4   Ce „învăţătură” vestea Pavel? - D. Schürmann / S. Isenberg 

„… acesta Îmi este un vas ales,

ca să poarte Numele Meu înaintea naţiunilor

şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israel.”

Faptele Apostolilor 9.15

4.1   Rusalii – ora naşterii Adunării (Bisericii)

Deja cu mult timp înainte[1] de evenimentele care au marcat marele punct de întoarcere (omorârea cu pietre a lui Ştefan şi convertirea lui Pavel; vezi § 3.7), a avut loc ceva minunat şi unic în felul lui: Dumnezeu a împlinit făgăduinţa darului Duhului (Faptele Apostolilor 1.8). Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu l-a revărsat la Rusalii peste credincioşii adunaţi (Faptele Apostolilor 2.1-4), Şi-a făcut locuinţă în fiecare credincios în parte, şi împreună prin Duhul „au fost botezaţi într-un singur trup” (1 Corinteni 12.13), „o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2.22). Şi în zilele noastre fiecare care vine la credinţă şi primeşte Duhul Sfânt şi este pecetluit cu El (Efeseni 1.13) – fie el iudeu sau păgân -, este adăugat în acelaşi fel la acest un singur trup (1 Corinteni 12,13). Acest trup este un organism nou sau, să vorbim în limbajul din Efeseni 2.15, un „om nou”. Capul acestui un singur trup pe pământ este Hristos glorificat în cer, şi credincioşii sunt mădularele acestui trup. Toate acestea nu erau cunoscute ucenicilor la Rusalii. Acest adevăr a fost făcut cunoscut abia prin apostolul Pavel.

4.2   „Învăţătura” apostolului Pavel

De unde a ştiut apostolul Pavel aşa de exact, că toţi credincioşii – fie ei dintre iudei sau dintre naţiuni – alcătuiesc împreună un singur trup? De unde şi-a luat el dreptul să vestească lucruri care nu sunt amintite nici în Vechiul Testament şi pe care nici ucenicii nu le-au auzit de la Domnul Însuşi în timpul vieţii Sale pe pământ? Pavel a fost folosit de Dumnezeu în mod foarte deosebit, ca „vas ales” (Faptele Apostolilor 9.15) să aducă la lumină lucruri care erau ascunse în veacurile anterioare (Efeseni 3.9). El Însuşi spune, „că prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina” (Efeseni 3.3).

Pavel scrie ceva foarte ciudat lui Timotei, copilul său în credinţă: „dar tu ai cunoscut (ai înţeles) cu exactitate învăţătura mea” (2 Timotei 3.10). Ce voia să spună Pavel prin aceasta? Avea el o „învăţătură specială”, aşa că putea vorbi despre învăţătura lui? Da, într-un anumit fel avea! Însă această învăţătură nicidecum nu stătea în opoziţie cu învăţătura celorlalţi apostoli. Evanghelia, pe care ei o propovăduiau, a pus baza (1 Corinteni 15.3,4,11). Însă Pavel a fost „ales dinainte”, ca să cunoască voia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 22.14), să vestească „tot planul lui Dumnezeu” şi să „întregească Cuvântul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20.27; Coloseni 1.25). Învăţătura lui cuprindea o nouă revelare, a cărei administrare Dumnezeu a încredinţat-o numai lui: „Şi m-am suit (este vorba de Ierusalim şi strângerea laolaltă a celorlalţi apostoli) potrivit unei descoperiri şi le-am prezentat Evanghelia pe care o predic printre naţiuni” (Galateni 2.2). Deci Evanghelia lui Pavel se deosebea de Evanghelia celorlalţi apostoli, pe care ei au predicat-o până atunci, căci altfel el nu trebuia să le prezinte Evanghelia lui.

R. A. Huebner scrie:

Noi trebuie să diferenţiem lucrurile, fără să le despărţim sau să le separăm cu forţa. Dacă privirea noastră la Evanghelie este lărgită şi lucruri noi sunt descoperite, noi niciodată nu ar trebui să gândim că celelalte aspecte ale Evangheliei, care nu sunt aşa de cuprinzătoare, ar fi din cauza aceasta mai puţin importante.[2]

Ceea ce este mai mare (Evanghelia lui Pavel) include deci ceea ce este presupus mai mic, dar nu invers. Pavel a fost foarte echilibrat în predicarea lui: el a învăţat pe credincioşi nu numai „în tot planul” lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20.27), prin aceea că a făcut cunoscut taina despre Hristos şi Adunarea Sa, ci pretutindeni el a predicat şi „Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20.25; 28.31) şi a mărturisit că Isus Hristos este Domn.

