DAR ÎNŢELEPCIUNEA UNDE SE GĂSEŞTE?

   »Argintul are o mină de unde se scoate şi aurul are un loc de unde este scos ca să fie curăţit.

Dar înţelepciunea unde se găseşte? Unde este locuinţa priceperii?«  (Iov 28,1 şi 12)

Cine poate răspunde la aeeastă întrebare, atâta vreme cât înţeleepciunea totuşi nu poate fi găsită pe pământul celor vii şi niciun om nu-i cunoaşte valoarea?

   »Adâncul zice: ‚Nu este în mine.’, iar marea zice: ‚Nu este la mine.’ Ea nu se dă în schimbul aurului curat, nu se cumpără cântărindu-se cu argint. Ea nu se cântăreşte pe aurul din Ofir, nici pe onixul cel scump, nici pe safir. Nu se poate asemăna cu aurul, nici cu diamantul, nu se poate schimba cu un vas de aur ales; mărgeanul şi cristalul nu sunt nimic pe lângă ea: înţelepciunea preţuieşte mai mult decât mărgăritarele. Topazul din Etiopia nu este ca ea şi aurul curat nu se cumpăneşte cu ea. DE UNDE VINE ATUNCI ÎNŢELEPCIUNEA? UNDE ESTE LOCUINŢA PRICEPERII? Este ascunsă de ochii tuturor celor vii, este ascunsă de păsările cerului. Adâncul şi marea zic: ‚Noi am auzit vorbindu-se despre ea.’« (Iov 28,12-22)

   Dacă textul acesta nu îndeamnă pe cineva la meditaţie, în ochii aceluia lucrurile dumnezeieşti şi Cuvântul lui Dumnezeu au desigur puţină importanţă, căci Cuvântul adevărului ne conduce pe înălţimi nebănuite, care să ne solicite tot interesul.

   Însuşi Iov (Iov 28) a ajuns până la locaşul safirului, până la tronul lui Dumnezeu, chiar dacă ochii lui au fost opriţi să recunoască pe Cel ce şedea pe tronul de safir.

   Cu toate că valoarea înţelepciunii este aşa de mare, că nu poate fi măsurată cu măsuri omeneşti şi nici nu poate fi exprimată în cuvinte, omul trece nepăsător pe lângă ea, tocmai pentru că nu-i cunoaşte valoarea.

CE ESTE ÎNŢELEPCIUNEA?

   Ce întrebare este aceasta? ar putea gândi vreun cititor; sună ca întrebarea lui Pilat: »Ce este adevărul?« Cine gândeşte aşa, să pună întâi acest text deoparte şi să încerce să răspundă la această întrebare, la care nu poate să răspundă nici chiar cea mai ascuţită inteligenţă omenească. Pentru a obţine singurul răspuns corect, trebuie să cercetăm Cuvântul adevărului. Numai acolo vom găsi răspunsul.

   Înţelepciunea o găsim în Biblie pe fiecare pagină şi este scris: »Nu strigă înţelepciunea şi nu-şi înalţă priceperea glasul? Ea se aşează sus pe înălţimi, afară pe drum, la răspântii şi strigă lângă porţi, la intrarea cetăţii, la intrarea porţilor: ‚Oamenilor, către voi strig şi spre fiii oamenilor se îndreaptă glasul meu. Învăţaţi-vă minte, proştilor şi înţelepţiţi-vă nebunilor! Ascultaţi, căci am lucruri mari de spus şi buzele mi se deschid ca să înveţe pe alţii ce este drept.« (Proverbe 8; vă rog citiţi tot capitolul, dar şi Proverbe 9)

   Dacă înţelepciunea se adresează fiilor oamenilor atât de insistent, cum se face atunci că o găsesc atât de puţini? Oare chiar să nu se merite să-i urmăm chemările, cu toate că ea este atât de preţioasă nu doar în sine însăşi, ci rodul şi beneficiul ei întrec totul în preţiozitate?

