Elisei, omul lui Dumnezeu - Hamilton Smith

XIV. Incursiunile de recunoaştere ale sirienilor

(2 Împăraţi 6.8-23)

   După ce Elisei a venit cu harul lui Dumnezeu în ajutor unei singure persoane aflate în necaz, acum el devine unealta harului, ca să salveze o naţiune vinovată. Profetul a mustrat pe împăratul lui Israel din cauza necredinţei în legătură cu scrisoarea împăratului Siriei şi acum atenţionează pe împărat cu privire la planurile secrete, prin care împăratul Siriei caută să-l nimicească. Astfel harul lui Dumnezeu intervine ca să salveze pe împăratul lui Israel, „nu o singură dată, nu de două ori”, prin mâna aceluia care ştie cum să mustre şi când să atenţioneze.

   Când împăratul Siriei îşi dă seama că planurile lui sunt zădărnicite nu printr-un trădător, ci prin Elisei, trimite cai şi care şi o oştire puternică ca să-l ia captiv. Faptul că el trimite o oştire puternică, ca să prindă un singur om, dovedeşte în mod impresionant că cei fără Dumnezeu în prezenţa unui singur om, care este păstrat prin puterea lui Dumnezeu, recunosc propria slăbiciune şi lipsă de ajutorare. Aceasta a simţit-o Ahab cel rău într-un timp anterior, atunci când a trimis căpeteniile cu cei cincizeci ai lor ca să prindă pe singuraticul Ilie, la fel cum au făcut într-un timp mai târziu iudeii, când au trimis o ceată de ofiţeri şi bărbaţi ca să prindă pe Domnul slavei. Lumea ştie intuitiv, că un om singur, dacă Dumnezeu este cu el, este mai tare decât o oştire puternică fără Dumnezeu.

   Pentru ochiul natural cazul lui Elisei era lipsit de speranţă. Sirienii au luat toate măsurile imaginabile. Oştirea puternică se apropia de Dotan sub protecţia nopţii, şi i-a reuşit să înconjoare cetatea. Se părea că nu mai este nici o scăpare pentru profet. Şi slujitorul lui Elisei strigă, privind la lucrurile văzute: „Vai, domnul meu, ce vom face?”

   Elisei linişteşte pe tânărul deznădăjduit. El spune: „Nu te teme, pentru că mai mulţi sunt cei care sunt cu noi decât cei care sunt cu ei.” Tânărul umblă prin vedere, Elisei umblă prin credinţă. Profetul ia anticipat în posesiune experienţa apostolului, care poate spune: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8.31).

   Elisei însă nu este mulţumit să se odihnească el însuşi în credinţă şi nici nu vrea numai să liniştească pe alţii. El doreşte cu plăcere să-l aducă pe tânăr la înălţimea spirituală a sa. El ştie că numai Dumnezeu poate face aceasta, şi aşa se roagă Domnului, ca să-i deschidă ochii slujitorului său. Rugăciunea lui este ascultată: „Domnul a deschis ochii tânărului.” Lui Elisei nu trebuia să i se deschidă ochii. El a văzut deja carele lui Israel şi călăreţii lui slujind lui Ilie, atunci când Ilie s-a înălţat de la pământ la cer. Credinţa profetului recunoaşte că aceleaşi care ale lui Dumnezeu şi aceiaşi călăreţi ai lui Dumnezeu îl însoţesc în timpul călătoriei lui pe pământ. Tânărul a văzut carele şi caii cu oştirea puternică a sirienilor, care au înconjurat cetatea; acum el vede muntele „plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei”. Oştirea siriană poate fi în jurul cetăţii, dar ce poate ea face dacă oştirea cerească a lui Dumnezeu înconjoară pe Elisei? Pavel poate fi înconjurat de duşmani, care vor să-l omoare, şi de o furtună care vuieşte, care vrea să-l înghită, dar ce poate să-i facă rău, dacă îngerul Domnului este cu el? (Faptele Apostolilor 27.23). Oştirea, care s-a suit împotriva lui Elisei, poate fi puternică, dar oştirile lui Dumnezeu sunt mai puternice. „Carele lui Dumnezeu sunt douăzeci de mii, mii şi mii” (Psalm 68.17). Şi pentru noi este bine, dacă în călătoria prin lumea vrăjmaşă ne însoţeşte conştienţa binecuvântată a credinţei, că la noi este Unul care a spus: „Nu te voi lăsa nici nu te voi părăsi”; şi că noi stăm în purtarea de grijă a acelei oştiri de îngeri, care sunt trimişi „pentru a le sluji celor care vor moşteni mântuirea” (Evrei 1.14).

