Bolborosirea – nu este un nivel superior de comunicare

   Ajung la următoarea concluzie finală: pe baza textului din 1 Corinteni 13, 1 nu este admisibil să se afirme că vorbirile în alte limbi amintite în Biblie ar fi vorbiri în limbi neomeneşti, supranaturale. Dedesubtul acestei afirmaţii constă în următoarele: este o mulţime foarte mare de oameni care practică în zilele noastre vorbirea extatică sub forma bolborosirii neînţelese, lipsită de prozodie.[1] Deoarece în acest caz în mod evident nu este vorba de limbi străine existente, se încearcă să se prezinte această practică, făcându-se referire la limbile îngereşti, ca fiind un fenomen biblic. Însă, să credem noi oare că îngerii, care în Biblie stăpânesc cele mai diverse limbi străine omeneşti – acestea fiind minunate şi complexe sisteme de cod -, nu posedă o comunicare superioară, ci numai bolborosirea, aşa cum este ea practicată de milioane de vorbitori extatici?

   Făcând abstracţie totală de aceasta, este împotriva unei gândiri sănătoase, dată de Dumnezeu, să califici bolborosirea, sunetele nearticulate, exprimările nestructurate ca fiind »limbi supranaturale superioare mijloacelor de comunicare umană «. O astfel de părere înseamnă în cele din urmă – fără să se intenţioneze aceasta – dispreţuirea limbilor date de Dumnezeu oamenilor! Să ne gândim bine, potrivit mărturiei Sfintei Scripturi, nu omul, ci Dumnezeu este dătătorul limbilor. Limbile biblice, ebraica, greaca şi arameica, care sunt şi limbi vorbite şi scrise de oameni, precum şi toate celelalte limbi sunt de fapt limbi divine. De aceea ele sunt »vase« ideale, ca să dea omenirii mesajul lui Dumnezeu.[2] De aceea Biblia, Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, poate fi tradus în cele circa 6.800 de limbi omeneşti existente. Creatorul a ştiut exact ce mijloace sunt potrivite pentru a transmite gândurile Sale creaturilor umane. Deoarece limbile omeneşti au fost create de Dumnezeu ca sisteme deschise, noţiunile care lipsesc într-o limbă pot fi introduse prin neologisme (creare de cuvinte noi), aşa cum Adam în Geneza 2 a putut dezvolta vocabularul limbii originale cu nume noi de animale. De aceea se poate spune că în orice limbă se poate exprima orice gând! Mijloacele pentru aceasta sunt foarte diferite de la limbă la limbă, dar în principiu nu sunt nici un fel de bariere cu privire la posibilităţile de a transmite ceva.

Cu privire la înţelesul textului din Romani 8, 26-27

   Unii carismatici pun în legătură »suspinele negrăite« ale Duhului Sfânt amintite în Romani 8, 26 – 27 cu bolborosirea în vorbirea extatică:[3]

   »[26] Şi tot aşa şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră; căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. [27] Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.«

   Acest loc însă nu are de a face cu vorbirea în limbi. Adjectivul »negrăite«[4] exprimă că aici este vorba de o comunicare mută, fără cuvinte, adică o comunicare fără vorbe, deci şi fără vorbire în limbi! Vorbirea în alte limbi nu este »fără cuvinte«, ci este o comunicare prin intermediul cuvintelor – rostite cu voce tare sau nu. Cuvântul grecesc alalêtos, tradus prin »negrăite«, înseamnă »fără cuvinte« sau »mut«.[5] În Romani 8, 26-27 este vorba de lucrarea Duhului Sfânt, făcută pentru fiecare mântuit. Vorbirea în alte limbi este un dar, care nu a fost prevăzut pentru toţi copiii lui Dumnezeu, aşa cum vom vedea în continuare.

Nici o îngrădire a conştiinţei

   La vorbirea în alte limbi biblică nu este niciodată vorba de stări extatice. Niciodată nu a fost în astfel de împrejurări o îngrădire a conştiinţei. Aceasta ar fi fost în contradicţie cu învăţătura Sfintei Scripturi. În 2 Timotei 4, 5, Pavel a poruncit:

   »Dar tu fii treaz în toate lucrurile ...«

   Verbul nêphô tradus prin »fii treaz« înseamnă, potrivit Dicţionarului standard nou-testamental al Noului Testament în limba greacă al lui Walter Bauer:

   »... să fii liber de orice beţie spirituală sau sufletească, de abundenţă, patimă, pripă, harababură, exaltare«.[6]

   În 2 Timotei 4, 5 este vorba de o poruncă nou-testamentală. Verbul este folosit la forma imperativă. Constatăm că tot ceea ce pentru mişcarea carismatică este o exuberanţă înflăcărată reprezintă o încălcare evidentă a unei porunci clare din Noul Testament. Ce este o încălcare a poruncilor biblice? Păcat împotriva lui Dumnezeu!

