Despre suflet

«Şi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea noastră.”» (Geneza 1,26)

«Şi Domnul Dumnezeu l-a întocmit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflarea de viaţă; şi omul a devenit un suflet viu.» (Geneza 2,7)

Crearea omului are loc în două faze:

- Mai întâi Dumnezeu alcătuieşte trupul omului, pe care îl formează din pământ. Corpul nostru conţine aceleaşi elemente chimice ca şi pământul arabil. A fost o senzaţie ştiinţifică, când în secolul trecut s-a descoperit că substanţele organice conţin aceiaşi atomi ca şi materiile anorganice neînsufleţite.

- La om mai este o altă componentă importantă: «… şi El i-a suflat în nări suflarea de viaţă.» Abia după insuflarea de către Dumnezeu în corpul material a duhului imaterial această creatură devine om.

Rezultatul: După unirea celor două părţi diferite, „trup din pământ” şi „duh din Dumnezeu”, ia naştere ceva cu totul nou, sufletul: «şi omul a devenit un suflet viu». Două componente total diferite vin împreună şi prin unirea lor dau naştere sufletului. Cuvântul „suflet” se întâlneşte în Biblie cu înţeles dublu. El desemnează pe om atât în totalitatea lui cât şi în una din cele trei componente care alcătuiesc omul: trup, suflet şi duh (1 Tesaloniceni 5,23). Numai în această combinaţie este constituită fiinţa umană. Existenţa noastră o datorăm voinţei lui Dumnezeu, care a avut planul pentru viaţa noastră şi l-a îndeplinit conform scopului.

Fără tabloul biblic al omului ne rămân nedescifrate gândurile de bază ale Bibliei. În grădina Eden Dumnezeu a dat porunca: «Din orice pom din grădină poţi să mănânci  în voie. Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, pentru că, în ziua când vei mânca din el, vei muri negreşit» (Geneza 2,16-17). Din punct de vedere trupesc Adam şi Eva au continuat să trăiască şi după neascultarea lor, după căderea în păcat, dar duhul, acea parte care este competentă pentru legătura cu Dumnezeu, a ajuns în moarte. Părtăşia intimă cu Dumnezeu a fost întreruptă prin păcat. Ca urmare a păcatului, în lume a venit şi moartea trupului: «Plata păcatului este moartea» (Romani 3,23). În continuarea liniei morţii omul sfârşeşte în moartea veşnică. Prin aceasta însă nu este stinsă existenţa lui (Luca 16,19-31), el trebuie să continue să existe despărţit definitiv de Dumnezeu. Mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui, deoarece «printr-o singură greşeală a venit judecată către toţi oamenii spre condamnare» (Romani 5,18).

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, El a creat toate premisele ca să putem coborî din trenul morţii, în care noi toţi ne aflăm de la natură.

Înţelesurile diverse ale cuvântului suflet întâlnite în Sfânta Scriptură

I. În Vechiul Testament

Iniţial cuvântul ebraic nepeş înseamnă gâtlej (ca în Isaia 5,14), apoi în mod deosebit suflare, ca semn caracteristic al actului de respiraţie (Iov 41,21 - suflare) şi prin aceasta se înţelege ceea ce face corpul viu: deci nepeş iniţial nu se referea la un lucru ci la o stare, respectiv la un act.

1. Sub acest aspect prin suflet se înţelege în primul rând acea putere care face dintr-un corp o viaţă vie şi dă naştere la actul numit mai înainte şi îl menţine.

2a. Cuvântul se foloseşte apoi cu privire la o fiinţă vie, şi anume atât pentru oameni cât şi pentru animale (compară cu Geneza 1,20 – vieţuitoare; Geneza 2,7.19; 9,10; Levitic 17,11), unde de cele mai multe ori este combinat cu cuvântul „viu”. Cu privire la om, cuvântul suflet se referă în acest sens la o persoană, la omul însuşi, ca în Geneza 42,21; 46,15; Numeri 5,6; Ezechiel 13,18 şi versetele următoare, dar şi Geneza 27,4.19.25.31; Numeri 11,6; Isaia 42,1; Plângerile lui Ieremia 3,24. „Sufletul meu” poate sta şi pentru „eu” (ego) (Psalm 31,9.10; 42,2), ceea ce devine în mod deosebit clar acolo unde omul se roagă pentru mântuirea lui (Psalm 6,4; 22,21). „Un suflet” poate însemna simplu şi „cineva”, şi aşa este redat de exemplu în Levitic 5,1-4. În felul acesta devine de înţeles, că şi omul mort poate fi denumit suflet (Levitic 19,28; 21,11; 22,4; Numeri 6,6; 9,6).

