El îl răpeşte pe Filip, El mijloceşte pentru noi etc.

     În creştinătatea zilelor noastre, în care i s-au atribuit Duhului lui Dumnezeu atât de multe lucruri de origine omenească, necurată sau chiar demonică, nu poate fi îndeajuns subliniat adevărul că Fiinţa Sa corespunde în totul Fiinţei Tatălui şi Fiului (Ioan 17.11). Aşa cum Dumnezeu Tatăl şi Fiul sunt sfinţi (Luca 1.35), tot aşa şi El este numit clar şi intenţionat în Scriptură ca Duhul Sfânt, în contrast cu duhul nesfânt al omului sau cu duhurile rele; El este despărţit de orice fel de rău, de nedreptate şi de necurăţie. - Domnul Isus Însuşi spune despre Sine: „Eu sunt adevărul...“ (Ioan 14.6); şi Duhul Sfânt este numit de mai multe ori „Duhul adevărului“ (Ioan 14.17). - Dumnezeu este dragoste; şi Duhul este un Duh al dragostei (2 Timotei 1.7). - Roada Duhului, toate manifestările sale în viaţa credinciosului corespund caracterului lui Dumnezeu (Galateni 5.22).

Duhul Sfânt, „celălalt Mângâietor“, va veni pe pământ

     Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să rămână pe pământ. A venit clipa în care „Isus, ştiind că i-a venit ceasul ca să plece din lumea aceasta la Tatăl...“ (Ioan 13.1). Acest ceas a venit când Isus Hristos a îndeplinit în totul lucrarea lui Dumnezeu, Tatăl Său, pe care a primit-o la prima Sa venire în această lume. El a îndeplinit lucrarea spre deplina satisfacţie şi mulţumire a Tatălui Său.

     Dar ce s-a întâmplat cu „mica turmă“ a celor ce au crezut în El, pe care a lăsat-o în lume când a plecat? Până atunci i-a ocrotit El, încât nici unul nu a pierit, în afară de Iuda, fiul pieirii (Ioan 17.12). Isus a fost vizibil şi tot timpul cu cei doisprezece ucenici ai Săi. În mâna Sa şi în dragostea Sa minunată, ei erau în siguranţă. El îi învăţa, le răspundea la întrebări şi le rezolva problemele. Puteau veni oricând la El cu necazurile, temerile, greutăţile şi nevoile lor. În apropierea Sa, inimile lor găseau de fiecare dată linişte, pace şi bucurie. Domnul era pentru ei un Mângâietor desăvârşit. Evangheliile dau mărturie despre aceasta. De aceea înţelegem foarte bine că vestea plecării la Tatăl, unde nu-L mai puteau privi, i-a umplut de tristeţe (Ioan 16.19-22).

     Dar Domnul ştia că după plecarea Sa va veni la ai Săi un „alt Mângâietor“ (Ioan 14.16, 17; acesta va rămâne veşnic la ei; dar nu numai la „mica turmă” din acele zile, ci la toată Adunarea Sa), care va fi pe pământ din acel moment până la revenirea Sa pe pământ. Acest „alt Mângâietor“ era Duhul Sfânt, pe care Tatăl L-a trimis peste ei în Numele lui Isus (versetul 26).

     Au pierdut ceva ucenicii prin această schimbare? Ei credeau că da, deoarece cunoşteau prea puţin Persoana Duhului Sfânt şi acţiunea Sa. Dar Domnul Isus ştia ce schimbări minunate vor avea loc prin faptul că Duhul va locui în credincioşi şi le-a spus ucenicilor: „Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă voi duce, vi-L voi trimite“ (Ioan 16.7).

Cum descrie Isus acţiunea Duhului printre ai Săi?

     Înainte ca Cel înviat să se înalţe la cer, le-a spus ucenicilor Săi: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristosul şi să învieze dintre morţi a treia zi şi să se predice în Numele Său pocăinţa şi iertarea de păcate la toate naţiunile, începând de la Ierusalim. Şi voi sunteţi martori ai acestor lucruri. Şi, iată, Eu trimit peste voi promisiunea Tatălui Meu; dar voi rămâneţi în cetate, până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus“ (Luca 24.46-49; a se compara Faptele Apostolilor 1.8). Pentru a fi martori ai lui Hristos într-o lume care Îl dispreţuieşte şi care din ură L-a dat afară, este nevoie de o putere divină; aceasta le este dată alor Săi prin puterea Duhului Sfânt. Ceea ce putea face ea s-a arătat imediat la cei doisprezece: ei, care în zilele care au urmat crucificării, au stat cu uşa încuiată de frica iudeilor, au păşit cu îndrăzneală în ziua Rusaliilor în faţa mulţimilor (Ioan 20.19, 26). Petru, care în curtea marelui preot s-a temut să se recunoască de partea lui Hristos, vestea acum cu mare putere, plin de Duhul Sfânt, iudeilor adunaţi din multe naţiuni în Ierusalim, Evanghelia despre Hristos cel înviat, încât în acea zi au fost adăugate „trei mii de suflete“. Din acele prime zile ale Faptelor Apostolilor s-a dovedit mereu că este putere de sus, acolo unde credincioşii încearcă să îndeplinească cu dăruire şi încredere în Domnul porunca Sa.