   Bucuria mare este evident biblică (compară de exemplu cu Psalmul 100, 1-2; Filipeni 4, 4), dar niciodată în chip lipsit de înţelepciune, niciodată într-o formă care ar îngrădi într-un fel oarecare autocontrolul, sau l-ar anula chiar, niciodată într-un fel prin care demnitatea omenească ar avea de suferit prin aceasta. Noul Testament somează încă de 10 ori la luciditate:[7]

   • 1 Corinteni 15, 34: »Veniţi-vă în fire [eknêphô],[8] cum se cuvine, şi nu păcătuiţi! Căci sunt între voi unii, care nu cunosc pe Dumnezeu: spre ruşinea voastră o spun.«

   • 1 Tesaloniceni 5, 6-8: »[6] De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji [nêphô]. [7] Cei ce dorm, dorm noaptea; şi cei ce se îmbată, se îmbată noaptea. [8] Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji [nêphô], să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei, şi să avem drept coif nădejdea mântuirii.«

  • 1 Timotei 3, 2: »Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat [nêphalios],[9] înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii.«

   • 1 Timotei 3, 11: »Femeile, de asemenea, trebuie să fie cinstite, neclevetitoare, cumpătate [nêphalia],[10] credincioase în toate lucrurile.«

   •2 Timotei 2, 24-26: »[24] Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, [25] să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejde că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; [26] şi, venindu-şi în fire [ananêphô], să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.«

   • Tit 2, 1-2; »[1] Tu însă, vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă. [2] Spune că cei bătrâni trebuie să fie treji [nêphalios],[11] vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare.«

   • 1 Petru 1, 13: »De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji [nêphô], şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos.«

   • 1 Petru 4, 7: »Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi [nêphô] dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii.«

   • 1 Petru 5, 8: »Fiţi treji [nêphô] şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită.«

   În afară de aceasta, în Noul Testament întâlnim de 14 ori porunca »vegheaţi!«[12] Noul Testament respinge orice pasivitate a duhului şi cheamă pe credincioşi la veghere şi la activitate sănătoasă, şi anume cu porunci ca acestea: »Împotriviţi-vă!«[13], »Luptaţi!«[14] sau, ca mai sus, »vegheaţi!«

   Acestea stau clar în opoziţie cu misticismul a tot felul de practici religioase care nu au nimic cu Biblia, aşa cum ar fi meditaţia transcedentală, călătorii în vis, Yoga, antrenamentul autogen, muzica Rock, drogurile etc., în care îngrădirea conştientului pe diferite trepte joacă un rol esenţial.

   Când Beatles cu cântecul lor »Let It Be« au apărut în public, nu voiau să cheme tineretul ca să ia viaţa în chip puţin mai uşuratic şi nici chiar să interpreteze totul ca fiind greu. Nu, ei au lansat un apel la pasivitate a duhului, aşa cum ea se practică prin meditaţii în religiile orientale. »Let It Be« înseamnă »Dedă-te pasivităţii, decuplează-ţi raţiunea!«. În textul cântecului se spune în continuare »... whisper words of wisdom ...« (»... şopteşte cuvinte ale adevărului ...«). Prin aceasta se înţelegea repetarea permanentă de mantrans.[15] Prin repetarea permanentă a anumitor cuvinte sau expresii – deseori fără cunoaşterea înţelesului lor – se poate aduce duhul omenesc în stare de pasivitate, şi alte duhuri (demoni) pot prelua chiar controlul. Hinduşii ar spune, »ca să se poată ajunge în contact cu zeii«.

    Duhul Sfânt este potrivit mărturiei Sfintei Scripturi un »Duh de chibzuinţă«, care dă putere pentru stăpânirea de sine, cumpătare şi decizii intelectuale sănătoase (compară cu 2 Timotei 1, 7).[16] El nu duce pe oameni niciodată într-o stare de transă. Când apostolul Pavel începe în 1 Corinteni 12 să vorbească despre darurile spirituale, face în privinţa aceasta o diferenţă izbitoare cu păgânii (1 Corinteni 12, 2):

    »Când eraţi păgâni, ştiţi că vă duceaţi la idolii cei mulţi, după cum eraţi călăuziţi.«

Zidire sufletească prin vorbirea în alte limbi

Cazul special din Corint

   La evenimentul de Rusalii din Faptele Apostolilor 2 erau prezenţi mulţi oameni care vorbeau limbi străine. Vorbirea în alte limbi a fost pentru ei un mijloc de comunicare perfect. În Corint aceasta a creat deseori probleme de înţelegere. La ce ar fi folosit acolo vorbirea în alte limbi, dacă nu era nimeni care vorbea în alte limbi? Dacă corintenii, mulţi dintre ei fiind oameni care veneau din straturi sociale inferioare,[17] nu înţelegeau limbile, nu aveau parte de zidire sufletească. De aceea în acest caz era absolut necesară[18] »tâlcuirea« sau »traducerea«. Exclusiv numai prin traducere primea adunarea »zidire sufletească« în credinţă (1 Corinteni 14, 5). Recunoaştem din aceasta că nu fenomenul vorbirii în sine însuşi, ci mesajul transmis prin acesta era cel care aducea zidirea sufletească.