2b. Sufletul meu, sufletul său şi aşa mai departe îşi găseşte de aceea utilizarea şi pentru „sine”, cunoscutul pronume reflexiv, dar care în limba ebraică nu se întâlneşte.

2c. Dacă se are în vedere că sufletul în afară de elementul înviorător în om se referă aproape întotdeauna la omul întreg (deci include şi trupul), atunci expresiile de forma „înviorează sufletul” (Psalm 19,8; 23,3), „păzeşte sufletele sfinţilor” (Psalm 97,10; 121,7), sunt de înţeles. Tocmai în ultimul loc citat este scoasă în evidenţă această armonie prin felul de exprimare dublu în ebraică (pe tine = sufletul tău) pentru aceeaşi chestiune. Aceasta se arată şi când se spune că sufletul însetează, flămânzeşte, este săturat de Dumnezeu (Psalm 107,9; compară cu Psalm 42,2; Proverbe 10,3; 25,25), se satură (Proverbe 27,7; Ieremia 31,25) sau se desfătează (Proverbe 11,25; Plângerile lui Ieremia 1,11.19), posteşte (Psalm 69,10), se dezgustă (Numeri 21,5; Iov 10,1) sau se întinează cu mâncare interzisă (Ezechiel 4,14). În mod evident aici este inclus şi trupul omului şi de aceea expresia trup şi suflet nu trebuie înţeleasă în sensul despărţirii lor una de alta, ci dimpotrivă trebuie văzute ca o accentuare a apartenenţei unitare a lor (Psalm 73,26; 84,2; compară cu Apocalipsa 18,13 – trupul şi sufletul oamenilor). Chiar şi după moartea omului se vorbeşte despre om în întregime (Iov 3,17-19; 10,21 şi versetele următoare; compară cu 1 Samuel 28,11 şi versetele următoare, pentru Samuel).

3. În cadrul totalităţii persoanei, prin suflet se înţelege puterea care modelează actul vieţii, deci viaţa însăşi (compară cu 1 Împăraţi 19,4). Această viaţă este în mâna lui Dumnezeu (Iov 12,10; Ezechiel 18,4). El poate lua sufletul = viaţa, de aceea poţi să ai teamă pentru suflet (Iosua 9,24; compară cu Ezechiel 32,10), să salvezi sufletul înseamnă: să pui viaţa în siguranţă (Geneza 19,17), să pândeşti viaţa înseamnă: să omori pe cineva (Psalm 56,7). În acest context pierderea sufletului înseamnă moartea omului; el poate fi nimicit (Geneza 17,14), poate muri (Numeri 23,10; Judecători 16,30), poate să rişte să moară (Judecători 5,18); Solomon nu a cerut sufletul duşmanilor lui (1 Împăraţi 3,11). Sufletul poate fi pus în joc, pus în primejdie (Judecători 9,17), el poate fi şi salvat (Psalm 6,4; 34,22; 116,4). Reîntoarcerea sufletului înseamnă deci continuarea respectiv reaprinderea vieţii omului (compară cu 1 Împăraţi 17,21 la copil), ca ameninţare a lui se poate da exemplu expresia: «mi-au pătruns apele până la suflet» (Psalm 69,1). Din nou se arată că în fond este vorba de om în toată existenţa lui.

4. Pe lângă aceasta Vechiul Testament cunoaşte sufletul şi ca organ al sentimentelor, în acest caz cuvântul se foloseşte cu acelaşi înţeles ca pentru inimă sau sentiment. El poate fi cuprins de frică (Geneza 42,21), simte bucurie (Psalm 84,4; 86,4), se munceşte (Isaia 53,11), iubeşte (Geneza 34,3; Cântarea Cântărilor 3,1-4), are nevoie de mângâiere şi poate fi mângâiat (Psalm 77,2; 94,19), doreşte plăceri (Deuteronom 12,20 şi versetele următoare, Mica 7,1), poate însă să fie şi întristat şi trudit (Iov 19,2; Psalm 42,6) şi poate găzdui sentimente rele şi le poate exterioriza (Proverbe 13,3). El poate plânge (Psalm 119,28: «Îmi plânge sufletul de durere»), să se verse în lacrimi (Iov 30,16) şi poate fi vărsat (1 Samuel 1,15). Da, uneori el poate fi văzut chiar ca organ al gândirii (1 Samuel 20,4), al cunoaşterii (Psalm 139,14) şi al hotărârii voinţei (Geneza 23,8).

