Revenirea Domnului Isus (1) - D. Schürmann / St. Isenberg

„Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi cei care L-au străpuns;

În acest capitol vrem să ne ocupăm în mod deosebit cu tematica referitoare la revenirea Domnului. Pentru aceasta vom studia înainte de toate capitolele 24 şi 25 din Evanghelia după Matei şi le vom pune într-un context cât mai larg posibil cu întreaga Sfântă Scriptură, căci mereu apar neclarităţi mari cu privire la aceste capitole, deoarece ele sunt studiate izolat. Pentru înlăturarea unor astfel de greutăţi, vrem pe de o parte să cercetăm la cine se adresează în primul rând Evanghelia după Matei, şi pe de altă parte să ne amintim, care era aşteptarea iudeilor în timpul lui Isus (vezi § 2.1).

Matei scrie – în contrast cu ceilalţi scriitori ai evangheliilor – în mod deosebit credincioşilor iudei. Deja primul capitol ne dă primele indicii în privinţa aceasta:

1. Evanghelia după Matei începe direct cu genealogia care ne conduce de la Avraam până la naşterea Domnului. Deci nu este vorba, ca în Evanghelia după Luca, până înapoi la Adam, ci începe la rădăcina promisiunilor pentru poporul Israel: la Avraam, căruia i-au fost date promisiunile şi binecuvântările (vezi Romani 11.16,17; § 8.4.3.1).

2. Un înger vesteşte naşterea Mântuitorului şi ţelul slujirii Lui: „Şi ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele Isus; pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale” (Matei 1.21), şi în capitolul 15.24 citim că Domnul Isus a fost trimis numai „la oile pierdute ale casei lui Israel” (compară cu Matei 10.6). Deci această evanghelie se adresează în mod deosebit la „poporul Său”. De aceea în această evanghelie găsim mai multe citate din Vechiul Testament decât găsim în celelalte evanghelii.

Evanghelia după Matei prezintă pe Domnul Isus ca pe Împăratul de drept şi ne prezintă „Împărăţia cerurilor”. În capitolele 1-4 este vorba de Împăratul care este pe cale de a primi Împărăţia. Antemergătorul Ioan vesteşte Împărăţia cerurilor ca: „s-a apropiat” (Matei 3.2), şi Domnul Isus începe propovăduirea Sa de asemenea cu aceste cuvinte (Matei 4.17). În capitolele 5-7 găsim aşa-numita predică de pe munte, în care sunt descrise premisele morale pentru această Împărăţie. Până la sfârşitul capitolului 12 devine însă clar că iudeii resping pe Împăratul lor şi chiar lucrările evidente ale Duhului lui Dumnezeu le atribuie diavolului. De aceea Domnul Isus descrie începând cu capitolul 13 Împărăţia cerurilor într-un caracter nou, care până atunci era o taină (Matei 13.11). Domnul Isus nu a pierdut Împărăţia Sa, din cauză că poporul L-a respins. Nu, El va avea o Împărăţie şi în timpul lepădării Sale – şi anume sub o formă tainică -, până când poporul Israel Îl va recunoaşte ca Mesia şi Împărat al lor.

Am văzut deja mai înainte în ce constă această taină (vezi § 3.3 şi § 3.4). O scurtă privire de ansamblu în locul acesta ne va aminti încă o dată, că Evanghelia după Matei nu se adresează numai la credincioşii iudei; ea a fost scrisă în mod deosebit pentru aceia care vor deveni ucenici în Împărăţie – fie că este vorba de Împărăţia păcii vizibilă din viitor sau de Împărăţia nevăzută din timpul nostru, în timp ce Împăratul lipseşte şi a călătorit „plecând din ţară” (compară cu Matei 25.14). Dintre toţi cei patru evanghelişti, evanghelistul Matei diferenţiază cel mai clar între ele aceste două perioade. Aceasta devine clar în mod deosebit în capitolul 13, precum şi în capitolele 24 şi 25, pe care vrem să le studiem acum.

Deoarece mai ales Matei tratează această diferenţă între perioadele de timp, nu surprinde că numai această evanghelie relatează ceva despre introducerea şi înfiinţarea Bisericii (Adunării) (Matei capitolele 16 şi 18). După respingerea Împăratului devine clar nu numai că Împărăţia lui Dumnezeu va fi introdusă într-o formă tainică (Matei 13.11), ci este vestită şi înfiinţarea Bisericii (Matei 16.18). În acest context Domnul Isus porunceşte ucenicilor Săi chiar, ca ei să nu mai vorbească de faptul că El este Hristos Cel făgăduit (pentru poporul Său Israel) (Matei 16.20).

Ce aştepta un concetăţean iudeu în timpul Domnului Isus (vezi § 2.1)? Un israelit aştepta o împărăţie a păcii şi un împărat care va domni în dreptate (Isaia 32.1). Chiar şi după lucrarea de la cruce ucenicii L-au întrebat pe Domnul înviat: „Doamne, în acest timp restabileşti Împărăţia pentru Israel?” (Faptele Apostolilor 1.6).

37 Ierusalime, Ierusalime, cetate care omoară pe profeţi şi ucide cu pietre pe cei trimişi la ea! De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut! 38 Iată, vi se lasă casa pustie. 39 Pentru că vă spun: Nicidecum nu Mă veţi mai vedea de acum, până când veţi zice: «Binecuvântat fie Cel care vine în Numele Domnului!»“ (Matei 23.37-39)

Deci Domnul Isus vorbeşte foarte clar despre un viitor pentru Israel; însă tot aşa de clar El vorbeşte şi despre faptul că Împărăţia va fi luată pentru un moment de la această naţiune (compară cu Matei 8.11,12; 21.43). Ordinea este deci aceea, că mai întâi casa lui Israel va fi lăsată pustie, „până când veţi zice: «Binecuvântat fie Cel care vine în Numele Domnului!»“ (vezi § 17.12.1). Facem o mică digresiune la Iair, mai-marele sinagogii, şi fiica lui (Matei 9.18-26). S-ar putea să nu fie o dovadă că ordinea prezentată mai sus – mai întâi naţiunile, apoi Israel – este neapărat aşa, dar această ordine se găseşte şi aici şi în alte ocazii. Domnul Isus porneşte la drum să ajute fiicei lui Iair aflată pe moarte. Deoarece sinagoga este destinată serviciului divin iudaic, Iair ca mai-mare al sinagogii este un model potrivit al iudeului în sine. Însă drumul Domnului Isus spre casa lui Iair este întrerupt prin întâlnirea cu femeia care avea scurgere de sânge (Matei 9.20-22). Această femeie era considerată necurată din punct de vedere cultic din cauza bolii ei şi de aceea este exclusă de la serviciul divin iudaic. Prin aceasta ea este un tablou potrivit pentru poziţia naţiunilor, care erau excluse de la dreptul de cetăţenie în Israel şi fără Dumnezeu în lume (Efeseni 2.12). Abia după ce Domnul a vindecat-o pe această femeie, El Se îndreaptă spre mai-marele sinagogii Iair şi fiica lui şi spune despre fetiţa care tocmai murise: „fetiţa n-a murit, ci doarme” (Matei 9.24).

Nu era asemănător cu poporul Israel? Domnul Se ridică, să viziteze poporul Său bolnav, dar drumul Lui este întrerupt, deoarece poporul Îl respinge. Din acest motiv Domnul Se îndreaptă spre naţiuni (în imaginea femeii cu scurgere de sânge). Abia după aceea El Se va apropia iarăşi de poporul Său, ca să-l trezească la viaţa nouă (compară cu Ezechiel capitolele 36 şi 37). Aşa cum fiica lui Iair este trezită şi adusă la viaţă, tot aşa şi Israel va fi trezit şi adus la viaţă. Promisiunile şi speranţele lui Israel păreau să fi murit, dar noi ştim „că Hristos a devenit un slujitor al circumciziei …, ca să întărească (=confirme) promisiunile părinţilor” (Romani 15.8). În Domnul Isus toate promisiunile sunt Da şi Amin (2 Corinteni 1.20), şi „darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău” (Romani 11.29). Ele au fost însă puse la o parte în timpul „somnului de moarte” al poporului Israel, aşa că Domnul Isus putea acum să Se îndrepte spre oamenii dintre naţiuni (în imaginea femeii cu scurgere de sânge).

Acelaşi gând (al puneri la o parte) îl găsim de altfel şi în Geneza 29.21-30, când Iacov (total surprinzător) se căsătoreşte mai întâi cu Leea, înainte să primească pe Rahela de soţie. Aşa cum Domnul Isus a venit pentru Israel, tot aşa a venit Iacov mai întâi pentru Rahela, se căsătoreşte însă cu Leea (o imagine a Adunării), înainte ca apoi el să ia pe Rahela de soţie (o imagine a lui Israel). Această întâmplare din Vechiul Testament într-adevăr nu dovedeşte adevărul „mai întâi naţiunile, apoi Israel”, însă îl ilustrează foarte frumos. Şi Romani 11 sprijină această interpretare. Pavel face cunoscut credincioşilor din Roma o taină şi arată aici aceeaşi ordine: mai întâi Israel trebuie să aibă parte de împietrire, după aceea trebuie să intre „plinătatea naţiunilor” (= numărul deplin al neamurilor; n. tr.) şi în final „tot Israelul” va fi mântuit (Romani 11.25,26; vezi § 8.4.4.4).

Să revenim la Matei 23. Contextul este restabilit şi aşteptarea poporului este clară. Însă Domnul Isus face cunoscut la sfârşitul capitolului că lor li „se va lăsa casa pustie”, adaugă însă apoi cuvintele: „… până când veţi zice” (Matei 23.38,39). Aceasta stă în concordanţă deplină cu profeţiile din Isaia 32 şi Ezechiel 21. În Isaia lumina vine total surprinzător după o scenă întunecată despre cetatea Ierusalim: „… până când Duhul va fi turnat de sus peste noi” (Isaia 32.15). În Ezechiel 21.27 se spune după o scenă asemănător întunecată: „… până nu va veni acela căruia îi aparţine dreptatea, şi lui i-o voi da.” Evanghelia după Matei 24 continuă acest gând referitor la cum va fi, când El vine.

Este foarte important să vedem acest context între capitolul 23 şi 24, pe care tocmai l-am prezentat, deoarece prin aceasta recunoaştem uşor la cine Se adresează Domnul Isus în capitolul 24. Unii comentatori vor să aplice capitolul 24 în întregime la Biserică.[1] Însă Domnul Isus nicidecum nu Se adresează Bisericii, ci ucenicilor, care aici sunt o imagine a rămăşiţei credincioase. Ucenicii nu aveau nici un fel de greutate să aplice afirmaţiile Sale la Israel. Ei pun chiar întrebarea Domnului scurt înainte de înălţarea Sa la cer, dacă El va restabili în zilele acelea Împărăţia. În afară de aceasta ei cunoşteau multele promisiuni ale Vechiului Testament, unde în multe scrieri profetice este vorba despre această rămăşiţă (Isaia 10.22; Ieremia 31.7; Ţefania 3.12,13; Zaharia 13.8,9 şi aşa mai departe). Ucenicii, fără nici o excepţie iudei, erau în momentul acela (când Domnul a vorbit despre timpul din urmă) într-adevăr credincioşi născuţi din nou, dar nu erau încă „creştini” în sensul exact al cuvântului, căci lucrarea de răscumpărare nu era încă înfăptuită şi Duhul Sfânt nu locuia încă în credincioşi; drept urmare nu exista încă Biserica ca locuinţă pentru Duhul Sfânt. Ucenicii erau într-adevăr întorşi la Dumnezeu, dar cu toate acestea erau legaţi cu Ierusalim, cu ţara şi cu speranţa lui Israel. În această stare erau reprezentanţii rămăşiţei credincioase din viitor (însă nu erau reprezentanţii Israelului împietrit!)

Această legătură o vedem şi în Matei 10.23, unde ucenicii sunt apelaţi ca model pentru ucenicii din Israelul viitorului (vezi § 22.1); aceasta va deveni clar înainte de toate în legătură cu capitolul 23. Preteriştii[2] dimpotrivă vor să vadă aici numai pe ucenicii prezenţi, când Domnul de exemplu în Matei 24.6 spune: „veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie.” Însă versetul 9 interzice gândul acesta; acolo se spune: „… şi [voi] veţi fi urâţi de toate naţiunile pentru Numele Meu.” Aici acest „[voi] veţi fi” nu se poate limita la persoane individuale, căci stă în contrast cu „toate naţiunile”. De aceea poartă un caracter colectiv/naţional. Dacă cineva spune unei familii prietene din SUA: „Voi aţi pierdut multă simpatie la celelalte popoare prin războiul împotriva Irak-ului”, cu siguranţă familia nu va înţelege că prin „voi” este vorba de familia însăşi. Cu toate că se spune „voi”, oricine înţelege că este vorba de SUA ca naţiune.

Unii cititori ai Bibliei sunt puşi în încurcătură, deoarece în Matei 24.31 se spune: „… şi vor strânge pe aleşii Lui.” Prin cuvântul „aleşi” nu trebuie să gândeşti numai la creştini credincioşi, care potrivit cu Efeseni 1.4 au fost aleşi „înainte de întemeierea lumii”. Toţi credincioşii din toate timpurile sunt „aleşi” (compară cu Psalm 105.43; 106.5; Luca 18.7). Caracteristica deosebită a creştinilor credincioşi este, că ei au fost aleşi înainte de întemeierea lumii, ceea ce noi nu citim despre credincioşii celorlalte epoci. „Aleşii” din evanghelia după Matei 24.31 nu pot fi creştinii credincioşi, deoarece în momentul acesta ei au fost răpiţi deja în cer; sunt sfinţi care au venit la credinţă după răpire, în mod deosebit cei din Israel.

S-ar putea deci trage concluzia din aceasta, capitolul 24 nu ar avea nici o importanţă pentru noi creştinii credincioşi. Aceasta se reproşează realmente acelora care în cei aleşi văd pe israeliţii credincioşi. Însă „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură” (2 Timotei 3.16) şi de aceea principial el este important pentru creştini. Toată Scriptura a fost scrisă pentru creştini, însă nu vorbeşte totdeauna despre creştini, cu toate că creştinii pot totdeauna învăţa ceva din ea. Faptul că Biserica află aici lucruri referitoare la un alt popor al lui Dumnezeu arată ce poziţie de încredere are ea la Domnul.[3]

1 Şi Isus a ieşit şi a plecat de la Templu; şi ucenicii Săi s-au apropiat ca să-I arate clădirile Templului. 2 Şi El, răspunzând, le-a spus: „Nu vedeţi voi toate acestea? Adevărat vă spun, nu va fi lăsată aici piatră pe piatră care nu va fi dărâmată“. 3 Şi, pe când şedea El pe Muntele Măslinilor, ucenicii au venit la El, deoparte, spunând: „Spune-ne când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului“.

Ucenicii au ascultat atenţi vorbirea Domnului. Însă acum ei lasă să se vadă, că ei nu au înţeles mult din ea. Din locurile paralele din evanghelia după Marcu 13 şi din Luca 21 rezultă cât de entuziasmaţi sunt ei de Templu. Însă Domnul trebuie să le potolească entuziasmul, prin aceea că le spune că „nu va fi lăsată piatră pe piatră” (versetul 2). Acum ucenicii voiau să ştie foarte exact şi Îl întreabă: „Spune-ne când va fi aceasta?” (versetul 3). Răspunsul la această întrebare în mod ciudat nu-l citim în evanghelia după Matei, ci în Luca 21.12-24 (vezi § 17.12.3). Dacă ţinem seama că evanghelia după Matei a fost adresată în primul rând iudeilor, atunci nu ne miră aceasta: Matei nu se preocupă cu distrugerea Templului în anul 70 după Hristos sub Titus, deoarece acest timp este socotit deja în perioada creştină.[4] El se preocupă în primul rând cu semnele venirii Sale şi ale sfârşitului veacului, lucruri de care ucenicii (ca iudei) au întrebat (versetul 3) şi care arată clar spre caracterul iudaic al acestui pasaj. Interesant este că în evanghelia după Luca (Luca 21) lipseşte această întrebare referitoare la semnele venirii Sale şi ale sfârşitului veacului, deoarece această evanghelie a fost scrisă în primul rând pentru cei care nu sunt iudei (vezi § 17.12.3).

