Desăvârşirea jertfei lui Hristos – EPV

   „Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi”, a spus Dumnezeu poporului Său Israel scurt înainte de acea noapte memorabilă, când El avea intenţia să omoare pe toţi întâi-născuţii egiptenilor. Sângele mielului pascal, care proteja pe izraeliţi de sabia îngerului nimicitor, a fost uns pe amândoi stâlpii şi pragul de sus al uşilor caselor lor la porunca lui Dumnezeu. Nu-i neliniştea faptul că ei din interior nu puteau vedea sângele, căci important era, că Dumnezeu îl vedea; căci El spusese: „Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi”. Exclusiv pe aceasta se baza siguranţa lor. Nici un întâi-născut nu a murit în casele pe a căror uşă Dumnezeu a văzut sângele mielului sacrificat. Partea izraeliţilor era numai să rămână în case sub protecţia acestui sânge şi să creadă cuvântul lui Dumnezeu. Cu încredere în aceasta ei se puteau strânge în linişte şi pace în jurul mielului pascal şi să laude pe Dumnezeu pentru dragostea Lui salvatoare.

   Tot aşa stau lucrurile şi cu noi. Dumnezeu a primit jertfa suplinitoare a lui Isus Hristos, Mielul fără cusur şi fără pată, şi sângele Lui este acum înaintea feţei lui Dumnezeu. De asemenea noi ştim, ca şi izraeliţii, că judecata, pe care am meritat-o, a lovit pe Mielul ales de Dumnezeu şi sângele Lui „ne curăţă de orice păcat”. Aceasta este siguranţa noastră. Nicidecum nu este hotărâtor ce valoare acordăm noi sângelui lui Hristos, ci decisiv este cum gândeşte Dumnezeu cu privire la el. Desigur lui Dumnezeu nu Îi este indiferent cât preţuim noi lucrarea lui Hristos – şi ea nu poate fi suficient de preţuită -, dar înţelegerea noastră cu privire la ea nu poate niciodată fi fundamentul păcii noastre şi al siguranţei noastre. Numai Dumnezeu poate evalua şi preţui desăvârşit adevărata valoare a jertfei lui Hristos, dar fără îndoială măreşte bucuria noastră şi savurarea din partea noastră a lucrării Domnului Isus, dacă gândurile noastre cu privire la ea sunt mai mult în concordanţă cu preţuirea făcută de Dumnezeu. Însă mântuirea noastră veşnică şi siguranţa noastră veşnică nu sunt dependente de aceasta. Unii izraeliţi s-ar fi putut întreba cu teamă: „Oare sângele de pe cei doi stâlpi ai uşii şi de pe pragul de sus va proteja cu adevărat pe întâiul meu născut, să nu moară?” Era el din cauza aceasta mai puţin în siguranţă? Nicidecum! Pentru el era important numai să ştie  că sângele se afla pe cei doi stâlpi ai uşii şi pe pragul de sus şi că el însuşi prin aceasta se afla sub protecţia sângelui. Nu se putea el încrede pe deplin în cuvântul lui Dumnezeu, care a spus: „Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi”? Fără nici o îndoială! Sângele mielului şi cuvântul Domnului erau în acea noapte a judecăţii îngrozitoare asupra celor întâi-născuţi ai egiptenilor singurul fundament al siguranţei lor şi al păcii lor. Şi noi astăzi nu avem un alt fundament. Sângele lui Hristos este aşa de preţios pentru ochii lui Dumnezeu, că El îndreptăţeşte pe oricine care prin credinţă se pune sub protecţia Lui. Dumnezeu este pe deplin satisfăcut, aşa că pe noi nu ne mai loveşte nici o judecată şi nu ne poate ajunge nici o pierzare. Nu este aceasta suficient ca să fi pentru totdeauna fericit şi mulţumitor?