     În mod deosebit, în Evanghelia după Ioan, capitolele 14-16, Domnul nostru relatează despre lucrările Duhului Sfânt. Să amintim pe scurt aceste expresii: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte v-am spus“ (Ioan 14.26). După venirea Duhului, apostolii au înţeles însemnătatea cuvintelor auzite de la Învăţătorul lor. De asemenea, El le-a amintit scriitorilor Evangheliei tot ce s-a petrecut în timpul slujbei Domnului Isus şi i-a condus în aşa fel, încât relatarea lor a primit un caracter deosebit.

     În continuare, dorinţa Duhului Sfânt constă în a-i „călăuzi“ pe toţi credincioşii „în tot adevărul“, în tot ce ne este dăruit în Hristos pentru prezent şi veşnicie (Ioan 16.13). La fel ca Domnul Isus, Duhul „nu va vorbi de la Sine Însuşi, ci va vorbi ce va auzi“. Pentru această „vorbire“ s-a folosit mai întâi de apostoli şi în mod deosebit de apostolul Pavel; El le-a dat pricepere cu privire la întregul adevăr şi i-a învrednicit să-i înveţe pe credincioşi prin cuvânt şi prin scrieri. Cu ajutorul scrierilor Noului Testament inspirate de Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu este complet (Coloseni 1.25), nu mai trebuie să-i fie adăugat ceva. Duhul Sfânt ne învaţă şi pe noi, credincioşii timpului actual, şi ne aminteşte mereu de ceea ce este scris în Cuvânt. Duhul Sfânt dă putere şi călăuzire pentru slujba din Cuvânt şi este „ungerea“ care ne face capabili, chiar şi pe „copilaşii“ în credinţă, să primim învăţătura conform cu adevărul (1 Petru 4.11; 1 Ioan 2.27).

     În legătură cu slava Domnului, care va veni într-o zi pentru a-Şi ridica împărăţia, Duhul va face cunoscut „cele viitoare“ prin scrierile Noului Testament (Ioan 16.13).

     Unul din scopurile principale ale lucrării „celuilalt Mângâietor“ este acesta: de a aduce Persoana Fiului lui Dumnezeu, a Mântuitorului şi Domnului nostru, înaintea inimilor credincioşilor. „A fi întărit cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru“ îşi găseşte împlinirea în faptul că „Hristos locuieşte prin credinţă în inimile noastre“ (Efeseni 3.16, 17). Domnul Isus spune despre Duhul: „Va mărturisi despre Mine.“ „Acela Mă va glorifica, pentru că va primi din ce este al Meu şi vă va face cunoscut“ (Ioan 15.26; 16.14).

Venirea Duhului Sfânt

     Zece zile după înălţarea la cer a Domnului Isus, porunca Sa s-a împlinit: „celălalt Mângâietor“ a venit de la Tatăl pentru a rămâne cu ai Săi şi pentru a împlini tot ce a spus Isus (Ioan 14.16, 17).

     Acest eveniment măreţ nu s-a împlinit în linişte (Faptele Apostolilor 2.1-21). Credincioşii erau în acea zi adunaţi cu toţii într-un loc şi au auzit deodată un vuiet puternic, care a umplut întreaga casă în care se aflau. Li s-au arătat limbi ca de foc, care s-au aşezat pe fiecare în parte. Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul.

     Vestea despre aceasta s-a răspândit în tot Ierusalimul. Întregul popor al iudeilor trebuia să ştie că profeţia prorocului Ioel s-a împlinit (Ioel 2.28-32).

     Apoi Petru i-a chemat în puterea Duhului pe „bărbaţii israeliţi“ la pocăinţă şi le-a vestit Evanghelia despre Isus Hristos.

    Câteva mii de iudei au crezut Evanghelia şi au fost salvaţi. Dar conducătorii şi marea majoritate a poporului, care L-au răstignit pe Domnul, au lepădat mărturia Duhului şi au prigonit şi risipit Adunarea. Aceasta a avut ca urmare lepădarea de către Dumnezeu a poporului Său. Dar prin greşeala lor, mântuirea a venit la naţiuni (Romani 11.11).

     Să ne întrebăm: Ce înseamnă prezenţa „celuilalt Mângâietor“ pe pământ pentru fiecare credincios în parte? Ce însemnătate are pentru Adunare? – Unii cititori cunosc răspunsurile la aceste întrebări. Dar oare nu pierdem atât de uşor din vedere aceste adevăruri în viaţa noastră de creştini, deşi ele sunt de o importanţă practică foarte mare? Să le punem înaintea inimilor noastre şi să ne verificăm dacă într-adevăr comportamentul nostru este în concordanţă cu ele! Ne-am preocupat deja cu lucrarea Duhului printre ai Săi. Pentru a răspunde la ambele întrebări ne îndreptăm acum spre scrierile inspirate ale apostolilor, care sunt valabile şi astăzi.

