Isus Hristos pe drumul spre Golgota - Fritz von Kietzell

Baraba sau Isus?   (Matei 27.15-26)

În lupta mare dintre întuneric şi lumină, pe care am studiat-o, ne întâmpină în mod deosebit adevărul cuvântului pe care îl găsim scris la începutul evangheliei după Ioan: „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om [aceasta înseamnă: îl pune în lumină], venind în lume” (Ioan 1.9). Fie că este vorba de Iuda (sau unul din ceilalţi ucenici), de marii preoţi împreună cu toţi bătrânii şi cărturarii, sau de întreg sinedriul, sau de Pilat sau Irod sau, aşa cum vom vedea, de întreg poporul – cu cât ei vin mai aproape de razele „Luminii adevărate”, cu atât mai mult toţi trebuie să dea pe faţă adevărata stare a inimii lor.

La urechile guvernatorului ieşit din pretoriu afară ajunge o gălăgie furioasă. „Şi mulţimea, scoţând strigăte, a început să ceară lui Pilat ce avea obicei să le facă totdeauna” (Marcu 15.6-8). „La sărbătoare, Pilat le elibera un întemniţat, pe care-l cereau ei”, şi în afară de Domnul mai era în discuţie Baraba, un întemniţat ajuns evident în conflict cu legile potentatului străin. Nu era încă nicidecum clar spre cine se îndreptau dorinţele poporului. Înaintea ochilor guvernatorului se deschide în acest obicei (Luca 23.17) o cale nouă ca să evite luarea unei hotărâri din partea lui. „Şi Pilat, strângând pe preoţii cei mai de seamă, pe cei mari şi pe popor, le-a zis: ‚Mi-aţi adus înainte pe Omul acesta ca pe unul care abate poporul. Şi iată, după ce L-am cercetat amănunţit înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de nici unul din lucrurile de care-L acuzaţi. Şi nici Irod nu L-a găsit vinovat, căci ni L-a trimis înapoi; şi iată, El n-a făcut nimic vrednic de moarte” (Luca 23.13-15). El însuşi era convins de nevinovăţia Domnului, aşa cum el a spus deja odată (Luca 23.4), şi de asemenea şi Irod în felul cum L-a trimis înapoi a depus o mărturie elocventă despre – vorbim în sensul în care s-a exprimat el – lipsa de însemnătate şi lipsa de pericol  a acestui presupus concurent. Nu s-ar face de ruşine el şi funcţia sa de judecător roman cu condamnarea unui astfel de Om? „Eu deci, după ce-L voi pedepsi, Îi voi da drumul” (Luca 23.16).

Să nu reuşească şi de data aceasta – ca întotdeauna altă dată – supremaţia spirituală şi inteligenţa politică a acestui guvernator să influenţeze poporul acesta scindat în partide „pro” şi „contra”, ca cei rezervaţi din popor să câştige supremaţia? El speră în numărul mare al adepţilor Aceluia care sta înaintea lui, şi pe care marii preoţi erau geloşi. „Căci ştia că din invidie dăduseră pe Isus în mâinile lui” (Matei 26.18). Astfel el aruncă mărul discordiei între ei: „Vreţi deci să vă eliberez pe ‚Împăratul iudeilor’?” (Ioan 18.39). – „Pe care voiţi să vi-l eliberez: pe Baraba sau pe Isus, care se numeşte Hristos?” (Matei 27.17).

Aici era vorba de o hotărâre din partea poporului, aşa cum niciodată ea nu a avut loc şi niciodată nu va mai avea loc, pentru un moment crucial în istoria omenirii întregi. – Să presupunem că cineva citeşte pentru prima dată în viaţa sa această istorie impresionantă şi niciodată nu ar fi auzit de sfârşitul pe care Domnul slavei, Omul din cer, „l-a avut în Ierusalim”, - cum ar citi el cu respiraţia tăiată versetele care urmează! Când a venit hotărârea marilor preoţi şi a bătrânilor poporului, nu mai putea fi nici o îndoială că ei vor duce până la sfârşit planul demult pus la cale; şi momentele scurte, în care Pilat şi Irod, puşi la probă, s-au închis faţă de o cunoaştere mai bună şi faţă de poruncile cele mai simple ale bunătăţii omeneşti, trezesc într-un astfel de cititor numai interese temporale. Dar acum poporul, poporul Său – cum se va decide acest popor, cum vor face marea alegere, înaintea căreia era pus: Baraba sau Isus?

Mai putea fi, privind omeneşte, vreo îndoială – nu trebuia acum totul să se schimbe în favoarea Nazarineanului dispreţuit?