Nici o zidire sufletească prin timbrul vorbirii

    Cele spuse le putem exemplifica printr-un exemplu: Psalmii au fost iniţial redactaţi în limba ebraică. Potrivit mărturiei Sfintei Scripturi, ei sunt inspiraţi de Duhul Sfânt, ca toate celelalte cărţi ale Bibliei (2 Timotei 3, 16). De aceea limba ebraică a Psalmilor este într-o oarecare măsură limba Duhului Sfânt. Am putea în serviciile divine să cităm Psalmii în limba ebraică. Cu toate că limba prorocilor a fost fără îndoială deosebit de frumoasă şi suna solemn, nici un vizitator al serviciilor divine în ebraică, care nu cunoaşte limba ebraică, nu va avea foloase spirituale. Sunetele limbii sunt purtători de informaţii. Cine nu poate descifra sunetele, nu poate înţelege nimic din informaţie. Sunetele în sine nu sunt comunicare. Numai atunci când conţinutul unui mesaj se transmite, cel care îl primeşte poate să aibă un câştig de la el. Să dăm un exemplu:

’aschrei ha’ish ’asher lo halakh ba’atzath resha’im

uvederekh chata’im lo’amad

uvemoshav letzim lo jashav

ki ’im bethorath ’adonai chevtzo

uvethoratho jehegeh jomam valailah

vehajah ke’etz shatul ’al palgei majim

asher pirjo jithen be’itho

ve’alehu lo jibbol

vekhol ’asher ja’aseh jatzliach

lo khen haresha’im

ki ’im kammotz ’asher tiddephennu ruach

’al ken lo jaqumu resha’im bamishpat

vechata’im ba’adath tzadiqim

ki jodea adonai derekh tzadiqim

vederekh resha’im toved

   Propoziţiile citate sunt vorbirea perfectă a Duhului Sfânt. Ele sunt 100% inspirate de El (2 Timotei 3, 16). Dar ce folos au ele pentru cititor şi pentru cel ce le aude, dacă ei nu înţeleg această limbă? Nu aduc nici un fel de zidire sufletească. Însă de îndată ce le traducem, avem parte de adevărată zidire sufletească:

Psalmul 1

Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!

Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!

El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc; tot ce începe, duce la bun sfârşit.

Nu tot aşa este cu cei răi: ci ei sunt ca pleava, pe care o spulberă vântul.

De aceea cei răi nu pot ţine capul sus în ziua judecăţii, nici păcătoşii în adunarea celor neprihăniţi.

Căci Domnul cunoaşte calea celor neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire.

Ce este comunicarea?

   Dialogul vorbit între oameni are loc în felul următor: emiţătorul posedă sau alcătuieşte în interiorul său informaţii. El le codifică într-un anumit sistem, şi anume sub formă de unde sonore, pe care le transmite la un receptor. Receptorul decodifică sistemul cifrat şi preia informaţia în sine însuşi. Acum el poate reacţiona şi în forma descrisă el însuşi devine un emiţător, în timp ce emiţătorul de mai înainte are posibilitatea să treacă pe recepţie.

Comunicaţii nereuşite

   Deoarece la vorbirea extatică vorbitorul nu înţelege ce spune, în acest caz nu poate fi vorba de vorbire ca mijloc de comunicare.

   După părerea mea, vorbitorul extatic care se bazează în mod greşit pe 1 Corinteni 14, 2 nu este nicidecum în comunicare cu Dumnezeu la rugăciune. Prin ceea ce face, el neglijează complet vorbirea, dorită şi mult preţuită de Creator, ca mijloc de comunicare între Dumnezeu şi om. Dumnezeu ne vorbeşte prin Cuvântul Său scris. Noi Îi răspundem prin rugăciune, şi anume prin aceea că în deplină conştienţă Îi răspundem din inimă, la ceea ce ne spune. Aceasta este comunicare. Orice altceva este sub demnitatea umană. Măgăriţa lui Balaam nu stăpânea limba, pe care o vorbea (Numeri 22, 28 – 30). Să nu uităm însă că ea era un animal şi nu o fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu (compară cu Geneza 1, 27)!

Înţelegerea limbii şi stăpânirea limbii

Duhul omenesc = activist al vorbirii în alte limbi

   Cine se ruga în altă limbă ştia exact ce spunea. Limba nu era străină pentru el: el se zidea sufleteşte pe sine însuşi (1 Corinteni 14, 4). Am văzut mai înainte că nu fenomenul supranatural zidea sufleteşte, ci conţinutul, cele comunicate, căci altfel Adunarea ar fi fost zidită sufleteşte, chiar dacă nu ar fi fost nici un translator acolo (1 Corinteni 14, 17), şi anume prin acele manifestări supranaturale.

