Ziua de sabat şi ziua Domnului (duminica)

Trebuie noi ca creştini să ţinem ziua de sabat?

Geneza 2,3: Şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui creatoare, pe care o făcuse.

Exod 20.8: Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.

Ioan 20,19.26: În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” … După opt zile, ucenicii lui Isus erau iar în casă …

Faptele Apostolilor 20,7: În ziua dintâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea …

Cuprins

Introducere

Paralelă între ziua de sabat şi ziua de duminică

A fost înlocuită ziua de sabat cu prima zi a săptămânii?

Nu trebuie creştinii să ţină şi astăzi ziua de sabat?

Ce înseamnă acum ziua de sabat pentru noi creştinii?

Dar, Se poate Dumnezeu odihni astăzi, sau în general începând de la căderea în păcat?

De ce izraelitul trebuia să se odihnească în ziua de sabat?

Cum a ţinut Domnul Isus ziua de sabat?

De ce este prima zi din săptămână aşa de importantă pentru creştini?

Introducere

     Mereu se pune întrebarea cu privire la porunca referitoare la ziua de sabat în legătură cu „ziua Domnului”. Unii consideră că ziua de sabat a fost înlocuită de „ziua Domnului” (duminica). Alţii consideră că în orice caz noi trebuie să ţinem şi astăzi ziua de sabat, căci ea este o parte componentă a celor zece porunci. Alţii resping porunca referitoare la ziua de sabat şi degenerează „ziua Domnului” făcând din ea o zi normală de lucru. Ce spune Biblia referitor la această temă?

Paralelă între ziua de sabat şi ziua de duminică

   Vrem mai întâi să facem o paralelă a însuşirilor care caracterizează cele două zile.

A fost înlocuită ziua de sabat cu prima zi a săptămânii?

   Răspunsul este simplu: Nu! Căci Biblia aminteşte ziua de sabat şi după învierea lui Hristos şi o diferenţiază de prima zi a săptămânii. Chiar şi în ziua învierii se vorbeşte în mod deosebit atât de ziua de sabat cât şi de prima zi a săptămânii: „La sfârşitul zilei sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul” (Matei 28,1).

   Şi apostolul Pavel a mers în ziua de sabat în sinagogi (Faptele Apostolilor 13,42-44; 15,21; 18,4), ca să predice, şi în prima zi a săptămânii a serbat Cina cu credincioşii din Troa şi a discutat cu ei (vezi Faptele Apostolilor 20,7).

Nu trebuie creştinii să ţină şi astăzi ziua de sabat?

   Şi în acest caz este uşor de răspuns la întrebare: Nu! Cu toate că noi nu găsim nici o anulare directă a porunci referitoare la ziua de sabat, totuşi prin moartea lui Hristos au fost împlinite toate cerinţele Legii (Romani 8,4). Biblia spune foarte clar că acum noi „nu suntem sub Lege ci sub har” (Romani 6,14), şi dacă vrem să ne mai punem iarăşi sub Lege, se spune, „am căzut din har” (Galateni 5,4).

   Dar – aşa se argumentează – Dumnezeu a sfinţit deja ziua a şaptea, atunci când El a creat pământul, pe când încă nu era nici o Lege, şi drept urmare această poruncă referitoare la ziua de sabat este valabilă pentru orice perioadă de timp din istoria mântuirii lui Dumnezeu. În privinţa aceasta trebuie însă să ne gândim că în Geneza 2,1-3 se spune numai că Dumnezeu S-a odihnit, şi în Exod 31,17 se spune că în această zi Dumnezeu „S-a înviorat”, deci S-a bucurat de lucrarea Sa, care „era foarte bună”. Aici nu găsim nici un fel de porunci, că această odihnă ar fi valabilă şi pentru om, şi nici nu găsim că Dumnezeu „S-a înviorat” în fiecare a şaptea zi. În treacăt spus, dacă totdeauna ar fi fost o poruncă pentru toţi oamenii, atunci Dumnezeu nu ar mai fi putut s-o dea ca poruncă specială pentru poporul Său (Exod 16,28.29; 31,13). În continuare se va vorbi mai mult despre această odihnă a lui Dumnezeu.