În timp ce Domnul înviat a autorizat pe ucenici să meargă în lume şi să boteze toate naţiunile (Matei 28.19)[3], El nu a dat lui Pavel această misiune: „Pentru că Hristos nu m-a trimis să botez” (1 Corinteni 1.17). Dacă Matei 28.19 ar fi „ordinul de plecare” al Adunării[4], atunci Pavel ar fi fost neascultător; în loc să boteze, el a primit o cu totul altă misiune. Lui Petru i s-au încredinţat „cheile Împărăţiei cerurilor” (Matei 16.9); în legătură cu această slujbă practica botezului stă pe prim plan.[5] Pavel dimpotrivă era „vasul ales” (Faptele Apostolilor 9.15), ca să prezinte planul lui Dumnezeu referitor la Hristos şi Biserica Sa. Dacă nu am lua seama la învăţătura lui Pavel, nu am putea cunoaşte „tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20.27). În partea a treia, nucleul cărţii (§§ 8-13), ne vom ocupa detaliat cu învăţătura lui Pavel.

Ceilalţi apostoli au fost trimişi pe pământ (Ioan 20.21) de Domnul înviat; mai târziu ei au văzut cum un nor L-a luat când S-a înălţat la cer. Pavel dimpotrivă a fost chemat şi trimis de Domnul glorificat în cer; ca să zicem aşa, el a avut voie să privească înapoia norului şi a văzut pe Domnul îmbrăcat cu gloria pe care o avea şezând la dreapta lui Dumnezeu. Domnul i-a făcut cunoscut scopul acestei apariţii: „… căci pentru aceasta M-am arătat ţie, ca să te rânduiesc slujitor şi martor, atât al celor ce ai văzut, cât şi al celor în care Mă voi arăta ţie” (Faptele Apostolilor 26.16). Deci era vorba de două lucruri: de lucrurile pe care Pavel le-a văzut, şi de lucrurile pe care Domnul i le va arăta mai târziu. Faptul că Pavel a văzut pe Domnul ca Om glorificat a marcat propovăduirea lui: înainte de toate el a accentuat gloria Domnului înălţat, cu toate că el a vestit desigur pe Hristos şi ca Cel răstignit (1 Corinteni 1.23-25[6]; Galateni 3.1).

Rezumând putem spune că fără slujba şi învăţătura lui Pavel noi nu putem înţelege tot planul lui Dumnezeu şi împiedicăm pe Duhul Sfânt „să ne călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16.13). Persoana lui Pavel este foarte controversată în creştinătate, şi deseori „cuvintelor Domnului” (evangheliile) li se atribuie valoare mai mare decât învăţătura şi slujba lui Pavel[7]. Domnul Isus Însuşi a atras atenţia ucenicilor Lui scurt înainte de moartea Sa, că numai pe baza cuvintelor Lui ei nu vor putea cunoaşte „tot planul lui Dumnezeu” (Ioan 16.12).

J. N. Darby a constatat:

Dacă te preocupi exclusiv de felul cum să întâmpini nevoia păcătosului – oricât de necesar ar fi aceasta …-, în felul acesta se pune o bază îngustată pentru creşterea ulterioară.[8]

Deci slujba lui Pavel nu se limitează la întâmpinarea păcătosului în nevoia sa. Este vorba de mult mai mult: fiecare credincios trebuie „prezentat desăvârşit[9] în Hristos” şi trebuie să devină „împliniţi” în El (Coloseni 1.28; 2.10).

4.2.1   „… ce ai văzut” - Evanghelia

… căci pentru aceasta M-am arătat ţie, ca să te rânduiesc slujitor şi martor, … al celor ce ai văzut (Faptele Apostolilor 26.16).

