Vorbirea în alte limbi sau vorbire extatică?

Introducere

   Vorbirea extatică[1] este una din caracteristicile cele mai izbitoare ale aşa-numitei »mişcări penticostal-carismatice«. Perioadele acestei apariţii religioase se pot schiţa astfel:

1. Începând cu anul 1906: timpul comunităţilor penticostale în toată lumea;

2. Începând cu anul ca. 1960: mişcarea carismatică în interiorul bisericilor protestante libere şi de stat;

3. Începând cu anul ca. 1980: mişcarea de expandare a comunităţilor cu »Power Evanghelism« şi influenţa ei puternică asupra comunităţilor care încă nu au devenit carismatice.

   Evaluarea acestui curent a condus chiar de la începutul apariţiei lui, acum aproximativ 100 de ani, la controverse aprinse între creştini. De aceea se pune întrebarea: este vorba în acest caz de o trezire lucrată de Dumnezeu sau de o inducere în eroare din timpurile din urmă, în sensul celor spuse în Evanghelia după Matei 24, 11,24 şi 7, 21-23?

   »Se vor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi« (Matei 24, 11).

   »Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi« (Matei 24, 24).

   »Nu oricine Îmi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege!« (Matei 7, 21-23a).

   În Noul Testament găsim descrierea aptitudinii de a vorbi în limbi străine lucrată de Dumnezeu, fără ca aceste limbi să fi fost învăţate mai înainte. Carismaticii şi ne-carismaticii care recunosc adevărul inspiraţiei divine al Sfintei Scripturi sunt toţi de acord, că în timpul apostolilor a avut loc realmente această minune a vorbirii. Se pune însă întrebarea, dacă vorbirea extatică practicată în zilele noastre de milioane (!) de oameni este sau nu este acelaşi lucru cu fenomenul biblic de odinioară.

   În cele ce urmează voi încerca să arăt că vorbirea extatică, practicată cât vezi cu ochii, este cu totul altceva decât găsim în Biblie. Prin aceasta va deveni clar că manifestările de atunci se deosebesc fundamental de cele din zilele noastre, şi anume atât de fundamental, încât se merită să le delimităm prin definiţii stricte. Pentru delimitarea lingvistică propun ca în contextul minunii vorbirii în limbi străine prezentate în Noul Testament să folosim expresia »vorbirea în alte limbi«, iar pentru manifestările din zilele noastre în contrast cu aceasta să folosim consecvent expresia »vorbire extatică«. Pe acest fundal se explică şi alegerea titlului acestei lucrări: »Vorbirea în alte limbi sau vorbire extatică?«

   Prin vorbirea în alte limbi este vorba de aptitudinea dată de Dumnezeu prin Duhul Său de a stăpâni o limbă străină – fără să o înveţi – aşa cum Adam în ziua când a fost creat putea să vorbească şi să înţeleagă limba iniţială a omenirii (Geneza 2), aşa cum diferitele grupe de oameni de la turnul Babel puteau să folosească şi să înţeleagă perfect noile limbi create de Dumnezeu prin încurcarea limbilor (Geneza 11).

   Vorbirea extatică practicată astăzi de milioane de oameni este, în opoziţie cu vorbirea în alte limbi, o manifestare cu voce tare, neînţeleasă de vorbitor. Vorbitorul este numai un mediator fonetic. Vorbirea extatică în acest sens cuprinde un spectru larg: de la o producţie proprie şi până la inspiraţia supranaturală. Dacă folosesc aici cuvântul »inspiraţie«, prin aceasta nu am spus încă nimic cu privire la sursa ei.

   Constatarea că răspândita vorbire extatică din zilele noastre nu corespunde vorbirii în alte limbi prezentată în Biblie are consecinţe mari în contextul întregii controverse în jurul mişcării penticostal-carismatice. Dacă vorbirea extatică, care este o caracteristică importantă a acestei mişcări, se va dovedi că nu este un fenomen biblic, atunci în consecinţă suntem constrânşi să punem sub semnul întrebării şi celelalte manifestări speciale, precum şi învăţăturile speciale ale acestei mişcări, verificând în baza Bibliei aceste lucruri şi duhurile care le călăuzesc[2].