Ce înseamnă acum ziua de sabat pentru noi creştinii?

   Dacă se vrea, pentru creştini această zi efectiv nu mai are nici o însemnătate în zilele noastre. Totuşi Biblia ne spune că ziua de sabat este un tablou sau o umbră a lucrurilor viitoare: „Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau la băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau lună nouă, sau sabate, care sunt o umbră a lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2,16.17).

   Deci ziua de sabat nu este o umbră sau un model al zilei Domnului, ci al unui adevăr viitor. Şi acest adevăr viitor îl găsim în epistola către Evrei 4,8-10: „Căci, dacă Iosua le-ar fi dat odihna, Dumnezeu n-ar mai vorbi după aceea de o altă zi. Rămâne deci o odihnă ca de sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale.”

   Această odihnă ca de sabat se va împlini în Împărăţia de o mie de ani atât pentru Israel cât şi pentru Adunarea lui Dumnezeu din timpul harului.

Dar, Se poate Dumnezeu odihni astăzi, sau în general începând de la căderea în păcat?

   În Geneza 2,1-3 se spune pentru prima dată, că „Dumnezeu S-a odihnit”. După ce lucrarea Sa creatoare a fost terminată şi totul „era foarte bun”, Dumnezeu putea realmente să Se odihnească. Dar după ce păcatul a venit în lume, nu mai citim că Dumnezeu S-a odihnit. Dimpotrivă, Domnul Isus spune în evanghelia după Ioan: „Dar Isus le-a răspuns: ‚Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez.’” (Ioan 5,17).

   Un comentator scrie:

   Spinii şi pălămida, legate cu acele mii de roade umilite, înjosite, vestesc cu glas tare: „Dumnezeu trebuie să lucreze; El nu Se poate odihni”. Poate El să aibă un loc de odihnă în mijlocul suspinelor şi lacrimilor, al dificultăţilor şi durerilor, al bolilor şi al morţii, al necredincioşiei şi al vinovăţiei unei lumi stricate? Poate El în astfel de împrejurări să ţină sabatul? Imposibil. Sfânta Scriptură ne spune categoric, că El lucrează neîncetat şi fără odihnă începând de la creaţie şi până acum. Dumnezeu a lucrat de la căderea lui Adam şi până la întruparea lui Hristos, de la întruparea lui Hristos şi până la cruce a lucrat Fiul lui Dumnezeu, şi de la Rusalii până acum lucrează Duhul Sfânt.”

De ce izraelitul trebuia să se odihnească în ziua de sabat?

   Cu toate că de la căderea în păcat Dumnezeu nu a mai putut să Se odihnească, El dă totuşi porunca ca copiii lui Israel să se odihnească în ziua de sabat de orice fel de lucrare (Exod 20). De ce? Deoarece Dumnezeu are în vedere binele omului. Căci tot ce dă Dumnezeu este bun. Căci aşa se şi spune, că Legea este sfântă, dreaptă şi bună (Romani 7,12). Şi în Deuteronom 10,13 se spune: „… să păzeşti poruncile Domnului şi rânduielile Lui pe care ţi le dau astăzi, pentru binele tău”. Chiar dacă Dumnezeu nu putea să Se odihnească, totuşi în harul Său şi în îndurarea Sa a dat omului această zi de sabat. Dumnezeu ştia că după şase zile de lucru omul avea nevoie de o zi de odihnă, ca să se regenereze, ca să se întărească în duh, suflet şi trup. În Noul Testament avem cheia pentru porunca referitoare la ziua de sabat; Domnul Isus spune acolo, că „sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2,27) – el trebuia să fie de folos omului şi nu să-i producă pagubă. Dar el era şi o poruncă, după care Dumnezeu putea să măsoare în mod deosebit ascultarea poporului Său. Toate celelalte porunci sunt convingătoare din punct de vedere moral pentru om. Dar porunca referitoare la ziua de sabat nu este o poruncă direct morală. Dumnezeu doreşte ca omul să asculte de El din pricina Lui. Chiar dacă creştinii astăzi nu mai au porunca referitoare la ziua de sabat, totuşi în ea este un aspect serios, căci şi copiii lui Dumnezeu ar trebui în timpul actual să fie ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu, nu pentru că noi am înţeles deja totul, ci pentru că noi iubim pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus (şi păzim poruncile Sale” (Ioan 14,21). Vezi în privinţa aceasta şi articolul fratelui H. L. Heijkoop: „Ce este păcat” – la sfârşitul documentului.