Dar, ce a văzut Pavel? El a văzut că dispreţuitul şi răstignitul Isus din Nazaret a fost glorificat de Dumnezeu în cer. Acest Hristos în glorie privea pe ai Săi ca fiind una cu El. Cu toate că Pavel prigonea Biserica lui Isus, totuşi Domnul Isus i-a vorbit astfel: „Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi?” (Faptele Apostolilor 9.4). Pavel a trebuit să cunoască, că Biserica era aşa de strâns legată cu Hristos în cer, că persecutarea ei însemna persecutarea Domnului Isus Însuşi. Din glorie, Domnul în harul Său l-a făcut pe Pavel, cel dintâi dintre păcătoşi (1 Timotei 1.15), „un vas ales” (Faptele Apostolilor 9.15) şi i-a încredinţat „administrarea harului lui Dumnezeu” (Efeseni 3.2).

Ceea ce apostolului Pavel ca vas ales i-a fost încredinţat aici, el îl numeşte în epistola către Romani 16.25 „evanghelia mea”. Evanghelie (în greacă: evangelion) înseamnă „veste bună”, şi apostolul a primit cu adevărat o veste bună de la Hristos glorificat în cer. Era „Evanghelia gloriei lui Hristos” (2 Corinteni 4.4). Această Evanghelie era nu numai „o lumină mai presus de strălucirea soarelui” (Faptele Apostolilor 26.13), de care Pavel a fost orbit înaintea Damascului, ci era „strălucirea luminii cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4.6). Apostolul Pavel a avut voie să vadă ceva din faptul că Hristos a fost glorificat în cer şi a ocupat locul de cinste cel mai înalt. Pavel nu a văzut în primul rând pe Domnul Isus ca Om dispreţuit aici pe pământ, aşa cum au văzut ceilalţi apostoli, ci ca Om glorificat în cer, „încununat cu glorie şi onoare” (Evrei 2.7,9). Pavel a putut înţeleagă ceva din cât de mult trebuie să fi fost glorificat Dumnezeu prin Hristos, că Dumnezeu a încununat în felul acesta lucrarea Sa la cruce. Faptul că Pavel a văzut „gloria lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4.6), aceasta a marcat propovăduirea sa. Evanghelia, pe care el o vestea, se baza deci pe faptul că Hristos era glorificat în cer şi şedea[10] la dreapta lui Dumnezeu. Această cunoaştere a determinat nu numai viaţa lui Pavel (vezi Filipeni 3), ci a pus amprenta şi pe evanghelia sa (vezi § 5.2.7).

Hristos a revelat pe Dumnezeu pe pământ şi L-a glorificat în chip desăvârşit prin lucrarea Sa la cruce. Tocmai acolo la cruce, unde păcatul L-a provocat pe Dumnezeu în modul cel mai îngrozitor, a fost revelată pe deplin dragostea lui Dumnezeu, dreptatea, îndurarea, maiestatea – aceasta este gloria Sa – Lui, şi aşa mai departe. Vestea bună despre „gloria lui Hristos” (2 Corinteni 4.4) îşi are deci baza în glorificarea lui Dumnezeu. De aceea astăzi se vesteşte şi vestea bună, că Dumnezeu a fost glorificat. Gloria lui Dumnezeu a fost adusă la lumină în chip desăvârşit în toate privinţele prin Fiul Său. De aceea Pavel numeşte Evanghelia şi „Evanghelia gloriei fericitului Dumnezeu” (1 Timotei 1.11). Toate acestea arată latura evangheliei lui Pavel îndreptată spre Dumnezeu.

Tot aşa evanghelia lui Pavel conţine şi latura îndreptată spre om. Harul, pe care oamenii îl pot primi astăzi, corespunde gloriei cu care Hristos a fost glorificat. Aşa a putut fi vestită „Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20.24), după ce Domnul Isus a făcut ispăşirea şi a glorificat pe Dumnezeu prin lucrarea Sa pe crucea de pe Golgota. Harul putea acum să se reverse, şi aceasta nu numai spre iudei, ci şi spre naţiuni, care până în momentul acela erau fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume (Efeseni 2.5,8,12,13). Impresia corectă despre mărimea harului o primim dacă ne gândim la mărimea gloriei cu care Hristos a glorificat pe Dumnezeu. Şi dacă ne gândim la mărimea glorificării lui Hristos, vom înţelege mai bine mărimea harului, căci ambele se condiţionează reciproc. Deci bogăţia harului o cunoaştem prin aceea că păcătoşii pierduţi de odinioară sunt uniţi cu Hristos în modul cel mai strâns şi pot avea parte împreună cu El de binecuvântările pe care El le-a dobândit pe baza glorificării lui Dumnezeu. Cum arată această unire în modul ei practic o explică apostolul mai târziu în mod deosebit prin învăţătura despre un singur trup, care face parte din descoperirile în care Domnul S-a arătat mai târziu apostolului (Faptele Apostolilor 26.16).