   Orice cuvânt ar fi inutil să lăudăm aici valoarea înţelepciunii; oricine citeşte corect Biblia, trebuie să fie convins de valoarea ei. Cum se face că aşa de puţini o găsesc?

   Cauzele sunt foarte diferite.

1. Omul este mort prin natura sa (mort în pacate, greşeli sau încălcări de legi) (Efeseni 2). Poate un mort să găsească ceva? Şi oricât de tare ar striga înţelepciunea, mortul nu-i va răspunde niciodată.

2. Trebuie să tragem concluzia că oamenii caută înţelepciunea acolo unde ea nu este de găsit; ei o caută în lumea aceasta. Dar »ea nu se găseşte în pământul celor vii« (aceasta este pentru Iov lumea aceasta). (versetul 13) Înţelepciunea nu va avea niciun succes cu strigătul ei, căci nici cel mort, nici cel surd şi nici cel rătăcit n-o vor găsi. Nu numai că n-ar fi înţelept, ci ar fi chiar o nebunie să se ostenească cu astfel de oameni, pentru a le aduce înţelepciunea mai aproape. Acest lucru n-ar face cinste înţelepciunii, n-ar fi ceva potrivit cu ea însăşi.

   Dar mulţumim lui Dumnezeu că »vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-l vor asculta, vor învia.« (Ioan 5,25)

   Acelaşi glas, care cu trei cuvinte l-a rechemat la viaţă pe Lazăr, care zăcea în mormânt de patru zile şi deja mirosea, recheamă şi azi morţii la viaţă.

   »După cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.« (Ioan 5,21)

   Totuşi, ah, chiar şi cei înviaţi au de multe ori puţină înţelegere pentru înţelepcine; sunt grei de urechi sau leneşi la auzit. Acolo trebuie să se întâmple o minune, trebuie să li se deschidă urechea, ceea ce reiese aşa de minunat în Vechiul Legământ la sfinţirea preoţilor şi la curăţirea leproşilor. (Exod 29 şi Levitic 14)

   Nu era deloc suficient ca preoţii să se îmbrace în haine sfinte; pentru a face slujba preoţească, trebuiau să se respecte următoarele:

   Pentru început trebuia ca Aaron şi fiii săi să se apropie de intrarea cortului întâlnirii. Acolo erau spălaţi cu apă şi îmbrăcaţi cu haine sfinte. Hainelor nu trebuia să le lipsească nimic; ele trebuiau să fie exact cum le fuseseră descrise. Abia apoi urma consacrarea lor.

   Întâi era adusă jertfa de ispăşire. Preoţii trebuiau să-şi pună mâinile pe capul viţelului (pentru a se face una cu această jertfă înaintea lui Dumnezeu). Apoi animalul era jertfit, suferind moartea în locul preotului. O parte din sânge era uns pe coarnele altarului, iar restul era vărsat la picioarele altarului.

   Câteva părţi anume stabilite erau arse pe altar, iar tot restul era ars în afara taberei. Aplicaţia acestor imagini o găsim în Epistola către Evrei, capitolul 13, versetul 11 şi în continuare.

   Dar mai trebuia tăiată încă o jertfă, jertfa arderii-de-tot. Şi pe capul acestei jertfe trebuiau Aaron şi fiii lui să pună mâinile. După tăierea berbecului, sângele era stropit pe altar, dar nu era vărsat la picioarele altarului, ci era stropit de jur-împrejurul altarului. Apoi jertfa era arsă pe altar (nu în afara taberei).

   Cel de-al doilea berbec era tăiat ca berbec de închinare în slujba Domnului, ca jertfă mistuită de foc, ca dar legănat înaintea Domnului, ca jertfă adusă prin ridicare. Din acest berbec se jertfeau numai anumite părţi, restul era al lui Aaron şi al fiilor lui.

