Perioada de timp actuală şi cea viitoare (5)

Răpirea Adunării (Bisericii) -  Articol apărut în franceză: Mesagerul mântuirii în Hristos – anul de apariţie 1857

Versete călăuzitoare: 1 Tesaloniceni 4.14-18

1 Tesaloniceni 4.14-18: Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.

În cuvintele acestea avem revelarea cea mai clară şi mai desăvârşită referitoare la răpirea Adunării. În ele ne sunt prezentate trei lucruri, care vor fi împlinite de Domnul la timpul Său:

1.      Învierea mădularelor Adunării care până în momentul acela au adormit,

2.      transformarea mădularelor rămase în viaţă,

3.      răpirea atât a unora cât şi a celorlalţi, pentru întâmpinarea Domnului.

Cu privire la punctul 1:

Faptul că vor avea loc mai multe învieri diferite una de alta rezultă deja din expresia: „Învierea dintre morţi” (Faptele Apostolilor 4.2; Luca 20.35; Filipeni 3.11). Ea ne este însă explicată în mai multe afirmaţii deosebite; de exemplu Luca 14.14: „Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.”

Luca 20.35-36: „Dar cei care vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” Aceasta nu este învierea tuturor morţilor, căci numai unii vor fi consideraţi vrednici de această înviere precum şi de veacul acela; şi deoarece ei urmare acestei învieri sunt ca îngerii – sunt „fii ai lui Dumnezeu, deoarece sunt fii ai învierii” – aşa cum Isus Hristos Însuşi prin înviere a fost dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu (Romani 1.4).

Filipeni 3.11: „Ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.” Pavel nu ar fi putut vorbi în felul acesta dacă ar fi numai o singură înviere, la care ar ajunge atât cei drepţi cât şi cei nedrepţi în acelaşi fel şi fără vreun efort.

Învăţătura, pe care Pavel o dă corintenilor cu privire la ordinea în care are loc învierea este în deplină concordanţă cu ideea referitoare la o înviere specială a Adunării la venirea viitoare a lui Hristos, după care urmează o altă înviere pentru restul morţilor, aşa cum vom vedea îndată. „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. (În nici un caz aceasta nu se poate referi la cei răi.) În urmă, va veni sfârşitul” (1 Corinteni 15.22-24).

Să rămânem un moment la Ioan 5.28,29, deoarece locul acesta este deseori citat ca dovadă pentru o singură înviere, şi să încercăm să înţelegem corect gândurile Domnului exprimate aici. Isus, acuzat de iudei de hulă împotriva lui Dumnezeu, deoarece El S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu, se justifică prin aceea că El arată că Tatăl a dat putere Fiului ca să facă tot ce face Tatăl. Tatălui însă ai aparţine darea vieţii, învierea şi judecata; şi Fiul face pe deplin aceleaşi lucruri, aşa cum citim începând cu versetul 24: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Aceasta este aducerea la viaţă a morţilor spiritual prin credinţa în cuvântul lui Isus. Prin aceasta am spus totul despre această temă.

„Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei care-L vor asculta vor învia.” Nu merge Domnul acum mai departe, prin aceea că repetă gândul amintit mai înainte, şi nu include El în acesta şi învierea trupului acelora care în sens spiritual au fost făcuţi vii prin credinţa în cuvântul Său? Dacă nu ar fi aşa, atunci acest verset nu ar avea nimic de adăugat la cel anterior. Însă sub această premisă expresia „vor învia” este cu atât mai bine aleasă, cu cât ea desemnează atât transformarea sfinţilor în viaţă, în care ce este muritor a fost înghiţit de ce este nemuritor (2 Corinteni 5.4), cât şi învierea sfinţilor morţi, care vor ieşi din mormintele lor. Este într-adevăr adevărat că Isus desemnează momentul acesta cu cuvintele: „vine ceasul, şi acum a şi venit”, un mod de exprimare pe care El l-a folosit în discuţia cu femeia samariteancă, ca să descrie timpul Adunării (Ioan 4.23). Aceasta are loc aşa, pentru că realmente învierea minunată a Adunării este revelarea deplină a vieţii lui Hristos, care începând de acum este în ea (Coloseni 3.3-4). Învierea ei nu este despărţită prin nici un eveniment sau printr-o perioadă intermediară de ceasul pelerinajului ei aici jos pe pământ. Ea este numai ultima „clipă”, ultima „clipeală” a acesteia (1 Corinteni 15.52). De ce ea ar trebui să fie despărţită în cuvintele Domnului?

„Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine” (versetul 26). Aceasta aminteşte de cuvintele lui Isus adresate lui Petru: „Pe această Piatră (pe Fiul Dumnezeului celui viu) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16.18). Ca Fiu al Dumnezeului celui viu am viaţa în Mine, aşa cum Tatăl are viaţa în Sine Însuşi; şi aşa cum Eu am viaţa, tot aşa o vor avea şi aceia care Îmi aparţin. Aşa cum Eu am ieşit biruitor din Hades, tot aşa şi ei vor ieşi din el. Pentru că Eu trăiesc, şi ei vor trăi. „Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în slavă” (Coloseni 3.3-4).

„Şi El I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului” (versetul 27). După învierea minunată şi înălţarea la cer a Adunării prin glasul „Fiului lui Dumnezeu” vine judecata exercitată prin „Fiul Omului”; o judecată care se extinde de la judecata asupra naţiunilor, la venirea Sa, până la judecata asupra morţilor mari şi mici înaintea marelui tron alb.

„Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată” (versetele 28 şi 29). Nu vă miraţi de faptul că Fiul Omului va judeca, căci Lui I se cuvine şi să învieze morţii. „Vine ceasul ...” Ceasul Adunării, taina ascunsă, a durat deja 1800 de ani [articolul este din anul 1856; nota redacţiei]; şi noi nu putem spune cât va mai dura. Şi nimic nu este împotriva gândului că ceasul, despre care este vorba aici, nu va mai dura cel puţin o mie de ani; şi el este atât un ceas al învierii cât şi un ceas al judecăţii. – La început va avea loc aceeaşi înviere, la venirea Fiului Omului, imediat după necazul cel mare. Despre această înviere – sau cel puţin despre o parte a celor înviaţi, şi anume aceia care înviază pentru viaţă – vorbeşte Isus în Luca 20.35; căci aici totul poartă un caracter iudaic. Această învierea era aceea pe care Daniel a văzut-o în capitolul 12.2 (şi nu Adunarea), deoarece ea are loc după necazul cel mare. De altfel şi profetul spune în locul acesta: „mulţi” (nu toţi), „care dorm în ţărâna pământului”. Deci nu corespunde în totalitate cu ceea ce a spus Isus: „Toţi cei din morminte ...”. Aceasta este aşa, căci realmente după o mie de ani are loc învierea acelora care până atunci au rămas în morminte, ca să apară înaintea marelui tron alb. Expresia Domnului: „Toţi cei din morminte”, desemnează, după cum mi se pare mie, totalitatea acestora, în afară de adunarea celor înviaţi, şi anume a tuturor, fără să lipsească măcar unul.

Însă înainte de toate avem în Apocalipsa 20.4-6 două învieri clar diferenţiate între ele: „Întâia înviere”, care eliberează pentru totdeauna de puterea morţii, şi „învierea celorlalţi morţi”. Aflăm de asemenea, ceea ce nu se spune niciunde în altă parte, că între aceste două învieri este o perioadă de timp de cel puţin o mie de ani.

Se va spune că această primă înviere ar fi o înviere spirituală? Atunci şi a doua înviere, care constă din „ceilalţi morţi”, ar trebui să fie de asemenea spirituală; căci această expresie „ceilalţi morţi” arată că aceştia au aceeaşi natură cu morţii care au ieşit deja mai înainte dintre ei; şi în acest caz nu ar fi o înviere. De altfel în prima parte a versetului 4 găsim Adunarea: „Şi am văzut nişte scaune de domnie şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata” (vezi şi 1 Corinteni 6.2). Vedem apoi alţi sfinţi, care de asemenea constituie o parte a învierii, dar care nu aparţin Adunării, deoarece ei au trecut prin necazul cel mare, pentru care Adunarea are făgăduinţa să fie păzită de ceasul lui. Ei nu s-au închinat nici înaintea fiarei şi nici înaintea chipului ei şi nu au primit semnul nici pe fruntea şi nici pe mâna lor. Nu sunt aceia despre care este vorba în Apocalipsa 6.9-11, atât cei care au fost omorâţi deja atunci, cât şi cei care vor fi omorâţi începând din momentul acela?

Deci părerea obişnuită despre o singură înviere simultană a celor drepţi şi celor nedrepţi, care trebuie să aibă loc în momentul dinaintea ultimei judecăţi, nu este justificată, dacă cercetăm serios întrucâtva locurile din Scriptură care se referă la această temă.