Deci evanghelia lui Pavel nu era numai o propovăduire a „gloriei fericitului Dumnezeu” (1 Timotei 1.11) şi a acestei „glorii a lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos” (2 Corinteni 4.6), ci ea era şi „Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20.24), care acum putea fi oferită tuturor oamenilor, fără excepţie. Aceasta era realmente o veste bună, pe care apostolul a denumit-o „evanghelia mea”! Noi suntem repede înclinaţi să folosim harul lui Dumnezeu împotriva sfinţeniei lui Dumnezeu, prin aceea că spunem: Dumnezeu este lumină, dar Dumnezeu este şi dragoste. Însă harul lui Dumnezeu stă în deplină concordanţă cu Fiinţa Sa ca lumină şi cu Fiinţa Sa ca Dumnezeu sfânt şi drept. Har înseamnă mai mult decât o favoare nemeritată: Dumnezeu este pentru noi, şi anume în tot ce El este în Sine Însuşi – şi anume, lumină şi dragoste.

Acţiunea dumnezeilor păgânilor se bazează potrivit părerii lor pe bunul-plac al zeilor, acţiunea Dumnezeului cel viu dimpotrivă este totdeauna fidelă faţă de Sine Însuşi şi totdeauna este în concordanţă cu Fiinţa Sa. Harul Său nu este „har înaintea dreptului”, ci „har după drept” – „după” în sensul de „conform”. Dumnezeu trebuia să judece păcatul potrivit Fiinţei Sale. Această judecare a făcut-o în Fiul Său, şi Hristos a satisfăcut pe deplin cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu. Dumnezeu este lumină şi a fost satisfăcut şi glorificat ca Lumină în lucrarea de pe cruce.

Când lumina cade acum pe Hristos, Dumnezeu vede glorificarea pe care Hristos a făcut-o, şi când lumina cade asupra păcatului, Dumnezeu vede că păcatul a fost judecat la cruce în Hristos. Hristos „a fost făcut păcat” la cruce (2 Corinteni 5.21), şi păcatul a fost judecat în El (Romani 8.3). De aceea dragostea lui Dumnezeu poate merge la fiecare păcătos şi să-l roage: Vino! – Harul este acum liber să justifice acum pe păcătosul care crede, pe o bază absolut dreaptă  (Romani 3.26). Tot aşa lumina lui Dumnezeu cade acum asupra noastră şi nu mai găseşte nici un păcat, nimic necurat în noi. Dumnezeu ne priveşte ca drepţi, da, mai mult chiar: Dumnezeu ne vede în Hristos. Acesta este harul lui Dumnezeu!

Un Om a glorificat nespus de mult pe Dumnezeu prin dăruirea până în moarte, şi de aceea Dumnezeu poate acum să binecuvânteze nespus de mult pe oameni, dacă ei sunt uniţi cu acest Om, cu Hristos Isus. Ca să poată cunoaşte şi vesti harul în dimensiunea lui deplină descrisă ca mai sus, apostolul Pavel a trebuit mai întâi să vadă pe Domnul ca Om glorificat în cer. Glorificarea Domnului Isus în cer arată cât de mult a fost Dumnezeu satisfăcut prin lucrarea Fiului Său. Prin această lucrare s-a creat baza juridică dreaptă, aşa că Dumnezeu poate revărsa toată bogăţia harului Său peste oameni. Când Pavel deci mărturisea despre „Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20.24), el propovăduia vestea bună, că Dumnezeu este pentru noi, şi anume în tot ceea ce El este în Sine Însuşi. Desigur Dumnezeu a practicat harul şi mai înainte şi a lăsat să fie vestit. De la sine înţeles că Petru nu a vestit o evanghelie fără har. Dar evanghelia, pe care Petru o vestea, accentua latura îndurării: Dumnezeu Se îndură de suferinţa omului şi îl salvează, chiar dacă el nu merită.[11]

4.2.2.   „… cât şi al celor în care Mă voi arăta ţie” - tainele

… căci pentru aceasta M-am arătat ţie, ca să te rânduiesc slujitor şi martor, … al celor în care Mă voi arăta ţie (Faptele Apostolilor 26.16).