   Expunerile care urmează au la bază o parte din studiile mele de cercetare cu privire la apariţia limbilor pe care le-am predat în anul 2000 la o universitate americană. În încheiere încă o remarcă practică cu privire la citirea acestor rânduri: adnotările conţin informaţii suplimentare importante care, pentru a nu întrerupe firul expunerii, nu au putut fi preluate în textul de bază. De aceea este important să se citească şi aceste adonotări.

1. Caracterul şi lucrarea vorbitorului extatic din punctul de vedere al

    carismaticilor

    4 aspecte ale vorbirii extatice

1. Dovedeşte botezul cu Duhul Sfânt

   Vorbirea extatică este privită de mulţi în mişcarea penticostal-carismatică ca dovadă a botezului cu Duhul Sfânt[3]. Cine primeşte Duhul Sfânt într-o pretinsă a doua trăire după pocăinţă (în contradicţie cu Efeseni 1, 13-14) trebuie să vorbească extatic, potrivit dogmei clasice a mişcării penticostale. Potrivit carismaticilor, care nu au această dogmă, vorbirea extatică este un semn posibil şi nu absolut necesar al botezului cu Duhul Sfânt[4].

2. Vorbire neînţeleasă de cel care vorbeşte

   Carismaticii trăiesc vorbirea extatică ca pe o vorbire, la care mintea sau intelectul vorbitorului nu este luat în considerare[5]. Vorbitorul extatic nu înţelege vorbirea sa[6].

3. Rugăciune extatică

   Rugăciunea în limbi este privită de carismatici ca o formă deosebit de eficientă a rugăciunii. Este un mijloc de zidire proprie, în sensul de întărire a corpului, sufletului şi duhului – cu toate că cel ce se roagă în felul acesta nu înţelege ce spune[7]. Rugăciunea extatică este dată ca rugăciune de mijlocire eficientă – chiar şi pentru chestiuni necunoscute[8], pentru înviorarea şi reculegerea propie[9], ca protecţie împotriva murdăriilor lumii[10], pentru conducerea »războiului spiritual«[11]. Se accentuează că vorbirea extatică te transpune în domeniul supranatural[12]. Vorbirea extatică poate ocupa un timp lung în viaţa de rugăciune personală a unui carismatic[13].

4. Mesaje în limbi

   În interpretarea mesajelor în alte limbi, carismaticii cred că primesc descoperiri şi comunicări deosebite de la Dumnezeu pentru timpul nostru.[14]

Facerea de minuni prin vorbire extatică

   Vorbirii extatice, aşa cum am făcut deja aluzie, în mişcarea penticostal-carismatică îi este atribuită facerea de minuni. În cele ce urmează vom rezuma pe cele mai importante dintre ele în trei puncte:

1. Efecte de binecuvântare asupra vorbitorului extatic

   Se spune că vorbirea extatică are o influenţă mare, transformatoare, asupra vieţii spirituale a celui ce o practică. Se încarcă acumulatorii spirituali şi se îmbogăţeşte în credinţă, în putere, în pace, în bucurie şi binecuvântare[15]. Se afirmă că prin vorbirea extatică se pot închide porţile de atac ale inamicului, cum ar fi poftele şi alte lucruri asemănătoare[16]. Prin vorbirea extatică pot să dispară tensiunile acumulate, mânia, ura ascunsă, amărăciunile, sentimentele de răzbunare, frica, invidia, necazul, toanele, poftele rele, gelozia, deprimarea, grijile, chinurile sufleteşti, împovărările, da, toate lucrurile negative[17].

2. Mijlocirea de autoritate

   Autoritatea în vestirea Cuvântului este mărită prin vorbirea extatică[18]. Rugăciunea extatică ar fi o armă deosebit de puternică în lupta împotriva demonilor. Apărarea împotriva puterilor întunericului şi alungarea demonilor poate avea loc eficient dacă se foloseşte ca instrument vorbirea extatică[19]. Vorbirea extatică ar fi în lupta împotriva demonilor ca un »aruncător de apă« al pompierilor, cu care demonii sunt doborâţi la pământ şi cu care se poate stinge focul iadului[20].