Dacă este numai o singură înviere, care are loc în momentul când cerul şi pământul vor dispărea dinaintea scaunului de domnie mare şi alb (Apocalipsa 20.11-13), cum se poate atunci explica Romani 8.18-23, unde readucerea la viaţă a acestei creaţii este legată evident de răscumpărarea trupurilor sfinţilor, şi anume de învierea lor? Cum se pot explica locuri ca cele din Matei 19.28-29; 1 Corinteni 6.2; Apocalipsa 2.26-27; Isaia 25.8-10, comparate cu 1 Corinteni 15.54? Într-adevăr vedem în Isaia 25.8-10 că, după ce moartea a fost înghiţită de biruinţă, Domnul va călca Moabul în picioare, cum este călcat în picioare paiul în bălegar. Însă aceste cuvinte sunt folosite în 1 Corinteni 15.54 pentru învierea sfinţilor, aşa că, după ce această înviere a avut loc, Moab va fi călcat în picioare. Se încearcă explicarea acestui fapt în sistemul unei singure învieri!

Nu numai Adunarea va învia înaintea celor răi, care vor fi păstraţi legaţi în legăturile morţii până la judecata finală, ci şi – când Fiul Omului va veni în slava Sa ca să judece lumea şi să elibereze pe Israel – sfinţii acestui popor şi alţii, care erau în legătură cu El, vor învia, ca să aibă parte de Împărăţie, precum şi, după cum se pare, să judece răul. Atunci va învia Daniel, Isaia şi mulţi alţii, şi ei vor avea „partea lor la sfârşitul zilelor”.

Însă unii vor fi treziţi ca să aibă parte de ocară şi ruşine veşnică, căci „a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul” (Apocalipsa 11.18; Isaia 25.8; 26.19,21; Daniel 12.2,13; Matei 11.20-25; 12.41-42; Luca 10.2-14; 11.30-33; 2 Timotei 4.1; 1 Petru 4.5). Atunci va avea loc în sfârşit eliberarea lui Israel prin Fiul Omului aflat în glorie, şi învierea sfinţilor morţi ai acestui popor este numai primul act al acestei eliberări, aşa cum învierea morţilor Adunării este primul act al salvării Adunării.

Aceste învieri diferite sunt într-adevăr uneori rezumate în două învieri: învierea celor drepţi şi învierea celor nedrepţi (Ioan 5.29) sau în întâia înviere şi învierea celorlalţi morţi (Apocalipsa 20). Şi într-adevăr în ceea ce priveşte caracterul celor înviaţi sunt numai două categorii, drepţi şi nedrepţi – şi anume cei care înviază pentru viaţă şi cei care înviază pentru judecată. La fel în ceea ce priveşte timpul acestor învieri ele se pot rezuma în două: unii vor învia la venirea Domnului (în sensul general al cuvântului, fără a diferenţia venirea Sa pentru Adunare şi venirea Sa pentru Israel) şi alcătuiesc împreună „întâia înviere”; cealaltă o constituie „ceilalţi morţi”.

Oricare ar fi greutăţile legate de această temă, dacă se doreşte să fie înţeleasă, rămâne totuşi clar (şi aceasta vrem în principal să prezentăm) că învierea Adunării este total diferită de învierea celor răi, atât în ceea ce priveşte timpul, cât şi în ceea ce priveşte principiile după care are loc.

În ceea ce priveşte timpul, cei răi – cu excepţia acelora care erau în relaţie cu Israel şi care vor fi judecaţi în momentul salvării acestui popor – rămân în legăturile morţii, până când Domnul îi va chema la judecată înaintea marelui tron alb. Adunarea, ca cel dintâi rod al creaţiei noi, va învia înainte de împlinirea veacului, la venirea Domnului, şi va fi răpită spre a-L întâmpina. „Dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai Lui” (1 Corinteni 15.23).

În ceea ce priveşte principiile după care au loc, cei răi vor învia prin puterea de nebiruit a Domnului, care îi cheamă la judecată. Cei care au fost deja îndreptăţiţi, Adunarea devenită părtaşă vieţii spirituale a Capului ei înviază prin apropierea acestui Cap minunat, care face parte de viaţa Sa trupească mădularelor Sale care dorm în ţărâna pământului. Cei care au adormit în Hristos sunt ca un trup solidificat, care primeşte iarăşi viaţă şi se ridică la apropierea Capului viu, care îl cheamă şi care vine ca să fie unit cu El.