Trupul nostru, templul Duhului Sfânt

     În Romani 8, capitol pe care îl vom cita mereu în acest context, se constată foarte clar: „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui“ (versetul 9). Posedarea Duhului nu este deci dreptul unor creştini favorizaţi în mod deosebit. Când omul crede Evanghelia şi se întoarce la Dumnezeu, este născut din nou „din apă şi din Duh“ (Ioan 3.5). După ce a crezut, este „pecetluit cu Duhul Sfânt al promisiunii“ (Efeseni 1.13). Apoi, Duhul locuieşte în inima curăţită prin credinţă (1 Corinteni 3.16). Trupul, cu care cel mântuit slujise până atunci păcatului, devine templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 6.19).

     Aceasta are urmări minunate şi vaste: credinciosul ajunge astfel într-o nouă poziţie. El era „în carne“, acum este „în duh“. El nu mai este „un datornic“ sau un sclav al cărnii, pentru a asculta de plăcerile sale, ci aparţine acum lui Dumnezeu, Duhului lui Dumnezeu, pentru a fi umplut de gândirea Duhului care este „viaţă şi pace“ (Romani 8.9, 12, 6).

     Duhul Sfânt mărturiseşte cu duhul nostru - ne face conştienţi de aceasta - că suntem copii ai lui Dumnezeu. Nu suntem robi sub lege, ci am primit „un duh de înfiere, prin care strigăm: Ava, Tată!“ (versetele 15, 16). Aceasta caracterizează acum relaţia noastră cu Dumnezeu. În „fii“, Duhul poate produce roadă şi lucrări care sunt spre slava Tatălui; el face aceasta nu prin constrângere, ci trezind în inimile noastre simţăminte şi interese care doresc aceste roade şi lucrări.

     Duhul Sfânt al făgăduinţei este pentru fiecare credincios „arvuna moştenirii“, care i-a fost dată co-moştenitorului împreună cu Isus Hristos până la răscumpărarea în viitor a posesiunii dobândite de Hristos. Locuirea Duhului în credincios este deci dovada sigură pentru pretenţia de moştenitor a celor dintre naţiuni, care n-au avut nici un fel de promisiuni (Efeseni 1.14).

Efecte practice

     Trupul nostru este templul Duhului Sfânt! Cine ar putea enumera toate efectele practice ale acestei realităţi binecuvântate, dar atât de inexplicabile pentru minte!

     Să facem deosebirea dintre viaţa nouă şi Duhul Sfânt! Chiar dacă suntem părtaşi ai naturii divine şi avem viaţă din Dumnezeu, pentru că suntem născuţi din El, această viaţă nu este Duhul Sfânt, pentru că El este o Persoană a divinităţii. Astfel citim: „Ca să vă dea... să fiţi întăriţi cu putere prin Duhul Său, în omul dinăuntru“ (Efeseni 3.16). Duhul lui Dumnezeu este puterea vieţii pe care am primit-o.

     Umblarea în Duh (Galateni 5.16-26). – Chiar dacă nu mai suntem „în carne“, ci „în duh“, carnea este încă în noi şi se va face vizibilă prin lucrările ei urâte, dacă nu este împiedicată într-un mod eficient (versetele 19-21).

     Prescripţiile legale nu ne vor păzi de lucrările cărnii; am experimentat de multe ori acest lucru. Dar lucrarea lui Hristos ne-a adus eliberare. El nu este numai ispăşirea pentru păcatele noastre; în moartea Sa pe cruce, şi omul nostru vechi şi-a găsit sfârşitul. Aceasta este învăţătura din Romani 6, Coloseni 3 şi alte locuri. Carnea este astfel răstignită cu toate patimile şi poftele ei (versetul 24).

     Duhul care locuieşte în noi ne ajută pentru a fi mereu conştienţi de acest adevăr preţios şi pentru a-l aplica practic în credinţă. El este Acela care doreşte să păstreze inimile noastre în legătură continuă cu Domnul proslăvit, precum şi în savurarea rezultatelor lucrării Sale, şi astfel în bucuria Sa.

     Poate replicăm: nu este uşor întotdeauna să recunoaştem îndemnurile cărnii! Dar aici citim: „Umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini poftele cărnii. Deoarece carnea pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii; şi acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi dori.“ Cu cât dorinţa noastră este să umblăm în Duh, pas cu pas, cu atât mai clar vom recunoaşte în lumina Sa îndemnurile cărnii şi cu atât mai decişi ne vom distanţa de ele pentru a nu face ceea ce dorim (versetele 16, 17), adică ceea ce vrea carnea.

     Da, în ce contrast se află „roadele Duhului“ cu lucrările cărnii! Deci să tindem mereu, să încercăm mereu aici jos, cât timp suntem în acest trup, să umblăm în Duhul, pentru ca şi viaţa noastră să fie umplută de „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“! Duhul nu ne obligă. El are nevoie de dispunerea noastră în acest sens.

     Călăuzirea Duhului - Faptul că Duhul lui Dumnezeu doreşte să-l călăuzească pe credincios în viaţa şi în slujba sa, este o altă realitate binecuvântată. Cei salvaţi, ale căror trupuri sunt un templu al Duhului Sfânt, nu mai sunt ai lor (1 Corinteni 6.19), ci ai Domnului şi „nici unul dintre noi nu trăieşte pentru sine şi niciunul nu moare pentru sine“ (Romani 14.7). Fiecare trebuie să înainteze în dependenţă deplină de Dumnezeu şi de Duhul Său. Hristos ca Om ne-a lăsat şi în această privinţă un exemplu desăvârşit, pentru ca să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2.21). Pe această cale se găseşte „bucurie deplină“ (Ioan 15.11), dar este o cale foarte diferită de drumul vieţii înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu.