3. O comunicare desăvârşită

   Se spune că rugăciunea extatică este »rugăciunea desăvârşită«[21], deoarece este 100% inspirată de Duhul Sfânt – în opoziţie cu rugăciunile obişnuite în limba proprie. În alte limbi te poţi exprima mult mai bine decât în limba maternă[22]. Se zice că adorarea atinge punctul culminant în rugăciunea extatică[23]. Duhul omenesc nu ar mai fi legat de minte. El poate să zboare şi să depăşească toate îngrădirile vorbirii controlate de minte[24]. Mintea este decuplată în timpul vorbirii extatice[25]. Se zice că ar fi posibil să comunici cu Dumnezeu pe o treaptă mult mai superioară, de la duh la duh[26], că se poate lua legătura cu Dumnezeu într-o dimensiune nouă şi prin putere spirituală te poţi păstra în dragostea lui Dumnezeu[27].

Interpretarea vorbirii extatice

  Interpretarea vorbirii extatice nu se face cu ajutorul minţii tălmăcitorului, ci prin directa inspiraţie a Duhului lui Dumnezeu. Tălmaciul nu va înţelege niciodată limba pe care o interpretează. Nici nu este sarcina lui să redea cuvintele supranaturale în expresii exacte în limba proprie. În cazul vorbirii extatice este vorba de cuvinte complet necunoscute. Interpretarea este ea însăşi o minune, întocmai ca şi vorbirea în alte limbi[28].

   În continuare vrem să ne ocupăm detaliat cu vorbirea în alte limbi pe care o găsim în Biblie. Vom cerceta amănunţit ce spune Sfânta Scriptură despre caracterul şi lucrarea vorbirii în limbi. Prin aceasta vom putea să comparăm şi să contrastăm vorbirea în limbi biblică şi tălmăcirea acestor limbi cu vorbirea extatică, carismatică şi interpretarea limbilor din zilele noastre.

2.    30 de teze cu privire la tema »Vorbirea în alte limbi în Biblie«

   Despre ce este de fapt vorba în cazul vorbirii în alte limbi în timpurile biblice? Cum a avut loc vorbirea în alte limbi? În cele ce urmează voi prezenta 30 de teze referitoare la această tematică. În primul rând este vorba de afirmaţii simple, nejustificate. Carismaticii vor fi de acord cu anumite teze şi le vor confirma fără probleme, dar o parte din aceste afirmaţii le vor respinge cu hotărâre. Oricum ar fi, după aceea vom trata detaliat fiecare teză şi o vom analiza pe baza textului biblic.

1. Dumnezeu este dătătorul tuturor limbilor umane naturale, în zilele noastre există – fără să numărăm şi dialectele – circa 6.800 de limbi (compară cu Geneza 2 şi 11).

2. Deoarece limbile omeneşti sunt de fapt limbile lui Dumnezeu (consecinţă a tezei 1), toate sunt capabile să fie purtătorii Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este valabil atât pentru limbile textului original inspirat şi desăvârşit al Bibliei (ebraica, arameica şi greaca), precum şi pentru limbile naturale ale traducerilor Bibliei în toată lumea. (În zilele noastre există traduceri ale Bibliei sau părţi din Biblie în mai mult de 2.300 de limbi.)

3. Limbile vorbitorilor în limbi din Biblie, în comparaţie cu limbile pe care Dumnezeu le-a dat lui Adam la crearea lui şi la diversele ginţi în timpul încurcării limbilor la turnul Babel, nu erau mijloace de comunicare înalte.

4. Darul vorbirii în alte limbi în Biblie este un dar supranatural dat de Dumnezeu.

5. Duhul Sfânt a mijlocit aptitudinea de a stăpâni vorbirea în alte limbi.

6. Vorbitorul în limbi stăpânea aceste limbi străine, fără ca mai înainte să le fi învăţat.

7. Vorbitorii în alte limbi din Biblie stăpâneau activ acele limbi străine. Duhul omenesc din ei contribuia activ la alcătuirea vorbirii.