De la începutul slujbei Sale, pe tot drumul L-a urmat o mare mulţime de popor, da, „mulţimi” din toate colţurile ţării. Ei se înghesuiau în jurul Lui, aşa că „se călcau unii pe alţii” (Luca 12.1), „se înghesuiau spre El” (Marcu 3.10), „erau mulţi care veneau şi se duceau” (Marcu 6.31), aşa că El şi ucenicii Lui „nu aveau timp nici măcar să mănânce”, că deseori El nu reuşea să Se retragă în linişte, deoarece „toţi” „Îl căutau” mereu (Marcu 1.37). Cât de mult era El dorit de ei! Şi cu ce dragoste a întâmpinat El mereu nevoile lor! Cât de des citim despre El, că „I s-a făcut milă” (Matei 9.36) de ei, deoarece ei „erau ca nişte oi care n-au păstor”. El i-a învăţat, i-a hrănit, a vindecat pe toţi bolnavii lor şi pe cei slabi ai lor. Au rămas toate acestea fără ecou în inimile lor? Nu! Noi citim: „mulţimea cea mare Îl asculta cu bucurie” (Marcu 12.37), „toţi mărturiseau pentru El” (Marcu 4.22), „mulţimile au rămas uimite de învăţătura Lui” (Matei 7.28,29), „au slăvit pe Dumnezeu” (Matei 9.8; 15,31) din cauza minunilor pe care El le făcea, spunând: „Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel!” (Matei 9.33). Da, ei au recunoscut: „Cu adevărat Acesta este Prorocul cel aşteptat în lume” şi au vrut să-L facă împărat (Ioan 6.14,15).

Ce convoi mare a trecut atunci prin Ierihon urcând spre Ierusalim, la sărbătoare (Marcu 10.46)! Ce intrare triumfală în oraş! „Mulţimile care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă strigau: ‚Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului! Osana, în cele preaînalte!” „Toată cetatea a fost mişcată” (Matei 21.8 şi versetele următoare) şi a ieşit în întâmpinarea Lui. În astfel de împrejurări înţelegem bine că marii preoţi şi fariseii „se temeau de popor” (Luca 22.2); ei au mărturisit şi „au zis între ei: ‚Vedeţi că nu câştigaţi nimic: iată, lumea se duce după El!’” (Ioan 12.19).

Atunci când Pilat a pus mulţimii acea întrebare, un timp lucrurile stăteau pe muchie de cuţit: El nu s-a înşelat că va putea produce o cotitură în mijlocul mulţimii agitate. Dar înainte să se poată da un răspuns – Dumnezeu a permis aceasta -, el, şezând pe scaunul de judecată şi fiind gata să ia o hotărâre, este distras printr-un mesaj al soţiei sale, care a trimis să i se spună: „Să n-ai nimic a face cu Acel om drept, căci azi am suferit mult în vis din cauza Lui!” (Matei 27.19).

Acest moment a fost folosit cu iscusinţă de marii preoţi şi de bătrâni, prin aceea că „au agitat mulţimea ca să ceară lui Pilat să le elibereze mai bine pe Baraba” (Marcu 15.11), şi aceştia „au înduplecat mulţimile să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L omoare” (Matei 27.20). „Mai bine pe Baraba” – putea fi o caracterizare mai bună pentru conducătorii lui Israel? Însă poporul s-a dovedit demn de conducătorii lui.

Ştim foarte bine cât de nepotrivit este să îndrepţi „mulţimea” încoace şi încolo! Şi aici a reuşit foarte bine; şi când Pilat, cuprins de o teamă superstiţioasă din cauza visului şi întărit în planul său, se adresează din nou mulţimii cu o întrebare, spre uimirea lui şi totodată spre derutarea lui, îl întâmpină strigătul unanim: „Ia pe Acesta şi eliberează-ne pe Baraba!” (Luca 23.18) – „Atunci toţi au strigat din nou …” (Ioan 18.40); „au strigat cu toţii, într-un glas” – Cuvântul lui Dumnezeu prezintă cu o exactitate riguroasă unanimitatea întregului popor în lepădarea lui Isus, Mesia, a Fiului lui Dumnezeu.

„Nu pe El, ci pe Baraba! Şi Baraba era un tâlhar” (Ioan 18.40). Aceasta este tot ceea ce Ioan relatează despre acest favorit al poporului; şi aceasta este destul. Dar în celelalte evanghelii auzim din belşug, că el era un „răzvrătitor” (Marcu 15.7), conducătorul unei bande care a săvârşit un omor (Luca 23.19), un „întemniţat vestit” (Matei 27.16), cu cea mai rea reputaţie. Numele lui – fiu al tatălui – sună ca o ironie diabolică, ca şi cum satan voia să pună o caricatură în faţa „unicului Fiu din partea Tatălui” (Ioan 1.14); şi deoarece ei „aveau ca tată pe diavolul”, „făceau poftele tatălui lor” (Ioan 8.44). Şi aici „lumea iubea ce era al ei” (Ioan 15.19). Astfel ei „au cerut să li se dăruiască un ucigaş” şi „au tăgăduit înaintea lui Pilat pe Cel sfânt şi Cel drept, când el se hotărâse să-I dea drumul” (Faptele Apostolilor 3.13,14).