Cu privire la punctul 2:

„Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh.” Chiar dacă aici nu se spune direct despre transformarea celor în viaţă, totuşi aceasta se subînţelege: căci noi nu putem fi răpiţi cu aceste trupuri grele şi neputincioase să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi nu putem locui cu ele în cer şi savura bucuria Sa. Pavel spune în altă parte: „Carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu şi nici putrezirea nu poate moşteni neputrezirea.” El adaugă totodată: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: ‚Moartea a fost înghiţită de biruinţă’” (1 Corinteni 15.50-54). „Atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3.2).

„Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile” (Filipeni 3.20-21).

Drept urmare Pavel aştepta transformarea şi nu moartea, aşa cum spune el în 2 Corinteni 5.4: „Nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă”; cu toate că el era gata pregătit să treacă prin moarte, dacă Dumnezeu îl va chema la aceasta; ceea ce îi părea să fie mult mai bine, decât să fie în trupul acesta departe de Domnul (Filipeni 1.21-24).

Dar în loc să se păstreze această aşteptare despre care vorbeşte Pavel şi împreună cu el să se repete: „Nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi”, nu s-au ruşinat să-l acuze de minciună, spunând: un lucru este sigur, că noi toţi trebuie să murim; şi astfel sufletele şi inimile creştinilor au fost îndepărtate de la aşteptarea Domnului,-  aşteptare, care după har, este imboldul cel mai puternic al oricărei devotări şi al oricărei ascultări cu bucurie -, ca să le îndrepte spre moarte, la această plată a păcatului, care la urma urmei poate aduce numai o ascultare constrânsă şi înrobitoare. Însă se spune deseori, crezându-se că se citează un cuvânt din Scriptură, că tuturor oamenilor le este rânduit să moară o dată. Dar Cuvântul nu spune aceasta, căci atunci ar fi în contradicţie cu sine însuşi. El spune: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9.27-28).

Corespunzător ni se spune că este rânduit oamenilor, celor mai mulţi oameni, să moară o singură dată, şi totodată ni se aminteşte că Hristos va fi văzut, nu cu privire la păcat, de unii a doua oară, deci care nu vor muri, şi anume de aceia care, aşteptându-L să le aducă mântuirea, vor trăi în momentul venirii Sale.

Cu privire la punctul 3:

În acest moment, în această clipeală din ochi, atât cei înviaţi cât şi cei transformaţi „vor fi răpiţi toţi împreună, în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh”. Enoh şi Ilie au avut deja privilegiul să părăsească pământul, ca să se înalţe la cer, fără să treacă prin moarte. Enoh, după cum se pare, nu a avut martori ai răpirii sale, despre care noi nu cunoaştem detalii. Ilie, ca proroc al legământului, care a fost dat însoţit de furtună, fulgere şi tunete, a fost răpit la cer într-un vârtej de vânt, într-un car de foc şi cai de foc. Isus ca Mijlocitor al unui legământ mai bun, un legământ al harului, a fost răpit în nor. Adunarea, trupul Lui, va fi răpită la fel ca El.

De altfel nu va fi o transformare înceată şi dureroasă, aşa ca un cocon, al cărui nou născut trebuie să-şi scutere somnul lui lung şi aripile neîndemânatice, înainte ca el să poată să se ridice bucuros în văzduh. Nu va nici măcar aşa cum a fost la învierea lui Lazăr, care a ieşit din mormântul lui înfăşurat în făşiile de pânză, care au trebuit să fie desfăcute, ca să poată merge. Într-o clipă, într-o clipeală va avea loc această înviere a sfinţilor morţi şi transformarea sfinţilor vii, aşa cum va fi fără îndoială şi răpirea pentru întâmpinarea Domnului.

Aşa se va împlini făgăduinţa frumoasă, pe care Domnul a dat-o ucenicilor Săi, înainte ca El să-i părăsească: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan 14.2,3).

În felul acesta se desăvârşeşte în final lucrarea lui Dumnezeu în aleşii Săi. Această desăvârşire este totodată ultimul cuvânt al chemării noastre cereşti, fără de care noi niciodată nu am fi avut o noţiune clară şi desăvârşită despre ea.

Adunarea este Eva cerească, care, după ce a fost luată din coasta soţului ei, în timp ce El stătea pe scaunul de domnie al Tatălui Său, la trezirea Sa Îi va fi prezentată ca soţie minunată, „fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5.27).