   În continuare putem vedea că Elisei se comportă cu duşmanii lui Dumnezeu potrivit căilor harului, în timp ce el arată clar că ei sunt total sub autoritatea Lui. Aşa se face că în timp ce ochii tânărului se deschid, ochii duşmanilor profetului lui Dumnezeu sunt loviţi cu orbire. În sens spiritual găsim asemănător, atunci când Domnul a fost aici pe pământ, căci El a venit „ca cei care nu văd să vadă, şi cei care văd să fie orbi” (Ioan 9.39). Să recunoşti propria orbire şi să te supui lui Dumnezeu, acesta este drumul spre a vedea, aşa cum a putut avea parte orbul din evanghelia după Ioan.

   Aceşti sirieni loviţi cu orbire ajung total sub autoritatea lui Elisei, şi el îi conduce în Samaria. Apoi, când ochii lor au fost deschişi, ei au descoperit că erau captivi – luaţi captivi tocmai de omul pentru care ei veniseră să-l prindă. Dar aşa cum Elisei stă în legătură cu puterea lui Dumnezeu, la fel el este şi reprezentantul îndurării lui Dumnezeu. Sirienii recunosc că situaţia este lipsită de speranţă, în ceea ce îi priveşte pe ei înşişi. Ei au înconjurat cetatea mică Dotan şi acum sunt închişi în închisoarea duşmanilor lor. După ce în felul acesta a devenit vizibil că numai îndurarea îi poate salva de la pieire, ei devin destinatarii harului. Ei nu numai sunt salvaţi, ci lor li se oferă şi „o masă mare”; şi după ce au mâncat au fost trimişi înapoi la stăpânul lor. Ei au putut recunoaşte: „este bunătatea Domnului că nu suntem nimiciţi de tot” (Plângerile lui Ieremia 3.22). Acestea sunt căile binecuvântate ale harului lui Dumnezeu.

   Bărbatul, pentru a cărui protecţie stă la dispoziţie un munte plin de cai de foc şi care de foc – care este înconjurat de puterea uriaşă a lui Dumnezeu – îşi poate permite să ofere har acelora care sunt total sub autoritatea lui. Omul natural, care nu cunoaşte astfel de izvoare de putere, nu poate îndrăzni să ofere har. Când împăratul vede vrăjmaşii stând sub autoritatea lui, cu plăcere i-ar fi omorât. Elisei, care a făcut cunoscut puterea lui Dumnezeu, nu doreşte să dispreţuiască harul lui Dumnezeu; şi acest har este la fel de mare ca şi puterea. Dacă puterea lui Dumnezeu realizează o victorie deplină asupra „unei oştiri puternice”, harul lui Dumnezeu poartă grijă de duşmanii înfrânţi oferindu-le „o masă mare”. Aşa cum am spus – acestea sunt căile de har ale unui Dumnezeu mare.

XV. Asedierea Samariei

(2 Împăraţi 6.24 – 7.20)

   Relatarea despre harul care a fost dovedit cetelor de luptă, se încheie cu cuvintele: „Şi cetele Siriei n-au mai venit în ţara lui Israel.” Cu toate acestea duşmănia sirienilor faţă de poporul lui Dumnezeu a continuat să existe. Aşa citim: „Şi a fost aşa: după aceasta, Ben-Hadad, împăratul Siriei, şi-a adunat toată oştirea şi s-a suit şi a asediat Samaria” – exact cetatea în care sirienilor li s-a dovedit un har deosebit.