În ce constă arătarea de mai târziu a Domnului apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 26.16)? Pavel se referă la aceasta imediat după ce aminteşte de evanghelia sa în Romani 16.25,26, când spune: „Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi predicarea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei ţinute ascunsă timp de veacuri, dar arătată acum şi prin scrieri profetice, potrivit poruncii eternului Dumnezeu, făcută cunoscut tuturor naţiunilor, spre ascultarea credinţei.”

Despre ce descoperire este vorba devine clar, dacă studiem locurile unde Pavel scrie că el a primit o descoperire.

4.2.2.1   Împreună-moştenitor, din acelaşi trup, împreună-părtaş (Efeseni 3.3-6)

3 că prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina – după cum am scris mai înainte pe scurt, din care, 4 citind, puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos – 5 care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duh; 6 că naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie (Efeseni 3.3-6).

Aşadar toţi credincioşii, atât cei dintre iudei cât şi cei dintre naţiuni, stau pe aceeaşi treaptă, fără o poziţie de superioritate a unuia faţă de altul şi fără nici un „zid din mijloc al îngrădirii” (Efeseni 2.14). Ei sunt binecuvântaţi cu aceleaşi binecuvântări cereşti minunate şi legaţi în modul cel mai strâns unii cu alţii. Aceasta este în totală opoziţie cu făgăduinţele din Vechiul Testament (Deuteronom 28.13; Isaia 2.2-4; Mica 4.2; Zaharia 8.23). Acolo rămâne să existe distanţa între Israel şi Naţiuni, şi naţiunile vor fi binecuvântate în Împărăţia de o mie de ani numai indirect prin Israel. Aceasta am dovedit-o deja mai înainte prin unele locuri din Scriptură (vezi § 2.1). Punerea pe aceeaşi treaptă este ceva cu totul nou şi depăşeşte cu mult relaţiile din Vechiul Testament. Până acum nu a existat aşa ceva şi nici nu a fost făcut cunoscut prin Vechiul Testament, deoarece ar fi contrazis poziţia de frunte a lui Israel. Potrivit acesteia naţiunile vor veni la Israel, ca să trăiască de asemenea după Legea lui Dumnezeu şi ca să fie binecuvântate de Dumnezeu prin Israel (Isaia 2.2-4). Ele vor veni să apuce „poala aceluia care este iudeu” şi să se alipească de poporul Israel, ca împreună cu ei să aducă adorare lui Dumnezeu (Zaharia 8.20-23). Abia după ce Israel a fost pus deoparte prin lepădarea lui Mesia, s-a făcut loc pentru intercalarea unei alte chemări şi a devenit posibil ca această taină să fie descoperită. În § 10 ne vom ocupa în detaliu în privinţa aceasta.

4.2.2.2   Domnia asupra cerului şi pământului (Efeseni 1.9-11)

… 9 făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, 10 pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ; 11 în El, în care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale (Efeseni 1.9-11).

În această secţiune a epistolei către Efeseni ne este prezentată o administrare care este încă în viitor, care în epocile anterioare era o taină şi în Vechiul Testament nu era revelată sub forma prezentată aici. Lucrul cel mai înalt, pe care îl găsim în Vechiul Testament, este domnia asupra pământului întreg (Psalm 8). Aici dimpotrivă ne este prezentată unirea sub un Cap, Hristos, a sferei cereşti şi a sferei pământeşti, la guvernarea căreia vor avea parte credincioşii care fac parte din Adunare (Biserică) – „am primit o moştenire” -, uniţi în modul cel mai strâns cu El ca trup al Său şi să stăm alături de El ca mireasă a Lui. (La acest subiect vom reveni în § 10.)