Este foarte important să înţelegem că Noul Testament împarte omenirea principial în trei grupe: „… nici iudeilor, nici grecilor (= păgânilor), nici Adunării lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10.32). Reproşul, care se poate auzi des, că acest loc ar fi rupt din context, vrem să-l întâmpinăm cu referirea la Faptele Apostolilor. Acolo şi în epistolele Noului Testament găsim mereu această împărţire. Şi în Romani capitolele 9-11 găsim aceste trei grupe. În Vechiul Testament oamenii sunt împărţiţi exclusiv în două grupe: în Israel şi naţiuni. În Noul Testament se adaugă Adunarea lui Dumnezeu ca un organism cu totul nou (vezi § 22.25), ca un popor nou „pentru Numele Său” (Faptele Apostolilor 15.14).

Aceste trei grupe le găsim şi în Evanghelia după Matei capitolele 24 şi 25. Versetele 1-44 din capitolul 24 se preocupă în perspectivă profetică cu viitorul iudeilor. Capitolul 25.31-46 are ca temă judecarea naţiunilor [= greci/păgâni], şi versetele intermediare (Matei 24.45 – 25.30) se preocupă cu epoca creştină – timpul în care Biserica, Adunarea lui Dumnezeu, este pe pământ. Acest pasaj arată creştinătatea în mod deosebit cu privire la responsabilitatea ei. În contrast cu Biserica, care constă numai din creştini născuţi din nou, creştinătăţii îi aparţin toţi care mărturisesc într-un fel oarecare[5] că fac parte din creştinism (vezi § 3.4.2.1).

17.4 Partea iudaică a „vorbirii cu privire la timpul din urmă” (Matei 24.1-44)

De ce versetele 1-44 din evanghelia după Matei 24 se referă la Israel? Mulţi creştini vor să aplice aceste versete la epoca creştină şi gândesc că aceste versete li s-ar potrivi în mod deosebit. Însă prin aceasta se ajunge la greutăţi în interpretare, deoarece multe versete stabilesc foarte clar legătura cu poporul Israel. Ele sunt mult mai uşor de înţeles, dacă vedem ucenicii în aceste versete nu ca imagine a creştinilor, ci ca imagine a rămăşiţei credincioase din timpul din urmă.

În ansamblu multe caracteristici în versetele 1-44 din aşa-numita predică despre timpul din urmă sau predica de pe munte arată fără să poată fi trecut cu vederea caracterul iudaic al acestui pasaj:

· „Evanghelia Împărăţiei” (versetul 14) este predicată – în contrast cu „Evanghelia harului” (Faptele Apostolilor 20.24), care caracterizează timpul nostru actual.

· „Urâciunea pustiirii” se va instala, ceea ce a fost profeţit deja de Daniel (versetul 15) şi prin aceasta are caracter pur iudaic – în Daniel 9.24 şi versetele următoare este vorba de poporul lui Daniel.

· „Sabatul” (versetul 20) poartă de asemenea caracter iudaic – în creştinism sabatul nu are nici un rol, chiar dacă sunt cercuri creştine care vor să privească altfel lucrurile.[6]

· „Necazul cel mare” (versetul 21) va fi înainte de toate un necaz pentru casa lui Iacov (vezi Daniel 12.1; Ieremia 30.7).

· „Hristoşi falşi” (versetul 24) vor apărea în pustie sau în încăperi – însă creştinii nu aşteaptă nici un Hristos pe pământ, ci un Hristos, pe care Îl vor întâmpina pe nori (1 Tesaloniceni 4.15 şi versetele următoare).

· „Fiul Omului” (versetele 30, 44) stă întotdeauna în legătură cu pământul şi binecuvântarea pe pământ, în mod deosebit în Împărăţia de o mie de ani (vezi Psalm 8). Această expresie nu se întâlneşte în versetele următoare 45-51 şi în capitolul 25,1-14, unde este vorba de epoca creştină.

· „Smochinul” (versetul 32) stă în Vechiul Testament deseori în legătură cu Israel (Ieremia 8.13; 24; Osea 9.9,10).

· „Generaţia aceasta” (versetul 34) sunt în primul rând iudeii, cărora Domnul li se adresează în vorbirea Sa, dar apoi şi generaţia iudaică în general în viitor.

17.4.1 Hristoşi falşi, zvonuri de războaie şi aşa mai departe (Matei 24.3-14)

3 … „Spune-ne când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului“. 4 Şi Isus, răspunzând, le-a spus: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva! 5 Pentru că mulţi vor veni în Numele Meu, spunând: «Eu sunt Hristosul»; şi vor amăgi pe mulţi. 6 Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; vedeţi să nu vă tulburaţi, pentru că toate trebuie să fie. Dar nu este încă sfârşitul. 7 Pentru că se va ridica naţiune contra naţiune şi împărăţie contra împărăţie; şi vor fi foamete şi epidemii, şi cutremure în diferite locuri. 8 Dar toate acestea vor fi începutul durerilor. 9 Atunci vă vor da necazului şi vă vor ucide; şi veţi fi urâţi de toate naţiunile pentru Numele Meu. 10 Şi atunci mulţi se vor poticni şi se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. 11 Şi mulţi falşi profeţi se vor ridica şi vor amăgi pe mulţi. 12 Şi, din cauză că se va înmulţi nelegiuirea, dragostea celor mai mulţi se va răci; 13 dar cine rabdă până la sfârşit, acela va fi mântuit. 14 Şi această Evanghelie a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea, spre mărturie pentru toate naţiunile; şi atunci va veni sfârşitul. (Matei 24.3-14)

Aceste versete descriu ultimele evenimente pe pământ înainte de Împărăţia păcii. Mai sus am văzut (vezi § 17.2) că Domnul nu răspunde aici la întrebarea ucenicilor referitoare la momentul când Templul „va fi pustiit” (versetul 3; compară cu capitolul 23.38). El le revelează însă semnele venirii Sale şi le descrie evenimentele care au a face cu sfârşitul veacului.

De altfel Domnul nu vorbeşte despre sfârşitul lumii, ci despre sfârşitul veacului, căci sfârşitul lumii va avea loc abia după Împărăţia de o mie de ani a păcii. Nici veacul Legii nu s-a terminat până astăzi (vezi de exemplu Matei 12.32: „… nici în veacul acesta, nici în cel viitor”). „Veacul acesta” a început odată cu instaurarea Legii şi pentru israeliţi este o expresie de sine stătătoare pentru timpul Legii; expresia „veacul viitor” desemnează timpul domniei lui Mesia în Împărăţia de o mie de ani a păcii (vezi şi § 16.1). Abia odată cu venirea Domnului Isus în putere şi cu mare glorie „veacul acesta” se va încheia (vezi Fig. 8 din § 16.1). Aceasta este o altă dovadă foarte clară pentru faptul că timpul Bisericii nu este o perioadă nouă de timp în sensul propriu al cuvântului, ci o intercalare în epoca mozaică.

Ultima perioadă a „veacului acesta” este „sfârşitul veacului”, timpul recoltării (Matei 13.39), când îngerii „vor aduna din Împărăţia Sa toate prilejurile de poticnire şi pe cei care practică nelegiuirea” (Matei 13.41). Timpul Bisericii – „timpul harului” – şi veacul, despre care vorbea Domnul, merg de aceea un timp paralel, şi după ce Biserica va fi răpită înainte de ultima săptămână-an (compară cu Daniel 9), veacul acesta merge mai departe în întâmpinarea sfârşitului (vezi Fig. 3 din § 6.4).

Această săptămână-an este ultima săptămână a celor 70 de săptămâni-an, despre care citim în Daniel 9.24 şi versetele următoare.[7] Aceste săptămâni-ani sunt subîmpărţite în 7 săptămâni, 62 de săptămâni şi 1 săptămână. Ultima săptămână din cele 70 de săptămâni-an nu s-a încheiat încă, şi noi putem presupune că versetele citate descriu evenimentele din prima jumătate a ultimei săptămână-an.[8] Versetele 15-28 descriu a doua jumătate a celei de-a 70-a săptămână-an, şi versetele 29-31tratează venirea Domnului în putere şi glorie. Partea (iudaică) a vorbirii referitoare la timpul din urmă se încheie în versetele 32-44 cu o aplicaţie morală: Domnul accentuează, că este necesar să fi pregătit pentru venirea Sa.

Prima jumătate a celei de-a 70-a săptămână-an va fi un timp în care se vor ridica Hristoşi falşi. Vor fi războaie şi zvonuri de războaie, precum şi foamete. În aceste necazuri nu numai că vor muri mulţi oameni prin judecăţi, ci şi unii din credincioşi vor fi prigoniţi şi vor fi omorâţi. Însă acesta „nu este încă sfârşitul” (versetul 6), ci va fi abia „începutul durerilor” (versetul 8). Evenimentele descrise aici sunt în concordanţă cu evenimentele descrise în cartea Apocalipsa 6.4-8. Acolo citim, că pacea va fi luată de pe pământ (Apocalipsa 6.4), ceea ce corespunde „războaielor şi zvonurilor de războaie” (Matei 24.6); lipsa alimentelor din versetul 6 corespunde cu foametea (Matei 24.7), şi versetul 8 relatează că unii vor fi omorâţi (compară cu Matei 24.9). Prin aceasta este clar că pecetea a doua, a treia şi a patra (Apocalipsa 6) evident vor fi deschise în prima jumătate a ultimei săptămână-an.

17.4.1.1 Ce vrea să spună că o naţiune se va ridica contra altei naţiuni?

Întrebare: Din cuvintele „se va ridica naţiune contra naţiune” (Matei 24.7) unii deduc că durerile naşterii din Matei 24 au început cu primul război mondial.[9] Ce spuneţi dumneavoastră în privinţa aceasta?

Răspuns: Aşa cum după durerile naşterii în viaţa naturală vine în final un copil pe lume, tot aşa începutul durerilor în Israel va da naştere la rămăşiţa credincioasă, care în final va constitui nucleul noului popor Israel. Este deci vorba de activităţi spirituale, care vor da naştere la o întoarcere spirituală, şi nu la schimbări naţionale, politice. După primul război mondial nu au avut loc această schimbare spirituală a lui Israel. Timpul durerilor este caracterizat incontestabil prin războaie, însă acest timp nu poate fi atribuit timpului de după 1914. Căci potrivit cu Matei 24.9 începutul durerilor stă în legătură cu prigonirea credincioşilor iudei.[10] Atunci va fi vorba de a răbda până la sfârşitul necazului (Matei 24.13), pentru a putea intra în Împărăţia de o mie de ani. Timpul durerilor naşterii este situat în prima jumătate a celei de-a 70-a săptămână-an după răpirea Bisericii.

… 24.12 din cauză că se va înmulţi nelegiuirea, dragostea celor mai mulţi se va răci; 13 dar cine rabdă până la sfârşit, acela va fi mântuit. … 10.22 Şi veţi fi urâţi de toţi, pentru Numele Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, acela va fi mântuit (Matei 24.12,13; 10.22).

Întrebare: Cine sunt aceia a căror dragoste se răceşte, şi cine sunt aceia care rabdă până la sfârşit? Se poate pierde totuşi un credincios?

Răspuns: Această întrebare este justificată, căci deseori acest verset a fost scos din context şi prin aceasta s-a justificat învăţătura că un credincios s-ar putea iarăşi pierde. Însă versetele amintite mai sus sunt importante nu numai cu privire la întrebarea dacă un credincios poate să se piardă din nou. La cine se adresează aceste versete? Dacă răspundem mai întâi la această întrebare, atunci se rezolvă de la sine întrebarea, dacă locul acesta afirmă că un credincios s-ar putea pierde.

Atât în Matei 24.12,13 cât şi în Matei 10.22 nu este vorba de creştini, ci de credincioşi iudei, care în necazul care va veni se vor declara de partea lui Hristos, deci când credincioşii creştini au fost răpiţi deja la Domnul. Am văzut mai sus, că în Matei 24.4-14 este descrisă prima jumătate a săptămânii-an din Daniel 9 până la arătarea lui antihrist. În timpul acesta „dragostea celor mai mulţi se va răci” (versetul 12). Aceştia vor fi probabil aceia care din diferite motive pentru un timp scurt s-au pus de partea părţii credincioase a iudeilor. Însă ei arată repede adevărata lor stare lăuntrică, deoarece ei nu au viaţă din Dumnezeu, şi „fărădelegea se va înmulţi”. Aceia care în timpul acela vor răbda şi vor rămâne credincioşi Dumnezeului lor, vor – făcând abstracţie de martiri – intra în viaţă în Împărăţia de o mie de ani, căci „cine va răbda până la sfârşit”, acela va fi mântuit (versetul 13).

Aici nu este vorba de mântuirea sufletului, ci de mântuirea prin trecerea prin toate necazurile; este vorba de acei sfinţi despre care este vorba şi în Romani 11.16: „Iar dacă cel dintâi rod este sfânt, plămădeala de asemenea”, sau în Apocalipsa 14.1: „Şi am văzut: şi iată Mielul stând pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii având Numele Său şi Numele Tatălui Său scris pe frunţile lor.” Aceşti 144000 sunt aceia care au răbdat până la sfârşit şi au avut parte de mântuirea prin trecerea prin toate necazurile. Aşa cum odinioară Noe a fost mântuit la trecerea prin apele judecăţii, tot aşa rămăşiţa credincioasă din viitor a lui Israel va fi păzită în trecerea prin toate necazurile. Martirii din timpul acela, care nu vor ajunge la sfârşit, ocupă în cartea Apocalipsa un loc deosebit (vezi de exemplu Apocalipsa 20.4).

Contextul arată clar, că aici nu este vorba de credincioşi creştini şi deci nici nu se tratează întrebarea referitoare la faptul dacă un credincios se poate pierde.

Şi această Evanghelie a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea, spre mărturie pentru toate naţiunile; şi atunci va veni sfârşitul (Matei 24.14).

Răspuns: Numai în vorbirea despre timpul din urmă în evanghelia după Matei stă adaosul „Împărăţiei”. Aceasta are a face cu caracterul (iudaic) acestei evanghelii. De altfel prin cuvântul evanghelie nu se spune întotdeauna acelaşi lucru; înţelesul lui depinde de contextul în care stă acest cuvânt (vezi § 4; § 22.27).

La începutul lucrării Sale Domnul Isus a vestit Evanghelia Împărăţiei ca: „s-a apropiat” (Matei 4.17). Propovăduirea acestei Împărăţii a fost însă întreruptă, deoarece poporul L-a respins. De aceea, aşa a explicat Domnul Isus, Împărăţia va lua un caracter tainic (Matei 13.11; vezi şi § 3.3). În timpul necazului, în timpul din urmă, despre care vorbeşte Matei 24.14, Evanghelia Împărăţiei va fi vestită iarăşi; din nou va fi vestit mesajul, că Împăratul vine şi va întemeia Împărăţia Sa, şi din nou va fi propovăduită pocăinţa (compară cu Matei 4.17). Şi în sfârşit va exista un popor „plin de supunere în ziua puterii [Sale]” (traducere textuală; Psalm 110.3). Cu regret, poporul nu era aşa la prima venire a Domnului Isus în lumea aceasta. El va termina lucrarea, pe care El a început-o deja (vezi Matei 4 şi următoarele).

Evanghelia lui Pavel nu va mai fi vestită atunci pe pământ, deoarece aceia cărora le era adresată sunt în cer. Deci Evanghelia Împărăţiei nu are nimic a face cu Evanghelia lui Pavel; ea este, cum am spus, predica, că Împăratul şi Împărăţia Sa s-au apropiat şi că numai prin pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu se poate intra în această Împărăţie. Când satan va fi aruncat pe pământ la începutul timpului de necaz, deci la mijlocul celor 7 ani ai ultimei săptămână-an (Apocalipsa 12.9), această Evanghelia aproape deloc nu va fi propovăduită. Atunci se va vesti fiecărei naţiuni şi fiecărui popor Evanghelia veşnică (Apocalipsa 14.6), care vorbeşte numai despre Dumnezeu ca Creator şi Judecător (compară cu Romani 1.18 şi versetele următoare). Timpurile vor fi aşa de îngrozitoare, că vor fi numai puţini oameni care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu în harul Său va limita la minimum mesajul care trebuie crezut.