     Găsim numai câteva texte care vorbesc despre călăuzirea Duhului. Dar acestea - Romani 8.14 şi Galateni 5.18 - stau în legătură cu îndemnul de a nu mai umbla conform cărnii, ci conform Duhului. Aici începe călăuzirea Duhului. Cine nu ţine seama de acest lucru şi umblă în continuare conform cărnii, se împotriveşte Duhului şi nu merge pe căile Sale, chiar dacă este zelos în fapte „bune“ şi foloseşte cuvinte evlavioase.

     Dar chiar dacă este îndeplinită prima condiţie pentru călăuzirea Duhului, nu va fi întotdeauna uşor să o recunoaştem. Apostolul Pavel, care a fost atât de credincios în umblarea sa, este în acest sens un exemplu clar. El era de părere că Dumnezeu îl conduce spre Asia, dar Duhul Sfânt l-a împiedicat în aceasta; apoi, când a fost de părere că Bitinia este următorul câmp de acţiune, Duhul lui Isus nu i-a permis să meargă acolo (Faptele Apostolilor 16.6-12). Fără îndoială, Pavel a cerut înţelepciune tot timpul în rugăciune; până la urmă, în vis, un bărbat din Macedonia l-a chemat: „Vino şi ajută-ne!“ De aici a dedus că Domnul îl chema pe el şi însoţitorii săi acolo pentru a vesti Evanghelia. - Duhul nu doreşte să ne împingă ca pe nişte figuri de şah de pe un teren pe altul, ci doreşte să ne călăuzească prin Cuvântul lui Dumnezeu şi cu ochiul lui Dumnezeu (Psalm 32.8), dar noi trebuie să cunoaştem şi să înţelegem gândurile Sale. Cine doreşte să se lase călăuzit în totul de Duhul, va face experienţe minunate.

     Slujirea lui Dumnezeu prin Duhul (Filipeni 3.3) - La o sărbătoare Domnul Isus a strigat: „«Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, după cum a spus Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie.» Dar a spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El“ (Ioan 7.37-39).

     Acest strigăt răsună şi astăzi. Cine vine în credinţă la Isus şi Îl primeşte, poate savura binecuvântările care se bazează pe moartea şi proslăvirea lui Hristos şi pe care Duhul Sfânt le prezintă mereu credinciosului. Numai Isus poate stâmpăra nevoile inimii.

     Chemarea Domnului: „Veniţi la Mine şi beţi“ se adresează însă mereu şi nouă credincioşilor. Cine împlineşte această chemare, din el vor curge râuri de apă vie. Pentru aceasta este necesară puterea Duhului care locuieşte în noi. El poate hrăni inima noastră cu cunoaşterea Persoanei lui Hristos şi astfel să dezvolte în aşa fel sentimentele noastre spirituale, încât să dorim să spunem şi altora despre binecuvântarea primită.

     Acesta este secretul şi izvorul adevăratei slujbe pentru Domnul între oameni. Indiferent unde ne-am afla, că am primit cinci sau numai un talant, din inimile noastre pot să curgă râuri, după cum spune Domnul.

Plin de Duhul Sfânt

     Să mai rămânem câteva momente la acest punct. Cu siguranţă, fiecare dintre noi a încercat să răspundă pentru sine la întrebarea: Dacă trupul meu este templul Duhului Sfânt, de ce se arată în viaţa mea atât de puţin puterea biruitoare a Duhului lui Dumnezeu şi atât de puţin din roada minunată a acestuia, care constă în „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“ (Galateni 5.22)?

     Mulţi caută cauzele acestei lipse într-un loc greşit. Ei uită că Duhul Sfânt locuieşte pentru totdeauna ca Persoană divină, independentă în noi şi sunt de părere că trebuie să ceară o „turnare“ specială a acestei puteri minunate sau să tindă spre „botezul cu Duhul Sfânt“ şi lucruri asemănătoare. Ei sunt de părere că din partea lui Dumnezeu le lipseşte „plinătatea Duhului“ şi par să treacă cu vederea faptul că doar credinciosul este răspunzător, dacă Duhul nu Se poate descoperi aşa cum doreşte El.

     Acest lucru va deveni clar, dacă vom observa diversele experienţe ale lui Israel în Ierihon şi în Ai.

     De la Ghilgal, unde a fost circumcis - o imagine a „dezbrăcării trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos“ -, poporul a plecat la Ierihon (Iosua 6; Coloseni 2.11). Nimic nu-L împiedica pe Domnul Dumnezeul său, care locuia în mijlocul poporului, să acţioneze în favoarea lui Israel. Războinicii trebuiau doar să dea ascultare indicaţiilor lui Dumnezeu şi să înconjoare cetatea şapte zile mărşăluind în faţa chivotului. În a şaptea zi, preoţii trebuiau să sufle în trâmbiţe, poporul să strige cu strigăt mare, iar zidurile înalte şi puternice vor cădea. Le rămânea apoi doar să intre în cetate şi să-i ia captivi pe locuitorii cetăţii. Dumnezeu Însuşi biruise Ierihonul în atotputernicia Sa şi adusese o victorie deplină pentru Israel.