Cum a ţinut Domnul Isus ziua de sabat?

   Aşa cum tocmai am văzut, Domnul Isus spune că „sabatul a fost făcut pentru om”, şi nu „omul a fost făcut pentru sabat” (Marcu 2,27). Aşa cum Dumnezeu a lucrat începând de la Adam, tot aşa a lucrat Domnul Isus atunci când El a fost pe pământul acesta. El nu Şi-a acordat nici un sabat. Putea El să Se odihnească, când oamenii aveau nevoie de ajutorul Lui? Nu a venit El în lumea aceasta din cauza nevoilor oamenilor? Nu a venit El să caute şi să salveze ce era pierdut?  Nu! Hristos nu Se putea odihni. Păsările aveau cuiburi şi vulpile vizuini, dar Fiul Omului nu avea nimic unde să-Şi poată pune capul. Abia atunci când omul nu a avut nici un alt loc pentru Hristos decât crucea, Domnul Isus a strigat pe cruce: „S-a sfârşit!”, şi după aceea „Şi-a plecat capul”. S-ar putea traduce şi: „El Şi-a pus capul jos” – pe cruce, un loc între cer şi pământ, a fost singurul loc unde Domnul Isus după ce a terminat lucrarea putea să găsească „odihnă”. În ziua de sabat El a mers împreună cu ucenicii Săi prin lanurile de grâu şi a vindecat oameni de bolile lor (Marcu 2,23.24; 3,1-5). Singura dată când citim că Hristos S-a odihnit, este când în ziua de sabat El a fost în mormânt. Ce batjocură: în timp ce Domnul după răstignirea Sa stătea în mormânt în ziua sabatului, aceia care mai înainte au strigat „Răstigneşte-L!” sărbătoreau sabatul. Şi chiar şi aici găsim pe Hristos la lucru, şi anume când El „prin moarte a nimicit pe cel ce avea puterea morţii”. Când Domnul Isus era în mormânt, ca să restaureze pentru Dumnezeu odihna ca de sabat pierdută, izraeliţii sărbătoreau sabatul, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Ce contrast!

De ce este prima zi din săptămână aşa de importantă pentru creştini?

   Găsim ziua Domnului în următoarele locuri din Scriptură: Matei 28,1; Ioan 20,19; Ioan 20,25; Faptele Apostolilor 20,7; 1 Corinteni 16,2; Apocalipsa 1,10.

   Aceste locuri din Scriptură arată că prima zi din săptămână nu poate fi preţuită suficient de creştinii credincioşi. În această zi a înviat Domnul Isus, aşa că această zi a devenit începutul unei creaţii cu totul noi, o relaţie cu totul nouă a omului cu Dumnezeu. Abia după înviere ne este făcut cunoscut de Domnul, că Dumnezeu este acum şi „Dumnezeul nostru” şi că Tatăl Său este acum şi „Tatăl nostru” (Ioan 20). Învierea a fost şi mesajul pentru care primii ucenici şi apostoli au trebuit să sufere mult şi pentru care ei au fost chiar gata să moară ca martiri. După aceea găsim pe ucenici în prima zi a săptămânii, în ziua învierii, adunaţi înapoia uşilor încuiate, şi Domnul vine în mijlocul lor (Ioan 20,19).