Evanghelia Împărăţiei nu trebuie confundată cu Evanghelia lui Pavel (vezi § 4) cu caracterul ei mult mai măreţ, deoarece conţinutul lor este diferit: Evanghelia lui Pavel are a face cu poziţia lui Hristos în glorie, în timp ce Evanghelia Împărăţiei are a face cu pământul. După respingerea Domnului de către poporul Său, Evanghelia Împărăţiei nu mai poate fi vestită în forma în care a propovăduit-o Ioan Botezătorul şi Domnul Însuşi. Într-adevăr Împărăţia lui Dumnezeu este propovăduită, însă în forma ei ascunsă sau tainică (Matei 13.11). Domnul Isus într-adevăr în această Împărăţie nu este Împăratul nostru, este însă Domnul nostru. Această Împărăţie este caracterizată prin aceea că Domnul nu este prezent, aşa cum ne arată cele trei parabole începând cu Matei 24.45 şi versetele următoare; Împărăţia păcii viitoare dimpotrivă va fi caracterizată prin prezenţa Împăratului. Astăzi, când după convingerea noastră timpul revenirii Domnului este foarte aproape, alături de Evanghelia gloriei se vesteşte iarăşi deja, asemănător ca atunci în timpul Domnului, Evanghelia Împărăţiei scurt înainte de a avea loc domnia publică a lui Hristos – de exemplu şi prin această carte.

În locul paralel din evanghelia după Marcu 13.10 este lăsat la o parte adaosul „Împărăţiei”; aici se spune la modul cel mai general: „Şi Evanghelia trebuie să fie vestită întâi tuturor naţiunilor” (Marcu 13.10). Deoarece Marcu în evanghelia lui nu ne prezintă derularea evenimentelor viitoare aşa cum face Matei, ci ne prezintă pe Domnul Isus ca slujitorul desăvârşit, în evanghelia lui cunoaştem mai mult principiile generale, care sunt necesare şi astăzi fiecărui slujitor. Chiar dacă Evanghelia după Matei nu este adresată în primul rând creştinilor, noi putem aplica la noi locul din Matei 24.14, căci „toată Scriptura este … folositoare pentru învăţătură, pentru convingere, pentru îndreptare” (2 Timotei 3.16). Şi noi suntem solicitaţi în timpul înfăţişării tainice a Împărăţiei cerurilor să mergem şi să predicăm Evanghelia „la toată creaţia” (Marcu 16.15).

15 Când veţi vedea deci urâciunea pustiirii, despre care s-a spus prin profetul Daniel, stând în loc sfânt (cine citeşte să înţeleagă), 16 atunci cei care sunt în Iudeea să fugă în munţi; 17 cine este pe acoperiş să nu coboare ca să ia cele din casa lui; 18 şi cine este la câmp să nu se întoarcă înapoi ca să-şi ia haina. 19 Dar vai de cele însărcinate şi de cele care alăptează în acele zile! 20 Rugaţi-vă însă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici în sabat; 21 pentru că atunci va fi necaz mare, aşa cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi vreodată. 22 Şi, dacă n-ar fi fost scurtate zilele acelea, n-ar fi fost mântuită nici o făptură; însă, datorită celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. 23 Atunci, dacă cineva vă va spune: «Iată, aici este Hristosul», sau: «Aici», să nu credeţi. 24 Pentru că se vor ridica falşi Hristoşi şi falşi profeţi şi vor face semne mari şi minuni, ca să amăgească, dacă este posibil, chiar pe cei aleşi. 25 Iată, v-am spus dinainte. 26 Deci, dacă ei vă spun: «Iată, este în pustiu!», să nu ieşiţi; «Iată-L în cămăruţe ascunse!», să nu credeţi. 27 Pentru că, aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi venirea Fiului Omului. 28 Pentru că oriunde este cadavrul, acolo se vor aduna vulturii. 29 Iar îndată după necazul acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va da lumina şi stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate. 30 Şi atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer şi atunci toate seminţiile pământului se vor jeli şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu glorie mare. 31 Şi va trimite pe îngerii Săi cu sunet puternic de trâmbiţă şi vor strânge pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă margine a lor. (Matei 24.15-31)

Începând cu Matei 24.15 citim despre urâciunea pustiirii, pe care o găsim şi în Daniel 9.27. Această urâciune a pustiirii[11] va fi aşezată la începutul ultimilor 3,5 ani ai celei de-a 70-a săptămână-an. Despre acest timp citim în Daniel: „… şi până la sfârşit va fi război: pustiirile hotărâte” (Daniel 9.26b). Antihrist va aşeza în domeniul Templului un tablou – „urâciunea” (versetul 15) -, care va trebui să fie adorat.[12] Din cauza acestei idolatrii Dumnezeu va aduce pustiirea peste Israel, şi anume prin asirian, „împăratul nordului” (compară cu Isaia 10.5,6). Atunci va deveni aproape realitate ceea ce astăzi unii politicieni cer în Orientul Apropiat, şi anume, ca Israel să fie distrus din Palestina respectiv să fie alungat în Mare.

Unii argumentează, că armata romană din timpul asedierii Ierusalimului în anul 70 după Hristos ar fi fost urâciunea pustiirii, deoarece ei ar fi adus pustiire asupra Ierusalimului.[13] Împotriva acestei păreri stă faptul că 1335 de zile după instalarea urâciunii pustiirii trebuie să vină sfârşitul necazului şi binecuvântarea pentru Israel (Daniel 12.11). Unde a fost această binecuvântare la 1335 de zile după anul 70 după Hristos? Evident ea nu a venit încă peste Israel. De asemenea urâciunea pustiirii nu a fost aşezată în „Locul sfânt”, aşa cum ar fi trebuit să aibă loc conform cu Matei 24.15. În afară de aceasta în anul 70 după Hristos nu a existat nici o necesitate pentru o evadare rapidă, despre care vorbesc versetele 16-20. Dimpotrivă: după retragerea lui Cestius Gallus[14] în anul 66 după Hristos era timp suficient să se părăsească Ierusalimul fără grabă, căci iudeii puteau să considere că Roma, după asedierea fără succes a Ierusalimului, vor trimite din nou o oştire de agresiune. În afară de aceasta perioada de timp, în care în Templu este aşezată urâciunea pustiirii, potrivit cu Luca 17 stă în legătură directă cu arătarea Fiului Omului, deci cu venirea Sa în putere şi glorie. Aceasta arată, că versetul 15 nu poate fi despărţit de versetele 30-39.[15]

Aceste evenimente au o referire clar vizibilă la poporul Israel: în vorbirea referitoare la timpul din urmă prezentată în evanghelia după Matei nu citim numai despre urâciunea pustiirii, care se referă la poporul lui Daniel (Daniel 9.24,27), ci şi despre locul sfânt şi despre o fugă în ziua de sabat. În creştinism nu este nici acest „loc sfânt”, ca în Vechiul Testament, şi nici sabatul nu joacă vreun rol. În afară de aceasta aici citim despre timpul de necaz respectiv despre necazul lui Iacov [= Israel], aşa cum el este descris în Daniel 12.1 şi Ieremia 30.7. Acest necaz nu are nimic a face cu necazurile de care suferă şi creştinii credincioşi. Necazurile creştinilor credincioşi sunt „pentru dreptate” (1 Petru 3.14), dar necazul cel mare va fi un necaz provocat de judecata lui Dumnezeu. Completarea: „… aşa cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi vreodată” (versetul 21), caracterizează necazul cel mare ca un necaz deosebit şi prin aceasta contrazice şi afirmaţia că acest necaz a avut a face cu distrugerea din anul 70 după Hristos. Căci incontestabil exterminarea în masă a iudeilor în al treilea Reich german a fost mult mai gravă decât evenimentele din timpul acela, şi cu toate acestea este numai un singur necaz, „aşa cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi vreodată”, şi acest necaz va avea loc în ultima jumătate a celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel.

R. Hardmeier încearcă să contrazică acest argument în felul următor: Domnul nicidecum nu a vrut să spună că el ar fi necazul cel mai mare. El a folosit aici numai felul agreat în Biblie de comparaţie gramaticală, ca să vestească un necaz foarte mare. În mod asemănător este folosit acest mijloc de stil şi în 2 Împăraţi 18.5 şi 2 Împăraţi 23.25 („… nici după el nu s-a ridicat vreunul asemenea lui”), ca să caracterizeze pe Ezechia şi pe Iosia. Potrivit cu aceasta cei doi împăraţi ar fi fost în aceeaşi măsură împăraţi unici în felul lor, ceea ce nu ar putea fi posibil, dacă expresia nu ar fi înţeleasă ca figură de stil, ci în sens absolut. Aceasta ar dovedi, că nu ar trebui să fie vorba de necazul cel mai mare.[16]

Deci în 2 Împăraţi nicidecum nu trebuie să fie vorba despre un astfel de stil. Mai degrabă la Ezechia încrederea lui în Domnul (2 Împăraţi 18.5a) şi la Iosia radicalitatea lui cu privire la reîntoarcerea la Legea lui Moise (2 Împăraţi 23.25b) sunt unice. Cu privire la textul nostru din Matei 24 Domnul ar trebui să fi folosit în vorbirea Sa, fără vreo explicaţie dată mai târziu, acelaşi stil de vorbire exagerat, aşa cum cu multe secole în urmă a folosit Daniel, atunci când scrie despre acest necaz, că „n-a fost niciodată de când există o naţiune” (Daniel 12.1).

Întrebare: Pentru ce un alt necaz, după ce în anul 70 după Hristos a venit un necaz peste Israel?

Vrem să întrebăm: În primul rând, dacă va trebui să fie încă o generaţie iudaică în viitor, peste care trebuie să vină un necaz mai mare [este vorba de necazul din anul 70 după Hristos], care este atunci motivul pentru acesta? Şi care este crima, pentru care generaţia viitoare de israeliţi trebuie să fie pedepsită? Ce crimă ar putea ei săvârşi, care să fie într-o oarecare măsură comparabilă cu trădarea şi răstignirea lui Mesia al lor? [17]

Răspuns: Iudeii nu numai vor numi fapta lor îngrozitoare ca fiind bună, nu, ei vor mări chiar vinovăţia lor, prin aceea că vor primi pe antihrist! Aceasta va fi o injurie suplimentară îngrozitoare adusă Domnului, pe care L-au respins şi răstignit. Domnul profeţeşte aceasta în Ioan 5.43: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi”, şi de aceea El spune cu privire la răstignire: „Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?” (Luca 23.31). Ceea ce s-a petrecut cu copacul verde, este o imagine a începutului lepădării Domnului; ceea ce se va face cu copacul uscat, este o imagine a ceea ce se va petrece după mai mult de 1900 ani de lepădare. Când se va aşeza urâciunea pustiirii, atunci se va împlini Matei 12.44,45.[18]

Pentru că se vor ridica falşi Hristoşi şi falşi profeţi şi vor face semne mari şi minuni, ca să amăgească, dacă este posibil, chiar pe cei aleşi (Matei 24.24).

Cu adevărat credincioşii rămăşiţei iudaice sunt în pericol în timpul necazului, ca să se alipească de Hristoşi falşi. Însă Domnul îi atenţionează, să nu meargă în pustie şi în case, ca să-L găsească pe El acolo, căci El va veni „aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus” (Matei 24.27). Şi acest verset este iarăşi un indiciu la faptul, că în prima parte a vorbirii referitoare la timpul din urmă din Matei 24.1-44 nu poate fi vorba de Biserică, respectiv de creştinii credincioşi: Biserica nu-L aşteaptă pe Hristos nici în pustie şi nici în case – ea are făgăduinţa că va fi luată de Hristos personal, „va întâmpina pe Domnul în văzduh” (1 Tesaloniceni 4.17). Când dimpotrivă Domnul Isus va reveni pe pământ în putere şi mare glorie, atunci nu El personal va aduna pe aleşii Lui, ci va face aceasta prin îngeri (Matei 24.31) – un indiciu clar, că cei aleşi nu pot fi creştinii credincioşi şi că în contextul întreg nu este vorba de Biserică. Creştinii credincioşi nu Îl aşteaptă să revină în putere şi glorie şi ca să-Şi pună piciorul pe Muntele Măslinilor (compară Zaharia 14.4 cu 1 Tesaloniceni 4.16.17). Ei nu stau în pericolul să se alipească de un Hristos fals aşa cum vor sta credincioşii rămăşiţei iudaice în timpul de necaz; ei stau în zilele noastre mai degrabă în pericol să creadă un duh fals – un pericol, de care Ioan atenţionează categoric (1 Ioan 4.1-3).

Din evanghelia după Matei 24.15-28 devine clar, că necazul cel mare se va termina cu venirea Domnului. Aceasta este prezentat în continuare de la versetul 29.

După ultimii 3,5 ani (ai ultimei săptămână-an) Domnul Isus va reveni în putere şi glorie. Unii gândesc, că „îndată după necazul acelor zile” înseamnă numai că după distrugerea Ierusalimului va începe o perioadă (nemăsurat de lungă) , în care vor avea loc evenimentele descrise în versetul 29.[19] Însă această interpretare desparte legătura în timp strâns legată cu arătarea Fiului Omului, aşa cum ne-o prezintă capitolul. Locul paralel la aceasta în Luca 21.28 spune chiar: „Dar când vor începe să fie acestea, priviţi în sus şi ridicaţi-vă capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie.” Potrivit interpretării de mai sus ar trebui să se spună mai bine: atunci aşteptaţi încă cel puţin 1900 de ani. – Aceste semne şi-ar fi pierdut prin aceasta orice sens. Nu, evenimentele descrise aici vor veni asupra pământului şi în mod deosebit asupra lui Israel unul după altul în serii scurte.

… soarele se va întuneca şi luna nu-şi va da lumina şi stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate. (Matei 24.29b)

Versetul 29 vorbeşte despre catastrofe uriaşe în creaţia vizibilă. Acest verset este interpretat în forme diferite. Unii gândesc la o împlinire textuală, aşa că soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina şi stelele vor cădea literalmente pe pământ (probabil sub forma de meteoriţi).

În legătură cu locuri din Scriptură ca Isaia 13.10; 34.4; Ezechiel 32.7 şi Ioel 2.10 această interpretare nu poate fi cu totul exclusă, dar nicidecum nu neapărat va fi aşa.[20] Foarte des soarele, luna şi stelele sunt imaginii pentru autorităţile de guvernare pe pământ.[21] Lui Nebucadneţar şi urmaşilor lui le-a fost încredinţată autoritatea de către Dumnezeu. Cu regret aceste autorităţi nu s-au lăsat călăuzite de Dumnezeu şi de aceea nu au condus popoarele conform voii lui Dumnezeu. Când Domnul Isus va reveni ca Fiu al Omului, El va judeca pe aceşti deţinători ai puterii şi aceste autorităţi, deoarece ele ca purtători ai luminii divine au eşuat. Ei sunt ca un soare întunecat, ca o lună fără lumină, ca stele care au încetat să lumineze noaptea, şi astfel nu îşi mai ocupă locul lor.

Deci aceste fenomene ale naturii vizibile pot fi înţelese şi simbolic, tot aşa de exemplu cornul mic din cartea Daniel – simbolul unei puteri politice -, care „s-a făcut mare până la oştirea cerurilor şi a aruncat la pământ din oştire şi din stele” (Daniel 8.9,10). Sau să ne gândim la Apocalipsa 9.1: „… o stea căzută din cer pe pământ”. Aici este imposibil să ne gândim la o stea în sensul literar; aici este vorba despre o descriere a lui antihrist sau a lui satan însuşi. (În privinţa aceasta sunt de acord şi acei comentatori care în alte locuri pornesc de la o interpretare textuală a soarelui, lunii şi stelelor.[22]) Şi în Apocalipsa 6.13 şi 8.12 se poate considera că referitor la soare, lună şi stele este vorba de organizaţii, sisteme şi puteri religioase şi politice. Evenimentele descrise aici pot desigur să fie însoţite realmente de fenomene naturale cosmice (cum ar fi ploaia de meteoriţi).

Şi atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer şi atunci toate seminţiile pământului se vor jeli şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi glorie mare (Matei 24.30).