   Ioram, împăratul rebel, datora mulţumire lui Elisei pentru faptul că i-a salvat viaţa şi oştirea lui a fost păzită de pieire. Evident acest har mare nu a produs nici o schimbare nici la împărat şi nici la popor. Dumnezeu în căile Lui de guvernare permite acum duşmanului să asedieze Samaria, ceea ce produce „o foamete mare” în cetate. În această strâmtorare îngrozitoare, care a venit peste locuitori, se împlineşte prima profeţie serioasă, care a fost rostită cu mai bine de cinci sute de ani înainte. Moise a atenţionat pe poporul lui Dumnezeu; dacă se vor abate de la Dumnezeu, va veni timpul în care prin asedierea duşmanilor lor vor ajunge în necaz aşa de mare că femeile pline de sensibilitate vor mânca pe ascuns copiii lor (Levitic 26.21-29; Deuteronom 28.49-57). Acum s-a ajuns la aceasta: această grozăvie are loc.

   În loc ca împăratul să se întoarcă la Dumnezeu, acest eveniment îngrozitor scoate la lumină vrăjmăşia inimii sale. Când află de grozăvie, îşi sfâşie hainele cuprins total de deznădejde, şi făcând aceasta se arată că „un sac era pe dinăuntru, pe carnea lui”. Deci, cu căile lui rele era legată o mărturisire religioasă. Vai, oamenii când sunt în necaz ca Ioram, apelează la anumite mijloace de ajutor religioase, dar nu se adresează lui Dumnezeu. Împăratul, cu toate că poartă un sac pe trupul lui, îşi descarcă mânia împotriva lui Dumnezeu asupra persoanei omului lui Dumnezeu. El spune: „Aşa să-mi facă Dumnezeu şi încă mai mult, dacă va rămâne pe el astăzi capul lui Elisei, fiul lui Şafat!” Având în vedere noile greutăţi, toate dovezile de har din trecut sunt uitate, şi împăratul deznădăjduit ameninţă viaţa omului lui Dumnezeu. El împovărează cu vină pe acela care era singurul nevinovat de păcatul decăderii de la Dumnezeu. De aceea el trimite un sol în casa lui Elisei, unde erau adunaţi bătrânii în prezenţa profetului.

    Evident Elisei a fost înştiinţat mai dinainte de Dumnezeu şi spune: „Acest fiu de ucigaş a trimis să-mi ia capul”. El spune bătrânilor să închidă uşa înaintea solului împăratului, căci sunetul paşilor stăpânului lui se auzeau înapoia lui. Împăratul ajunge la uşă şi îndrăzneşte să spună: „Iată, de la Domnul este răul acesta; de ce să mai aştept pe Domnul?”

   Starea îngrozitoare a poporului şi păcătoşenia împăratului sunt puse în felul acesta clar în lumină. Oamenii din Samaria se străduiesc să primească un cap de măgar sau ceva găinaţ de porumbel. Femeile îşi mănâncă copiii; împăratul mergea pe zid; însă Elisei stă liniştit în casa lui şi aşteaptă pe Domnul. Apoi vine solul; împăratul îl urmează şi pune pe seama Domnului toată nenorocirea. Împăratul spune întrucâtva: „La ce foloseşte că Elisei stă în casa lui şi nu face nimic? El m-a ferit odată de la pieire, de ce acum el nu întreprinde nimic? La ce foloseşte vorbirea lui despre aşteptarea Domnului? Căci nu se petrece nimic. Eu renunţ să mă bazez pe Domnul şi dispun decapitarea lui Elisei, profetul Domnului.”

   Acest fiu de ucigaş, care tocmai a jurat că vrea să ucidă, acuză pe Domnul. El ar fi autorul întregii acestei nenorociri, care a venit peste cetatea vinovată. În felul acesta vina poporului a atins punctul culminant în persoana împăratului lor.

   Nu este această scenă sumbră o imagine despre întunericul şi mai mare al crucii, unde răul lumii a culminat în condamnarea Unuia care era singurul din toată generaţia omenească, care nu avea păcat? Dar dacă în asedierea Samariei devine vizibil păcatul poporului în toată grozăvia lui, aceasta are loc pentru ca harul lui Dumnezeu să devină vizibil în toată plinătatea lui. Acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul lui Dumnezeu s-a înmulţit şi mai mult şi astfel arată spre desfăşurarea cea mai mare a harului la cruce: acolo el se ridică deasupra tuturor păcatelor omului şi se foloseşte de cruce ca să vestească lumii întregi iertare şi binecuvântare.