   Deoarece este de cea mai mare importanţă să cunoaştem gândurile lui Dumnezeu cu privire la lucrarea lui Hristos, respectiv să ştim cum gândeşte El despre ea, vrem în continuare să ne preocupăm mai detaliat cu această temă, şi anume având ca bază capitolul 10 al epistolei către Evrei. Jertfele nenumărate din Vechiul Testament nu au fost în stare să îndepărteze păcatele, căci dacă ar fi fost posibil să le îndepărteze, nu ar fi fost necesară o repetare permanentă a acestor jertfe. Tocmai acest fapt a dovedit că păcatele erau încă prezente şi toţi care aduceau jertfe nu erau încă curăţiţi de conştiinţa rea. Mai degrabă „în aceste jertfe era o aducere aminte a păcatului în fiecare an” (Evrei 10.1-3). Şi de ce aceste jertfe nu puteau îndepărta păcatele? Deoarece „este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să ridice păcatele” (versetul 4). Omul a păcătuit şi prin aceasta a meritat moartea, şi de aceea numai jertfa unui om putea să înlăture păcatul şi să împace pe om cu Dumnezeu. Dar unde se putea găsi pe întreg pământul un om  care se putea da pe sine însuşi ca jertfă pentru alţii? Căci toţi, fără nici o excepţie, erau păcătoşi şi pe calea pierzării. „Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Romani 3.12). Toţi s-au abătut şi erau supuşi morţii, şi este imposibil ca un păcătos să moară pentru un alt păcătos. Dacă Dumnezeu Însuşi nu Şi-ar fi ales o jertfă, atunci toţi oamenii ar fi trebuit să suporte veşnic pedeapsa pentru păcatele lor şi să rămână departe de Dumnezeu. Însă aici dragostea lui Dumnezeu a intrat în acţiune, prin aceea că El a trimis pe pământ „pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare omului păcătos şi pentru păcat” (Romani 8.3), aceasta înseamnă că Hristos a trebuit, pentru ca să rezolve problema păcatului, să ia un trup şi să devină om adevărat. „Fără vărsare de sânge nu este iertare” şi fără o jertfă nu este ispăşire. Deoarece pe întreg pământul nu era o jertfă potrivită, aceasta înseamnă fără cusur, Dumnezeu a trimis din cer pe pământ o astfel de jertfă: pe Fiul Său preaiubit. El trebuia, ca să poată salva oamenii, să devină cu adevărat om şi în toate să se asemene cu noi, cu excepţia păcatului. Astfel El a devenit „Mielul fără cusur şi fără pată”. Dacă ar fi fost vreun germen de păcat în El, atunci El Însuşi ar fi trebuit să moară pentru Sine Însuşi şi nu putea să Se dea pe Sine ca Suplinitor pentru alţii. De aceea se spune despre El, că El nu numai „n-a făcut păcat” (1 Petru 2.22), ci şi „n-a cunoscut păcatul” (2 Corinteni 5.21), da, că „în El nu este păcat” (1 Ioan 3.5). Cu toate că era născut de o femeie şi era „părtaş sângelui şi cărnii”, El era totuşi fără păcat, era „Sfântul”, care trebuia să Se nască (Luca 1.35). De aceea la cruce El a putut fi Suplinitorul nostru. Sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu nu au găsit în El nimic altceva decât numai curăţie pură, nimic altceva decât desăvârşire divină. El a venit în lume cu cuvintele: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici dar, ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai găsit plăcere nici în arderi-de-tot, nici în jertfe pentru păcat. Atunci am zis: »Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule«” (Evrei 10.5-7). Deoarece jertfele nenumărate ale vechiului legământ nu au putut îndepărta păcatele, şi sângele curs în cantităţi mari nu a putut curăţi nici măcar o singură conştiinţă de faptele rele, a venit Domnul Isus în lume cu intenţia să împlinească tot ce nu s-a putut realiza prin mulţimea jertfelor. El a venit de bună voie pe pământ, de bună voie a îndurat batjocura şi dispreţul din partea oamenilor şi S-a supus suferinţelor şi morţii, ca să împlinească voia lui Dumnezeu. Cine poate înţelege o astfel de dragoste? Inima noastră jubilează deja acum, când ne gândim la ce va fi atunci când vom vedea această dragoste acolo sus şi o vom savura pe deplin!