   Nu ne putem preocupa acum mai îndeaproape de însemnătatea fiecărei jertfe; este bine ca cititorul să mediteze singur asupra lor. Am vrut să arătăm că doar ele singure, aceste ceremonii amănunţite nu ajungeau ca să-i facă pe preoţi apţi pentru slujba lor. Cel mai important lucru la jertfa de sfinţire a preoţilor era ca din sângele celui de-al doilea berbec să se pună puţin pe urechea dreaptă, pe degetul mare al mâinii drepte, pe degetul mare al piciorului drept, atât al lui Aaron cât şi al fiilor lui. Trebuia ca urechea lor să fie sfinţită sau deschisă, pentru a auzi glasul înţelepciunii. Ce înseamnă această practică? Ei trebuiau să audă când vorbeşte Dumnezeu, iar faptele şi umblarea lor trebuiau să fie sfinţite prin ungerea cu acel sânge.

   Dar nu numai preoţilor, ci şi leproşilor curăţiţi li se deschidea urechea în acest fel. (Levitic 14) Totuşi este o deosebire. Pentru preoţi trebuiau sacrificaţi un viţel şi doi berbeci, ca jertfă pentru păcat, jertfă de ardere-de-tot, jertfă mistuită de foc, etc. Pentru leprosul curăţit se tăia un miel ca jertfă pentru vină.

   Cu sângele jertfei pentru vină se ungea urechea dreaptă a celui care era curăţit, dar nu numai cu sânge, ci şi cu untdelemn, în timp ce în cazul lui Aaron, untdelemnul îi era turnat pe cap şi tot cu untdelemn erau stropite hainele lui Aaron şi cele ale fiilor lui.

   Acestea sunt pilde ale felului cum Domnul deschide urechea celolor readuşi la viaţă, ca ei să audă glasul înţelepciunii. Câtă vreme nu se întâmplă aceste lucruri, omul nu aude, cu toate că are urechi; el este surd ca o aspidă surdă, care-şi astupă urechile. (Psalmul 58,4)

   Iov spune de trei ori că Dumnezeu deschide urechea oamenilor. (Iov 33,16; 36,10 şi 15) Da, într-adevăr, urechea care aude şi ochiul care vede sunt ambele făcute de Dumnezeu. (Proverbe 20,12)

   Când Ioan şi-a trimis ucenicii la Isus ca să–L întrebe dacă El este Cel ce trebuie să vină sau dacă trebuie să aştepte pe un altul, El i-a însărcinat să-i spună ceea ce văd. Şi ce vedeau? Orbii îşi căpătau vederea, şchiopii umblau, leproşii erau curăţiţi, surzii auzeau, morţii înviau şi celor săraci li se propovăduia Evanghelia. (Matei 11,2-6) Acestea erau minunile veacului viitor, despre care Isaia a scris: »Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta de bucurie.« (Isaia 35,5-6)

   Isaia a profeţit despre Domnul că Dumnezeu Îi trezeşte sau Îi deschide urechea în fiecare dimineaţă. (Isaia 50,4-5) Dumnezeu I-a deschis urechea, iar El n-a fost îndărătnic şi nu S-a împotrivit. Noi, cei cărora ne-au fost deschise urechile, suntem fericiţii care aud şi văd, căci mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care noi le vedem, dar nu le-au văzut; să audă lucrurile pe care noi le auzim, dar nu le-au auzit.(Matei 13,16-17)

   O, cine ar putea aprecia în mod corect marele privilegiu de a aparţine acelora ale căror urechi au fost sfinţite sau deschise, pentru a auzi minunatul glas al înţelepciunii?

   Nouă ni se adresează cuvântul: »Primiţi mai de grabă învăţăturile mele decât argintul şi mai de grabă ştiinţa decât aurul scump; căci înţelepciunea preţuieşte mai mult decât mărgăritarele şi niciun lucru de preţ nu se poate asemui cu ea.«

   »Eu (înţelepciunea) iubesc pe cei ce mă iubesc şi cei ce mă caută cu totdinadinsul mă găsesc. Cu mine este bogăţia şi slava, avuţiile trainice şi dreptatea. Rodul meu este mai bun decât aurul cel mai curat şi venitul meu întrece argintul cel mai ales.«

   Să facem deosebirea între lucrurile de preţ şi cele fără preţ şi să nu căutăm înţelepciunea pe pământul celor vii, adică nu în lumea aceasta. Ne punem întrebarea: ce este înţelepciunea? Este uşor de răspuns.