   La vorbirea în alte limbi potrivit cu 1 Corinteni 14, 14 se ruga duhul omului.[19] Duhul omului are aptitudinea de »a recunoaşte«, de »a cerceta« şi de »a înţelege«.[20] El este sediul intelectului uman. La vorbirea în alte limbi, organul gândirii şi al înţelegerii nu a fost pasiv, ci dimpotrivă, a fost complet activ, da, a fost chiar izvorul comunicării. Vorbitorul în alte limbi putea spune ce vrea. Potrivit Faptelor Apostolilor 2, 4, Duhul Sfânt îl făcea apt pentru a vorbi corect. Însă din 1 Corinteni 14, 14 rezultă că şi duhul omului era cel care vorbea. Vorbirea în alte limbi, aşa cum este ea prezentată în Biblie, nu are nimic comun cu medialitatea, unde duhul omului este pasiv şi un alt duh vorbeşte activ prin el.

Numai ascultătorul ignorant nu înţelegea nimic

   În 1 Corinteni 14 se spune nu despre vorbitor, ci despre ascultător: este un străin, care nu înţelege nimic (1 Corinteni 14, 11), el nu poate spune »Amin!« pentru confirmare (1 Corinteni 14, 16), el ocupă locul unuia care nu ştie (1 Corinteni 14, 16). Vorbitorul ştia tot ce spune. El era cel activ. Dar ascultătorul care nu ştia limba străină, nu putea înţelege nimic din mesajul vorbitorului în alte limbi.

Să te rogi pentru darul tălmăcirii?

   Pe baza textului din 1 Corinteni 14, 13 s-ar putea ajunge la presupunerea că vorbitorul în alte limbi nu ştia ce spune, dar îi stătea la dispoziţie posibilitatea ca să se roage pentru primirea darului de tălmăcire. Acolo se spune:

   »De aceea, cine vorbeşte în altă limbă, să se roage să aibă şi darul s-o tălmăcească.«

   Prin studiul acestei propoziţii în originalul grecesc devine clar că nu este aşa. Formele verbului folosite de Pavel nu indică spre un eveniment care a avut loc o singură dată. Apostolul foloseşte forma de durată,[21] ceea ce arată o acţiune care se repetă. Ţinând seama de aspectul grecesc, traduc în felul următor acest verset:

   »De aceea, cine vorbeşte [tot mereu / mereu din nou] în altă limbă, să se roage [tot mereu / mereu din nou] s-o tălmăcească [tot mereu / mereu din nou].« (Vezi traducerea GBV 1989 şi GBV 2001).

   Nu este vorba de a avea un anumit dar. Cel ce vorbeşte în altă limbă ştie exact ce spune. Însă el să roage pe Dumnezeu să-i dea ajutor să prezinte cele spuse pe cât se poate de clar şi de înţeles.

   În acelaşi fel ne rugăm pentru reuşită când cineva traduce un mesaj al Cuvântului, să zicem din engleză în română. Chiar şi atunci când stăpâneşti perfect ambele limbi, totuşi totdeauna eşti dependent de harul şi ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca o astfel de lucrare să fie pe cât se poate de bună şi să aducă câştig ascultătorilor.

Un dar pentru toţi creştinii?

   Întrebările »vorbesc toţi în alte limbi?« şi »»tălmăcesc toţi?« (1 Corinteni 12, 30) cer un răspuns negativ. Întrebările care sunt formulate cu particula greacă mê, aşa cum este cazul aici, sunt întrebări retorice, care cer ca răspuns »Nu!«. Rezultă din aceasta că nu toţi creştinii aveau darul vorbirii în alte limbi!

   Părerea susţinută de unii carismatici, că toţi credincioşii adevăraţi trebuie să vorbească extatic este în totală contradicţie cu afirmaţiile Cuvântului lui Dumnezeu.

Responsabilitatea la vorbirea în alte limbi

   Ţinând seama de cele spuse până aici, devine clar că vorbirea extatică din zilele noastre, la care vorbitorii nu se înţeleg pe ei înşişi şi nici nu ştiu ce spun, nu se poate susţine biblic şi nu se poate pune în legătură cu vorbirea în alte limbi din Sfânta Scriptură. Nu mai puţin ne-biblici sunt tălmăcitorii limbilor din zilele noastre, pe care nici vorbitorii extatici nu le înţeleg (!), ci printr-un fel de inspiraţie – oricare ar fi aceasta, de exemplu fără să gândească, dau frâu liber torentului de cuvinte şi spun că aceasta este »inspiraţie« - vreau să dea o interpretare celor spuse.

   Raţiunea nu trebuie niciodată şi nicidecum anulată sau îngrădită. Cei credincioşi trebuie să fie »maturi / întregi la minte« (1 Corinteni 14, 20).[22] Omul a fost creat de Dumnezeu ca o unitate din duh, suflet şi trup (1 Tesaloniceni 5, 23). Nici un aspect al omului nu trebuie dispreţuit sau neglijat.