Semnul Fiului Omului este Domnul Isus Însuşi. Evanghelistul Luca ne relatează în evanghelia lui naşterea Domnului Isus: „Şi acesta vă este semnul: veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece şi culcat în iesle” (Luca 2.12). Fariseilor şi saducheilor, care cereau un semn (Matei 16.1), Domnul Isus le răspunde: „O generaţie rea şi adulteră cere un semn; şi nu i se va da alt semn, decât semnul lui Iona” (Matei 16.4). La toate cele trei semene este vorba efectiv de Persoana Domnului. De aceea versetul 30 nu poate fi interpretat, ca şi cum Domnul Isus ar coborî exclusiv în formă simbolică pentru a face judecată, aşa cum se afirmă uneori.[23] Aceste versete trebuie interpretate textual: la împlinirea veacurilor Domnul Isus nu va reveni exclusiv simbolic, ci personal, ca să facă judecata. Aşa cum am spus, semnul unui copil în iesle era Copilul în trup, şi semnul lui Iona era literalmente moartea şi învierea Domnului Isus; şi tot aşa semnul Fiului Omului va fi Fiul în trup, care coboară din cer.[24]

Şi va trimite pe îngerii Săi cu sunet puternic de trâmbiţă şi vor strânge pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă margine a lor (Matei 24.31).

Când se va arăta semnul Fiului Omului, atunci se vor împlini profeţiile lui Isaia: „Şi [El] va înălţa un steag pentru naţiuni şi-i va aduna pe cei alungaţi ai lui Israel şi-i va strânge pe cei risipiţi ai lui Iuda, din cele patru colţuri ale pământului” (Isaia 11.12), şi: „Şi va fi aşa: în ziua aceea se va suna din trâmbiţa cea mare şi vor veni cei pierduţi în ţara Asiriei şi cei împrăştiaţi în ţara Egiptului şi se vor închina Domnului pe muntele cel sfânt, în Ierusalim” (Isaia 27.13).

Matei se referă fără îndoială la aceste aşteptări iudaice, atunci când în versetul 31 vorbeşte atât despre trâmbiţă cât şi despre strângerea celor aleşi din toate colţurile pământului. Trâmbiţarea este o imagine pentru strângerea celor aleşi (compară cu Numeri 10.1-8). În afară de aceasta trâmbiţa stă în legătură cu sărbătoarea iudaică a trâmbiţelor şi arată spre odihna de sabat din timpul Împărăţiei de o mie de ani (Levitic 23.23-25; Numeri 29.1-6). Această trâmbiţare nu este nici una din trâmbiţările care introduc aşa-numitele judecăţi de trâmbiţă din cartea Apocalipsa, şi nici acea trâmbiţă care va răsuna la răpirea credincioşilor (1 Corinteni 15.52; 1 Tesaloniceni 4.16), căci credincioşii nu vor fi strânşi pe pământ, ci ei vor întâmpina pe Domnul în nori în văzduh (1 Tesaloniceni 4.17). Însă în Matei 24.31 este vorba de strângerea iudeilor aleşi şi care trăiesc ca împrăştiaţi, care nu vor fi strânşi în cer, ci în Israel; aceasta o confirmă foarte clar locurile biblice citate mai sus din profeţi. (Cu privire la diferenţa între trâmbiţe vezi § 20.8).

Potrivit cu Isaia 11.12 pentru naţiuni se va înălţa un steag. Acest steag ar putea fi în legătură cu semnul Fiului Omului, care potrivit cu Matei 24.30 va apare pe cer la revenirea Domnului în putere şi glorie. Căci un steag nu este altceva decât un semn distinctiv, un simbol, sub a cărui călăuzire te aşezi, respectiv sub călăuzirea aceluia pe care îl reprezintă steagul. Toţi cei risipiţi ai lui Israel vor fi strânşi în final sub drapelul lui Mesia care va veni. Domnul a vrut deseori să strângă pe poporul Său, „aşa cum îşi strânge găina puii sub aripi” (Matei 23.37). Atunci, „în ziua aceea”, ei „vor fi un dar de bunăvoie” (Psalm 110.3). O rămăşiţă se va afla deja în ţară, şi mulţi dintre israeliţii aleşi din afara ţării Israel vor fi strânşi în ţara Canaan abia după revenirea Domnului (vezi Ezechiel 20.34-38).

32 Dar de la smochin învăţaţi parabola: când ramura lui este deja fragedă şi dă frunze, cunoaşteţi că vara este aproape. 33 Aşa şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi. 34 Adevărat vă spun: Nicidecum nu va trece această generaţie, până nu vor avea loc toate acestea. 35 Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nicidecum nu vor trece. 36 Dar despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nimeni nu ştie, nici îngerii cerurilor, ci numai Tatăl. (Matei 24.32-36)

Parabola despre smochin arată clar, că cel înţelept va fi capabil să cunoască semnele timpului. Smochinul înfrunzeşte primăvara: semn că vara nu mai este departe. Deci pe baza stării pomului se poate cunoaşte cât de aproape este vara. Când toate acele semne încep să se împlinească, cel înţelept poate să ştie, că ea „este aproape, la uşi” (versetul 33) sau, să vorbim în limbajul lui Maleahi, „va răsări soarele dreptăţii cu vindecarea în aripile Lui” (Maleahi 4.2). Această generaţie iudaică va continua să existe până la timpul sfârşitului (versetul 34); cu regret ea va rămâne până la sfârşit o „generaţie rea şi adulteră” (Matei 16.4).

Este remarcabil, că Domnul Isus foloseşte tocmai smochinul ca exemplu. Căci nu a blestemat El tocmai mai înainte smochinul (Matei 21.19), care este o imagine a lui Israel, ca el niciodată să nu mai dea rod?[25] Şi nu s-a confirmat uscarea măslinului în modul cel mai îngrozitor atunci când Ierusalimul a fost distrus în anul 70 după Hristos? Odată cu distrugerea Templului, sistemul iudaic a fost atunci realmente îngropat.[26] Israelul vechi nu mai are nici un viitor. Drept urmare şi frunzele pe care noi le vedem în timpul nostru (de exemplu succesele economice şi militare ale statului Israel) se vor veșteji iarăşi. Tot ce iudeii fac astăzi în domeniul religios, economic şi militar fără pocăinţă şi fără Dumnezeu, va fi nimicit. La împlinirea veacului Domnul Isus va căuta din nou rod în smochin, şi atunci El îl va găsi (Osea 14.8; Ioel 2.22). Este atunci într-adevăr Israel, dar un Israel născut din nou. Va trebui să fie un Israel înnoit, căci Domnul a spus că din smochinul „vechi”, Israelul vechi, în veac nu va ieşi rod (Matei 21.19). Pe acest alt smochin „nou”, Israelul înnoit, îl găsim aici în Matei 24.32. Poporul va fi atunci „un dar de bunăvoie, în ziua puterii Sale” (Psalm 110.3).

Parabola despre smochin în sine însuşi ar putea să nu fie o dovadă pentru primirea lui Israel la împlinirea veacului, dar se potriveşte foarte bine la tot ce am văzut până aici. Ea ilustrează şi adevărul pe care îl prezintă măslinul în epistola către Romani 11. Conform acesteia mai întâi ramurile naturale vor fi rupte, pentru ca la final să fie iarăşi altoite. Exprimat altfel: vechiul Israel, aceasta înseamnă „smochinul” din evanghelia după Matei 21, va fi, în sens figurat, ca să zicem aşa rupt din măslin, şi rămăşiţa credincioasă, aceasta înseamnă „smochinul” din evanghelia după Matei 24, va fi, în sens figurat, ca să zicem aşa altoit din nou în măslin. Smochinul vechi, respectiv smochinul blestemat din evanghelia după Matei 21.18 şi versetele următoare, aparţine timpului vechiului legământ. Smochinul, despre care este vorba în Matei 24.32, va aduce rod sub noul legământ. Primirea întregului Israel va fi în cele din urmă ca „viaţă dintre morţi” (Romani 11.15), comparabil şi cu învierea dintre morţi a fiicei lui Iair (Matei 9.18-26).[27]

Adevărat vă spun: Nicidecum nu va trece această generaţie, până nu vor avea loc toate acestea. (Matei 24.34)

Întrebare: Matei vorbeşte despre „generaţia aceasta”. Deci aici este totuşi foarte evident vorba de distrugerea Ierusalimului în anul 70 după Hristos, când „această generaţie”, căreia Domnul Isus i-a adresat aceste cuvinte, trăia încă. Ce spuneţi dumneavoastră în privinţa aceasta?

Răspuns: Expresia „generaţia aceasta” (în greacă genea) poate fi într-adevăr înţeleasă şi în sensul unei generaţii. Înţelesul de bază însă este o generaţie în sensul general sau un popor, o rasă. Cuvântul în limba greacă, care stă la bază, nu avea iniţial nici un înţeles temporal, ci desemna o „gintă” sau o „familie” (compară de exemplu Septuaginta în Geneza 31.3; 43.7; Daniel 9.1). Deuteronom 32.5,20; Psalm 12.8 şi Psalm 22.31[28] vorbesc de exemplu într-un sens foarte general şi fără referire în timp la o anumită generaţie de oameni cu anumite caracteristici morale şi nu despre o anumită generaţie de treizeci sau patruzeci de ani. Şi în Noul Testament sunt unele locuri care nu vorbesc despre o generaţie a unui anumit contingent, ca de exemplu Filipeni 2.15 şi de asemenea Luca 16.8: „Şi stăpânul l-a lăudat pe administratorul nedrept, pentru că lucrase cu chibzuinţă. Pentru că fiii veacului acestuia sunt mai chibzuiţi faţă de generaţia lor decât fiii luminii”.

Contextul decide de fiecare dată cum trebuie interpretat şi înţeles un loc. „Generaţie” este înţelesul general al cuvântului genea. Dacă cineva vrea să aleagă înţelesul special de „generaţie”, el este răspunzător să arate de ce acest înţeles special trebuie folosit. În mod deosebit evanghelia după Matei lasă să se înţeleagă uşor ideea, că noţiunea „generaţia aceasta” înseamnă mult mai mult decât o „generaţie”. (Vezi şi Matei 16.4, unde este clar vorba de o generaţie morală şi nu de una temporală.) Numai în evanghelia după Matei găsim acest înţeles, de exemplu şi în capitolul 11.16; 12.41,42.45[29] şi 23.36.[30] Dacă în Matei 24 este vorba de sfârşitul veacului, atunci foarte evident acesta nu poate fi fixat pe anul 70 după Hristos. Iudeii din timpul vieţii Domnului, iudeii din jurul anului 70 după Hristos şi iudeii din viitor înainte de venirea Domnului au toţi aceleaşi însuşiri morale rele. „Această generaţie rea” (Matei 12.45) va înceta să existe abia la venirea Domnului.

37 Şi cum au fost zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. 38 Pentru că, aşa cum erau oamenii în zilele dinainte de potop, mâncând şi bând, însurându-se şi măritându-se, până în ziua când a intrat Noe în corabie, 39 şi n-au ştiut până a venit potopul şi i-a luat pe toţi, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. 40 Atunci doi vor fi la câmp: unul este luat şi unul este lăsat; 41 două măcinând la moară: una este luată şi una este lăsată. 42 Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi în care ceas vine Domnul vostru. 43 Dar să ştiţi aceasta că, dacă ar fi ştiut stăpânul casei la care strajă din noapte vine hoţul, ar fi vegheat şi n-ar fi lăsat să i se spargă casa. 44 De aceea şi voi fiţi gata, pentru că în ceasul în care nu gândiţi vine Fiul Omului. (Matei.37-44)

Mulţi sunt de părerea că aici găsesc răpirea credincioşilor, aşa cum ea este descrisă în 1 Tesaloniceni 4.15-17. Dar aşa cum am văzut deja, în aceste versete nu este vorba de Biserica lui Dumnezeu, ci de rămăşiţa iudaică din ultimele zile. Iudeii nu au avut niciodată făgăduinţa de a fi scoşi din judecăţi. Mai degrabă găsim de exemplu în Psalmul 1, că cei răi „sunt ca pleava pe care o spulberă vântul”, şi „nu vor rămâne în picioare la judecată, nici păcătoşii în adunarea celor drepţi” (versetele 4 şi 5). În versetele noastre este vorba că cei drepţi rămân şi cei răi sunt luaţi prin judecată, aceasta înseamnă, vor muri. Aceste versete nu vorbesc despre răpire, căci deoarece iudeilor nu le-a fost făgăduită intrarea în gloria cerească, ci viaţă pe pământ în Împărăţia de o mie de ani, „luarea” lor înseamnă judecată divină.

Această scenă se va desfăşura probabil după ultima săptămână-an (vezi Daniel 9), şi această judecată va fi limitată la Palestina. Căci dacă această luare are avea caracter mondial, la despărţirea oilor de capre (Matei 25.31-33), care va avea loc după instaurarea Împărăţiei păcii, nu ar mai fi rămas nici o capră, căci ele ar fi fost deja îndepărtate prin judecată. Deci cei răi vor fi „luaţi” din ţara Israel, în timp ce cei drepţi ai rămăşiţei iudaice credincioase din Israel vor fi „lăsaţi”, pentru ca să intre în viaţă în Împărăţia de o mie de ani a păcii. Alături de mulţi martiri, în necazul cel mare vor fi luaţi în judecată toţi cei răi, şi la sfârşitul necazului cel mare în Israel vor fi numai drepţi, „şi astfel tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11.26), aşa cum a prorocit deja profetul Isaia: „Şi poporul tău – ei toţi vor fi drepţi: vor stăpâni ţara pentru totdeauna” (Isaia 60.21). Ezechiel 20.37,38 confirmă, că niciunul, care nu aparţine celor drepţi, nu va veni în ţară. Abia atunci va putea începe timpul minunat al Împărăţiei păcii.

Începând cu Matei 24.45 Domnul întrerupe afirmaţiile Sale profetice, care în prima parte a capitolului (versetele 1-44) au în mod clar caracter iudaic, cu trei parabole (Matei 24.45-25.30):

· cu parabola despre robii credincioşi şi necredincioşi, care în lipsa stăpânului lor sunt puşi peste servitorii săi;

· cu parabola despre zece fecioare, care adorm în timpul aşteptării sosirii mirelui;

· cu parabola despre talanţii pe care stăpânul i-a dat robilor săi înainte de plecarea lui.

În aceste trei parabole nu este vorba despre Israel, ci de creştinătate, de Împărăţia cerurilor în forma ei ascunsă (Matei 13.11). Pentru aceasta vorbesc punctele următoare:

· Aici nu găsim nici o profeţie în adevăratul sens al cuvântului. Desigur parabolele, aşa cum vom vedea, ne dau o privire scurtă în istoria Bisericii, însă ucenicii încă nu puteau ordona corect aceste parabole, deoarece în momentul acela creştinismul nu exista încă. Noi le putem interpreta ulterior, retroactiv la evenimentele din creştinătate, la mărturia creştină aici e pământ. Un exemplu asemănător găsim în Apocalipsa capitolele 2 şi 3, unde noi – în contrast cu celelalte capitole din cartea Apocalipsa – de asemenea nu găsim o profeţie directă referitoare la dezvoltarea Bisericii. Şi acolo scrisorile deschise pot fi interpretate retroactiv cu privire la istoria Bisericii. (În § 7 răspundem la întrebarea, de ce Biserica nu este subiect al profeţiei).

· În cele trei parabole nu este citată nici măcar o singură profeţie din Vechiul Testament, şi de asemenea conţinutul lor nu face referire la Vechiul Testament. Nu este vorba de o împlinire profetică, ca în versetele 1-44.

· Titlul Fiul Omului, care totdeauna stă în legătură cu pământul, nu se întâlneşte. Permanent aici este vorba de venirea tipic creştină a Stăpânului.

· Noi nu citim nimic despre timpuri şi momente sau despre evenimente care ar trebui să premeargă venirea Domnului; şi aceasta ar fi tipic iudaic. În scrierile profetice sunt numite mereu poporului Israel timpuri şi momente precum şi semne pregătitoare, care stau în legătură cu venirea lui Mesia în putere şi glorie. Însă înainte de venirea Domnului pentru Biserica Sa nu trebuie să fi avut loc evenimente deosebite. Dimpotrivă, creştinii credincioşi nu au nevoie să cunoască timpuri şi momente. Domnul poate veni în orice moment în nori, ca să răpească pe credincioşi la Sine. Acesta este unul din mesajele acestor trei parabole.