Deoarece Dumnezeu ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii, atunci El ne-a „adus la viaţă, ne-a înviat şi ne-a pus să şedem în locurile cereşti” , căci „pe aceia, care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi” (Romani 8.29; Efeseni 1.2-3; 2.5-6). Însă acest plan al dragostei libere şi plină de har a Tatălui a început Fiul să-l îndeplinească în noi, atunci când El ne-a atras la Sine şi prin credinţă ne-a unit cu Sine. Aşezaţi astfel în părtăşie cu El, noi am primit într-o anumită măsură felul Lui de gândire şi suntem o reflectare a chipului Său. El vrea să desăvârşească aceasta, prin aceea că aduce la viaţă trupurile noastre moarte şi le transformă în asemănare cu trupul Său minunat. Domnul ne-a despărţit deja de lume într-o anumită măsură, prin aceea că ne-a făcut să vedem nimicnicia şi stricăciunea ei şi a atras spre Sine sentimentele şi înclinaţiile noastre. Şi aceasta vrea El să desăvârşească, prin aceea că El ne ia la Sine pe nori în afara lumii.

Instrumentul folosit de Domnul pentru această lucrare demnă de admiraţie este totdeauna acelaşi, şi anume Cuvântul Său. Cuvântul Său, venit probabil din gura unui credincios slab şi dispreţuit de lume, este cel care ne face vii şi ne desparte de lume, ca să ne lege cu El. Cuvântul Său va fi de asemenea cel care, dar ca strigăt poruncitor, va răsuna din cer cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, care va aduce la viaţă ultima părticică a trupului nostru şi ne uneşte cu El pentru totdeauna. Aceia care au auzit glasul Său, care i-a chemat la credinţă şi pocăinţă, şi i-au dat ascultare, vor auzi glasul Său minunat ori în morminte, şi vor ieşi afară din ele, ori în slăbiciunea trupului acesta muritor, şi vor fi transformaţi. Dimpotrivă aceia care au refuzat să audă glasul Său şi să-i dea ascultare, când acesta i-a chemat la pocăinţă, vor rămâne în legăturile morţii, până când vor învia pentru judecată.

În felul acesta, Doamne Isuse, cuvântul Tău, glasul Tău binecuvântat împlineşte totul în toţi ai Tăi, aşa cum Tu ai spus: „Oile Mele ascultă glasul meu şi Mă urmează.”

Cu cât mai frumos şi mai plăcut ne-ar răsuna glasul plăcut al lui Isus, dacă totdeauna ne-am gândi că el va răsuna în curând în nori, ca să facă vii trupurile noastre muritoare şi să ne ia la Sine în cer, pentru ca acolo unde este El să fim şi noi! Ah! Dacă cel necredincios ar putea crede, că glasul care acum îl cheamă prin Evanghelie şi care lui îi pare a fi numai slăbiciune şi nebunie, este singurul glas care nu numai va da pace sufletului Său, ci el poate şi să aducă la viaţă trupul său! Dacă el ar putea crede, că acest glas, care acum vorbeşte despre har şi iertare, se va transforma într-o sabie cu două tăişuri, ca să lovească popoarele cu el, şi într-o flacără de foc, ca să facă răzbunare asupra acelora care nu cunosc pe Dumnezeu şi nu ascultă de Evanghelie! Dacă în sfârşit el ar putea crede, că el este glasul atotputernic al Aceluia, de care trebuie să asculţi, atunci când el va constrânge pe cei mici şi pe cei mari să apară înaintea Lui, ca să fie judecaţi după faptele lor! Însă acestea sunt lucruri pe care numai Duhul le poate descoperi.

Nouă ni se cuvine, fraţi preaiubiţi în Domnul „şi părtaşi ai chemării cereşti”, să mulţumim fără încetare lui Dumnezeu, „căci de la început Dumnezeu ne-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului, la care El ne-a chemat prin Evanghelie, ca să căpătăm slava Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tesaloniceni 2.13-14).

Fie ca această speranţă fericită, în timp ce o înţelegem tot mai mult prin credinţă, să servească spre mângâierea şi sfinţirea noastră, aşa cum s-a spus: „Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.” – „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Tesaloniceni 4.18; 1 Ioan 3.3).