   Domnul Isus Hristos a învăţat că noi suntem responsabili de toate cuvintele pe care le rostim (Matei 12, 36 – 37):

    »[36] Vă spun că în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. [37] Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit.«

   Aceste versete ne ajută să înţelegem, că niciodată nu poate fi voia lui Dumnezeu, ca noi să rostim cuvinte pe care noi nu le înţelegem şi nu ştim ce înseamnă de fapt. Dacă ar fi aşa, atunci am fi scutiţi de controlul şi responsabilitatea noastră. Dacă Domnul cere de la noi creştinii, ca să dăm socoteală de toate cuvintele noastre, atunci El nu ne va da niciodată vorbirea extatică, în cadrul căreia mintea şi raţiunea noastră sunt lăsate la o parte.

»Duhul« împotriva »raţiunii«?

   În 1 Corinteni 14, 14,15 noţiunile »duh« şi »mintea« par să fie tratate ca perechi în opoziţie:

   »[14] Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. [15] Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea.«

Cu privire la înţelegerea cuvântului nous

   În acest loc pare ca noţiunile »duh« (pneuma) şi »minte« (nous) să fie în opoziţie. Aceasta surprinde, căci aceste concepte de fapt nu pot fi în opoziţie! »Mintea« este o aptitudine a »duhului« (Psalmul 77, 6). De aceea ne întrebăm: Ce poate să mai însemne acest cuvânt nous? Cuvântul nous are un sens multiplu, din care enumerăm următoarele sensuri: »minte«, »fel de gândire«, »sentiment«, »intenţie«, »scop (în cadrul tratativelor)«, »gând«, »gândul vorbirii«, »afirmaţie«, »înţeles (al cuvintelor)«, etc.[23]

Ce înseamnă »fără rod«?

   Se pune acum întrebarea: ce înseamnă de fapt cuvintele »fără rod«, din 1 Corinteni 14, 14? Răspunsul rezultă din context şi din întreg cursul gândurilor capitolului: »a nu aduce nici un rod pentru alţii«. Să observăm cât de des se vorbeşte în această secţiune despre altul, respectiv despre alţii. Orientarea întregului text din 1 Corinteni 14 este următoarea: cine posedă un dar duhovnicesc, să-l folosească spre zidirea sufletească a altora. Trebuie ţinut seama ca cele comunicate, cele spuse, să ajungă bine spre folosul altora (compară cu 1 Corinteni 14, 12). Nu este suficient că tu însuţi ai foloase şi înţelegi ce spui (1 Corinteni 14, 4).

Traducerea din 1 Corinteni 14, 14-15

   Afirmaţiile lui Pavel se pot parafraza în felul următor: »Eu vreau într-adevăr să mă exprim în alte limbi, dar doresc totodată ca şi alţii să mă înţeleagă.« Cuvântul nous înseamnă în contextul nostru »înţeles«, »sens« sau »putere de exprimare a celor spuse prin limbi străine«.

De aceea eu traduc în felul următor textul din 1 Corinteni 14, 14-15,19:

   »[14] Căci dacă mă rog într-o limbă străină, duhul meu se roagă, dar sensul vorbirii mele [sau afirmaţia mea] este [în acest caz] fără rod [pentru ascultători]. [15] Ce este de făcut atunci? Vreau să mă rog cu duhul, dar vreau să mă rog şi cu vorbire cu sens; vreau să cânt cu duhul, dar vreau să cânt şi cu vorbire cu sens. ... [19] Dar în Biserică, vreau mai bine să spun cinci cuvinte cu sens de vorbire de la mine,[24] ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în altă limbă.«

Cu privire la opoziţia dintre nous şi phrên

   Acolo unde în 1 Corinteni 14 este clar vorba de facultate intelectuală, Pavel nu foloseşte cuvântul nous, ci un alt cuvânt, folosit atât de rar, că în tot Noul Testament numai aici se întâlneşte.[25] Prin această opoziţie semantică, aşa cum este numită ea în lingvistică, ia naştere o diferenţiere clară a noţiunilor din context. Prin aceasta se măreşte înţelegerea afirmaţiei. Această opoziţie este plină de efect la trecerea de la 1 Corinteni 14, 19 la 1 Corinteni 14, 20:

   »[19] Dar în Biserică voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese [= nous], ca să învăţ pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă. [20] Fraţilor, nu fiţi copii la minte [= phrên], ci, la răutate fiţi prunci,[26] iar la minte [= phrên], fiţi oameni mari.«

   Aici se accentuează importanţa minţii: creştinii să nu decupleze niciodată mintea. La minte să fie »oameni mari«. Dacă în acest loc ne amintim că cuvântul grecesc teleioi folosit pentru expresia »oameni mari« are şi înţelesul de »desăvârşit«, atunci afirmaţia capătă importanţă mărită. Creştinii trebuie să-şi folosească raţiunea. Prin aceasta ei vor putea, printre altele, să recunoască că vorbirea în alte limbi fără traducere este lipsită de sens, că numai partea sonoră a vorbirii nu aduce nimic ascultătorilor şi nu are nimic cu comunicarea, care de fapt este ţinta vorbirii.