· Perioada de timp creştină este caracterizată de absenţa Domnului. Cele trei parabole descriu epoca în care Domnul, El Însuşi nefiind prezent, încredinţează robilor Săi administrarea (Matei 24.45), Mirele Se lasă aşteptat (Matei 25.5) şi Domnul este plecat din „ţară”, în timp ce El lasă pe robii Săi să administreze pentru El (Matei 25.14). Dimpotrivă, poporul Israel aşteaptă un Mesia prezent în trup.

· Tema parabolelor este partea tainică a Împărăţiei cerurilor. Într-adevăr, numai parabola despre cele zece fecioare este denumită textual parabola despre Împărăţia cerurilor, dar această parabolă este legată prin cuvântul „atunci” (Matei 25.1) de parabola anterioară referitoare la robul credincios şi robul rău; în acelaşi fel această parabolă este legată de parabola următoare despre talanţi prin expresia „pentru că” (Matei 25.14). Taina – deci ceea ce în Vechiul Testament nu a fost revelat – în parabolele despre Împărăţia cerurilor se ocupă totdeauna cu perioada de timp creştină.

· Rămăşiţa iudaică din viitor va aştepta pe Mesia al ei în locul unde ea se află: din doi, care vor fi la câmp, şi din două femei, care vor fi la moară, unul/una va fi luat/luată şi unul/una va fi lăsat/lăsată (Matei 24.40,41). În cazul rămăşiţei iudaice nu este vorba de o ieşire, ca la cele zece fecioare, care au ieşit să întâmpine pe Mire. Însă creştinismul este caracterizat prin ieşirea lui. Creştinii nu rămân acolo unde erau, atunci când au fost mântuiţi. Ei iasă, prin aceea că pentru Domnul renunţă la lucruri care odinioară pentru ei aveau o anumită valoare, şi prin aceea că ei părăsesc toate relaţiile şi legăturile religioase vechi: primii creştini erau iudei, şi ei au ieşit din tabăra iudaică (compară cu Evrei 13.13); primii creştini dintre păgâni au părăsit idolatria şi au ieşit de acolo ca să slujească Domnului şi să Îl aştepte să vină din cer (1 Tesaloniceni 1.9,10). Tocmai despre slujire şi aşteptare este vorba în cele trei parabole din evanghelia după Matei 24.45-25.30.

· Untdelemnul este în Scriptură o imagine a Duhului Sfânt (compară 1 Samuel 16.13; 1 Ioan 2.20). Nici o perioadă de timp nu este aşa de caracterizată prin Duhul Sfânt, cum este perioada de timp creştină, în care credincioşii sunt denumiţi ca templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 3.16; 6.19). Duhul Sfânt era deja (temporal) în altă formă în cei născuţi din nou din timpul Vechiului Testament – cum a fost în David (Psalm 51) şi în Ezechiel (Ezechiel 2.2) -, dar aceasta nu trebuie confundat cu ceea ce a avut loc la Rusalii. Binecuvântări tipic creştine sunt: ungerea cu Duhul Sfânt; arvuna Duhului cu privire la o moştenire cerească; faptul că trupul nostru este templul Duhului Sfânt şi că noi am fost adăpaţi cu un singur Duh şi toţi am fost botezaţi printr-un singur Duh într-un singur trup (1 Corinteni 12.13). Niciodată în Scriptură nu este vorba că aceste binecuvântări vor mai fi date o dată în viitor. Duhul Sfânt Se găseşte în acest caracter numai în epoca creştină. Într-adevăr El va lucra şi în Împărăţia de o mie de ani (Ezechiel 36.27; 37.14), însă nu El va fi caracteristica timpului acela, ci Hristos prezent ca Împărat.

· Expresia „întâmpinarea Lui” din Matei 25.1,6 înseamnă de fapt „să te întâlneşti cu El” – ea accentuează gândul părtăşiei, pe care noi o vom avea atunci cu El. Este remarcabil, că acelaşi cuvânt (în greacă: apantēsis) este folosit în 1 Tesaloniceni 4.17, unde se tratează venirea lui Hristos pentru răpirea alor Săi şi nu venirea lui Hristos pentru Israel: „… răpiţi în nori … pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul.” Şi aceasta este caracteristic creştinismului: creştinul credincios nu are o patrie aici pe pământ; el este un pelerin, un străin, un călător pe drumul spre Domnul său şi spre patria lui cerească. Creştinul adevărat este marcat în viaţa sa de conştienţa: eu merg în întâmpinarea Domnului meu, „care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2.20). – Aceasta îi permite să se depărteze de lucrurile lumii acesteia şi chiar de multe binecuvântări ale pământului acesta şi totodată îl umple cu bucurie lăuntrică adâncă.

Prin succesiunea fiecărui pasaj în vorbirea referitoare la timpul din urmă, Duhul Sfânt face din nou clar aici, că istoria poporului iudeu a fost întreruptă prin intercalarea epocii creştine: în Matei 24.1-44 sunt apelaţi iudeii; începând cu capitolul 25.31-46 alături de naţiuni apar din nou în centru iudeii („fraţii Mei”; versetul 40). „Intercalarea” (Matei 24.45-25.30) tratează epoca creştină. Am prezentat acest context deja în întâmplarea cu Iair şi femeia cu scurgere de sânge (vezi § 17.1.3).

Aceia cărora le vine greu să recunoască epoca creştină în partea a doua a vorbirii despre timpul din urmă de la capitolul 24.45 până la capitolul 25.30, ar trebui să ţină seama că cele trei parabole tratate în aceste versete tratează pe de o parte venirea Domnului şi pe de altă parte slujirea. Aceste însuşiri erau caracteristice în mod deosebit pentru creştinismul primelor zile; aşa citim de exemplu despre Biserica tânără din Tesalonic: „… şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia viitoare.” (1 Tesaloniceni 1.9,10). Slujirea şi aşteptarea, acestea erau însuşirile de bază ale Bisericii în timpul de început. Gândul acesta este confirmat în evanghelia după Luca. În parabola despre minele încredinţate (Luca 19.11-27) stăpânul cere de la robii lui înainte de a pleca: „Faceţi comerţ [a sluji] cu ele până când vin [a aştepta]” (Luca 19.13). Plecarea în călătorie a stăpânului corespunde înălţării la cer a Domnului Isus, care o dată cu Rusaliile a introdus o epocă nouă: epoca creştină, care este caracterizată prin lipsa prezenţei Domnului.

Dacă noi nu mai aşteptăm pe Domnul nostru şi gândim că venirea Lui va avea loc cândva într-un viitor îndepărtat şi anumite evenimente ar trebui să aibă loc mai întâi, înainte ca El să poată veni pentru răpire, atunci noi ne asemănăm cu robul rău, care a zis: „Stăpânul meu întârzie să vină” (Matei 24.48), şi cu cele zece fecioare, care toate au adormit şi au neglijat aşteptarea venirii mirelui. Noi vrem să ne îndemnăm personal şi ca Biserică, să păstrăm trează în inimile noastre aşteptarea revenirii Domnului şi să ne „încingem coapsele” (compară cu Luca 12.35; 1 Petru 1.13). Vrem să purtăm grijă, ca la venirea Lui să nu fim daţi de ruşine şi să fim găsiţi adânciţi în lucruri nepotrivite pentru Persoana Sa şi misiunea Sa. Misiunea, pe care El ne-a dat-o, este în primul rând „să dăm hrana la timp” celor ce sunt ai Săi din casă (Matei 24.45) şi abia după aceea să mergem în afară ca martori, să facem comerţ cu talanţii Săi, ca să câştigăm alţi talanţi. Succesiunea o găsim o găsim şi la întâmplarea de pe Muntele Măslinilor scurt timp înainte ca Domnul să Se înalţe la cer, unde ucenicii sunt pregătiţi mai întâi pentru revenirea Domnului şi abia după aceea sunt trimişi ca martori (Faptele Apostolilor 1.8).

Ce frumos ar fi, dacă Domnul la venirea Lui ar putea să ne spună: „Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios peste puţine, te voi pune peste multe; intră în bucuria Domnului tău” (Matei 25.23). Este acesta izvorul, motivul şi ţinta slujirii noastre; să intrăm în bucuria Domnului nostru?

Toate cele trei parabole dau un indiciu ascuns, că venirea Domnului va dura mai mult decât se aşteaptă (compară cu Matei 24.48; 25.5,19). Cu toate că Biserica poate aştepta pe Domnul să vină curând, în orice moment, aceste parabole arată totuşi că poate dura mai mult decât ne aşteptăm. Aceasta nu contrazice speranţa venirii în curând a Domnului, ci dovedeşte numai că apostolul Petru are dreptate când scrie: „Domnul nu întârzie în ce priveşte promisiunea, cum socotesc unii că este o întârziere, ci este îndelung-răbdător faţă de voi, nevrând ca vreunii să piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3.9). Domnul doreşte mai degrabă să lase timp suficient, pentru ca nimeni să nu meargă în pierzare şi ca mulţi să poată să se întoarcă de pe căile lor rele. Cu toate acestea parabolele nu arată că pentru aceasta trebuie să treacă multe secole. Toate parabolele se desfăşoară în timpul unei singure generaţii, parabola despre cele zece fecioare se desfăşoară chiar numai într-o singură noapte. Domnul a formulat parabolele aşa fel ca nimic să nu diminueze aşteptarea venirii Sale apropiate. Retroactiv constatăm cum parabolele se oglindesc într-un anumit fel chiar şi în istoria Bisericii.

La interpretarea parabolelor nu ar trebui să se meargă atât de departe, ca în ele să se vadă Biserica lui Dumnezeu în sine însuşi. Că nu se poate face aşa se vede deja numai din faptul că robul rău este reprezentantul grupei de oameni care prin mărturia lor aparţin într-adevăr în exterior creştinismului, însă ei înşişi nu au viaţă din Dumnezeu. Şi fecioarele neînţelepte reprezintă oameni care într-adevăr în exterior aparţin Împărăţiei cerurilor, dar nu au viaţă din Dumnezeu. Biserica lui Dumnezeu dimpotrivă este constituită numai din oameni născuţi din nou, care au Duhul Sfânt. În cele trei parabole ale noastre este vorba de Împărăţia cerurilor în forma ei nevăzută. Contextul mare cu capitolul 24 constă în aceea, că totdeauna este vorba de ucenici în Împărăţie: de ucenici în Împărăţia văzută (Matei 24.1-44), care a fost vestită, şi de ucenici în Împărăţia nevăzută (Matei 24.45-25.30), în care Împăratul este privit ca fiind absent (compară cu Matei 25.14). Am văzut deja în § 3.4 că Împărăţia tainică a cerurilor are un domeniu exterior şi unul interior.

45 Cine este atunci robul credincios şi chibzuit, pe care l-a pus stăpânul său peste servitorii săi, ca să le dea hrana la timp? 46 Fericit este robul acela pe care stăpânul lui, când va veni, îl va găsi făcând aşa. 47 Adevărat vă spun că îl va pune peste toată averea lui. 48 Dar, dacă robul acela rău va zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vină», 49 şi va începe să-i bată pe cei împreună-robi cu el şi va mânca şi va bea cu beţivii, 50 domnul acelui rob va veni într-o zi în care el nu aşteaptă şi într-un ceas pe care nu-l ştie; 51 şi îl va tăia în două şi îi va rândui partea cu cei făţarnici; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. (Matei 24.45-51).

Mai înainte am văzut că ucenicii în Matei 24.1-44 sunt o imagine a credincioşilor rămăşiţei iudaice, care la sfârşitul veacurilor vor fi aici pe pământ (vezi § 17.1.4). Însă acum Domnul Isus îndreaptă atenţia ucenicilor Săi scurt înainte de moartea Sa spre evenimentele care vor avea loc în timpul absenţei Lui după înălţarea la cer. Prin aceasta El Se adresează lor ca reprezentanţi ai credincioşilor din epoca actuală creştină. Într-adevăr după Rusalii ei erau primii creştini, germenii Bisericii nou înfiinţate.

Domnul a revelat deja ucenicilor Săi, că Împărăţia va apărea într-un caracter tainic (Matei 13.11); acum prin această parabolă El face aluzie la faptul că El va încredinţa robului Său responsabilitatea pentru îngrijirea spirituală a Bisericii Sale (= „servitorii săi”). În Ioan 21.15-17 citim în cele din urmă cum Domnul după învierea Sa încredinţează lui Petru turma Sa, pentru care El Însuşi a îndurat crucea şi pe care Şi-a dobândit-o acolo pentru totdeauna.

Este remarcabil că aici permanent este vorba de unul şi acelaşi rob (la singular) şi nu de robi (la plural). Aceasta arată că „robul” nu este reprezentantul unei anumite persoane, ci al unei grupe de „robi”, care stau în slujba călăuzirii spirituale în această Împărăţie ca slujitori ai Domnului, care îngrijesc şi conduc spiritual Biserica. Nu „servitorii” stau aici pe prim plan, ci „robul” pus de stăpân peste „slujitorii” lui.

De altfel nu sunt doi robi, un rob credincios şi un rob rău, ci robul credincios devine mai târziu rob rău. Căci se spune: „Dar, dacă robul acela [deci cel numit mai înainte] rău” (versetul 48), şi nu: „Dacă un [deci un altul] rob rău.” Tocmai aceasta reflectă evoluţia în creştinism. După un început bun unii din Biserică şi-au revendicat autoritatea, pe care Domnul nu a prevăzut-o în felul acesta. S-a pierdut din vedere venirea Domnului şi s-a început să bată pe „cei împreună-robi”. Să ne gândim numai la timpul inchiziţiei din Evul mediu. În final s-a început să mănânce şi să bea cu cei beţi, probabil fără ca ei înşişi să fie beţi, dar în felul acesta să se caute părtăşia cu lumea, până acolo că Biserica şi statul au devenit una.

În ceea ce priveşte revenirea Domnului, ea a fost aşteptată să aibă loc înainte de Împărăţia de o mie de ani,[31] chiar dacă cei mai mulţi o aşteptau abia după apariţia lui antihrist. În revenirea lui Hristos se vedea salvarea din necazul cel mare legat cu domnia lui antihrist. Cu toate acestea, deja în timpul acela nu se mai considera venirea posibilă în orice moment a Domnului. Începând cu Constantin I a început un timp de pace pentru creştini, şi Augustinus[32] a fost primul care a declarat deja începută până atunci aşteptata Împărăţie a păcii pe pământ (vezi amilenianismul § 17.14.3). A apărut învăţătura, Biserica a înlocuit pe Israel şi promisiunile Vechiului Testament au fost transferate Bisericii. În timp de bunăstare şi pace eşti înclinat să nu mai aştepţi revenirea în curând a Domnului şi să nu mai doreşti să vină. Vedem aceasta în timpul actual, şi tot aşa a avut loc şi atunci. Se vorbea într-adevăr încă de revenirea Domnului, dar numai în măsura că va fi cândva în viitorul îndepărtat o „judecată de apoi” şi la „sfârşitul tuturor veacurilor” Hristos ar reveni. Prin aceasta s-a pierdut complet din vedere aşteptarea venirii apropiate a Domnului Isus. De îndată ce şi noi astăzi nu mai contăm pe venirea în curând a Domnului Isus, stăm în pericol să ne orientăm spre pământ şi să ne organizăm gândirea mai mult spre posesiuni şi câştig, decât să cercetăm cu privirea venirea Domnului. Dacă dimpotrivă aşteptăm zilnic pe Domnul nostru, aceasta ne va conduce la mai multă credincioşie în slujire pentru El şi pentru oameni.

După îndepărtarea de la aşteptarea apropiatei veniri a Domnului au început să bată pe cei care erau „împreună-robi”. Şi cât de îngrozitor s-a împlinit aceasta după Augustinus! Dacă ne gândim numai la prigonirea waldenzilor, hughenoţilor, reformatorilor şi la inchiziţie în general, găsim paralele suficiente între biserica domnitoare din timpul acela şi robul rău din parabolă.

Deci această parabolă ne arată evoluţia spre care va merge Împărăţia cerurilor. Istoria bisericii a confirmat-o în mod îngrozitor.