   Să ne mai ocupăm puţin cu urmările binecuvântate ale jertfei lui Hristos pentru noi! Am auzit, că atunci când Domnul Isus a venit în lumea aceasta a zis: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule”. Această voie era sfinţirea noastră, căci scriitorul epistolei către Evrei explică: „Prin această voie am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna” (Evrei 10.10). Noi am fost sfinţiţi, aceasta înseamnă puşi deoparte, căci acesta este totdeauna înţelesul în Sfânta Scriptură al cuvântului „a sfinţi”. Aşa spune de exemplu Domnul Isus despre Sine, că Tatăl „L-a sfinţit şi L-a trimis în lume” (Ioan 0.36). Deci noi am fost puşi deoparte. Şi de ce am fost despărţiţi?Am fost despărţiţi (puşi deoparte) de lume, de păcat, de moarte şi de diavolul. Dacă ne întrebăm: Cine ne-a pus deoparte?, răspunsul este: Dumnezeu Însuşi. Şi prin ce a făcut El aceasta? „prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna”. Voia lui Dumnezeu este cauza şi jertfa lui Hristos este mijlocul sfinţirii noastre, sau al punerii noastre deoparte. Ce siguranţă desăvârşită! Dumnezeu a vrut să ne pună deoparte pentru Sine, să ne posede în totul pentru Sine; pentru aceasta El Însuşi a creat toate premisele şi în jertfa lui Hristos El Însuşi a dat mijlocul pentru realizarea aceasta. Noi am dezonorat pe Dumnezeu, L-am lepădat şi ne-am depărtat de El, aşa că condamnarea noastră veşnică ar fi fost numai un act al dreptăţii Sale. Însă El a avut plăcere în salvarea şi mântuirea noastră, dar această voie plăcută a Sa putea fi îndeplinită numai cu preţul jertfei Fiului Său preaiubit. Desigur această jertfă corespundea în totul inimii Sale, căci prin ea El a fost glorificat în modul cel mai înalt şi dreptatea Lui a fost desăvârşit satisfăcută. Poate exista o dovadă mai mare a plăcerii jertfei Domnului Isus? Dacă în versetul deja citat se spune: „Prin această voie am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna”, prin aceasta Duhul Sfânt mărturiseşte că această jertfă este desăvârşită şi de aceea nu trebuie repetată; ea a avut loc odată pentru totdeauna. Jertfele Vechiului Testament erau prin aducerea lor în fiecare an numai „o aducere aminte de păcate”, şi de aceea ele niciodată nu puteau „face desăvârşiţi” pe cei care se apropiau în felul acesta. Însă toţi care îşi iau adăpost la jertfa unică şi desăvârşită a lui Isus, sunt „făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna”. Pentru ei nu mai este o aducere aminte de păcate, deoarece Dumnezeu Însuşi le adevereşte: „nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor” (Evrei 10.17). După strigătul Domnului pe cruce: „S-a sfârşit!”, perdeaua Templului s-a rupt în două, de sus până jos. Ispăşirea a avut loc, şi Dumnezeu Însuşi a deschis drumul în locul Preasfânt. Păcatele erau îndepărtate, nu numai pentru o zi sau pentru un an, ci pentru totdeauna, şi nici numai unele păcate sau majoritatea păcatelor – nu, toate păcatele noastre au fost îndepărtate pentru totdeauna. Dacă ar fi rămas numai un singur păcat neispăşit, atunci trebuia să aibă loc o altă jertfă pentru înlăturarea acestuia, dar nu a urmat o altă jertfă. Astfel toţi cei care cred în Hristos nu mai au „nici o aducere aminte de păcate” înaintea lui Dumnezeu, deoarece ele au fost curăţite pentru totdeauna prin jertfa Sa. Ei se pot apropia de Dumnezeu, care acum a devenit Tatăl lor, cu îndrăzneală şi umblă în prezenţa Sa în pace deplină.