   După ce împăratul revelează starea inimii lui, Elisei, care până atunci a stat în „casa lui”, nu mai rămâne tăcut. Timpul lui Dumnezeu venise, căci noi citim: „Elisei a zis: Ascultaţi cuvântul Domnului!” Am auzit, că ceea ce spune omul, aduce la lumină păcatul inimii lui; acum vom auzi, că ceea ce spune Dumnezeu, revelează harul inimii Sale. Aşa citim: „Aşa zice Domnul: «Mâine, pe timpul acesta, la poarta Samariei, măsura de floare a făinii se va vinde cu un siclu şi două măsuri de orz cu un siclu.»”

   În acest mesaj al harului nu se spune nici un cuvânt despre fapte oribile, care au avut loc în cetate – nici un cuvânt despre păcătoşenia provocatoare a împăratului. El conţine numai anunţul necondiţional despre binecuvântare în har curat, neîngrădit pentru cetatea în care păcatul a ajuns la punctul lui culminant; căci toată această binecuvântare trebuia să se vadă „în porţile Samariei”.

   În felul acesta ni se aminteşte de aceea vestire a harului mult mai mare, care transmite un mesaj de pocăinţă şi iertare, pentru ca ea să fie vestită în Numele lui Hristos la toate naţiunile, şi anume „începând din Ierusalim”. Ea este valabilă pentru toate naţiunile, căci toate sunt vinovate, însă ea îşi are începutul în locul cel mai întunecat al lumii întregi. Nu se aminteşte nici un cuvânt despre vina îngrozitoare a acestei cetăţi, despre vrăjmăşia arogantă şi blasfematoare a conducătorilor religioşi, ci în harul neîngrădit şi necondiţionat se vesteşte iertarea în Numele lui Isus cetăţii care L-a prins în cuie pe cruce.

„Suliţa, ce coasta Lui străpuns-a,

ea, prin care sângele salvării-a curs.”

   Deci în felul acesta s-a făcut cunoscut ruina poporului şi a fost vestit harul lui Dumnezeu. Vom vedea imediat cum reacţionează omul la harul lui Dumnezeu. Mai întâi căpetenia, pe mâna căruia se rezema împăratul, întâmpină mesajul cu batjocură şi necredinţă, însă numai pentru a auzi sentinţa de judecată proprie: „Iată, vei vedea cu ochii tăi, dar tu nu vei mânca din ea.” Nu sunt mulţi chemaţi dintre bogaţii şi mai marii lumii acesteia.

   După aceea vedem patru oameni leproşi – păcătoşi dovediţi, am putea spune. Ei recunosc – altfel decât căpetenia – că pentru ei este numai moartea sigură sau harul lui Dumnezeu. Tabăra oştirii siriene este înaintea lor şi în jurul lor pândeşte moartea. Ei se scoală şi privesc moartea în faţă. Şi iată! Nevoia lor deznădăjduită i-a mânat la locul morţii, însă Domnul a obţinut o mare biruinţă în locul acesta. Ei descoperă, că Domnul a mers înaintea lor; „Domnul făcuse să se audă în tabăra sirienilor un vuiet de care, un tropot de cai şi zarvă de oştire mare.” Carele şi caii care au servit la răpirea lui Ilie, care au înconjurat pe Elisei să-l păzească, acţionează acum cu duşmanii Domnului în judecată dreaptă. Dacă păcătoşilor vinovaţi trebuie să li se dovedească har, trebuie mai întâi ca duşmanul să fie dat pe faţă şi învins prin judecată dreaptă.