1 Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care, luându-şi candelele, au ieşit în întâmpinarea mirelui. 2 Şi cinci dintre ele erau chibzuite, şi cinci nechibzuite. 3 Cele nechibzuite şi-au luat candelele şi n-au luat untdelemn cu ele, 4 dar cele chibzuite au luat untdelemn în vasele lor, odată cu candelele lor. 5 Dar mirele întârziind, ele au aţipit toate şi au adormit. 6 Dar la miezul nopţii a fost un strigăt: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!» 7 Atunci toate fecioarele acelea s-au ridicat şi şi-au pregătit candelele. 8 Şi cele nechibzuite au spus celor chibzuite: «Daţi-ne din untdelemnul vostru, pentru că ni se sting candelele». 9 Dar cele chibzuite le-au răspuns, zicând: «Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; mergeţi mai bine la cei care vând şi cumpăraţi-vă». 10 Dar, pe când mergeau ele să cumpere, a venit mirele; şi cele care erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa a fost închisă. 11 După aceea au venit şi celelalte fecioare, spunând: «Doamne, Doamne, deschide-ne!» 12 Dar el, răspunzând, a zis: «Adevărat vă spun, nu vă cunosc». 13 Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi ziua, nici ceasul. (Matei 25.1-13)

Şi parabola a doua ne arată evoluţia Împărăţiei cerurilor în forma ei tainică (vezi § 3.1). Altfel decât parabola anterioară, ea este denumită categoric parabola despre Împărăţia cerurilor şi prin cuvântul „atunci” din versetul 1 şi expresia „pentru că” din versetul 14 este legată de parabola anterioară şi de parabola care urmează. Am dovedit în § 3.4, că Împărăţia cerurilor în parabole cuprinde domeniul creştin şi ea trebuie diferenţiată de Împărăţia cerurilor care a fost vestită la început în evanghelia după Matei. În cadrul acesteia din urmă este vorba de Împărăţia păcii văzută şi aşteptată încă pe pământ, care a fost profeţită în Vechiul Testament. Domnul arată clar în capitolul 13 schimbarea aceasta, când El îi asigură pe ucenici, că lor le „este dat să cunoască tainele Împărăţiei cerurilor” (Matei 13.11) – un indiciu, că ceea ce urma era o taină, deci nu era revelat. Acum Domnul nu mai iese ca Acela care doreşte să recolteze şi să caute rod pe ogorul lui Israel prin Lege şi profeţi (Isaia 5.1,2; Matei 21.33,34), ci El merge exact în sens contrar, ca Semănătorul care prin Sămânţa Cuvântului Său doreşte să vadă crescând rod (nou/altfel) pe ogorul nou al lumii.

Dacă şi aici este vorba de epoca creştină, totuşi nu trebuie să ne gândim prea repede la Biserica lui Dumnezeu. Ea nu este alcătuită din fecioare înţelepte şi neînţelepte, ci numai din fecioare înţelepte, aceasta înseamnă din oameni născuţi din nou. Această parabolă cuprinde nu numai domeniul lăuntric al Împărăţiei cerurilor, adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci şi domeniul exterior al Împărăţiei cerurilor. Acest domeniu include pe toţi aceia care într-un fel oarecare se declară ca făcând parte din creştinism (de exemplu prin botez), fără să aibă viaţă din Dumnezeu. Deja în parabola despre neghina în ogor am văzut aceeaşi situaţie: Împărăţia cerurilor a devenit în afară un amestec (vezi § 3.4.2.1). Este important să se ţină seama că aici nu este vorba de Biserica în sine – căci ea este potrivit cu Apocalipsa 19 mireasa respectiv soţia Mielului -, ci de cei invitaţi[33] la sărbătoarea nunţii, fecioarele. Noi nu avem voie să ajungem acolo, ca din cei invitaţi să facem în cele din urmă mireasa, căci în parabolă nu este vorba de mireasă.

Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care, luându-şi candelele, au ieşit în întâmpinarea mirelui. (Matei 25.1)

Creştinii – prezentaţi în Împărăţia cerurilor în forma ei tainică – au fost chemaţi să fie curaţi şi sfinţi. La aceasta se referă fecioarele. Pavel voia să înfăţişeze Domnului biserica din Corint „ca pe o fecioară curată” (2 Corinteni 11.2; compară cu Galateni 1.4). Candelele simbolizează mărturisirea de a fi creştin, care poate fi reală sau numai în exterior (formală), şi că creştinii trebuie să fie în lume o lumină şi o mărturie pentru Domnul (compară cu Filipeni 2.15). Fecioarele, care au ieşit, ne amintesc că şi creştinismul este caracterizat prin mişcare (sau plecare, pornire): primii creştini au ieşit, ori din tabăra iudaică (Evrei 13.13), ori din lumea idolatră (1 Tesaloniceni 1.9). Rămăşiţa iudaică din viitor aşteaptă dimpotrivă pe Mesia al lor în relaţiile şi în locul unde se află ea (vezi § 17.4.4). Nu poate fi vorba de o „ieşire”; dimpotrivă: rămăşiţa este caracterizată prin aceea că ea suferă în ţara făgăduită şi în cetatea aleasă de Dumnezeu, sau trebuie să fugă din această ţară. Iudeii care trăiesc departe de Israel, care au viaţa nouă, vor fi aduşi în Israel abia după venirea Domnului. Ei nu aparţin rămăşiţei din ţară, chiar dacă ei vor avea parte de binecuvântarea ţării în timpul Împărăţiei de o mie de ani.

2 Şi cinci dintre ele erau chibzuite, şi cinci nechibzuite. 3 Cele nechibzuite şi-au luat candelele şi n-au luat untdelemn cu ele, 4 dar cele chibzuite au luat untdelemn în vasele lor, odată cu candelele lor. (Matei 25.2-4)

Fecioarele chibzuite spre deosebire de fecioarele nechibzuite au luat într-adevăr untdelemn cu ele, însă ele au adormit la fel ca fecioarele nechibzuite. Nechibzuinţa fecioarelor nechibzuite a constat în aceea că el nu au luat untdelemn cu ele. Mărturia lor exterioară, candela, nu le-a folosit la nimic, deoarece ele nu aveau untdelemn, deci nu posedau Duhul Sfânt. În Scriptură untdelemnul este deseori o imagine a Duhului Sfânt (vezi de exemplu Zaharia 4, mai ales versetul 14 în legătură cu versetul 6). În Vechiul Testament la anumite ocazii au fost unse cu untdelemn unelte, împăraţi, preoţi şi profeţi, şi uneori legat de aceasta era umplerea cu Duhul (compară 1 Samuel 16.13; 1 Ioan 2.20). În profeţia lui Isaia referitoare la Domnul Isus vedem clar, că ungerea cu untdelemn era legată cu Duhul Sfânt: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, pentru că Domnul M-a uns” (Isaia 61.1a).

De altfel aici se spune categoric: „… n-au luat untdelemn cu ele” (versetul 3).Unii anulează puterea deplină a versetului, spunând că femeile nechibzuite ar fi avut totuşi puţin untdelemn, căci în fond şi candelele lor au luminat un timp scurt, şi abia mai târziu s-au stins.[34] Acestei afirmaţii i-s-ar putea replica: şi un fitil arde un anumit timp fără untdelemn şi apoi se stinge.[35] Însă la interpretarea unei parabole nu trebuie să se iese în afara celor descrise prin cuvânt. Aici se spune categoric că fecioarele „nu au luat untdelemn” cu ele, deci aici nu avem voie să facem opusul din aceasta – şi anume „puţin untdelemn” -, deoarece prin aceasta se pierde afirmaţia parabolei.

5 Dar mirele întârziind, ele au aţipit toate şi au adormit. 6 Dar la miezul nopţii a fost un strigăt: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!» (Matei 25.5,6)

În timp ce mirele întârzia să vină, toate fecioarele au adormit, până când la miezul nopţii s-a auzit strigarea: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”- După părerea noastră acest strigăt s-a auzit în secolul 19. S-a preocupat iarăşi cu adevărul despre revenirea în curând a Domnului,[36] şi a fost cunoscut iarăşi de mulţi adevărul despre răpire înainte de necaz. Interesant este că în versetul nostru nu se spune: „Iată, vine Mirele!”, aşa cum a tradus Luther, ci se spune simplu: „Iată, Mirele!” Părinţilor credinţei din secolul 19 nu le-a fost important în primul rând venirea Domnului, ci Mirele şi Domnul Însuşi, şi prin preocuparea cu Persoana Sa au fost călăuziţi mai departe şi au descoperit din nou de exemplu învăţătura despre revenirea în curând a Domnului. Creştinismul adevărat nu este numai o învăţătură, ci înainte de toate lucrurile o Persoană. Pentru prima dată după zilele apostolului Pavel a fost văzut iarăşi atunci adevărul despre răpire înainte de necaz şi diferenţa între Israel şi Biserică şi a fost recunoscut de mulţi creştini.

Acelaşi cuvânt grecesc pentru „în întâmpinare [a Lui]” (apantēsis; vezi § 17.5) îl găsim şi în 1 Tesaloniceni 4.17: „… în nori … pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh”. Dacă în evanghelia după Matei 25.6 citim despre ieşire şi întâmpinare, prin aceasta nu este vorba de răpire, ci despre ieşirea credincioşilor din bisericile ai căror conducători au pierdut din vedere venirea în curând a Domnului (vezi parabola despre robul credincios şi robul rău, § 17.5.1). Însă nu este vorba numai de o ieşire de undeva, ci şi de o întâmpinare – întâmpinarea lui Hristos! Tot aşa este şi astăzi drumul nostru ca creştini credincioşi pe pământ un drum pe care noi mergem în întâmpinarea lui Hristos. Şi curând va veni momentul când noi la răpire vom merge în întâmpinarea Lui în nori.

Pe cât de minunată va fi răpirea pentru „fecioarele chibzuite”, pe atât de îngrozitoare va fi ea pentru „fecioarele nechibzuite”, pentru mărturisitorii necredincioşi, care nu posedă Duhul Sfânt. Căci după ce mirele sosise şi fecioarele chibzuite au intrat, uşa s-a închis, şi pentru fecioarele nechibzuite era pentru totdeauna prea târziu. Tocmai în ţările creştine vor fi nenumăraţi oameni, care „nu au crezut adevărul” (2 Tesaloniceni 2.12), care vor trebui să aibă parte de acest „pentru totdeauna prea târziu”. Acolo, unde se mărturiseşte în exterior că aparţin Împărăţiei cerurilor, dar nu se are viaţa adevărată din Dumnezeu, Dumnezeu „le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă o minciună, ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate” (2 Tesaloniceni 2.11,12). Aşa găsim aici în Matei 25.6 („Ieşiţi-I în întâmpinare!”) primul pas pe drumul în întâmpinarea Domnului, şi în 1 Tesaloniceni 4.17 („… în nori … pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh”) găsim ultimul pas pe drumul în întâmpinarea Domnului.

Atunci toate fecioarele acelea s-au ridicat şi şi-au pregătit candelele. (Matei 25.7)

Toate fecioarele s-au trezit şi au ieşit. – După ce în secolul 19 mulţi creştini au fost treziţi prin descoperirea adevărurilor biblice vechi, au ieşit din sistemele bisericeşti şi s-au adunat mai mult sau mai puţin liber fără un cler special. Însă nu numai fecioarele chibzuite s-au trezit şi au ieşit, ci şi cele nechibzuite. Tocmai în secolul al 19-lea au luat fiinţă multe secte nebiblice[37] şi s-au făcut multe calcule absurde referitoare la momentul venirii Domnului.

8 Şi cele nechibzuite au spus celor chibzuite: «Daţi-ne din untdelemnul vostru, pentru că ni se sting candelele». 9 Dar cele chibzuite le-au răspuns, zicând: «Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; mergeţi mai bine la cei care vând şi cumpăraţi-vă». (Matei 25.8,9)

Nechibzuinţa fecioarelor nechibzuite consta, aşa cum am spus, nu în aceea că au adormit – aceasta au făcut şi fecioarele chibzuite -, ci în a nu avea untdelemn. Fitilul candelelor lor probabil a licărit scurt, era aparenţa că lumina şi viaţa erau prezente, dar nu era substanţă (= nu era untdelemn). Ele au gustat din Duhul Sfânt, aceasta înseamnă din efectele lucrării Duhului Sfânt, şi ele au fost trezite, dar ele nu au fost născute din nou prin Duhul, ca să nu mai vorbim de pecetluirea cu Duhul Sfânt (vezi Ioan 3.5; Efeseni 1.13). Niciodată ele nu au avut Duhul locuind în ele. La răpire aceştia vor rămâne aici pe pământ. Aceasta este o chestiune foarte serioasă. Este îngrozitor să şti ceva despre creştinism, însă cu toate acestea niciodată să nu te fi predat conştient lui Hristos şi să fi pierdut pentru totdeauna (compară cu Evrei 6). Este îngrozitor „să ai o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3.5).

Această parabolă ne arată de asemenea că credinţa nu se moşteneşte. Fiecare personal trebuie să creadă şi nu se poate sprijini pe credinţa părinţilor sau bunicilor lui. Aceasta o confirmă şi Psalmul 49.7: „Un om nu va putea nicidecum să-l răscumpere pe fratele său. Nici să-I dea lui Dumnezeu un preţ de răscumpărare pentru el.”

10 Dar, pe când mergeau ele să cumpere, a venit mirele; şi cele care erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa a fost închisă. 11 După aceea au venit şi celelalte fecioare, spunând: «Doamne, Doamne, deschide-ne!» 12 Dar el, răspunzând, a zis: «Adevărat vă spun, nu vă cunosc». 13 Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi ziua, nici ceasul. (Matei 25.10-13)

Mirele a venit curând şi fecioarele chibzuite au intrat la sărbătoarea nunţii. – Aceasta va fi o binecuvântare nemăsurat de mare pentru toţi aceia care au ieşit în întâmpinarea Domnului cu candelele aprinse! Atunci noi „vom trăi împreună cu El … şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 5.10; 4.17). Noi nu vom merge numai simplu în cer, ci noi vom fi la El, aşa cum se spune într-o cântare: „Ce-ar fi cerul şi toată gloria fără Tine?”

Însă pentru toate celelalte a fost pentru totdeauna prea târziu: uşa era încuiată. Nici măcar la bătaia în uşă a fecioarelor nechibzuite uşa nu s-a deschis, ci ele au auzit numai cuvintele: „Adevărat vă spun, nu vă cunosc” (versetul 12). Însă parabola nu se încheie cu cuvintele acestea, căci Domnul Isus continuă cu îndemnul: „Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi ziua, nici ceasul” (versetul 13). Acest verset arată clar că noi ar trebui zilnic, da, în fiecare ceas să ne aşteptăm că Domnul va veni. Orice calcule referitoare la venirea Sa trebuie să fie zadarnice, potrivit cu acest verset. Este exclusiv dragoste şi îndurare, dacă Domnul Isus nu a venit în ceasul care tocmai a trecut, căci „El nu vrea ca vreunii să piară” (2 Petru 3.9).

Dacă cineva citeşte această carte, unul care nu s-a căit înaintea lui Dumnezeu şi nu are credinţă adevărată în Dumnezeu şi în Domnul Isus, ci probabil o citeşte numai din interes teologic, „vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5.20). Mărturisiţi-I lui Dumnezeu păcatele dumneavoastră şi luaţi în posesiune iertarea (1 Ioan 1.9), pentru ca dumneavoastră să nu trebuiască să auziţi aceste cuvinte îngrozitoare: „Nu te cunosc.”

Mesajul parabolei acesteia este: Noi trebuie să ne aşteptăm totdeauna la venirea Domnului în curând, deoarece noi nu cunoaştem „nici ziua, nici ceasul”. Domnul Isus Însuşi ne îndeamnă la aceasta. Cu aceste gânduri în inimă vom fi păziţi să nu adormim şi să nu ducem o viaţă lipsită de sfinţire. Având această cunoaştere despre venirea posibilă în orice moment a Domnului cu siguranţă vom chibzui la căile noastre mai mult în lumina acestei reveniri.

Pentru noi cei care posedăm Duhul Sfânt, intrarea la nuntă înseamnă fericire nespus de mare: noi câştigăm pe Hristos şi toate împreună cu El. Pentru ceilalţi dimpotrivă, nu va putea veni ceva mai rău: toate speranţele într-o fericire care rămâne şi pace reală sunt pierdute pentru totdeauna, când vor sta înaintea uşii închise. Cineva a exprimat aceasta în felul următor: „Înăuntru şi afară – este diferenţa între cer şi iad.” Există un „prea târziu”.