4.2.2.3   „Hristos în voi“ (Coloseni 1.26,27)

… 26 taina cea ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi, 27 cărora Dumnezeu a vrut să le facă cunoscut care sunt bogăţiile gloriei tainei acesteia printre naţiuni, care este Hristos în voi, speranţa gloriei; (Coloseni 1.26,27).

Apostolul vorbeşte aici despre ce înseamnă taina: Hristos locuieşte în credincioşi. Aceasta nu corespunde nicidecum aşteptărilor lui Israel cu privire la Mesia. (Vom reveni la aceasta în § 10.)

4.2.2.4   Frângerea pâinii (1 Corinteni 11.23,26; 10.16,17)

23 Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine … 26 Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El. (1 Corinteni 11.23,26).

16. … Pâinea, pe care o frângem nu este ea comuniunea trupului lui Hristos? 17 Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine. (1 Corinteni 10.16,17)

Dumnezeu a revelat lui Pavel înţelesul Mesei Domnului. Această masă are importanţă nu numai pentru ucenicii care au fost prezenţi atunci când ea a fost instaurată, ci la fel pentru toţi credincioşii până în clipa când Domnul va fi revenit. Prin această masă ei vestesc moartea Sa.

Încă o taină referitoare la masa Domnului a revelat Domnul Isus lui Pavel, nu ucenicilor: prin frângerea pâinii credincioşii mărturisesc, că ei au părtăşia trupului lui Hristos şi toţi sunt uniţi într-un trup. Unitatea Bisericii şi unirea ei cu Hristos devin vizibile într-o singură pâine. Şi părtăşia trupului lui Hristos este exprimată în frângerea pâinii. Această învăţătură a fost vestită mai întâi prin apostolul Pavel. Domnul Isus a vorbit într-adevăr în seara cinei despre faptul că pâinea va deveni un semn al trupului Său (Matei 26.26), dar El nu a spus că o singură pâine va fi şi imaginea unei singure Biserici sau a unui singur trup, şi că oricine este născut din nou şi pecetluit cu Duhul Sfânt va fi un mădular al acestui trup (1 Corinteni 12.13; Efeseni 1.13). Vedem deci şi în 1 Corinteni capitolul 10 şi 11 că apostolul a primit descoperiri deosebite (vezi şi 1 Corinteni 4.1).

4.2.2.5   Răpirea (1 Corinteni 15.51-53; 1 Tesaloniceni 4.15-17)

51 Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, 52 într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Pentru că trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. 53 Pentru că putrezirea aceasta trebuie să se îmbrace în neputrezire şi ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire. (1 Corinteni 15.51-53)

15 Pentru că vă spunem aceasta prin Cuvântul Domnului, că noi, cei vii, care rămânem până la venirea Domnului, nu o vom lua nicidecum înaintea celor care au adormit; 16 pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; 17 apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul. (1 Tesaloniceni 4.15-17)

În aceste două locuri din Biblie este vorba de răpirea credincioşilor. Domnul Isus a vorbit cu ucenicii Săi numai foarte general despre venirea Sa. Că această venire se va împărţi în două faze, aceasta nu le-a făcut cunoscut. Acum credincioşii vor trebui să înveţe, că faza revenirii Domnului pentru Biserică se deosebeşte principial de faza revenirii pentru Israel. Când Domnul Isus va reveni odată în putere şi mare glorie pentru Israel, El Îşi va pune picioarele pe Muntele Măslinilor (Zaharia 14.4); însă când Domnul Isus va reveni pentru credincioşii Bisericii, aceasta va avea loc „într-o clipă, într-o clipeală din ochi” (versetul 52), şi credincioşii vor întâmpina pe Domnul în loc de pământ în văzduh (versetul 17). Şi aici devine clară deosebirea între Biserică şi poporul Israel. Creştinii credincioşi aparţin lumii cereşti, şi binecuvântările lor sunt în cer „sus, unde este Hristos” (Coloseni 3.1). Binecuvântările pentru Israel dimpotrivă se referă la pământ. Ei aşteaptă pe Mesia al lor pe pământ, tot aşa cum ei aşteaptă o Împărăţie a păcii pământească. (Acest complex de teme va fi tratat detaliat în § 17).