Odată conduse în această direcţie, valurile patimilor poporului au lovit sălbatic asupra Omului liniştit, Victima lor nevinovată. „Pilat le-a zis: ‚Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?’” (Matei 27.22) – Nefericit Pilat! Aşa va ajunge oricine, care nu are putere să asculte de glasul de avertizare al conştiinţei, curând să nu mai ştie ce „trebuie să facă” cu revelarea dragostei şi harului lui Dumnezeu! – „Dar ei au strigat, zicând: ‚Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!’” (Luca 23.21). Atunci el mai face o încercare – destul de slabă pentru un om aflat într-o poziţie de autoritate şi responsabilitate deplină: „Dar Acesta ce rău a făcut? Eu n-am găsit nici o vină de moarte în El. Aşa că, după ce-L voi pedepsi, Îi voi da drumul.” (Luca 23.22) Dar ceea ce mai era încă voinţă cinstită în acest om – cu siguranţă nu era multă -, este spulberată acolo definitiv de furtuna patimilor dezlănţuite. „Ei au început să strige şi mai tare” (Matei 27.23); „dar ei stăruiau, strigând în gura mare, cerând ca El să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit” (Luca 23.23).

Iarăşi s-a atins un punct culminant în derularea evenimentelor, la care noi involuntar zăbovim cu sentimente de profundă ruşinare. Această furie oarbă, această furtună dezlănţuită, aceste patimi sălbatice, nestăpânite – erau împotriva Unuia, pe care Dumnezeu L-a trimis pe pământul acesta pentru salvarea fiilor oamenilor pierduţi. Nu avea El drepturi asupra viei Sale, asupra acestui popor? Cât de mult S-a ostenit El pentru el, şi totul a fost zadarnic. „Mai avea pe singurul şi preaiubitul Său Fiu; la urmă L-a trimis şi pe El la ei. ‚Vor avea respect pentru Fiul Meu’, zicea El” (Marcu 12.6). Nu, ei nu au avut respect faţă de El, Cel care era revelarea desăvârşită a dragostei lui Dumnezeu; şi ei nu s-au ruşinat să se descopere pe ei înşişi în modul cel mai ruşinos şi mai nenorocit. Vai, ce este omul! Căci a fost aşa cum s-a ajuns să se spună deseori – destul de nechibzuit: aceia, care ieri mai strigau „Osana!”, astăzi strigă: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-L!” Dintr-un entuziasm arzând cu vâlvătaie s-a ajuns ca să zicem aşa peste noapte la ura cea mai amară şi la vrăjmăşie de moarte.

Această schimbare radicală venită deodată nu avea un temei solid. Ce rău a făcut El? Pilat însuşi pune această întrebare, şi aşa cum am văzut, cu siguranţă nu superficial. De şapte ori mărturiseşte înaintea întregului popor acest deţinător al puterii nedrept şi brutal – păgânul înaintea poporului pământesc al lui Dumnezeu! – că Acela, pe care ei Îl acuză de infracţiune demnă de moarte, era nevinovat în ochii lui; şi el s-ar fi putut referi nu numai la Irod, ci şi la soţia lui şi la trădător.[20] Astfel Pilat cedează înaintea lor. „Pilat a văzut că nu ajunge la nimic” – aceste cuvinte lasă să se vadă slăbiciunea morală a guvernatorului; „ci se face mai mare tulburare” (Matei 27.24) – aceasta dovedeşte din nou dragostea sa pentru onoare şi pentru lume, teama de a pierde poziţia lui înaltă; „Pilat a vrut să facă pe placul mulţimii” (Marcu 15.15) – aceasta arată dependenţa sa şi teama lui de oameni. „Pilat a hotărât să li se împlinească cererea” (Luca 23.24).

Gestul de nevinovăţie al guvernatorului dă naştere în cele din urmă la acel jurământ îngrozitor, care ne arată unde a dus satan pe poporul acesta. „Tot poporul a răspuns şi a zis: ‚Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri’” (Matei 27.24,25). – Dumnezeu, care cunoaşte toate cuvintele noastre şi care ne ia pe cuvânt, în îndelunga Sa răbdare a mai acordat acestui popor o perioadă de încă 40 de ani, pentru ca apoi să exercite în sensul adevărat al cuvântului blestemul pe care şi l-au ales singuri, la toţi aceia care până atunci nu au crezut Evanghelia.[21] Şi astăzi încă poporul nefericit, orbit, poartă urmările acestui blestem (Matei 24.9 şi versetele următoare) – până când judecăţile necazului cel mare „vor sfârşi timpul lui de suferinţă” (Isaia 40.2), şi anume într-un fel îngrozitor care depăşeşte orice imaginaţie.

„Atunci le-a eliberat pe Baraba” (Matei 27.26). – „Le-a eliberat pe cel care fusese aruncat în închisoare pentru răscoală şi omor, pe care-l cereau ei, iar pe Isus L-a lăsat în voia lor.” (Luca 23.25).