5. Deoarece sufletul înseamnă viaţa dată de Dumnezeu (Isaia 57,16; Ieremia 38,16) unei anumite creaturi, deci de fiecare dată conduce înapoi la un act de creaţie special al lui Dumnezeu şi prin aceasta nu are o existenţă independentă, despărţită de Dumnezeu, şi nici independentă de un anumit om, el poate fi sănătos şi întreg numai dacă stă în părtăşie neîntreruptă cu Dumnezeu, trăieşte înaintea Lui (Geneza 32,30; Psalm 19,8; 94,19), acolo unde Dumnezeu se ocupă de el (Isaia 38,17). Fără Dumnezeu el degenerează, suferă foamete şi sete după El (Psalm 42,2; 63,1), doreşte după El (Psalm 84,2), îşi pierde pacea (Plângerile lui Ieremia 3,17), însă cu Dumnezeu este vesel (Isaia 61,10) şi este mângâiat (Psalm 77,13; 94,19). De aceea omul să-şi pună în totalitate sufletul în slujba lui Dumnezeu, să caute pe Dumnezeu cu tot sufletul (Deuteronom 4,29) şi să-L iubească cu tot sufletul (Deuteronom 6,5; 10,12). Sufletul trebuie să-L laude pe Dumnezeu (Psalm 103,1.22; 104,1.35). De aceea omul trebuie să aibă grijă de suflet (Iosua 23,11).

Vedem că indiferent dacă Cuvântul se referă la suflet în sensul vieţii trupeşti sau în sensul vieţii spirituale înaintea lui Dumnezeu, totdeauna El nu se referă numai la o parte a omului, ci la om în totalitatea vieţii lui înaintea lui Dumnezeu.

II. În Noul Testament

1a. Aici regăsim aproape toate înţelesurile referitoare la suflet (greceşte: psichae) cunoscute din Vechiul Testament. El constituie puterea purtătoare a vieţii creaturi (Faptele Apostolilor 20,10; Apocalipsa 8,9 ). Sufletul desemnează viaţa însăşi (Matei 2,20; 20,28; Ioan 10,11.17; Faptele Apostolilor15,26; Romani 11,3), pe care Dumnezeu o iubeşte şi o cere înapoi (Luca 12,20). Omul poate să-şi iubească sufletul (Apocalipsa 12,11) sau să-l urască (Ioan 12,25), să îngrijească de el sau să-l lase să se degradeze (Matei 6,25; Luca 12,22; Faptele Apostolilor 20,24).

   Şi în Noul Testament sufletul poate însemna pur şi simplu persoana omenească (Faptele Apostolilor 2,41 - «aproape trei mii de suflete»; 1 Petru 3,20; compară şi cu Marcu 3,4; 1 Corinteni 15,45 - «suflet viu») respectiv poate sta pentru «cineva» sau «oricine» (Faptele Apostolilor 2,43; Romani 13,1).

1b. Şi aici sufletul este organ al sentimentelor şi simţirilor: el poate fi întristat (Matei 26,38; Ioan 12,27), stăpânit de frică sau teamă (Faptele Apostolilor2,43; Romani 2,9), mâniat (Faptele Apostolilor 14,2), zdruncinat (Faptele Apostolilor 15,24) şi chinuit (2 Petru 2,8); el poate nutri şi plăceri (compară cu Luca 12,19; Apocalipsa 18,14). În acest sens se poate vorbi – ca şi în Vechiul Testament (Isaia 1,14; 42,1) – şi de sufletul lui Dumnezeu (Matei 12,18; Evrei 10,38), dacă simţirea, sentimentul şi voinţa Lui le circumscriem în sens omenesc.

1c. Dar şi aici este valabil într-o măsură mult mai mare, că omul în statura lui de fiinţă creată trebuie să se orienteze în totalitate după voia lui Dumnezeu şi sufletul lui să fie hotărât de Acesta (Matei 22,37), căci sufletul are şi aici iarăşi acelaşi înţeles dublu ca şi viaţa, fiind vorba atât de om în existenţa lui trecătoare cât şi în viaţa nouă dăruită de Dumnezeu, asupra căreia moartea nu are nici o putere. În acest sens sufletul este lucrul cel mai preţios, pe care omul îl posedă (Matei 16,26). El – aceasta înseamnă iarăşi omul în totalitatea lui înaintea lui Dumnezeu în existenţa sa nouă – trebuie să trăiască în părtăşie şi ascultare faţă de Creatorul şi Domnul lui (Marcu 12,30; Luca 10,27; Efeseni 6,6). Acolo unde omul nu face aceasta, Dumnezeu poate să-i omoare sufletul (Matei 10,28), deci el şi-a pierdut dreptul la viaţa nouă. Sufletul lui poate suferi pagube (Matei 16,26), este expus ispitelor şi poate fi înfrânt (1 Petru 2,11; 2 Petru 2,14), însă Dumnezeu vrea ca el să fie mântuit (Iacov 1,21; 5,20; compară cu 1 Petru 1,9). Dumnezeu este Domnul lui (1 Petru 4,19), îl cunoaşte şi este chemat ca Martor pentru el (2 Corinteni 1,23), şi El vrea să-l sfinţească (1 Petru 1,22). Hristos este Păzitorul şi Păstorul lui (1 Petru 2,25) şi vrea în final să-i dea odihnă (Matei 11,29). De aceea El lasă ca el să fie îngrijit (asistenţă spirituală) de celelalte mădulare ale trupului şi slujitori ai trupului Său (2 Corinteni 12,15; Evrei 13,17; 3 Ioan 2). Omul stă totdeauna în pericol să piardă sufletul, dacă năzuinţele lui sunt îndreptate numai spre întreţinerea vieţii pământeşti (Matei 10,39; 16,25; Marcu 8,35, compară şi cu Coloseni 3,1 şi versetele următoare).