     Înaintea cetăţii Ai, lucrurile au stat altfel (Iosua 7). Dumnezeu nu le-a dat porunca să se suie împotriva cetăţii. Ei nu veneau de la Ghilgal. Victoria obţinută de Dumnezeu asupra Ierihonului i-a făcut să se mândrească: credeau că pot cuceri cetatea într-o clipă cu o armată mică. Dar mai presus de toate, în mijlocul lor era un păcat şi prin acesta, întregul Israel a devenit păcătos. Toate acestea au avut ca urmare faptul că n-au mai putut rezista în faţa duşmanului. Dumnezeu nu putea fi cu ei, chiar dacă locuia în mijlocul lor ca Acela pentru care nu există nici o piedică „de a salva prin mulţi sau prin puţini“. Armata israelită a fost bătută ruşinos de locuitorii cetăţii Ai, iar inima poporului s-a înmuiat şi s-a făcut ca apa.

     Uimitoare a fost însă reacţia lui Iosua la această înfrângere. El şi-a rupt hainele, a căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului şi a căutat faţa Domnului în rugăciune. Dar rugăciunea sa s-a asemănat mai degrabă cu o acuzare la adresa lui Dumnezeu, decât cu o recunoaştere a propriilor greşeli. „Pentru ce ai trecut poporul acesta peste Iordan, ca să ne dai în mâna amoriţilor, ca să ne nimiceşti?“ Desigur, nu i se putea reproşa lui Iosua faptul că nu ştia despre greşeala lui Acan; acesta făcuse în ascuns „nelegiuire în Israel“, iar numai Dumnezeu, care vede în ascuns, ştia despre aceasta. Dar Iosua n-ar fi trebuit să se îndoiască de dispunerea lui Dumnezeu de a-Şi ajuta poporul să intre în posesia ţării. El ar fi trebuit să ceară: „Doamne, arată-ne unde am greşit şi am împiedicat acţiunea atotputerniciei Tale.“

     După cum am spus, aceste experienţe ale lui Israel sunt şi un răspuns la întrebarea noastră. Când Dumnezeu, Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, este împiedicat în credincios în activitatea Sa puternică şi binecuvântată, deci când credinciosul nu este „plin de Duhul Sfânt“, are motive să se plece în faţa lui Dumnezeu şi să-L roage să-i arate unde este greşeala în viaţa lui. La Israel, în exemplul amintit, a fost independenţa faţă de Dumnezeu şi acţiunea cărnii, care se arată în înălţare şi în dorinţa după alte lucruri. Nu sunt acestea şi cauzele care „întristează pe Duhul Sfânt“ (Efeseni 4.30), încât El nu mai poate acţiona în toată puterea şi de aceea nu suntem „plini de Duhul Sfânt“?

     Ceea ce este necesar nu este o înviorare din exterior a vieţii spirituale printr-o oarecare mişcare organizată sau printr-o oarecare influenţă omenească. Dacă „umblăm în Duhul“ şi dacă dăm deoparte baricadele pe care i le-am pus în cale, Duhul Sfânt Îşi va dezvolta puterea în noi, ne va călăuzi spre faptele bune pregătite pentru noi şi va aduce roada Sa binecuvântată în noi (Efeseni 2.10).

     „Plin de Duhul Sfânt“ nu este o stare care se sustrage oricărui control al priceperii noastre spirituale. Duhul lui Dumnezeu nu îi manipulează pe credincioşi ca un instrument pasiv, fără ca inima şi duhul acestora să participe activ la eficienţa Sa. Din contră, apostolul Pavel scrie sfinţilor din Colose: „De aceea şi noi, din ziua în care am auzit, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem ca să fiţi umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi Lui, aducând rod în orice lucrare bună şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu“ (Coloseni 1.9-10). Cum ajungem la această cunoaştere a voii lui Dumnezeu în toată înţelepciunea şi priceperea spirituală? Prin Cuvântul lui Dumnezeu, scris prin Duhul Sfânt. „Cuvântul Tău este o candelă pentru piciorul meu şi o lumină pentru cărarea mea“ (Psalm 119.105). Aceasta este cărarea pe care Duhul Sfânt doreşte să-l conducă şi să-l umple pe credincios.

     Isus Hristos, ca Om pe pământ, ne-a dat exemplul desăvârşit în acest sens. El a fost zămislit de Duhul Sfânt; Acesta a fost asupra Lui şi L-a condus. Dar când diavolul L-a ispitit pe Domnul şi a încercat să-L abată de la calea ascultării şi a dependenţei de Dumnezeu, El nu i-a răspuns ispititorului: „Duhul îmi spune altceva“ sau „Duhul nu mă călăuzeşte în acest mod“, ci mai degrabă a răspuns: „Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 1.20, 3.16, 4.1, 4.4).