HRISTOS ESTE ÎNŢELEPCIUNEA LUI DUMNEZEU

   Aceasta este înţelepciunea despre care vorbim, înţelepciunea printre cei desăvârşiţi, dar nu este înţelepciunea acestui veac şi nici a fruntaşilor acestui veac, care vor fi nimiciţi, ci este înţelepciunea lui Dumnezeu cea despre care vorbim; este înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de veci, spre slava noastră. (1 Corinteni 2)

   Aceasta este înţelepciunea pe care o găsim în Cuvântul adevărului; de aceea spune Domnul Isus Hristos: »Cercetaţi Scripturile (sau: aţi cercetat Scripturile) pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.« (Ioan 5,39)

   »Şi voi, prin El sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumneezu pentru noi înţelepciune (sau înţelepciunea lui Dumnezeu), neprihănire, sfinţire (sau sfinţenie) şi răscumpărare.« (1 Corinteni 1,30)

   Înţelepciunea despre care vorbeşte Scriptura este Hristos. El este Înţelepciunea în persoană. Dacă ne dăm seama de acest lucru, începem să înţelem Biblia.

   Există citate biblice care vorbesc despre înţelepciune în mod deosebit de limpede, iar în altele ea este ascunsă şi trebuie s-o căutăm. Din prima categorie fac parte PROVERBELE.

   Proverbele sunt scrise de Solomon, dar şi de către alţi înţelepţi. (Proverbe 24,23; 30,1; 31,1) (Agur şi Lemuel, împărat din Massa)

   Solomon a scris proverbele pentru cunoaşterea înţelepciunii şi învăţăturii. Aceasta înseamnă că proverbele au un mare conţinut de înţelepciune.

   În nicio carte a Bibliei nu este repetat mai des cuvântul ‚înţelepciune’ ca în cartea Proverbelor. Ea este o adevărată comoară pentru căutătorul de înţelepciune.

   »Pildele lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel,

pentru cunoaşterea înţelepciunii şi învăţăturii,

pentru înţelegerea cuvintelor minţii,

pentru căpătarea învăţăturilor de bun simţ, de dreptate, de judecată şi de nepărtinire;

ca să dea celor neîncercaţi agerime de minte,

tânărului cunoştinţă şi chibzuinţă, - să asculte însă şi înţeleptul şi îşi va mări ştiinţa şi cel pricput şi va căpăta iscusinţă. –

pentru prinderea înţelesului unei pilde sau al unui cuvânt adânc, înţelesul cuvintelor înţelepţilor şi al cuvintelor lor cu tâlc.«

   Cine nu-şi dă seama în urma unei astfel de puneri în temă, că această carte, cartea Proverbelor, trebuie să fie deosebit de interesantă? Şi aceasta este realitatea. Cui nu-i place să dezlege ghicitori? Nu se distrează până şi copiii cu aşa ceva? N-a venit însăşi împărăteasa din Seba la Solomon ca să-i pună întrebări?

   Nu este o plăcere pentru omul raţional să dezlege ghicitori, mai ales când sunt grele şi bogate în conţinut, tâlcuri în care înţelepţii şi-au pus înţelepciunea?

   Când priveşti un astfel de proverb (o ghicitoare), la prima vedere nici nu pare ghicitoare; acesta este lucrul cel mai interesant; nu bănuim în spatele cuvintelor nicio taină, apoi rămânem uimiţi când găsim cheia ghicitorii. Da, ne mirăm în privinţa simplităţii şi a limpezimii, ne minunăm că nu am găsit de la început înţelesul.