2a. Sufletul se diferenţiază de duh, în greacă pneuma (1 Tesaloniceni 5,23), acolo unde duhul omenesc este înţeles ca prin chibzuinţă fiind puterea de coordonare activă a gândirii şi deciziei, în opoziţie cu sufletul ca putere de menţinere a vieţii şi organ al sentimentelor. Tot aşa şi în Evrei 4,12 unde despărţirea duhului de suflet prin Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă darea pe faţă a motivelor ascunse izvorâte din ascunzişurile sufletului, pe care apoi gândirea le prelucrează, de care inconştient se lasă călăuzită, sau pe care chiar le maschează. 1 Tesaloniceni 5,23 arată clar că ambele au nevoie de sfinţire, pentru ca ele să facă omul întreg spre lauda şi slujirea lui Dumnezeu, ca în Luca 1,46 şi următoarele.

2b. În această direcţie arată şi diferenţa din 1 Corinteni 15,44 şi versetele următoare, unde sufletul caracterizează natura omului pământesc, despărţit de Dumnezeu prin păcatul său şi de aceea este condamnat la pieire, în opoziţie cu fiinţa marcată spiritual a omului nou; aceasta se arată deja prin aceea că „spiritual” şi „sufletesc” este explicat sau înlocuit prin „ceresc” şi „pământesc”. Sufletul aparţine deci aici pe deplin împreună cu trupul, da, cu carnea, căreia îi poate cădea pradă şi de care poate fi stăpânit (1 Petru 2,11). Când aceasta are loc la om, stomacul devine dumnezeul lui şi el devine vrăjmaş al crucii lui Hristos (Filipeni 3,18 şi versetele următoare). Sfinţirea lucrată de Dumnezeu îşi are punctul de plecare la suflet, el fiind forţa care decide fără să-şi dea seama cel mai mult viaţa omului. Aici are loc naşterea din nou a omului. Cel nesfinţit, deci omul sufletesc (natural) guvernat de sufletul dominat de lucruri pământeşti nu înţelege nimic despre Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 2,14; compară cu Ioan 14,17).

3. Scriptura vorbeşte în moduri diferite despre soarta sufletului după moarte. Dacă se are în vedere că prin suflet se înţelege întotdeauna omul întreg, atunci este clar că Biblia nu poate fi interesată de o doctrină specială a sufletului, care nu ia în consideraţie plenitudinea omului, şi de aceea nu cunoaşte existenţa de sine stătătoare a sufletului născocită de filozofie şi susţinută în unele religii. Aceasta o arată probabil cel mai clar 1 Tesaloniceni 5,23, unde este vorba de păzirea omului după duh, suflet şi trup. Nu numai trupul, ci şi sufletul are nevoie de eliberare şi mântuire, şi înaintea Tronului lui Dumnezeu stau nu numai suflete, ci omul întreg. Noţiunile şi imaginaţiile noastre pentru explicarea a ceea ce are loc după moarte sunt insuficiente. Dar, ca şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament se atestă existenţa omului care a murit. Aceia, care nu au primit viaţa nouă, vor avea parte de despărţirea de Dumnezeu şi vor sta în împărăţia morţii (compară cu Luca 16,23) până când vor trebui să apară pentru judecata finală după revenirea lui Hristos; însă acelora care mor în credinţă le este făgăduită părtăşia cu Dumnezeu (Luca 23,43; compară cu Filipeni 1,23), şi ei nu vin la judecată. Că şi în Noul Testament sângele este privit ca purtător al sufletului se arată în Apocalipsa 6,9, unde se vorbeşte despre sufletele martirilor de la altarul lui Dumnezeu: ele se află acolo unde în Vechiul Testament curgea sângele jertfelor; deoarece ei şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu, ea nu este pierdută, ci este păstrată. Dar şi aici este din nou valabil: ţelul căilor lui Dumnezeu cu omul nu este existenţa sufletului eliberată definitiv de tot ce este trupeşte, ci existenţa fizică nouă hotărâtă de Duhul lui Dumnezeu.