   În unele religii, recitarea de cuvinte, propoziţii şi texte neînţelese au o importanţă deosebit de mare. Să ne gândim de exemplu la mantras[27] şi la textele jertfelor fetişe din hinduism, precum şi la recitarea coranului în limba originală a mahomedanilor, de către cei care nu cunosc limba arabă.[28] În aceste religii se atribuie cuvântului rostit cu voce tare înţelesuri supranaturale, magice. Creştinismul biblic se distanţează de orice formă de magie, şi prin aceasta şi de magia cuvintelor.[29]

Sursele falsei vorbiri în alte limbi

   Am văzut că la vorbirea în alte limbi biblică este vorba de stăpânirea limbilor străine, care nu au fost învăţate mai înainte. Aceasta se deosebeşte marcant de toate bolborosirile vorbitorilor extatici, aşa-numita »glossolalie«, în care vorbitorii se dedau pasivităţii, ei înşişi neînţelegând ce vorbesc. Această formă de vorbire extatică se întâlneşte în practicile mistice ale diverselor religii, ca de exemplu hinduismul, spiritismul, în vechile culte de mistere, etc.[30] Şi în şamanism, religii tribale animiste, vorbirea extatică este un fenomen cunoscut, fiind folosită ca să dea naştere la obsedanţă, adică luarea în stăpânire de către un duh.[31] Pe lângă aceasta, ca o consecinţă a stăpânirii de duhuri,[32]  pot să apară fenomene secundare cum ar fi tremurături, tresăriri, căderi la pământ, scoaterea de sunete animalice şi râs necontrolat, etc.[33]

   Din ce surse poate apare »glossolalia« pe terenul creştinismului? Sunt mai multe posibilităţi:

   a) Poate fi vorba de o gângureală sau o bolborosire produsă de persoana însăşi.[34]

   b) Glossolalia poate lua naştere din anumite stări sufleteşti. Este un fenomen cunoscut în psihiatrie, care se poate explica, de exemplu, prin suprasolicitarea sufletească.[35]

   c) Vorbirea extatică poate avea origine demonică. Un exemplu »creştin« clar din timpul camisarzilor poate exemplifica întru-câtva aceasta:[36] O fată dintr-un mediu social simplu obişnuia în timpul acela în stare de transă să vorbească limba franceză la un nivel ridicat.[37] În stare normală, de trezire, ea nu putea vorbi această limbă. În mesajele ei, ea cerea camisarzilor să ucidă.[38]

   În acest context se pune întrebarea, dacă la creştinii adevăraţi poate fi vorba de influenţe demonice. Pe baza diverselor relatări din Noul Testament trebuie din păcate să se răspundă cu „Da!”. În Matei 16, 16, Petru a făcut o mărturisire în baza unei descoperiri divine (compară cu Matei 16, 17) cu privire la Mesia – dar afirmaţia lui din Matei 16, 22 avea o inspiraţie diabolică (Matei 16, 23). Domnul a mustrat pe Petru cu toată asprimea (Matei 16, 23):

   »Dar Isus S-a întors, şi a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile Tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.”«

   »Sfinţii« şi »credincioşii« din Efes (compară cu Efeseni 1, 1) sunt atenţionaţi să nu dea prilej diavolului, să nu-i ofere spaţiu (greceşte topos) (Efeseni 4, 27).

  Apostolul Petru a reproşat lui Anania, că el şi-a deschis inima pentru diavol (Faptele Apostolilor 5, 3):

   »Petru i-a zis: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt, şi să ascunzi o parte din preţul moşiei?”«

   Pavel a întâlnit la corinteni o stare aşa de mizerabilă, încât putea să le reproşeze, că ei erau gata să primească un duh străin (2 Corinteni 11, 4):

   »În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă Evanghelie, pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine!«

Pentru ce este vorbirea în alte limbi?

Un semn pentru Israel

   Aşa cum am spus mai înainte, vorbirea în alte limbi era în primul rând o referire simbolică pentru partea necredincioasă a poporului Israel, căreia îi era greu să accepte că în epoca misiunii mondiale, care a început aproximativ cu ziua de Rusalii din anul 32 după naşterea lui Hristos, cei care nu erau iudei puteau să intre în legătură cu Dumnezeu prin mărturisirea păcatelor cu căinţă şi credinţa în Mesia Isus, fără ca să trebuiască să meargă pe calea iudaismului. În 1 Corinteni 14, 21 – 22, Pavel explică înţelesul simbolic al vorbirii în alte limbi, făcând aluzie în privinţa aceasta la un loc din cartea prorocului Isaia:

   »[21] În Lege[39] este scris [Isaia 28, 11 - 12]: „Voi vorbi norodului acestuia prin altă limbă şi prin buze străine; şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul.” [22] Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Prorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi.«