   Acesta este lucrul cel mai interesant la găsirea rezolvării ghicitorilor, la recunoaşterea adevărului, care este convingător, aşa de convingător, încât asupra lui nu ne putem contrazice. Să se contrazică pot doar cei neştiutori. Dar să te cerţi în privinţa adevărului, este cea mai mare nebunie care există. Oricine îi va da dreptate aceluia care a recunoscut adevărul. Adevărul este nud, adică se poate vedea totul, nimic nu este acoperit. Iar adevărul rămâne adevăr chir dacă nu-l recunoaşte nimeni.

   Să lăsăm exemplele să vorbească.

   Proverbe 24,3 şi în continuare: »Prin înţelepciune se înalţă o casă şi prin pricepere se întăreşte.« Aceasta este o ghicitoare, o vorbire împletită, cuvinte ale înţelepţilor. Este o realitate de neclintit că numai un meşter înţelept poate construi cu înţelepciune o casă frumoasă, dar textul vrea să spună mai mult. Înţelepciunea cu care şi prin care va fi construită casa este Domnul Isus. Aceasta este dezlegarea ghicitorii, iar casa este Adunarea Sa. N-a spus El Însuşi: »Pe această piatră voi zidi Biserica Mea (casa) şi porţile Locuinţei morţilor n-o vor birui.« (Matei 16,18)?

   El este, în primul rând, omul înţelept care-şi construieşte casa pe stâncă. (Matei 7) Noi suntem casa Lui. (Evrei 3,6) Această casă nu va fi dărâmată niciodată, ea va rezista în faţa tuturor furtunilor. Tot ce construiesc oamenii, va fi distrus prin foc. (2 Petru 3) Pământul cu tot ce este pe el va arde, dar această casă va rămâne neatinsă, căci este construită prin înţelepciune.

   N-ar trebui să fie greu de înţeles ce vor să spună cuvintele: »Prin ştiinţă se umplu cămările ei de toate bunătăţile de preţ şi plăcute.« Luther a tradus Proverbe 24,4 astfel: „Printr-o gospodărire ordonată se umplu cămările ei cu tot felul de bogăţii de preţ şi plăcute.” Gospodina este femeia, virtuoasa şi destoinica femeie care umple cămările, Adunarea. (Proverbe 31,10 ş.m.d.) Cămările pot fi diferitele adunări locale, în timp ce femeia sau casa reprezintă întreaga Adunare. Cămările sunt umplute cu rodul înţelepciunii, cu venitul ei, prin înălţare sufletească. Toţi cei care-L iubesc pe Domnul (Înţelepciunea) moştenesc valori spirituale cu care se umplu cămările. (Proverbe 8,19-21)

   Câte nu poate oferi un singur credincios, o singură adunare? Ce binecuvântare mare poate veni dintr-o adunare mică! Şi toate sunt rodul înţelepciunii. De aceea spune Domnul: »Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie.« Acestea sunt măreţe râuri de binecuvântare.

   Proverbe 9: »Înţelepciunea şi-a zidit casa, şi-a tăiat cei şapte stâlpi.« (şapte adunări) »Şi-a junghiat vitele, şi-a amestecat vinul, şi-a pus masa.« Ce urmări pot avea toate acestea decât o invitaţie: să mâncăm, să bem şi să ne veselim.

   Înţelepciunea (Domnul Isus) nu vrea întâi să facă ceva, ci a înfăptuit deja totul. Masa este pusă. Deci nouă nu ne mai rămâne nimic de făcut, decât să răspundem invitaţiei. Slujnicele au fost trimise; ele invită, dar nu la muncă, ci să mâncăm şi să ne veselim, căci ce altceva să însemne vinul, care bucură inima omului.