   Însă noi avem şi alte dovezi despre valabilitatea deplină a jertfei lui Hristos. „Şi orice preot face slujba în fiecare zi şi aduce de multe ori aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot să înlăture păcatele, dar El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, aşteptând de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor. Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi.” (Evrei 10.11-14) Preoţii în Cortul întâlnirii şi în Templu trebuiau totdeauna să stea în picioare, căci nu exista nici o posibilitate să se aşeze. Ei nu aveau voie să se aşeze, deoarece pentru ei era totdeauna ceva de făcut. Zilnic trebuiau să sacrifice jertfe noi şi să le aducă lui Dumnezeu. Slujba lor nu a încetat niciodată, niciodată nu aveau odihnă, niciodată  nu puteau spune: acum lucrul s-a terminat, acum a fost terminată ispăşirea. O jertfă urma pe cealaltă jertfă, aşa că preoţii nu ajungeau niciodată să se odihnească. Însă Domnul Isus, „după ce a adus o singură jertfă pentru păcate”, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, ceea ce pentru noi este dovada că lucrarea de ispăşire s-a încheiat. De aceea scriitorul epistolei către Evrei spune în capitolul 8 versetul 1: „Punctul cel mai însemnat (sau: suma) al celor spuse este că avem un astfel de Mare Preot care S-a aşezat la dreapta tronului Măreţiei, în ceruri”. Pentru El nu a mai rămas nimic de făcut, căci El nu are nevoie, ca preoţii vechiului legământ, să aducă continuu jertfe noi pentru ispăşire. Lucrarea Lui este terminată pentru totdeauna, şi Dumnezeu a confirmat aceasta, prin aceea că L-a aşezat la dreapta Sa.

   Aceasta ne arată clar cât de greşit şi contrar Scripturii este să se vorbească despre necesitatea unei ispăşiri sau întoarceri zilnice la Dumnezeu. Cine face aceasta, acela se aşează pe terenul Vechiului Testament, pe care Domnul Isus l-a înlăturat. Cât de mult este dezonorat Domnul prin aceasta! El, „după ce prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate”, pe baza lucrării Sale înfăptuite S-a aşezat „la dreapta Măririi în cele înalte” (Evrei 1.3), dar noi nu vrem să credem simplu că sângele Său a făcut o ispăşire desăvârşită, ci gândim că zilnic trebuie să fim din nou împăcaţi! Atunci ar trebui să se aducă zilnic jertfe noi, căci „fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate”. Însă aceasta este imposibil, căci jertfa lui Hristos este pe deplin suficientă. Dumnezeu a primit-o şi S-a declarat satisfăcut, prin aceea că El L-a înviat pe Hristos, care la cruce a purtat păcatele noastre şi a fost făcut păcat pentru noi, şi L-a aşezat pentru totdeauna la dreapta Sa. Într-adevăr, El Se va mai ridica odată, dar nu pentru ca să Se mai preocupe cu păcatul, ci ca să apară în glorie pe norii cerului pentru judecarea vrăjmaşilor Săi. Deoarece deci locul Domnului nostru în cer la dreapta lui Dumnezeu este neschimbător, nici poziţia celor care cred în El nu poate fi lezată sau zguduită. „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi.” Ei sunt desăvârşiţi, desigur nu în ei înşişi – căci în ei încă mai locuieşte păcatul -, ci „în Hristos”, aşa îi vede Dumnezeu. Înaintea Lui ei sunt sfinţi şi fără vină, deoarece ei printr-o singură jertfă au fost făcuţi „desăvârşiţi pentru totdeauna”. Mai poate fi atunci vorba de o ispăşire sau iertare zilnică? Niciodată! Cine vorbeşte în felul acesta se împotriveşte Cuvântului lui Dumnezeu şi diminuează lucrarea lui Hristos. S-ar putea face aceasta din necunoaştere, dar este Dumnezeu mai puţin întristat din cauza aceasta, dacă în loc să I se mulţumească pentru dragostea Sa nespus de mare şi să se odihnească în jertfa lui Hristos, este preocupat permanent cu păcatele proprii şi umblă fără pacea inimii? Astfel de creştini se aşează pe terenul unui izraelit, care permanent avea „cunoştinţă de păcate”, deoarece jertfele aduse necurmat aminteau permanent de păcate. Şi nu aştepta el, după ce marele preot intra înapoia perdelei, cu teamă afară, întrebându-se dacă Dumnezeu va primi jertfa? Să ţinem cu tărie, că o singură jertfă a lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este pe deplin suficientă, a făcut o ispăşire desăvârşită şi a înlăturat toate păcatele noastre. Să nu ne putem noi odihni în lucrarea de ispăşire săvârşită, în timp ce Dumnezeu Însuşi Se „odihneşte cu plăcere” în ea?