Dumnezeu vorbeşte tuturor popoarelor

   Semnul supranatural al vorbirii în alte limbi era o referire simbolică la faptul, foarte greu de acceptat pentru iudeii din timpul acela, că Dumnezeu vrea să vorbească în chip minunat nu numai unui singur popor. Mesajul cu privire la Mântuitorul Isus Hristos trebuia adus tuturor popoarelor în limba lor, în deplină concordanţă cu misiunea divină a lui Mesia din Isaia 49, 6:

   »Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.«

Biblia pentru toate popoarele

   Printr-o lucrare de pionierat neobosită, întreaga Biblie şi părţi din Biblie au putut fi traduse în mai mult de 2.300 de limbi. Prin aceasta au fost dărâmate graniţele de vorbire de pe cele cinci continente, astăzi aproape toţi oamenii pot auzi pe înţelesul lor Cuvântul lui Dumnezeu. Această măreaţă lucrare de traducere a progresat pe parcursul istoriei Bisericii fără darul vorbirii în alte limbi. A fost o muncă deosebit de grea, cu pericole şi dăruire cu devotare. Fără îndoială: Dumnezeu ar fi putut să facă această lucrare mult mai simplu prin vorbirea în alte limbi. Dar nu a făcut-o. De ce nu? Foarte simplu, deoarece voinţa Lui suverană a vrut altfel! Vorbirea în alte limbi a fost numai un semn, un indiciu cu privire la dezvoltarea minunată a istoriei mântuirii: lumea întreagă să afle despre vorbirea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură, corespunzător misiunii Celui Înviat (Matei 28, 19 – 20; Marcu 16, 15 – 16; Luca 24, 46 – 49; Ioan 20, 21; Faptele Apostolilor 1, 8).

Vorbirea în alte limbi va înceta odată

Cu privire la diferenţa dintre katargeô şi pauô

   În 1 Corinteni 13, 8,10,13 se explică, că darurile spirituale cum ar fi prorocia şi cunoştinţa, împreună cu tot ceea ce este »în parte«, »se vor sfârşi« odată (1 Corinteni 13, 8 -13):

   »[8] Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi [katargeô]; limbile vor înceta [pauô]; cunoştinţa va avea sfârşit [katargeô]. [9] Căci cunoaştem în parte, şi prorocim în parte; [10] dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi [katargeô]. [11] Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat [katargeô] ce era copilăresc. [12] Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. [13] Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.«

   Cuvântul grecesc katargeô tradus prin »a da la o parte« în traducerea Elberfelder a Bibliei înseamnă, printre altele, şi »a nimici«, »a desfiinţa«, »a nimici« (compară cu Evrei 2, 14), »a înlătura«. Înţelesul de bază este »a da jos«[40]. Această expresie puternică înseamnă o înlăturare imediată, bruscă, ce va avea loc la venirea lui Hristos, »când va veni Ce este desăvârşit« (1 Corinteni 13, 10) – când cei credincioşi vor vedea pe Domnul lor »faţă în faţă« (1 Corinteni 13, 12).[41]

   În timp ce cuvântul katargeô se întâlneşte de patru ori în 1 Corinteni 13 în legătură cu »prorocia« (1 Corinteni 13, 8), »cunoaşterea« (1 Corinteni 13, 8), precum şi cu »în parte« (1 Corinteni 13, 10) şi cu ce este »copilăresc« (1 Corinteni 13, 11), în legătură cu sfârşitul vorbirii în alte limbi se foloseşte în locul acestuia un alt verb, şi anume noţiunea pauô, ceea ce înseamnă »a înceta« sau »a se pierde cu încetul/a se stinge«. Prin cuvântul katargeô se exprimă o acţiune abruptă, pe când prin pauô se exprimă un proces. În Faptele Apostolilor 20, 1 este folosit de Luca pentru a descrie zarva poporului care se liniştea. Este de remarcat că la venirea lui Hristos darurile se vor sfârşi într-o clipită. Dacă Pavel vorbeşte în legătură cu vorbirea în alte limbi de o încetare treptată, putem înţelege din aceasta că darurile vor înceta pe parcursul istoriei bisericii înainte de venirea lui Hristos, şi anume sub forma unui proces în timp.

Mărturii din istoria bisericii cu privire la încetarea vorbirii în alte limbi

   În acest context este remarcabil că există o serie de mărturii din timpul de după apostoli, că o dată cu moartea apostolilor şi a acelora care au crezut prin mărturia lor,[42] semnele şi minunile timpului de la început au dispărut realmente. Augustinus scria în jurul anului 392 după naşterea lui Hristos:

   »De ce astăzi nu mai au loc aceste lucruri? Ele nu ar mişca pe nimeni, dacă nu ar fi minunate. ... De aceea Dumnezeu a lucrat cu înţelepciune cu noi, dându-le odată pentru totdeauna, ca să convingă lumea, ca astfel ea să se bazeze în continuare pe mulţimea acelora care au fost convinşi prin aceste lucruri.«[43]