   Proverbe 7,12 (şi 13): Înţelepciunea dă viaţă posesorului ei (dă viaţă celui ce o are). Nu ne aminteşte aceasta de 1 Ioan 5,12? »Cine are pe Fiul, are viaţa; cine nu are pe Fiul lui Dumnezeu, acela nu are nici viaţa.«

   Înţelepciunea luminează şi faţa. (Eclesiastul 8,1) Aceasta vedem deja la Moise, a cărui faţă strălucea după ce a vorbit cu Domnul. Şi despre Ştefan citim: »Toţi cei ce şedeau în Sobor, s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger.« (Faptele Apostolilor 6,15)

Această strălucire este ceva deosebit, de aceea cântă Şt. v. Bethmann-Hollweg:

Unde sufletele se-ntâlnesc,

Unii cântă duios şi plăcut,

Cântarea despre Mielul ceresc,

Despre ceea ce El a făcut.

Ceilalţi fredonează cu-ncântare

Şi n-au nevoie de cuvinte,

Căci se cunosc după cântare

Şi strălucirea feţelor sfinte.

   Acestea sunt feţe illuminate prin înţelepciune (Hristos). Cum se deosebesc ele de feţele înţelepţilor acestei lumi! La ei vezi numai feţe serioase, întunecate, care nu mai au nimic copilăresc. Ei vor să-şi arate marea înţelepciune prin afişarea unor feţe cât se poate mai serioase. Dar un copil fericit al lui Dumnezeu este întotdeauna senin şi vesel, câtă vreme priveşte la Domnul.

   Din păcate găsim şi printre copiii lui Dumnezeu câte o faţă posomorâtă. Motivul este că ei nu privesc la Domnul, nu au gândirea orientată spre cer, ci spre pământ şi privesc la împrejurări.

   Dar mai sunt şi unii care vor să afişeze o profundă evlavie, printr-o seriozitate nenaturală, crezând că a râde este deja un păcat. Depinde în legătură cu ce râdem. Foarte dezaprobatoare este ipocrizia, care a adus întregului creştinism un mare deserviciu. Aceştia sunt oameni care nici măcar nu sunt convertiţi, care cred că sunt duhovniceşti dacă poartă permanent o faţă foarte serioasă. Dar ei înşişi nu pot duce până la capăt această teorie, căci se întâmplă să-şi iasă din rol şi atunci toată ‘spiritualitatea’ lor stârneşte ilaritate.

   Se pot spune şi scrie multe despre înţelepciune. Dacă am vrea să ne preocupăm cu ea, n-am m-ai termina. Aceste rânduri n-ar putea trata până la epuizare acest preţios subiect, adică Persoana, Înţelepciunea; nici scriitorul acestor rânduri nu se simte în stare de aşa ceva.

   Dar dorim ca cititorul să fie înviorat, inspirat de gândurile de mai sus, să cerceteze în Cuvântul adevărului, să se preocupe cu înţelepciunea, cu persoana Preaslăvitului nostru Domn şi Mântuitor; să caute şi să găsească singur, şi atunci bucuria lui va fi fără margini. Aceasta este voia lui Dumnezeu.

   »Nu este bine să mănânci multă miere«, dar să cercetezi lucruri grele este o cinste. (Proverbe 25,27) Aici sunt lucruri grele de cercetat.

   Să nu creadă nimeni că pentru el este prea greu sau imposibil de cercetat aceste lucruri grele; nu este greu, căci pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat Duhul Său, despre care citim: »Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. … Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său.« (1 Corinteni 2,10 şi 12)

   Dacă vrem să găsim înţelepciunea, trebuie întâi să coborâm în adânc, în mină. Dacă apoi am găsit argintul şi aurul şi am înaintat până la locaşul safirului, atunci vom înţelege că înţelepciunea este cea care şade pe tronul de safir. Pentru a o găsi, trebuie să mergem pe acest drum. Înţelepciunea este un har de la Dumnezeu, căci nimeni n-o poate găsi cu propria lui raţiune. »Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl;« (Matei 11,27) »Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis.« (Ioan 6,44) De aceea scrie şi apostolul Pavel: »Dar când Dumnezeu, - care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, - a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri.«(Galateni 1,15-16)

   Aceasta este calea pentru a găsi înţelepciunea. Iacov ne arată cum se face aceasta. (Iacov 1,5):

»Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare şi ea îi va fi dată.«