     Într-adevăr, pentru ce ne-ar mai fi dat Dumnezeu Cuvântul Său cu toate descoperirile, învăţăturile, îndemnurile şi înştiinţările sale despre voia lui Dumnezeu, dacă toate acestea ne-ar fi comunicate prin locuirea Duhului Sfânt în noi? Pe de altă parte, o simplă ţinere la învăţăturile biblice ar conduce la un creştinism lipsit de viaţă, dacă nu i-am da Duhului Sfânt posibilitatea să le aplice asupra inimii şi a conştiinţei şi astfel să le transforme în viaţă.

     Ni se spune: „nu vă îmbătaţi de vin, în care este destrăbălare“. Să evităm orice ar putea determina acţiunea cărnii şi ar putea-o pune în acţiune. „Ci fiţi umpluţi de Duh.“ Cum se descoperă aceasta? „Vorbind între voi cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră, mulţumind întotdeauna pentru toate Celui care este Dumnezeu şi Tată, în Numele Domnului nostru Isus Hristos, supunându-vă unii altora în teamă de Hristos“ (Efeseni 5.18-21).

     Expresia „umplut cu Duhul Sfânt“ o întâlnim des în Scriptură. Deseori stă în legătură cu o slujbă trecătoare sau de durată pentru Dumnezeu, care se face în puterea Sa. „Plin de Duhul Sfânt“ indică mai degrabă spre o stare care a fost neîntrerupt prezentă la Domnul Isus aici jos, dar care poate fi păstrată şi la ai Săi (Luca 4.1). Dacă s-a putut da această mărturie despre Ştefan sau despre Barnaba, nu ar trebui să tindem şi noi din toată inima spre această stare fericită? Duhul Însuşi este Acela care doreşte să ne conducă într-acolo!

Duhul Sfânt locuieşte în Adunarea lui Dumnezeu pe pământ

     Apostolul le-a amintit corintenilor de două ori despre adevărul că Duhul Sfânt locuieşte în cei credincioşi şi că ei sunt templul lui Dumnezeu. „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Voi sunteţi un templu al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: Voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu“ (1 Corinteni 3.16; 2 Corinteni 6.16).

     După cum am văzut, este deosebit de important ca fiecare om mântuit să rămână mereu conştient de faptul că trupul său este templul Duhului Sfânt. Numai dacă umblă în El, se va descoperi în viaţa lui roada Duhului spre onoarea lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea oamenilor (Galateni 5.22).

     Dar tot atât de important este să reţinem că Dumnezeu locuieşte prin Duhul Său şi în Adunarea Sa pe pământ, ca şi Templu al Său şi peste tot, acolo unde găseşte o reprezentare locală a Adunării. Numai când Duhul lui Dumnezeu poate lucra nestingherit printre noi, mărturia noastră comună va fi binecuvântată.

     Nu numai astăzi, ci şi odinioară în adunarea din Corint, acest adevăr a fost prea puţin luat în seamă şi vedem din exemplul lor cum astfel zidirea Adunării a fost împiedicată. În mod deosebit, capitolele 12-16 ale primei Epistole către Corinteni sunt semnificative în acest sens. Ele arată modul şi scopurile activităţii Duhului printre ei, dar şi comportamentul lor faţă de acestea.

     Daruri spirituale ale harului - Deja la începutul epistolei sale, apostolul Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că în Hristos Isus corintenii au fost îmbogăţiţi în orice cuvânt şi în orice cunoştinţă şi că nu le lipsea nici un dar al harului (1.4-7). În capitolul 12 enumeră aceste daruri ale harului şi adaugă: „Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea“ (12.7-11).

     Acesta este deci unul din efectele principale ale Duhului Sfânt în Adunare: El împarte între mădulare diferite daruri. Cine posedă un dar duhovnicesc este îndreptăţit şi în acelaşi timp răspunzător să exercite slujba corespunzătoare „spre folosul“ tuturor.

     Dar corintenii acţionau de parcă ar exista numai două astfel de daruri, care trebuiau să fie practicate: vorbirea în limbi şi darul vindecării, pentru că acestea atrăgeau atenţia asupra persoanei care vorbea astfel sau făcea vindecarea, ca spre un instrument special al puterii divine. Ei căutau propria lor onoare.

     Aceasta L-a determinat pe Duhul Sfânt să sublinieze ceea ce caracterizează prezenţa Sa în Adunare: „Dar sunt deosebiri ale darurilor, însă este acelaşi Duh“ (12.4). Toate darurile spirituale pe care El le împarte, trebuie să fie exercitate în adunare, dacă aceasta doreşte să aibă caracterul Adunării lui Dumnezeu. Deşi sunt atât de diferite, fie că sunt mari sau mici în ochii oamenilor, toate vin din aceeaşi sursă şi Îl au pe Dumnezeu ca autor. De aceea trebuie să apreciem şi cel mai neînsemnat dar spiritual ca venind de la El.

     Corintenii au mai uitat ceva: „sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn“ (12.5). Posedarea unui dar al harului nu îi dă credinciosului dreptul să lucreze cum vrea el cu acest dar, ci mai degrabă îl face răspunzător să-I slujească Domnului, în dependenţă de El. Fiecare slujbă trebuie să fie spre onoarea lui Dumnezeu, pentru că El este Acela care o face eficientă (12.6).