   „Dar”, aşa va întreba cineva, „nu avem noi zilnic nevoie de iertarea păcatelor noastre?” Aşa cum este pusă întrebarea, trebuie să răspundem categoric negativ. Dacă te-ai pocăit şi ai crezut în Domnul Isus, toate păcatele tale au fost iertate, nu numai acelea pe care le-ai făcut înainte să te întorci la Dumnezeu, ci toate, fără nici o excepţie. Sfânta Scriptură nicidecum nu face diferenţă între păcatele din trecut şi cele din viitor, din simplul motiv, că Hristos a purtat păcatele noastre în Trupul Său pe lemn, pe când noi încă nu eram născuţi. Atunci toate păcatele tale din viitor erau asupra Domnului Isus, şi El a murit pentru toate. El Însuşi, care cândva va fi Judecător, S-a încărcat cu ele şi a purtat judecata pentru ele. Judecătorul Însuşi a înlăturat păcatele tale. Te mai poţi tu atunci îndoi de faptul că ele toate au fost realmente îndepărtate? Totul a fost în chip desăvârşit rezolvat între Dumnezeu şi Hristos potrivit cerinţelor dreptăţii divine. Era o lucrare dumnezeiască pentru păcatele noastre, aşa că oricine a luat această lucrare prin pocăinţă şi credinţă a fost curăţit pentru totdeauna de toate păcatele sale prin sângele lui Isus. El este în părtăşie cu Dumnezeu, da, este chiar copilul Său, ceea ce ar fi imposibil, dacă între el şi Dumnezeu ar mai sta vreun păcat.

   Desigur noi avem nevoie de iertare, de fiecare dată când am păcătuit împotriva Tatălui nostru ceresc, dar aceasta este o cu totul altă chestiune. În acest caz noi nu trebuie să fim din nou împăcaţi cu Dumnezeu prin sângele lui Isus şi să fim spălaţi de păcatele noastre, căci poziţia noastră de copii nu este anulată prin păcatele noastre. Dar părtășia noastră cu Tatăl este întreruptă și ea trebuie refăcută. Noi nu ne mai reluăm scăparea la Dumnezeu, aşa cum am făcut odinioară ca păcătoşi vinovaţi, pierduţi, ci venim, ca şi copii care au greşit, cu o mărturisire sinceră la Tatăl. Dacă facem aceasta cu sinceritate, Dumnezeu este „credincios şi drept” – nu numai „îndurător şi milos” -, „să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1 Ioan 1.9). Noi nu avem voie să confundăm aceste două lucruri. Cine a venit la Domnul Isus cu căinţă şi credinţă, are iertarea tuturor păcatelor sale, a fost sfinţit, curăţit, spălat, îndreptăţit şi pentru totdeauna desăvârşit. Aşa cum Dumnezeu Îşi arată dreptatea Sa prin aceea că El îndreptăţeşte pe păcătosul care crede în Isus (Romani 3.26), Tatăl este credincios (Lui Însuşi şi Cuvântului Său) şi drept (pe baza lucrării de ispăşire înfăptuite de Fiul Său preaiubit), când iartă păcatele copilului care mărturiseşte şi se căieşte de vina sa.