4.2.2.6   Taina din Romani 11

25 Pentru că nu doresc să nu ştiţi, fraţilor, taina aceasta, ca să nu fiţi înţelepţi în voi înşivă: pentru că lui Israel i s-a făcut orbire în parte, până va intra plinătatea naţiunilor; 26 şi astfel, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta neevlavia de la Iacov. 27 Şi acesta este legământul din partea Mea pentru ei, când voi înlătura păcatele lor“. (Romani 11.25-27)

În acest loc din Biblie este vorba despre o taină deosebită, care descrie legarea căilor lui Dumnezeu cu poporul Său ceresc şi a căilor Sale cu poporul pământesc. Vedem cum taina mare din epistola către Efeseni şi epistola către Coloseni este inserată în căile lui Dumnezeu pe pământ. Planurile lui Dumnezeu cu poporul Său Israel, care are o chemare pământească, au fost suspendate pentru un timp din cauza împietririi lui ca urmare a necredinţei. Din cauza aceasta legământul nou (vezi § 15), al cărui fundament a fost pus deja la cruce, nu a fost încă aplicat, şi Mesia nu a venit înapoi. În loc de aceasta Israel – cu excepţia unei părţi mici, rămăşiţa – va fi împietrit (Romani 11.7), „până va intra plinătatea naţiunilor” (verdetul 25). Abia după aceea „va veni Salvatorul” şi „tot Israelul” va fi mântuit (versetul 26). Aceasta era o parte deosebită a planului lui Dumnezeu, care este în concordanţă şi cu 2 Corinteni 3.14: „Dar gândurile lor au fost împietrite, pentru că, până astăzi, la citirea vechiului legământ, , acelaşi văl rămâne neridicat, pentru că el este desfiinţat în Hristos.” În Împărăţia de o mie de ani se vor împlini în sfârşit toate planurile de binecuvântare pentru Israel.

La taina din Romani 11 nu este vorba că Israel va fi binecuvântat sub Mesia al lui. Aceasta nu era o taină, căci a fost prorocit deja în Vechiul Testament. Şi tot la fel de puţin, taina nu constă în aceea că naţiunile vor fi binecuvântate după restaurarea lui Israel, căci şi această realitate a fost făgăduită în Vechiul Testament. Versetul 25 ne spune în ce constă taina: o parte din Israel a fost împietrită pentru un timp, şi în acest timp intră numărul deplin dintre naţiuni.[12]

4.2.3   Rezumat

Învăţătura lui Pavel se compune pe de o parte din Evanghelia lui Pavel, pe care el o numeşte şi „Evanghelia mea” (Romani 2.16; 16.25), şi pe de altă parte din vestirea tainei. „Evanghelia gloriei” (1 Timotei 1.11) este să zicem aşa un deschizător de uşi pentru revelarea tainei. Această slavă şi acest har al lui Dumnezeu sunt aşadar şi fundamentul pentru vestirea tainei. Romani 9-11 ne arată cum este integrat timpul „tainei” în căile lui Dumnezeu cu Israel şi că speranţele lui Israel nu au fost date la o parte pentru totdeauna.

Prin revelarea tainelor lui Dumnezeu avem o schiţare scurtă a întregii dezvoltări în timp a Bisericii:

1.      Efeseni 3.3-6 şi Coloseni 1.26,27 descriu înfiinţarea Bisericii potrivit planului veşnic al lui Dumnezeu şi fiinţa ei.

2.      În 1 Corinteni 11.23-26 este vorba de Cina Domnului, care potrivit capitolului 10.21 are loc la Masa Domnului. Acolo savurăm părtăşia trupului lui Hristos şi vedem într-o singură pâine un singur trup, prezentarea unităţii şi fiinţei Bisericii în timpul existenţei ei pe pământ.

3.      1 Corinteni 15.51-53 descrie luarea ei de pe pământ în cer, unde este patria ei propriu-zisă.

4.      Efeseni 1.9-11 constată că Hristos este Cap peste toate cele din cer şi de pe pământ şi că credincioşii Bisericii au parte împreună la moştenirea Sa.

Din locurile acestea din Biblie devine clar că Dumnezeu a introdus ceva cu totul nou şi El a folosit pe apostolul Pavel ca slujitor deosebit al Său ca să vestească aceste lucruri care mai înainte erau total necunoscute.

Graficul următor sintetizează încă o dată capitolul:

   Fig. 2 Învăţătura apostolului Pavel.