   Opt zile după aceea, iarăşi în prima zi a săptămânii, ucenicii sunt adunaţi din nou, şi Domnul Isus vine iarăşi în mijlocul lor (Ioan 20,25). Primi creştini din Troa se strângeau evident de asemenea în prima zi a săptămânii, ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi să frângă pâinea, deoarece lor li s-a părut această zi a fi cea mai potrivită (Faptele Apostolilor 20,7). Credincioşii din Corint trebuiau în prim azi să pună deoparte un dar pentru Domnul şi pentru ai Săi, pentru nevoile credincioşilor. Este însă foarte interesant, că într-adevăr Pavel în ziua de sabat a mers în sinagogă (Faptele Apostolilor 13,42-44; 15,21; 18,4), ca să vorbească iudeilor, dar după aceea în prima zi a săptămânii a venit împreună cu fraţii şi surorile lui de credinţă ca să predice Cuvântul lui Dumnezeu şi să frângă pâinea. Şi despre Ioan ni se spune, că el „în ziua Domnului” era în Duhul. El nu avea nici o posibilitate să se strângă împreună cu credincioşii, deoarece era întemniţat pe insula Patmos, dar aceasta nu l-a împiedicat ca în această zi – Scriptura spune: „în ziua care aparţine Domnului” – să fie în Duhul. Şi aceasta i-a dat posibilitatea ca în această zi să aibă o viziune cu totul deosebită despre Domnul Isus în glorie şi să primească cartea Apocalipsa.

   Chiar dacă noi ca creştini nu avem nici un „tu trebuie să faci” sau „tu nu ai voie” pentru această zi şi am fost chemaţi la libertate şi de asemenea principial nu ne este interzis să facem vre-o lucrare în „ziua Domnului”, totuşi fiecare creştin spiritual va fi conştient de măreţia acestei zile. Este ziua care ne vorbeşte de faptul că păcatul a fost ispăşit, că moartea a fost transformată în viaţă şi acea condamnare, de care ar fi trebuit să avem parte, a rămas în mormântul lui Hristos, că Domnul Isus a înfăptuit tot ce Tatăl i-a încredinţat să facă, şi că Hristos trăieşte acum şi este motivul adorării noastre şi potrivit cu Matei 18,20 El este literalmente în mijloc acolo unde credincioşii se strâng în Numele Său.

   De aceea noi vom străbate această zi în această conştienţă şi vom folosi orele în care noi ne strângem ca credincioşi şi nu vom neglija strângerile noastre, şi prin aceasta vom ţine seama că aceasta este „ziua Domnului” şi ea este o ocazie unică (în săptămână) pentru fiecare creştin de a avea o întâlnire deosebită cu Domnul. „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18,20). Niciodată să nu subapreciem aceasta să facem din ea o obişnuinţă, căci atunci rezultatul va fi moartea spirituală a strângerilor laolaltă. Dacă suntem călăuziţi numai de tradiţie şi obiceiuri, atunci strângerea laolaltă şi-a pierdut valoarea.

