Întrebare: Ce este DUHUL : ex. duh de răutate, duh de drac, duh sfânt?

Despre noţiunea „duh”

Cuvântul ebraic ruach precum şi cuvântul în limba greacă pneuma înseamnă în primul rând „suflare” sau „vânt”, apoi înseamnă „duh”. În Noul Testament cuvântul pneuma este folosit sub cinci aspecte:

A) În înţelesul de bază „vânt” îl foloseşte Domnul Isus în discuţia cu Nicodim: „Vântul suflă încotro vrea …” (Ioan 3.8; compară cu Evrei 1.7).

B) În înţelesul „duhul omului” se întâlneşte în multe locuri. „Duhul este plin de râvnă …” (Matei 26.41). Despre fiica lui Iair se spune: „Duhul ei s-a întors …” (Luca 8.55). Duhul lui Pavel s-a întărâtat în Atena (Faptele Apostolilor17.16). Duhul lui Dumnezeu „dă mărturie duhului nostru, că noi suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8.16). Duhul nostru trebuie păstrat fără vină (1 Tesaloniceni 5.23) şi multe alte locuri.

C) Pluralul de la pneuma este folosit în înţelesul „duhurile celor drepţi, făcuţi desăvârşiţi” (Evrei 12.23) şi „duhurile care sunt în închisoare” (1 Petru 3.19).

D) Se vorbeşte şi despre duhuri rele. Există duhuri rele (Matei 8.16; Faptele Apostolilor 19.12), de cele mai multe ori fiind numite „duhuri necurate” (Matei 10.1; Faptele Apostolilor 5.16), apoi duh de ghicire (Faptele Apostolilor 16.16), există şi un „duh care face bolnav” (Luca 13.11), un „duh de adormire” (Romani 11.8), şi aşa mai departe. Însă nicidecum nu trebuie neapărat să fie vorba de o putere personală, cuvântul „duh” poate fi şi o circumscriere, o parafrazare.

E) Folosirea cea mai frecventă a cuvântului pneuma este în legătură cu „Duhul Sfânt”.

Persoană posedată, apucată de duhuri rele

I)

Prin noţiunea de persoană posedată Biblia înţelege locuirea unui demon într-un om, a cărui întreagă gândire, simţire şi voinţă au fost aduse sub influenţă demonică (Luca 22.3-6). Atâta timp cât demonii au dreptul să fie pe pământ, străduinţa lor este să primească o locuinţă în om, care le oferă odihnă şi în care pot să rămână (Matei 12.43 şi versetele următoare), ca să nu trebuiască să meargă înainte de vreme în iad (Matei 8.29; Luca 8.28-31). De cele mai multe ori este un singur demon care pune stăpânire pe un om (Matei 12.43), dar pot fi şi mai mulţi (Luca 8.30; 11.26). Scopul luării în posesiune a unui om de către un demon este să împiedice părtăşia cu Dumnezeu a celui posedat şi să-l determine să facă rău (de aceea demonii sunt numiţi deseori duhuri „rele”) sau să-l ademenească la necredinţă (de aceea sunt numiţi „duhuri amăgitoare”, 1 Timotei 4.1) sau să-l determine să vorbească neadevărul (de aceea sunt numiţi „duh de minciună”, 1 Împăraţi 22.22) sau să întineze viaţa unui suflet (de aceea sunt numiţi „duhuri necurate”, Matei 10.1; 12.43; Marcu 1.23; Faptele Apostolilor 8,7 şi altele). Ele încearcă permanent să chinuie pe om, prin aceea că pot să-i aducă o boală (demonizare Marcu 5.1 şi versetele următoare, sau boli Marcu 9.18 şi versetele următoare, încovoierea spinării Luca 13.11) sau prin aceea că prin muţenie (Matei 9.32; în Matei 12.22 orbire şi muţenie) împiedică pe cel posedat să poată să facă cunoscut dorinţa lui după Hristos şi să-l facă capabil pentru primirea lucrării lui Dumnezeu. În toate aceste chinuiri un demon este mai rău decât celălalt (Matei 12.45). Scopul final al demonilor este în orice caz să distrugă pe om, ca să-l dea stăpânului lor (Matei 9.22)..

II) Semne caracteristice

Semnele caracteristice pentru prezenţa unei posedări sunt: vorbirea unui altuia din cel posedat (Matei 8.29; Marcu 1.24; Luca 4.34; Faptele Apostolilor 19.15 şi alte locuri); clarviziune (perspicacitate), prin care demonii recunosc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, care a venit să-i nimicească (Marcu 1.24,34, printre altele), şi în anumiţi oameni văd pe robii lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 16.17); ghicesc (Faptele Apostolilor 16.16); o comportare temporală neliniştită a omului (ţipete, scrâşniri din dinţi, furie potrivit cu Marcu 5.5; 9.18); o putere corporală deosebită (Marcu 5.4; Faptele Apostolilor 19.16); împotrivire înverşunată faţă de influenţele divine (Marcu 2.24; 5.7; Luca 4.34 şi alte locuri); ieşirea demonului din demonizat însoţită de ţipete, căderi la pământ, apariţia de convulsii (Marcu 1.26; 9.26; Luca 3.35,41; Faptele Apostolilor 8.7); vindecarea deplină a demonizatului după alungarea cu succes a demonului (Marcu 5.15; 9.27). Demonii alungaţi din locuinţa lor din om caută dacă este posibil să pună din nou stăpânire pe acel om (Matei 12.44 şi versetele următoare; Marcu 9.25).