Începând cu § 17.12.4 ne vom preocupa cu unele întrebări speciale referitoare la această parabolă.

14 Pentru că este ca un om care, plecând din ţară, i-a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat averea lui; 15 şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi îndată a plecat din ţară. 16 Şi cel care primise cei cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. 17 Tot astfel şi cel care primise cei doi a câştigat alţi doi. 18 Dar cel care primise unul s-a dus şi a săpat în pământ şi a ascuns banul stăpânului său. 19 Şi, după mult timp, stăpânul robilor acelora vine şi se socoteşte cu ei. 20 Şi cel care primise cei cinci talanţi s-a apropiat şi a adus alţi cinci talanţi, spunând: «Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată, am câştigat alţi cinci talanţi». 21 Stăpânul său i-a spus: «Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios peste puţine, te voi pune peste multe; intră în bucuria domnului tău». 22 Şi cel care primise cei doi talanţi s-a apropiat şi el şi a spus: «Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată, am câştigat alţi doi talanţi».23 Stăpânul său i-a spus: «Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios peste puţine, te voi pune peste multe; intră în bucuria domnului tău». 24 Şi cel care primise un talant, apropiindu-se şi el, a spus: «Doamne, te ştiam că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai vânturat; 25 şi, temându-mă, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău». 26 Şi stăpânul său, răspunzând, i-a spus: «Rob rău şi leneş, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am vânturat; 27 se cuvenea deci ca tu să depui banul meu la schimbătorii de bani şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. 28 Luaţi-i deci talantul şi daţi-l celui care are cei zece talanţi. 29 Pentru că oricui are i se va da şi va avea din belşug, dar de la cel care nu are, şi ceea ce are i se va lua. 30 Şi aruncaţi pe robul nefolositor în întunericul de afară. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor». (Matei 25.14-30)

Parabola talanţilor este aşa de frumoasă, şi în acelaşi timp aşa de serioasă cum nu se poate mai mult. Aici ni se îndreaptă atenţia la credincioşia în slujire şi efectele ei veşnice.

Domnul Isus este „Omul care a plecat din ţară”. Deoarece poporul Său Israel nu L-a recunoscut ca Împărat, Domnul Isus a trebuit să părăsească ţara Sa. Acelora, care L-au recunoscut ca Împărat, El le-a încredinţat toată averea Sa. Ne-a făcut aceasta vreodată fericiţi, că Domnul Isus are o astfel de încredere în noi? Ne impulsionează aceasta, ca să umblăm cu grijă şi conştiincioşi cu ce ne-a fost încredinţat şi să administrăm cu credincioşie ce ne-a fost încredinţat? În timp ce în parabola despre robul credincios şi robul rău este vorba de satisfacerea nevoilor ucenicilor în Împărăţie – „servitorii” -, această parabolă vrea să ne impulsioneze să folosim talanţii noştri în aşa fel ca „averea” Domnului nostru să se mărească, prin aceea că noi promovăm interesele Sale.

Fiecărui credincios Domnul i-a dat anumite aptitudini şi talente – talente naturale, dar în afară de aceasta şi daruri de har spirituale foarte speciale. În parabola aceasta stă pe prim plan suveranitatea lui Dumnezeu. Domnul nu dă la toţi la fel de mult, ci aşa cum vrea El; în privinţa aceasta El ştie foarte exact cât de mult poate încredinţa fiecăruia în parte. Aceluia, care este puţin dotat (cei doi talanţi), Domnul nu îi încredinţează responsabilitatea pentru cinci talanţi, şi aceluia care poate duce cinci talanţi, Domnul nu îi încredinţează numai doi talanţi. Însă în parabolă nu este vorba de cât de mult primeşte robul, ci cât de credincios se comportă el cu ceea ce a primit. Căci amândoi robii credincioşi, atât cel care a primit doi talanţi cât şi cel care a primit cinci talanţi, aud în final aceleaşi cuvinte: „Intră în bucuria domnului tău” (versetele 21 şi 23). Fiecare care a lucrat cu credincioşie cu „talanţii” încredinţaţi, indiferent dacă erau puţini sau mulţi, în final va primi mai mult decât a avut mai înainte: „Ai fost credincios peste puţine, te voi pune peste multe” (versetele 21 şi 23).

Dacă ţinem seama de parabola asemănătoare despre minele încredinţate (Luca 19.12-27), putem desigur spune că cuvântul „multe” se referă la domeniul nostru de activitate în Împărăţia de o mie de ani. În evanghelia după Luca se spune că un rob a primit autoritate peste zece cetăţi şi celălalt rob peste cinci cetăţi (Luca 19.17,19). Aceasta se referă evident la activitatea noastră în Împărăţia păcii care va veni, când noi vom domni din cer asupra pământului împreună cu Hristos. În evanghelia după Luca toţi primesc la fel de mult, pentru ca să facă comerţ cu ele. Dar deoarece ei au rezultate diferite, şi răsplătirea este diferită: cel care cu mina lui a „câştigat” mai mult are şi o răsplată mai mare. Răsplata este în funcţie de hărnicie, dăruire şi credincioşie. Aici în evanghelia după Matei 25 toţi primesc aceeaşi răsplată (procentual). Nimeni să nu poată gândi: păi da, eu nu am aşa multe talente, deci răsplata mea nu va fi mare.

Dacă cineva este privit corespunzător responsabilităţii[38] sale, ca în parabola despre minele încredinţate (Luca 19), atunci se va da o plată diferită, pentru credincioşie diferită: corespunzător credincioşiei cu care noi am lucrat pentru Domnul, va fi şi răsplătirea noastră, aceasta înseamnă, va fi poziţia noastră în Împărăţia de o mie de ani. Dar dacă privim darurile noastre sub suveranitatea lui Dumnezeu, care dă fiecăruia cum vrea El, ca în parabola despre talanţii încredinţaţi (Matei 25), atunci este aceeaşi plată, chiar dacă cineva cu doi talanţi a mai câştigat alţi doi şi cineva cu cinci talanţi a mai câştigat alţi cinci talanţi. Amândoi aud aceleaşi cuvinte: „Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios peste puţine, te voi pune peste multe; intră în bucuria domnului tău” (versetele 21 şi 23). Este un mare har, că noi am fost învredniciţi să domnim peste cetăţi în timpul Împărăţiei de o mie de ani, dar mult mai măreţ este că noi avem voie să intrăm în „bucuria Domnului nostru”. Este nu numai bucuria noastră de a fi în cer, ci este şi bucuria Domnului Însuşi să ne aibă acolo. Nu ar trebui aceasta să ne încurajeze să facem cu credincioşie slujba noastră şi să nu obosim?

Oricât de importantă ar fi credincioşia în slujire, totuşi ea nu ne poate câştiga cerul. Noi nu vom fi mântuiţi pentru că am fost credincioşi, ci pentru că credem în sângele Domnului vărsat pentru păcatele noastre. Robul rău şi leneş din parabola talanţilor nu reprezintă un credincios infidel, care în final merge chiar în pierzare, ci pe unul care mărturiseşte că este creştin.[39] În cele din urmă el lasă să se vadă că el niciodată nu a cunoscut cu adevărat pe Domnul. Într-adevăr el spune despre Domnul: „Te-am cunoscut” (versetul 24), dar răspunsul lui arată clar că el aparţine acelora care la urmă vor zice „Doamne, Doamne!” (Matei 7.21) şi cărora Domnul le va răspunde: „Niciodată nu v-am cunoscut” (Matei 7.23). Căci dacă robul acesta ar fi cunoscut cu adevărat pe domnul său, nu ar fi rostit cuvintele: „Doamne, te ştiam că eşti om aspru … m-am temut …” (versetele 24 şi 25). O astfel de atitudine nu va caracteriza pe un creştin credincios.

Domnul Isus în parabolele despre Împărăţia cerurilor a arătat mereu prin imagini că Împărăţia constă din credincioşi adevăraţi şi mărturisitori lipsiţi de viaţă. Este grâu şi neghină, robi înţelepţi şi robi răi, fecioare chibzuite şi fecioare nechibzuite şi peşti buni şi peşti răi. Toţi aparţin cel puţin în exterior Împărăţiei cerurilor, dar nu neapărat în domeniul interior al acesteia (vezi şi § 3.4.2).[40]

În cele trei parabole, care caracterizează epoca creştină, este vorba de două particularităţi ale acestei epoci. În prima parabolă despre robul bun şi robul rău şi în ultima parabolă despre talanţi este vorba de slujire; în parabola a doua despre cele zece fecioare este vorba de aşteptarea venirii apropiate a mirelui. Aceste însuşiri ale epocii creştine le găsim şi la Biserica (Adunarea) tânără din Tesalonic: „… cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său” (1 Tesaloniceni 1.9,10). Însuşirile a sluji/a aştepta le găsim şi în evanghelia după Luca: „Faceţi comerţ [a sluji], până când vin [a aştepta]” (Luca 19.13).

Parabolele din Matei 24.45 – 25,30 descriu nu numai o altă epocă cu totul alte caracteristici, decât cele pe care le-am găsit la începutul capitolului 24 din evanghelia după Matei, unde este vorba de Israel în timpul din urmă; ele vorbesc şi despre alte persoane, care în timpul acesta sunt subiectul intereselor lui Dumnezeu, şi ele prezintă pe Domnul Isus cu totul alte însuşiri decât în partea „iudaică” a vorbirii referitoare la timpul din urmă (Matei 24.1-44). Acolo Domnul Isus este prezentat ca Fiu al Omului şi ca Mesia, ceea ce în Scriptură totdeauna arată spre legătura cu Israel. Însă începând cu Matei 24.45 El este prezentat ca Acela pe care noi Îl aşteptăm şi Căruia Îi slujim, ceea ce arată spre legătura cu creştinismul.

Toate cele trei parabole se termină cu judecata severă. În toate cele trei parabole o persoană se reîntoarce după un timp de absenţă. Toate cele trei parabole sunt legate între ele printr-o conjuncţie „atunci” / „pentru că”. Toate cele trei parabole arată clar că Împărăţia cerurilor a devenit o amestecătură. Această amestecătură caracterizează creştinătatea de astăzi. Tocmai în aceste trei parabole se arată ce vrea Domnul Isus să fie pentru credincioşi în timpul absenţei Sale şi ce ar trebui să fie credincioşii pentru El: în prima parabolă El este Domnul, sub a cărui autoritate creştinul credincios se aşează cu plăcere; în parabola a doua El este Mirele, pe care creştinul credincios Îl aşteaptă şi cu care el are voie să aibă o relaţie strânsă; şi în parabola a treia Hristos este un Om. El a părăsit gloria cerului, ca să devină Om, şi acum ca Om glorificat şade la dreapta lui Dumnezeu. Dar El are încă interese aici pe pământ, pe care creştinul credincios are voie să le reprezinte.

31 Dar, când va veni Fiul Omului în gloria Sa, şi toţi îngerii cu El, atunci va şedea pe tronul gloriei Sale; 32 şi toate naţiunile vor fi adunate înaintea Lui şi le va despărţi pe unele de altele, aşa cum desparte păstorul oile de capre; 33 şi va pune oile la dreapta Sa şi caprele la stânga. 34 Atunci Împăratul va spune celor de la dreapta Sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii. 35 Pentru că am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi M-aţi primit; 36 dezbrăcat şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi M-aţi vizitat; am fost în închisoare şi aţi venit la Mine». 37 Atunci cei drepţi Îi vor răspunde, spunând: «Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Te-am hrănit? sau însetat şi Ţi-am dat să bei? 38 Şi când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? sau dezbrăcat şi Te-am îmbrăcat? 39 Şi când Te-am văzut noi bolnav sau în închisoare şi am venit la Tine?» 40 Şi Împăratul, răspunzând, le va zice: «Adevărat vă spun, întrucât aţi făcut acestea unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut». 41 Atunci va spune şi celor de la stânga: «Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul etern, pregătit pentru diavolul şi îngerii lui. 42 Pentru că am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; 43 am fost străin şi nu M-aţi primit; dezbrăcat şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în închisoare şi nu M-aţi vizitat». 44 Atunci vor răspunde şi ei, zicând: «Doamne, când Te-am văzut noi flămând, sau însetat, sau străin, sau dezbrăcat, sau bolnav, sau în închisoare şi nu Ţi-am slujit?» 45 Atunci El le va răspunde, zicând: «Adevărat vă spun, întrucât n-aţi făcut unuia dintre aceştia foarte mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut». 46 Şi aceştia vor merge la pedeapsă eternă, iar cei drepţi la viaţă eternă“. (Matei 25.31-46)

În Matei 24.29-31 – în „partea iudaică” a vorbirii despre timpul din urmă – Domnul Isus este descris ca Acela care va veni pentru poporul Său în putere şi glorie mare. Acest gând este reluat începând cu Matei 25.31: „Dar, când va veni Fiul Omului în gloria Sa” (versetul 31). Deci aici apare pe scenă din nou Fiul Omului. După privirea asupra epocii creştine (Matei 24.45 - 25.30), unde sunt prezentate şi premisele morale până la venirea Domnului, Domnul Se îndreaptă iarăşi la lucrurile de aici de pe pământ, care stau în legătură cu venirea Sa – acum nu în primul rând în legătură cu poporul Său pământesc, ci cu popoarele în general. Domnul va aduna toate naţiunile înaintea Sa şi după aceea le va evalua după felul cum s-au comportat faţă de fraţii Săi. „Fraţii” (versetul 40) Domnului sunt iudeii, care în timpul necazului în Israel se vor declara de partea lui Mesia – ei sunt „rămăşiţa” iudaică (Romani 9.27) care va spune bun venit Împăratului. La începutul Împărăţiei de o mie de ani naţiunile vor fi apreciate şi judecate după felul cum s-au comportat în timpul necazului faţă de fraţii Domnului, care în acest timp vor propovădui popoarelor Evanghelia Împărăţiei (Matei 24.14). Probabil în momentul acela nu vor mai fi mulţi supravieţuitori pe pământ, deoarece multe naţiuni, înainte de toate din Europa şi din Orientul Mijlociu, vor fi deja judecate.[41] Noi credem că fiecare în parte va fi judecat individual.[42]

Consecinţele vor avea însemnătate veşnică pentru toţi participanţii din ziua aceea: unii vor merge în viaţa veşnică şi alţii vor merge în chinul veşnic. Aşa cum viaţa pentru „oi” este veşnică, tot aşa chinul va fi veşnic pentru „capre”. Însă Scriptura este foarte exactă şi nu spune că această judecată va avea loc imediat: „Şi aceştia vor merge în pedeapsă eternă” (Matei 25.46). Acest „vor merge în pedeapsă (= chin) eternă” va avea loc abia după judecata de la marele tron alb (Apocalipsa 20.11 şi versetele următoare), căci sentinţa va fi rostită nu numai cu privire la atitudinea oamenilor faţă de fraţii Domnului, ci şi cu privire la celelalte fapte ale lor. Această judecată finală are loc abia după domnia de o mie de ani a păcii (compară cu Apocalipsa 20.1-15).

Uneori se argumentează, că această scenă de judecată are loc abia la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani. Prin aceasta între Matei 25.31 şi Matei 25.32 ar fi o mie de ani: „Dar, când va veni Fiul Omului în gloria Sa, şi toţi îngerii cu El, atunci va şedea pe tronul gloriei Sale” (versetul 31), şi apoi, aşa cum se afirmă, o mie de ani[43] mai târziu: „… şi toate naţiunile vor fi adunate înaintea Lui şi le va despărţi pe unele de altele, aşa cum desparte păstorul oile de capre” (versetul 32). Aceasta ar însemna că nu numai „oile” ci şi „caprele” vor intra fiind în viaţă în Împărăţia păcii şi vor trăi acolo o mie de ani.[44]

Unii comentatori nu înţeleg că intrarea în viaţa veşnică aici este legată cu intrarea în Împărăţia păcii de o mie de ani. R. Hardmeier pune întrebarea: „Dacă Isus învaţă categoric că rezultatul judecăţii este viaţa veşnică sau pedeapsa veşnică, de ce dispensaţionaliştii afirmă că ar fi vorba de Împărăţia de o mie de ani?”[45] Dacă locul acesta este scos din context, atunci cu adevărat poate fi înţeles greşit. Aici trebuie să se ţină seama de contextul direct din Matei 25.34: „Atunci Împăratul va spune celor de la dreapta Sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii.»” Aceia, care stau acolo la dreapta Fiului Omului, vor intra în Împărăţie, aceasta înseamnă în Împărăţia de o mie de ani de pe pământ. Intrarea în Împărăţie corespundea aşteptărilor israeliţilor şi pentru ei însemna acelaşi lucru cu intrarea în viaţa veşnică (de exemplu Psalm 133; Isaia 9.6; 33.20; 35.10; 60.20,21; Marcu 10.17). Cu toate că Împărăţia de o mie de ani este limitată în timp, viaţa, pe care o vor primi binecuvântaţii Tatălui la intrarea în această Împărăţie, va fi veşnică.