   La începutul creştinismului era obiceiul ca credincioşii să lucreze pe parcursul primei zile a săptămânii şi apoi seara să se strângă – vezi Faptele Apostolilor 20. Cât de mulţi erau cei care veneau obosiţi şi istoviţi la strângere? Eutich era aşa de obosit, că a căzut din fereastră. Iubiţi fraţi şi surori, pentru Eutich putem avea o oarecare înţelegere, când a adormit în ora de adunare. Dar noi nu avem nici o scuză în timpul nostru. Dumnezeu ne dăruieşte, cel puţin aici la noi, sâmbăta, în care ne putem odihni şi ne putem pregăti spiritual pentru duminică. De regulă noi nu trebuie să lucrăm duminica, aşa că noi avem cele mai bune premise ca odihniţi şi învioraţi să mergem la locul despre care Domnul spune: aici doresc cu plăcere să fiu în mijlocul alor Mei (Matei 18,20). Cine fără un motiv cu adevărat bine întemeiat – şi nu pentru că grădina sa probabil nu este cu totul în ordine, sau casa lui trebuie „tencuită” Hagai 1,4)  sau pentru că el trebuie să lucreze pentru că autoturismul nou a fost prea scump, sau sâmbătă seara vizitatorii/sărbătoarea a durat prea mult – se târăşte istovit şi obosit spre orele de adunare, acela trebuie să se întrebe cu adevărat, dacă nu cumva desconsideră harul lui Dumnezeu. Cu siguranţă această atitudine nu are nimic a face cu legalismul, ci pur şi simplu numai cu preţuirea şi simpatia noastră pentru Domnul.

Ce este păcat? – H. L. Heijkoop

Păcat este tot ce face omul în mod independent de autoritatea pe care Dumnezeu şi Domnul Isus o are asupra lui. Tot ce stă în opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu este păcat. Cunoaşterea acestui adevăr conduce la judecarea conştientă a păcatului.

Doresc să lămuresc această caracteristică printr-o realitate demnă de remarcat din Vechiul Testament. Din cele zece porunci, nouă pot fi înţelese şi de oameni necredincioşi cu o ţinută morală ridicată. Sunt mii de necredincioşi care niciodată n-au ucis, niciodată n-au comis adulter, niciodată nu au furat nu au minţit etc. Sunt lucruri pe care le judecă şi conştiinţa omului firesc şi atunci când cineva dintre necredincioşi le fac, le strică reputaţia. Însă între cele zece porunci se găseşte una pe care n-o poate înţelege nici un necredincios şi nu este văzută ca o încălcare a conştiinţei fireşti a omului. La această poruncă israelitul depindea exclusiv de faptul dacă voia să asculte de Dumnezeu sau nu. Mă gândesc la porunca sabatului, poruncă care cerea ca în cea de-a şaptea zi a săptămânii să nu lucrezi, ci să te odihneşti. Un om firesc nu înţelege de ce era socotită ziua a şaptea şi nu a şasea, cum fac mahomedanii, sau lunea, sau marţea sau miercurea. Principiul este simplu: ei nu aveau voie să lucreze în a şaptea zi pentru că Dumnezeu a aşezat-o ca zi de sabat. Singurul motiv era deci că Dumnezeu a spus aşa. De aceea găsim în cărţile lui Moise şi mai ales în Levitic deseori reluată porunca sabatului, atunci când Dumnezeu dă noi porunci, interdicţii şi recomandări. Era singura poruncă de a cărei împlinire depindea clar şi exclusiv realitatea dacă cineva voia să asculte sau nu de Dumnezeu. Realitatea că cineva nu comite niciodată un omor sau nu fură nu este o dovadă că el se teme de Dumnezeu. Dar vedem că şi credincioşii fac uneori asemenea lucruri şi aceasta desigur nu este o dovadă că ei se tem de Dumnezeu şi sunt credincioşi. Un semn clar că cineva este credincios şi se teme de Dumnezeu este când el părăseşte lucrurile în care el vede că într-adevăr nu este nimic rău, dar despre care Dumnezeu spune că nu sunt bune. El ascultă atunci, pentru că recunoaşte autoritatea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus. El întreabă în toate lucrurile care este voia Domnului Isus, Domnul său, Acela care l-a cumpărat cu un preţ. Ce spune El îi este de ajuns. Credinţa spune: Doamne, ce vrei Tu să fac? (Slava lui Hristos în jertfe – pag. 260-261)