III) Cauze

Cauzele posedării sunt multiple. Perseverarea conştientă în păcate grave, obişnuinţa de a blestema şi a huli, jurământul fals şi altele pot da diavolului dreptul asupra omului. Însă în cazul multor relatări din Noul Testament despre posedare rămâne neclar din ce cauză ei au ajuns posedaţi. În mod deosebit preocuparea cu ocultismul (păcatul vrăjitoriei, mersul la ghicitori/ghicitoare sau la întruniri spiritiste, purtarea de amulete şi alte obiceiuri superstiţioase) aduc pe oameni sub puterea lui satan. De asemenea dăruirea categorică diavolului, precum şi chemarea directă a ajutorului lui, făgăduinţa solemnă de a-i sluji, încheierea unui legământ cu el (Isaia 28.15) leagă pe om aşa de strâns de diavolul că acesta poate să-l ia în posesiune.

IV) Eliberarea

Eliberarea de posedare poate avea loc numai printr-o pocăinţă sinceră a celui posedat şi o respingere clară a lui satan pe baza credinţei în biruinţa pe care Hristos a obţinut-o la cruce asupra lui diavolului. Isus a venit ca să nimicească lucrările diavolului (1 Ioan 3.8). El a însănătoşit pe cei posedaţi, prin aceea că a alungat demonii (Matei 4.24; 8.16; Faptele Apostolilor 10.38 şi alte locuri). Isus a dat autoritate şi apostolilor Săi asupra duhurilor rele (Matei 10.1; Faptele Apostolilor 5.16; 8.7; 16.18; 19.12). Supunerea faţă de Dumnezeu şi împotrivirea faţă de diavolul îl va determina pe acesta să fugă (Iacov 4.7).

Un cuvânt despre duhul şi sufletul omului

Omul este alcătuit din suflet şi corp, cu toate că în unele cazuri se adaugă expresia „duh”. Sufletul şi duhul sunt aşezate împreună în contrast cu trupul, şi constituie partea imaterială a omului. Este însă o diferenţă între suflet şi duh. Expresia suflet este folosită deseori pentru a exprima partea morală şi nemuritoare a fiinţei umane. Expresia suflet este folosită uneori ca să desemneze persoana ca atare. Exemple găsim în Geneza 46.26: „Toate sufletele care au venit cu Iacov în Egipt …”; „opt suflete” au fost salvate prin corabie (1 Petru 3.20); „sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezechiel 18.4,20).

Cuvântul ebraic, tradus în mod obişnuit prin „suflet”, este nephesh; în unele cazuri este tradus cu „viaţă”, ca de exemplu în Geneza 19.17: „Scapă-ţi viaţa”. Şi în Noul Testament cuvântul ψυχη este folosit atât pentru viaţă cât şi pentru suflet. „Pentru că oricine va vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru mine o va găsi; căci ce i-ar folosi unui om dacă ar câştiga toată lumea şi şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16.25,26).

Spre deosebire de duh, sufletul este reşedinţa poftelor şi dorinţelor. Omul bogat din Luca 12.19 spune: „Voi spune sufletului meu: Suflete, ai multe bunuri, strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!” În noaptea aceasta i s-a cerut „sufletul” de la el. Mântuirea sufletului nu poate fi diferenţiată de mântuirea persoanei.

Duhul este partea mai înaltă a omului. El caracterizează individualitatea conştientă şi desparte astfel pe om de creaturile inferioare. Dumnezeu a suflat în nările omului suflarea de viaţă, şi a adus pe om în legătură cu El. Despărţit de El, omul nu poate fi cu adevărat fericit, nici în existenţa lui actuală şi nici în veşnicie. Cuvintele ruach şi πνευμα sunt aceleaşi care se folosesc şi pentru Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, pentru îngeri ca duhuri şi pentru duhurile rele.

Cuvântul lui Dumnezeu este tăios şi poate despărţi sufletul şi duhul (Evrei 4.12), chiar dacă pentru mintea omenească nu este uşor să recunoască diferenţa. Apostolul s-a rugat pentru credincioşii din Tesalonic, ca atât duhul (care în mod obişnuit este privit ca loc al acţionării lui Dumnezeu) cât şi sufletul şi trupul să fie sfinţite (1 Tesaloniceni 5.23). În Evrei 12.23 citim despre „duhurile celor drepţi, făcuţi desăvârşiţi”: locul lor este la Dumnezeu prin răscumpărare. Aici cuvântul „duhuri” se referă la persoane despărţite de trupurile lor.

Duhul Sfânt a fost dat creştinului, ca Izvor al vieţii în Hristos locuind în el. Creştinul este îndemnat să se roage cu duhul, să cânte cu duhul şi să umble în Duh, aşa că în unele cazuri este greu să se diferenţieze între Duhul lui Dumnezeu şi duhul creştinului.