Plângem noi după prietenii dragi, care au adormit în Domnul? Să nu fim trişti; căci El Însuşi Se va arăta din cer, şi la strigătul Lui mai întâi vor învia aceşti preaiubiţi, şi noi, care trăim, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori în întâmpinarea Domnului în văzduh şi vom fi pentru totdeauna la El. Atunci se vor sfârşi toate aceste despărţiri provocate de împrejurări, aceste necesităţi amare ale vieţii, aceste despărţiri deseori aşa de dureroase, pe care le-a adus păcatul între aceia care sunt totuşi numai un singur trup şi care ar trebui să fie o inimă şi un suflet. În casa Tatălui toţi copiii vor fi adunaţi în jurul Celui care este „Cel întâi dintre cei adormiţi”, fără să lipsească măcar unul şi fără să trebuiască să te temi că va avea loc iarăşi vreo despărţire. Dar dacă trebuie să plângem, atunci să nu plângem ca aceia care nu au nici o speranţă, ci să ne mângâiem unii pe alţii cu gândul că „totdeauna noi vom fi la Domnul”.

Dacă trupul acesta prin slăbiciunile lui ne este o povară, pe care trebuie s-o purtăm anevoios, şi dacă aceasta ne împiedică să glorificăm pe Domnul prin activităţile noastre, aşa cum ne dorim, să ne gândim totuşi permanent că Domnul, când va veni, va transforma trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă. Aşa cum noi purtăm acum chipul lui Adam pământesc – un izvor al durerilor şi suspinelor -, tot aşa vom purta chipul lui Adam cel ceresc – un izvor al gloriei şi fericirii. Atunci vom vedea pe Domnul faţă către faţă şi Îi vom sluji fără oboseală şi slăbiciune. Aveţi încă puţină răbdare şi curaj, să-L glorificăm, dacă El ne cheamă la aceasta în suferinţe şi slăbiciuni. „El va veni curând şi nu va întârzia.”

Suferim din cauza sărăciei, a nedreptăţii din partea oamenilor sau a prigoanelor lor, şi în privinţa aceasta, pentru mângâierea noastră Cuvântul ne îndreaptă atenţia spre venirea Domnului (Iacov 5.7), prin aceea că el ne învaţă că brutalitatea, nedreptatea şi subjugarea vor domni pe pământ până va veni Domnul să nimicească pe aceia care strică şi ca să înnoiască toate lucrurile prin prezenţa Sa minunată. Însă noi vom fi adunaţi la El înainte să vină ziua aceasta, departe de lume şi de rău. „Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaia timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape.”

Cât de mângâiaţi am fi noi în toate necazurile noastre, dacă totdeauna am avea înaintea ochilor acest moment fericit, când Domnul ne va unii pentru totdeauna la Sine! Căci care necaz nu va dispărea atunci ca un vis dimineaţa? Şi cât de mult ar contribui această mângâiere la sfinţirea noastră! Căci de unde vin cârtirile, râvna, gelozia, zgârcenia şi multele pofte, care se luptă împotriva sufletului, dacă nu din cauză că speranţa unirii noastre în curând cu Domnul nu este vie în noi? Atunci inimile noastre sărmane, care asemenea plantelor căţărătoare, care au nevoia să se lege de ceva, se leagă de pământ, deoarece ele nu se pot agăţa de cer. Dar dacă această speranţă ne înviorează, atunci râvna, cârtirea şi aşa mai departe, vor face loc unei aşteptări blânde şi răbdătoare, chiar şi bucuriei şi aduceri de mulţumire; şi în loc să fim atraşi spre cele pământeşti, vom fi atraşi spre cele cereşti; atunci inima noastră va fi deja în cer, în timp ce picioarele noastre umblă aici pe pământ. Aşa sfinţeşte Mântuitorul pe ai Săi; mai întâi prin harul Său şi apoi prin nădejdea gloriei Sale, care este totodată o completare a acesteia. Când El în harul Său ne-a spus: „Du-te în pace, păcatele îţi sunt iertate!”, atunci El a luat de pe inimile noastre povara, care aproape le zdrobea; El ne-a adus la Sine, ruşinaţi de răutatea noastră şi de dragostea Sa. Atunci am simţit nevoia să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru Acela care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru noi. Prin faptul că ne spune: „Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi, El mută nădejdea noastră, comoara noastră, viaţa noastră în cer. El face din noi cetăţeni ai cerului, care aici jos pe pământ sunt pentru scurt timp străini şi călători (Tit 2.11-14). Dar Domnul să ne îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi răbdarea lui Hristos (2 Tesaloniceni 3.5)!