     Multe mădulare - un Trup - Pentru a ilustra şi sublinia acest adevăr, şi anume că fiecare dintre noi a primit un dar de har pentru ca să slujim unii altora (1 Petru 4.10), Pavel vorbeşte acum despre Trupul spiritual al lui Hristos, care constă din toţi cei mântuiţi de pe pământ: „Pentru că noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh“ (12.13). Domnul îi priveşte prin Duhul pe credincioşi uniţi atât de strâns unii cu alţii şi cu El, Capul, cum sunt mădularele unui trup omenesc, unde toate au aceeaşi grijă unele pentru altele (12.14-27). Apostolul subliniază că în trupul omenesc există organe, ca de exemplu inima sau plămânii, care sunt ascunse, dar care au o însemnătate mai mare decât mădularele vizibile, cum ar fi mâna sau ochiul. Tot aşa şi în Trupul lui Hristos există mădulare ascunse, cu o slujbă care nu izbeşte ochiul, dar care este foarte importantă. Cu această comparaţie, apostolul critică mândria celor care doresc mereu să fie în punctul central şi împiedică alte daruri în slujbă. - Să ţinem şi noi seama de acest aspect!

     Adevăratul motiv pentru exercitarea unui dar - Capitolul 13 nu este o întrerupere în subiectul despre darurile spirituale şi despre slujba acestora, despre care vorbesc capitolele 12 şi 14, ci mai degrabă ne arată într-un mod pătrunzător ce trebuie să ne motiveze ca să acţionăm. Unii dintre corinteni au tins spre daruri spirituale pentru a ajunge astfel în prim-plan. Dar ei ar fi trebuit să tindă să fie umpluţi de dragostea divină, care a fost turnată în inimile lor prin Duhul Sfânt (Romani 5.5), iar aceasta să le domine întreaga acţiune. Chiar dacă aş poseda cele mai strălucite daruri spirituale - printre care se numără şi vorbirea în limbi -, spune apostolul Pavel aici, dar nu este dragostea cea care mă îndeamnă pentru a folosi darul, nu sunt nimic. Atunci sunt de un folos atât de mic, ca o aramă sunătoare sau un chimval răsunător - o constatare importantă, de care trebuie să ţinem şi noi seama! Duhul este acela prin care se împart daruri şi prin El, Duhul dragostei, ele trebuie exercitate (2 Timotei 1.7).

     Deci, acest capitol este potrivit să ne conducă pe urmele corecte în slujbă. El descoperă motivele rele şi îmbărbătează la dăruire deplină, chiar dacă aceasta atrage după sine unele neplăceri şi suferinţe.

     „Toate să fie făcute spre zidire“ - Spre ceea ce tinde Duhul Sfânt este zidirea Adunării. În capitolul 14 se indică mereu spre aceasta (a se vedea versetele 3, 5, 12, 17, 26). Să reţinem şi acest aspect. Dacă ar fi ţinut seama de acest lucru, corintenii nu ar fi adus în prim-plan darul „vorbirii în limbi“. Mai ales când nu era un interpret, vorbirea în limbi nu era spre binecuvântarea nici a credinciosului, nici a necredinciosului. În schimb, darul profeţiei servea mai degrabă spre zidire. Acest dar aplică prin Duhul Cuvântul lui Dumnezeu la inimă şi la conştiinţă, corespunzător nevoilor existente. Prin Cuvânt sufletele erau puse în lumina lui Dumnezeu şi astfel recunoşteau gândurile Sale.

     Călăuzirea Duhului Sfânt în strângerea laolaltă - Despre acest punct important exprimăm aici numai câteva gânduri: adunarea locală se compune din atâţia sau atâţia credincioşi. Dacă cei care se „strâng ca Adunare“ umblă în Duhul în viaţa lor personală şi încearcă să se supună conducerii Sale, atunci şi în strângerile laolaltă, în slujba pentru Dumnezeu, în rugăciune şi în slujba din Cuvânt, există premisa ca Duhul să îi călăuzească.

     Unii dintre corinteni erau de părere că dacă cineva vorbeşte prin Duhul Sfânt, atunci era obligat să facă aceasta. Nu, spune apostolul: „duhul profeţilor sunt supuse profeţilor“ (14.32). Cel care slujeşte este liber să aplice darul său şi să slujească cum recunoaşte ca fiind corect faţă de Domnul, faţă de care este răspunzător în slujba sa. Acesta se va gândi: Ceea ce mă determină să acţionez este dragoste, care nu îşi caută folosul ei, ci binele altora? Este acţiunea, cuvântul pe care îl am pe inimă, spre folosul, spre zidirea tuturor? Îi este dat probabil „unui altuia care stă jos“ o descoperire, probabil unui frate tânăr, care încă nu are exerciţiul necesar să folosească un dar primit, dar pe care Domnul doreşte să-l folosească (14.30)?