Să ne amintim, că în Evanghelia după Matei este mai puţin vorba despre „veşnic” şi mult mai mult despre „viaţa” în sine. Tânărului, care a venit la Domnul Isus şi L-a întrebat: „Învăţătorule, ce bine să fac ca să am viaţă eternă?”, Domnul i-a răspuns: „Dar, dacă vrei să intri în viaţă, ţine poruncile” (Matei 19.16,17). Domnul a vorbit aici numai despre „viaţă”, şi a lăsat la o parte cuvântul „eternă”. Gândurile tânărului – reprezentant pentru israeliţi – nu erau îndreptate spre nemărginire, aceasta înseamnă spre durată, spre cantitatea vieţii, ci mai mult spre o anumită calitate a vieţii. Însuşirea acesteia o găsim în Psalmul 133 în descrierea vieţii veşnice: să trăieşti într-o părtăşie armonioasă şi plină de pace ca într-o familie (versetul 1), să fi într-o legătură vie cu Dumnezeu garantată printr-un mijlocitor (versetul 2) şi zi de zi să savurezi binecuvântarea Domnului (versetul 3) – cu alte cuvinte, să trăieşti în Împărăţia de o mie de ani. Aşteptarea iudeilor era îndreptată spre o viaţă pământească în Împărăţia de o mie de ani şi spre binecuvântarea care nu încetează prin moarte. Deci în aceste locuri biblice este vorba de sfera pământească a vieţii, pe care o aşteptau iudeii, şi nu ceea ce înţeleg creştinii credincioşi prin noţiunea de „viaţă eternă”. Cu siguranţă nu este vorba despre acest gând, când este vorba de „intrarea în viaţă”, chiar dacă pentru „binecuvântaţii Tatălui” este inclusă o viaţă fără sfârşit. De asemenea viaţa veşnică aici nu are acelaşi caracter, aşa cum de exemplu ea este descrisă în Evanghelia după Ioan, sau în epistolele lui Ioan. Aici este vorba, cum am spus, de binecuvântări într-o sferă pământească potrivit făgăduinţei din Psalmul 133.

De asemenea din contextul din Matei 24 se vede că aici este vorba de viaţa în Împărăţia păcii. Căci conform cu Matei 24.14, Evanghelia Împărăţiei va fi vestită de rămăşiţa credincioasă din Israel în timpul de necaz, şi anume „în toată lumea …, pentru toate naţiunile”. Această Împărăţie a vestit-o Domnul Isus deja la începutul slujirii Sale pe pământ ca fiind „apropiată” (Matei 4.17), va fi însă înlocuită temporal prin Împărăţia cerurilor în forma ei ascunsă şi tainică (vezi Matei 13.11). Însă vestirea Evangheliei Împărăţiei pe parcursul timpului de necaz de către rămăşiţa iudaică va fi urmată în Împărăţia păcii de o mie de ani în sfârşit de Împărăţia mult dorită şi aşteptată în putere şi glorie, când se vor împlini toate făgăduinţele rămase neîmplinite până atunci. (Începând cu § 17.12.12 ne vom preocupa cu două întrebări speciale referitoare la această temă.)

În continuare prezentăm o imagine care arată dezvoltarea Împărăţiei cerurilor în Evanghelia după Matei începând cu prima vestire a lui Ioan Botezătorul şi până la Împărăţia în putere şi glorie.

[1] „Aşa cum s-a spus mai înainte, Hristos ştia în Matei 24.2, ca şi mai înainte, că ucenicii vor constitui nucleul Bisericii care se va forma în curând. Pe această bază El le-a vorbit începând cu Matei 24.2, şi fără îndoială şi mai înainte” (G. E. Cronk, Now about that Rapture … When?, Chelmsford [Englisch Sovereign Grace Advent Testimony] 1997, pag. 130 [tradus]).

„Astfel ni se pune întrebarea decisivă: pe cine reprezintă ucenicii în acest pasaj – Israel sau Biserica? … Putea Isus după aceasta [este vorba de Matei 21.43 – remarca traducătorului] să [mai] gândească, că ucenicii Lui vor înţelege, că ar trebui să fie vorba de aleşii lui Israel, la care El se referă în Matei 24?” (G. L. Archer; P. D. Feinberg; D. J. Moo, The Rapture: Pre-, Mid-, or Post- Tribulational, Grand Rapids [Zondervan] 1984, pag 192-194 [tradus]).

[2] Preteriştii cred că profeţiile referitoare la timpul din urmă s-au împlinit deja.

[3] Tot aşa a fost la prietenul lui Dumnezeu în Vechiul Testament: Dumnezeu putea să-i reveleze lui Avraam ce intenţiona El să facă cu Sodoma şi Gomora, cu toate că aceasta nu se referea la Avraam însuşi. Şi aceia, de care Dumnezeu avea plăcere, deoarece ei umblau cu El – de exemplu Daniel în Vechiul Testament şi Ioan în Noul Testament -, au primit revelaţii despre lucruri care nu se refereau la timpul lor şi la ei personal.

[4] Perioada de timp creştină a început cu aproximativ patruzeci de ani înainte cu revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii.

[5] Prin botez, apartenenţă la biserică, etc.

[6] Este interesant că la Luca şi Marcu lipseşte referirea la sabatul iudaic, ceea ce este iarăşi un indiciu că aceste două evanghelii au un caracter iudaic mai redus decât la Matei.

[7] În § 18 ne vom ocupa în detaliu cu cele 70 de săptămâni-an.

[8] Aceştia sunt cei 3,5 ani din totalul de 7 ani ai ultimei săptămână-an din Daniel 9.

[9] Compară A. G. Fruchtenbaum, The Footsteps of the Messiah, Tustin (Ariel Ministries Press) 1983, pag 436 şi următoarele; D. L. Cooper, Future Events Revealed. An Exposition of the Olivet Discourse, Los Angeles (Biblical Research Society), pe http://biblicalresearch.info/page740.html [21.4.2009].

[10] Vezi § 17.4, unde facem referire la faptul că ucenicii sunt reprezentanţii rămăşiţei credincioase.

[11] În Scriptură urâciunea stă în mod normal în legătură cu idolatria.

[12] Vezi şi Apocalipsa 13.14. Acest loc vorbeşte despre aceeaşi lucrare ca şi Matei 24.15 şi Daniel 9.27 şi stă de asemenea în legătură cu 1260 de zile, cu cele 42 de luni sau un timp şi timpuri şi jumătate de timp, deci 3,5 ani (Apocalipsa 12.6,14; 13.5).

[13] Compară P. Mauro, The Seventy Weeks and the Great Tribulation, Swengel (Reiner Publications) 1965, pag. 216.

[14] Gaius Cestius Gallus era guvernator roman în Siria. Când în Israel s-a produs tulburare împotriva romanilor, el a pornit cu legiunile sale împotriva Ierusalimului. Însă nu i-a reuşit să cucerească cetatea şi Templul, şi astfel el a trebuit să întrerupă asedierea Ierusalimului în anul 66 după Hristos. La retragerea lui a suferit pierderi mari.

[15] Sub Antiochus Epiphanes (în jurul anului 175 înainte de Hristos; compară cu Daniel 11.31) a existat deja în mod asemănător o „urâciune a pustiirii”. Şi concordanţa cu acest eveniment vorbeşte împotriva argumentaţiei aduse, că urâciunea pustiirii a avut loc prin armata romană.

[16] Compară R. Hardmeier, Zukunft. Hoffnung. Bibel., Oerlinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 242.

[17] P. Mauro, The Seventy Weeks and the Great Tribulation, Swengel (Reiner Publications) 1965, pag. 199 (tradus).

[18] Satan revine cu demonii săi în casa lui Israel (vezi şi Apocalipsa 13.2).

[19] Compară P. Mauro, The Seventy Weels an the Great Tribulation, Swengel (Reiner Publications) 1965, pag. 283.

[20] O interpretare textuală are puţin sens. Dacă soarele s-ar întuneca, viaţa pe pământ nu ar mai fi posibilă, şi dacă stelele ar cădea pe pământ, pământul ar fi imediat distrus.

[21] Vezi Daniel 8.10, şi în legătură cu Geneza 1.16; 37.5-10.

[22] Compară J. F. Walvoord, R. B. Zuck (Editor), Das Alte Testament erklärt und ausgelegt, Vol. 5, Holzgerlingen (Hänssler Verlag) 1992, pag. 595.

[23] Compară R. Hardmeier, Zukunft. Hoffnung. Bibel., Oerlinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 210-211.

[24] Semnele numite aici par să aibă a face cu cele şapte potire ale judecăţilor din Apocalipsa 16; prin aceasta venirea Fiului Omului stă probabil în legătură cu cel de-al şaptelea potir.

[25] S-ar putea ca la prima citire să nu se observe că smochinul în Matei 21.18 şi versetele următoare este o imagine a lui Israel. Însă din context devine clar, că smochinul este o ilustrare a ceea ce Domnul Isus a trăit scurt înainte prin respingerea Lui de către conducătorii poporului Israel. Evenimentul cu smochinul nu trebuia să arate numai puterea Domnului Isus, ci să arate şi că Israel într-adevăr avea o mărturisire frumoasă (= frunze), însă nu avea rod pentru Dumnezeu. Se va ridica o generaţie nouă, care va aduce rod; această generaţie nouă este prezentată prin smochinul din Matei 24. Acest context s-ar putea să nu fie suficient pentru critici, şi dacă am aduce numai smochinul ca dovadă că Israel are un viitor, atunci cu siguranţă aceasta ar fi foarte puţin. Dar dacă ţinem seama de multe alte locuri din Scriptură, atât din profeţi cât şi din Noul Testament, unde este vorba de o restabilire a lui Israel, atunci smochinul arată în aceeaşi direcţie.

[26] Aceasta ar putea fi iarăşi pus în legătură cu Matei 21.18 şi versetele următoare, căci acolo este vorba de un munte, care ca să zicem aşa este îngropat în mare. Şi aici se poate presupune că cu privire la munte, un simbol al puterii şi tăriei, Domnul S-a gândit la sistemul iudaic plin de putere. Însă pentru un iudeu era de neînţeles, că un astfel de sistem va primi vreodată o aşa lovitură, că centrul serviciului divin iudaic, Templul, va fi nimicit şi Israel va fi împrăştiat din ţara făgăduinţei în marea popoarelor.

[27] Vezi § 17.1.3. Acolo dovedim, de ce fiica lui Iair este o imagine a lui Israel.

[28] În Septuaginta, traducerea în limba greacă a Vechiului Testament.

[29] În versetul acesta este vorba de „generaţia aceasta rea” de la sfârşitul veacului, mai exact spus de la mijlocul celei de-a 70-a săptămână an. În momentul acesta satan va fi aruncat pe pământ, ca să înşele pe oameni, în mod deosebit pe iudei. „Generaţia aceasta rea” desemnează deci generaţia iudaică necredincioasă care va trăi în acel moment. Însă această caracteristică este valabilă atât pentru generaţia care a trăit atunci când a fost alcătuit Noul Testament, cât şi pentru generaţia actuală.

[30] Vezi dimpotrivă R. Hardmeier, Zukunft. Hoffnung. Bibel., Oerlingausen (Betanien –Verlag) 2007, pag. 187. Hardmeier aplică toate locurile exclusiv la generaţia timpului acela.

[31] Împărăţia de o mie de ani era după părerea părinţilor Bisericii o binecuvântare pentru creştinii de pe pământ; vezi A. Pieters, J. H. Gersner, …recht (zer)teilen das Wort der Wahrheit, Hamburg (Reformatorischer Verlag Beese) 1994, pag. 15-16.

[32] Augustinus von Hippo (354-430), învăţător al bisericii şi filozof.

[33] Fecioarele invitate din Matei 25 sunt o cu totul altă grupă de credincioşi decât cei invitaţi la nuntă în Apocalipsa 19.

[34] Aceasta conduce apoi repede la învăţătura nebiblică, că s-ar putea din nou pierde Duhul Sfânt şi prin aceasta mântuirea.

[35] Unii comentatorii gândesc aici nu la candelele cu untdelemn tipic irodiane, ci la făclii. O astfel de făclie consta dintr-un baston la capătul căruia era legată o lampă, care apoi era umplută cu untdelemn. Compară C. S. Keener, Kommentar zum Umfeld des Neuen Tesaments, Vol. 1, Holzgerlingen (Hänssler-Verlag) 1998, pag. 177. Vezi şi Ioan 18.3; Faptele Apostolilor 20.8; Apocalipsa 4.5; 8.10 unde se întâlneşte acelaşi cuvânt grecesc lampas. Învăţătura rămâne aceeaşi în ambele cazuri.

[36] Probabil că au fost unele mărturii înainte de acest timp (pe care noi nu le cunoaştem), dar în general se pierduse gândul referitor la revenirea în curând a Domnului. Se considera mai degrabă ca prin moarte să fi dus la Domnul, decât să fi răpit de Domnul. Multe din presupusele dovezi aduse, că această învăţătură ar fi fost redescoperită deja mai înainte, sunt combătute de R. A. Huebner în John Nelson Darby - Precious Truth Revived and Defended, Vol. 1, Jackson (Present Truth Publishers) 2004.

[37] De exemplu adventiştii de ziua a şaptea, biserica catolică-apostolică, biserica apostolică nouă, mormonii, martorii lui Iehova. Desigur şi în aceste cercuri se găsesc creştini născuţi din nou.

[38] În Scriptură numărul zece arată responsabilitatea omului; în această parabolă sunt zece robi.

[39] Aceia care tăgăduiesc siguranţa mântuirii veşnice, probabil vor critica că noi interpretăm această parabolă aşa fel cum ea se potriveşte cel mai bine „părerii noastre preconcepute” (şi anume, că un creştin credincios nu poate să se piardă). Deoarece subiectul acesta nu constituie tema cărţii noastre nu vom intra în detalii, ci îndreptăm atenţia la pagina noastră de internet www.soundwords.de, unde se găsesc articole cu această temă.

[40] De altfel gândul că poţi aparţine numai în exterior este cunoscut şi din alte împrejurări. În exterior aparţin toţi care prin naştere au fost născuţi în poporul Israel sau ca prozeliţi au fost botezaţi, respectiv circumcişi pentru poporul Israel. Dar adevăratul „Israel al lui Dumnezeu” (Galateni 6.16) constă numai din iudei născuţi din nou, care au primit pe Mesia (compară cu Romani 9.6).

[41] Cine vrea să se preocupe mai îndeaproape cu diferitele evenimente profetice îi recomandăm de exemplu: W. J. Ouweneel, Die Zukunft der Stadt des großen Königs, Neustadt/Weinstraße (Ernst-Paulus-Verlag) 1989. (N. tr.: versiunea în limba română se găseşte pe internet: www.mesagerul-crestin.net/carti/Viitorul cetăţii marelui Împărat.)

[42] Noi ne putem imagina aceasta asemănător cu misiunea de a boteza din evanghelia după Matei 28. Prin botez toate naţiunile trebuie într-adevăr să fie făcute ucenici; însă aceasta nu însemna un botez în masă pentru o naţiune întreagă, ci un botez al fiecăruia în parte dintre naţiuni care se va declara de partea lui Hristos. În acelaşi fel trebuie să se înţeleagă şi aici, când toate naţiunile vor veni înaintea tronului Domnului.

[43] Sau pentru aceia care consideră cei o mie de ani ca fiind un număr simbolic, cel puţin însă pentru perioada Împărăţiei păcii, care durează mult timp.

[44] Aceasta este de neimaginat şi din cauză că în acest caz intrarea în Împărăţie nu ar mai fi o răsplată pentru oi.

[45] R. Hardmeier, Zukunft. Hoffnung. Bibel., Oelinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 496. (tradus).