   Augustinus s-a referit nu numai la timpul apostolic în general, ci şi în mod special la semnul vorbirii în alte limbi. Acest important învăţător al Bisericii explica în timpul acela, că prin vorbirea în alte limbi a fost confirmată, printr-un semn vizibil, venirea Duhului Sfânt. Mai târziu, vorbirea în alte limbi a arătat clar planul lui Dumnezeu de misiune în toată lumea, şi anume, că de acum încolo vestea bună despre Isus Hristos va fi adusă tuturor oamenilor în toate limbile. Semnul vorbirii în alte limbi a avut loc, dar după aceea a dispărut:

   »Căci a fost necesar, ca Duhul Sfânt să fie mărturisit simbolic în toate limbile, pentru că Evanghelia lui Dumnezeu trebuia să înconjoare tot pământul în toate limbile. Ea a fost mărturisită simbolic, iar după aceea a încetat.«[44]

   Chrysostomos, marele predicator din secolul al patrulea, s-a exprimat în felul următor cu privire la minunile din timpul primilor creştini:

   »Nu afirm că în timpul acela nu au avut loc minuni, deoarece astăzi ele nu mai au loc. ... În zilele acelea au fost folositoare, dar astăzi nu mai sunt. Nu a rămas nici cea mai mică urmă din puterea de a face minuni.«[45]

   Isidor din Pelusium (secolul al patrulea) spunea:

   »Probabil că ar avea loc şi astăzi minuni, dacă viaţa învăţătorilor ar corespunde vieţii apostolilor.«[46]

   Chiar şi în secolul al şaptelea, când superstiţia şi alergarea după supranatural de mult ocupaseră un loc mare în biserica romană, Isidor din Sevilia scria:

   »Motivul pentru care Biserica astăzi nu face minuni, aşa ca în timpul apostolilor, este acela, că minunile au fost necesare în timpul acela, ca să convingă lumea despre adevărul creştinismului; acum ea, după ce este convinsă, trebuie să lumineze prin fapte bune. ... Credinciosul care astăzi aleargă după minuni, acela aspiră după onoare trecătoare şi omagieri omeneşti.«[47]

5. Concluzii şi consecinţe

   În cazul vorbirii în alte limbi, aşa cum este ea prezentată în Biblie, oamenii au putut să vorbească deodată în limbi necunoscute lor până atunci, fără să parcurgă un proces de învăţare a acestor limbi. Chiar şi accentul era perfect.

   Era vorba de un semn în istoria mântuirii, în mod deosebit ca mărturie pentru poporul Israel: Dumnezeu vrea să vorbească tuturor oamenilor în toate limbile, nu numai într-o limbă a unui popor! Vorbirea în alte limbi era o comunicare importantă cu caracter teologic, misionar, cu consecinţe enorme în istoria Bisericii. La vorbirea în alte limbi din timpul apostolilor a avut loc în principiu acelaşi lucru ca şi la crearea primilor oameni (Geneza 2) şi ca la încurcarea limbilor la turnul Babel (Geneza 11). Şi atunci oamenii puteau vorbi o limbă nouă, fără să o fi învăţat mai înainte. În timp ce la cei din Geneza 11, care vorbeau limbile noi, a fost şters vechiul sistem de vorbire, la vorbitorii în alte limbi din Noul Testament s-a păstrat vechiul sistem de vorbire. O altă diferenţă a fost aceea, că oamenii de la Babel au putut vorbi numai o singură limbă, în timp ce vorbitorii în alte limbi din Noul Testament în anumite împrejurări erau făcuţi apţi pentru a vorbi mai multe limbi (1 Corinteni 14, 18). Vorbirea în alte limbi prezentată în Biblie este cu totul alta decât vorbirea extatică practicată în zilele noastre în mişcarea carismatică penticostală. Vorbirea extatică din zilele noastre este o încercare de copiere nereuşită a minunii vorbirii în alte limbi din timpul apostolilor (secolul 1 al erei creştine) prezentată de Biblie.

   Vorbirea extatică, în care nu există înţelegerea conştientă, intelectul este decuplat, este o practică întâlnită în multe religii necreştine şi în ocultism. În creştinism nu are ce căuta.

   Vorbirea extatică este una din caracteristicile cele mai izbitoare în »mişcarea carismatică penticostală«. Prin expunerea făcută a devenit clar că vorbirea extatică a acestei mişcări este total nebiblică. Prin aceasta, întreaga mişcare privită din punct de vedere biblic este pusă sub semnul întrebării, împreună cu toate numeroasele ei practici şi învăţături speciale, pe care nu le-am putut dezbate detaliat în cadrul acestor expuneri.

   Cine a practicat vorbirea extatică şi acum a recunoscut că ea este o rătăcire, trebuie să se distanţeze de ea. Dumnezeu oferă iertare pentru toate greşelile noastre. În 1 Ioan 1, 9 citim cuvintele încurajatoare:

   »Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.«

   Pentru aceasta nu este nevoie de nici o lucrare de eliberare. Noi putem să mărturisim liniştiţi vina noastră lui Dumnezeu şi să primim cu mulţumire iertarea şi curăţirea din partea Lui. După aceea este valabil: să ne orientăm în totul după Cuvântul Său.