   „Jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna” şi înălţarea Sa la dreapta lui Dumnezeu sunt deci două dovezi incontestabile despre desăvârşirea şi valabilitatea veşnică a jertfei şi lucrării Domnului nostru. Însă epistola către Evrei ne oferă o a treia dovadă demnă de încredere: „Lucrul acesta ni-l mărturiseşte şi Duhul Sfânt. Căci, după ce a zis:»Acesta este legământul pe care-l voi stabili pentru ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în mintea lor«, adaugă: »Şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor.«” (Evrei 10.15-17) Duhul Sfânt trimis din cer aici jos ne mărturiseşte că Domnul Isus şi lucrarea Sa au fost primite de Dumnezeu şi de aceea Dumnezeu niciodată nu-Şi va mai aduce aminte de păcatele noastre şi de fărădelegile noastre. Ce mărturie demnă de încredere! Hristos a intrat ca Mare Preot în Locul Preasfânt ceresc şi şade acolo glorificat la dreapta lui Dumnezeu. De acolo El a trimis Duhul Sfânt pe pământ, care ne mărturiseşte că Dumnezeu a primit sângele ispăşirii şi a înlăturat toate păcatele noastre şi toate fărădelegile noastre. Dumnezeu este satisfăcut şi toţi cei mântuiţi au voie acum să se apropie cu îndrăzneală de Tatăl ca şi copii ai lui Dumnezeu.

   Cât de la sine înţeles este acum după toate acestea îndemnul: „Astfel, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o deplină libertate să intrăm în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care El ne-a deschis-o prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său, şi fiindcă avem un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei” (Evrei 10.19-22). Noi avem nu numai libertatea, ci şi îndrăzneala să venim înaintea lui Dumnezeu. Sângele lui Hristos este acolo înaintea lui Dumnezeu, şi El ne vede pe baza valorii acestui sânge, prin care noi am fost aduşi pentru totdeauna în siguranţă. Perdeaua este ruptă şi drumul în Locul Preasfânt este deschis prin Domnul Isus. Şi Marele Preot peste casa lui Dumnezeu a ocupat pentru totdeauna acolo locul în glorie, după ce a înfăptuit lucrarea de răscumpărare. Dacă înţelegem valabilitatea deplină a jertfei, atunci ne vom bucura „cu deplină siguranţă a credinţei” de rezultatele minunate ale acestei lucrări, prin aceea că vom veni înaintea lui Dumnezeu cu îndrăzneală şi bucurie, ca să-I aducem ca preoţie sfântă jertfele noastre de laudă şi de mulţumire, „plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (Evrei 13.15; 1 Petru 2.5).

   Avem noi toţi această îndrăzneală? Ah, să renunţăm la toate gândurile noastre proprii şi să nu ne lăsăm duşi în rătăcire prin învăţături false! Să credem mărturia clară a lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său sfânt şi să ne odihnim în lucrarea desăvârşită a lui Hristos, în care şi Dumnezeu Însuşi Se odihneşte! Dacă El este pe deplin mulţumit cu aceasta, nu putem noi atunci să fim la fel de mulţumiţi? Dumnezeu a exprimat satisfacţia Sa prin ruperea perdelei, prin înălţarea şi glorificarea Domnului la dreapta Sa şi prin trimiterea aici jos a Duhului Sfânt şi prin mărturia Duhului Sfânt. Nu sunt aceste dovezi suficiente pentru noi? Pentru ce te mai îndoieşti, şi de ce stai departe, în loc să vii în Locul Preasfânt cu bucurie, cu laudă şi cu mulţumire? Vrei să întristezi în continuare pe Dumnezeu prin necredinţa ta? Căci necredinţa este cea care priveşte permanent la sine însuşi, la greşelile şi lipsurile proprii, la simţăminte şi experienţe proprii, în timp ce credinţa se uită la Hristos, la lucrarea Sa desăvârşită, înfăptuită o dată pentru totdeauna, cu care El a satisfăcut pe deplin pe Dumnezeu.

Tu ne-ai condus în Locul Sfânt,

Şi despărţiţi nu suntem.

Te lăudăm mereu prin cânt

Şi Te-adorăm în pace.

Prin jertfa Ta,

La Golgota,

Tu ne-ai spălat de vină

Şi ne-ai unit cu Tine.