8. Stăpânirea limbilor includea în sine şi o exprimare corectă.

9. Vorbitorii în alte limbi din Biblie stăpâneau nu numai anumite limbi principale, ci chiar şi diverse dialecte.

10. În cazul vorbirii în alte limbi în Biblie nu este vorba de un bâlbâit, de sunete nearticulate sau de un torent de sunete lipsite de prozodie[29], ci de limbi adevărate.

11. Vorbitorii în alte limbi din Biblie nu au rolul de medium. Conştiinţa lor, respectiv mintea, intelectul lor nu era pasiv, îngrădit sau chiar scos din funcţiune.

12. Vorbitorii în alte limbi din Biblie au fost mereu deplin conştienţi de ce spuneau. Ei erau numai vorbitori, cu ajutorul Duhului Sfânt.

13. Vorbitorii în alte limbi din Biblie erau în timpul vorbirii într-o stare lucidă, a deplinei stăpâniri de sine.

14. Stăpânirea de sine includea şi autocontrolul în ceea ce priveşte vorbirea.

15. Conţinutul vorbirii în alte limbi trebuia să contribuie la zidirea ascultătorilor.

16. Mesajul vorbirii în alte limbi dădea naştere la zidire sufletească şi nu la fenomene supranaturale.

17. Vorbirea în alte limbi avea sens numai dacă ascultătorii puteau s-o înţeleagă. Dacă cei prezenţi nu înţelegeau acele limbi, atunci ele trebuiau traduse.

18. Vorbitorul în alte limbi se zidea totdeauna pe sine însuşi (tot aşa ca şi la rugăciunea sau predica în limba maternă)[30], căci el ştia totdeauna ce spune.

19. Nu toţi creştinii din perioada de început a creştinismului puteau vorbi în limbi, ci numai anumiţi creştini, aceia care prin alegerea suverană a lui Dumnezeu primeau acest dar.

20. În Noul Testament era numai un fel de vorbire în alte limbi. La vorbirea în alte limbi din Faptele Apostolilor din capitolul 2 este acelaşi fenomen ca şi în 1 Corinteni 12-14.

21. În alte limbi se putea vorbi, cânta sau ruga.

22. Vorbitorii în alte limbi aveau voie să vorbească numai unul după altul, niciodată simultan.

23. În întrunirile Adunării aveau voie să vorbească în alte limbi cel mult trei vorbitori.

24. Darul vorbirii supranaturale trebuia să arate în mod deosebit poporului Israel că o dată cu Rusaliile (Faptele Apostolilor 2) începea o nouă epocă, epoca misiunii mondiale: începând din acel moment, Dumnezeu nu mai vorbeşte numai într-o limbă (ebraică) unui popor (Israel) – ci în multe limbi, multor popoare.

25. Cu toate că darul vorbirii în alte limbi a fost dat în primul rând pentru poporul Israel necredincios, acest dar putea fi folosit şi spre folosul credincioşilor în strângerile laolaltă ale Adunării.

26. Vorbirea în alte limbi biblică trebuia să înceteze treptat şi – în opoziţie cu celelalte daruri – să nu rămână până la revenirea lui Hristos.

27. Vorbirea extatică propagată în zilele noastre şi practicată de milioane de oameni nu corespunde fenomenului biblic al vorbirii în alte limbi.

28. La folosirea frecventă a noţiunii de »vorbire extatică« este vorba de redarea greşită a expresiei greceşti en glossais lalein. Această înşiruire verbală de cuvinte ar trebui să se traducă în mod corect »vorbire în limbi«, respectiv »vorbire în limbi străine«.

29. Aceia care au primit darul interpretării / traducerii au fost făcuţi apţi de Dumnezeu ca să înţeleagă limba străină a vorbitorului în limbi. Ei posedau o înţelegere a limbilor aşa cum a avut Adam, care după crearea lui a putut să înţeleagă vorbirea lui Dumnezeu (Geneza 2), şi ca şi oamenii după încurcarea limbilor, care de asemenea puteau să înţeleagă limbile lor noi, fără ca să le fi învăţat (Geneza 11).

30. Interpreţii vorbirii în alte limbi traduceau ce se spunea. Ei nu aveau nevoie de descoperiri deosebite cu privire la ceea ce ar putea însemna vorbirea în alte limbi, deoarece ei înţelegeau realmente limbile străine pe care le traduceau.