     În Corint erau mulţi fraţi cu diverse daruri spirituale. Când se adunau laolaltă, unul avea „un psalm, o învăţătură“ etc. Apostolul a trebuit să-i oprească, pentru ca să nu slujească doi dintr-o dată sau prea mulţi unul după altul (14.26-33). Astăzi, în schimb, este altfel: unii, pe care Domnul doreşte să-i folosească, sunt absorbiţi atât de mult de lucrările lor zilnice sau alte lucruri, şi nu sunt gata pentru slujbă, lăsând-o mereu în seama aceloraşi fraţi. Aici se potriveşte mai degrabă îndemnul pe care apostolul îl dă lui Arhip: „Ia seama la slujba pe care ai primit-o în Domnul, ca s-o împlineşti“ (Coloseni 4.17).

Piedici pentru acţiunea Duhului

     Realitatea că Duhul Sfânt locuieşte în Adunarea lui Dumnezeu pe pământ se arată deci în faptul că toţi creştinii mântuiţi şi născuţi din nou sunt botezaţi în El într-un Trup spiritual, al cărui Cap slăvit este Hristos. Fiecare posedă aceeaşi mântuire în Hristos şi este făcut una cu El; dar prin Duhul, fiecare este strâns unit şi cu toate celelalte mădulare. După cum ne-am amintit, au fost împărţite Adunării prin Duhul daruri spirituale pentru zidirea acesteia, iar Duhul Sfânt este şi puterea care îi conduce pe credincioşi în înţelepciune şi în dragoste în slujba slăvitului Domn. Numai acolo unde este recunoscut şi urmat acest adevăr, poate fi reprezentarea Adunării conform caracterului ei.

     Duhul Sfânt Îşi poate desfăşura întreaga Sa activitate în Adunare, numai dacă nu i se pun piedici printr-o gândire firească, prin învăţătură străină şi prin păcat. În Corint existau astfel de piedici, iar ele trebuie să ne fie spre atenţionare.

     Între ei erau dezbinări (a se vedea 1 Corinteni 1-3). Ei nu vorbeau toţi în acelaşi fel (1.10) şi considerau că este în ordine. Aşa cum elevii filozofilor se recunoşteau de partea învăţătorului lor, tot aşa spuneau şi ei: „Eu sunt al lui Pavel! Şi eu, al lui Apolo! Şi eu, al lui Chifa! Şi eu, al lui Hristos!“ (1.12). Ei se lăsau impresionaţi de gândurile minţii omului firesc, deci de înţelepciunea lumii. În loc ca fiecare să păstreze descoperirile divine în simplitatea şi smerirea inimii, pe care apostolul li le dăduse prin Duhul Sfânt, rămăseseră fireşti, carnali, prunci în Hristos, a căror creştere spirituală era împiedicată (3.1-3).

     Cât de mult a fost împiedicată acţiunea Duhului lui Dumnezeu prin aceasta! Pavel a combătut cu mare convingere şi hotărâre acest pericol. „N-a făcut Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?“ îi întreabă el (1.20). Acest lucru l-a văzut el de mult timp. El nu a venit la ei cu superioritatea cuvântului omenesc; vestirea sa avea altă origine: „Hristos m-a trimis... să vestesc Evanghelia; nu în înţelepciunea cuvântului, ca să nu fie făcută zadarnică crucea lui Hristos. Deoarece cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier; dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu.“ - Şi noi trebuie să ne păzim de acest pericol. Duhul este oprit să lucreze, dacă suntem împiedicaţi de înţelepciunea omenească să ascultăm de învăţăturile Sale din Cuvântul lui Dumnezeu.

     Ei acceptau răul în mijlocul lor (a se vedea 1 Corinteni 5-6). – Corint era un centru al comerţului internaţional, reşedinţa comercianţilor bogaţi şi în acelaşi timp o cetate a imoralităţii proverbiale. Din această cetate, dintr-o astfel de „lume rea“, Domnul Isus Îşi scosese „un mare popor“ ca „adunarea lui Dumnezeu din Corint“. Unii dintre ei participaseră la aceleaşi destrăbălări, dar în Hristos au fost spălaţi, sfinţiţi şi îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu (1 Corinteni 6.11). Dar Duhul Sfânt avea mult de lucru să realizeze o înnoire practică a gândirii lor (Romani 12.2). Influenţa obiceiurilor şi ideilor de odinioară era încă puternică. De aceea nici nu s-au întristat de cazul de curvie din mijlocul lor şi nu au dat afară răul (1 Corinteni 5.13). Cât de mult a fost întristat Duhul Sfânt prin acest rău din mijlocul lor! De câtă veghere şi har avem nevoie pentru a ne împotrivi acestor influenţe din jurul nostru şi pentru a exercita disciplina în Adunare!

     Despre acest adevăr mare, că Duhul Sfânt a venit jos, pentru a locui atât în fiecare credincios, cât şi în Adunarea lui Dumnezeu, în Trupul lui Hristos pe pământ şi pentru a acţiona ca „celălalt Mângâietor“, ar fi încă multe de spus. Să cugetăm mult asupra acestor lucruri şi prin judecată de sine să înlăturăm tot ce ar putea sta în calea acţiunii Sale binecuvântate printre noi! Dumnezeu să dea har mărturiei creştine în aceste ultime zile!