   Dar dacă duşmanul trebuie învins, atunci trebuie să fie lucrarea Domnului care face aceasta. Nimeni nu era la Domnul, când El a nimicit puterea duşmanului. Samaria este în necaz, deznădăjduită, şi nu poate face nimic. Domnul face totul, şi cetatea ajunge prin harul neîngrădit să savureze binecuvântarea. Nimeni nu era la Domnul gloriei, atunci când El a mers la cruce. Numai El ştia groaza Golgotei; singur a întâmpinat duşmanul; singur a suferit la cruce; singur a îndurat părăsirea; singur a purtat judecata. Însă păcătoşii încărcaţi de vină, care cred în El, au parte împreună cu El de prada dobândită prin biruinţa Lui. Şi aceasta o vedem în imagine, căci leproşii „au mâncat şi au băut” şi au găsit argint şi aur şi haine.

   După aceea au răspândit „vestea bună”. Ei spun: „Dacă vom tăcea … vom fi pedepsiţi.” Egoismul naturii noastre ar prefera să tacă şi în felul acesta ar aduce vină asupra noastră. S-ar putea ca noi să fi gustat aşa de puţin harul lui Dumnezeu şi că noi am înţeles aşa de puţin cât de bogaţi am fost făcuţi cu argint şi aur şi hainele purtării de grijă divină şi dreptăţii divine, că putem spune puţin şi de aceea tăcem, ajungând astfel în pericol să alunecăm în lume şi să aducem vină şi nenorocire asupra noastră. Este bine dacă noi, ca şi cel născut orb din evanghelii, puţinul, pe care l-am cunoscut, îl mărturisim lumii; prin aceasta nu numai păstrăm ce avem, ci noi vom primi mai multă lumină şi binecuvântare.

   Aceşti patru bărbaţi depun o mărturie îndrăzneaţă. Ei încep la portarii cetăţii – oameni foarte simpli. Ei relatează portarilor împăratului, şi aceştia la rândul lor vestesc ştirea bună în palatul împăratului; în cele din urmă ea ajunge la urechile împăratului. În felul acesta vestea s-a răspândit în ţară de la cel mai de jos până la cel mai de sus.

   Împăratul are un cu totul alt caracter decât cei patru leproşi şi întruchipează o altă stare de suflet. El nu este indiferent, căci el se scoală la miezul nopţii. El nu respinge vestea bună, ca unul din slujitorii lui; dar el nu este un credincios simplu ca cei patru bărbaţi leproşi. El nu respinge cu dispreţ în necredinţă vestea bună, dar el evaluează situaţia din punct de vedere logic. Credinţa este o chestiune a conştiinţei şi inimii, nu o chestiune de argumentare. Cuvântul spune: „Dacă crezi în inima ta.” Unii cred bucuroşi în inima lor, ca leproşii, alţii sunt zăbavnici cu inima ca să creadă, ca împăratul. Înapoia indolenţei inimii stă un duh îndoielnic şi o lipsă de simţământ pentru nevoia reală. Împăratul vine cu argumentarea lui şi spune: „Să vă spun ce ne-au făcut sirienii.” Dar aşa cum în cazul lui Naaman au fost unii înţelepţi, care l-au convins cu stăruinţă, la fel şi aici este un rob înţelept, care ştie să răspundă la deducţiile logice ale împăratului. El vrea să le verifice prin trimiterea a doi martori. Aceştia pot realmente merge pe urmele duşmanului „până la Iordan”. Noi putem urmării urmele tuturor duşmanilor noştri până la cruce; acolo ele nu se mai găsesc. Pentru credincios, în moartea lui Hristos toţi duşmanii şi-au găsit sfârşitul.

   Cercetaşii se întorc înapoi şi împăratul sceptic ajunge să savureze binecuvântarea la fel ca leproşii curajoşi şi oamenii flămânzi din cetate. Singurul care este lipsit de binecuvântare, este batjocoritorul necredincios – căpetenia, pe mâna căruia se rezema împăratul. În înghesuiala de la poarta cetăţii el a fost călcat în picioare şi a murit. S-ar putea părea că ar fi o întâmplare nefericită, însă căile de guvernare ale lui Dumnezeu stăteau înapoia celor petrecute, şi cuvântul profetului a fost împlinit: „vei vedea cu ochii tăi, dar nu vei mânca din ea.” În zilele noastre nu este altfel cu aceia care resping harul lui Dumnezeu. Lor le spune Cuvântul: „Priviţi, dispreţuitorilor, şi miraţi-vă şi pieriţi” (Faptele Apostolilor 13.41).