Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie – W. J. Ouweneel

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a patra

   „Dumnezeu a zis: ‚Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremile, zilele şi anii, şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.’ Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea, şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra.” (Geneza 1,14-19)

   După o nouă seară şi dimineaţă urmează o nouă zi şi totodată un ciclu nou de trei zile, care este foarte asemănător cu primul. Fiecare ciclu constă din trei elemente: (1) lumină, (2) apă (şi cer), şi (3) pământ. În prima zi lumina, în ziua a patra purtătorii de lumină. În ziua a doua despărţirea apelor cu cerul între ele, în ziua a cincea animalele, care trăiesc în apă şi în întindere. În ziua a treia uscatul (pământul), în ziua a şasea animalele şi omul, care vin din pământ şi trăiesc pe el. În afară de aceasta ziua a patra stă în legătură nu numai cu ziua întâi, ci şi cu ziua a doua: purtătorii de lumină sunt aşezaţi în întinderea cerului. „Prin Duhul Său sunt împodobite cerurile” (Iov 26,13). Aceste trei zile (ziua întâi, a doua şi a patra) încep toate cu: „Să fie”. Toate trei poartă amprenta numărului cinci: în prim azi de cinci ori lumina, în ziua a doua de cinci ori întindere, în ziua a patra de cinci ori purtători de lumină (luminători) şi de cinci ori zi. Numai în aceste trei zile este vorba de „despărţire între”, şi anume de asemenea în total de cinci ori. Numai în aceste zile Dumnezeu vorbeşte numai o singură dată, şi în aceste zile nu este vorba de organisme vii. Să se observe de asemenea că 1+2+4=7, şi 3+5+6=14. Această desăvârşire ia naştere numai dacă noi ordonăm zilele în felul acesta.

   Dacă ziua a patra este legată în felul acesta cu ziua întâi şi a doua, ne-am putea întreba, de ce această zi nu a urmat imediat după ziua a doua, şi aceasta cu atât mai mult cu cât pentru creşterea plantelor era necesară lumina soarelui. Dar această ultimă afirmaţie nu este reală. Plantele aveau lumina primei zile şi în afară de aceasta au fost separate de ziua a patra numai printr-o noapte. De altfel între funcţiile luminătorilor cereşti nu este nicidecum numită funcţia pentru creşterea plantelor. Mai mult chiar: mai întâi trebuiau pregătite spaţiile de viaţă mari: cerul, marea şi pământul, înainte de a apărea locuitorii lor. Corpurile cereşti sunt „locuitorii” spaţiului ceresc. Într-adevăr ele trebuiau create de la început (versetul 16 spune „Dumnezeu a făcut”, nu „a creat”; compară şi cu ordinea din Psalmul 33,6-9), însă ele sunt ultimele părţi ale lumii materiale, care sunt pregătite pentru om (probabil asemănător cu astăzi, când se observă stele care deodată luminează şi apoi se sting), scurt înainte de a apărea creaturi care pot vedea lumina. Acest fapt arată, cât de incorectă este ideea că noi trebuie să aducem corpurilor cereşti o veneraţie deosebită, sau că noi avem voie să le-o aducem, aşa cum fac păgânii (vezi Deuteronom 4,19; 17,3). Dimpotrivă, ele sunt numai creaturi ale lui Dumnezeu, ultimele din lumea materială, care au fost pregătite. Ce-i drept, ele „stăpânesc” peste zi şi peste noapte (versetele 16 şi 18), dar ele sunt numai „domnitori prin harul lui Dumnezeu”, aşa de neînsemnate în comparaţie cu Creatorul lor, că numele lor (soare, lună) nici nu sunt numite aici. Toată stăpânirea lor au primit-o de la Dumnezeu; niciunde funcţia a ceea ce a fost creat nu este aşa de detaliat parafrazată ca aici: de unsprezece ori este numită prepoziţia le- („să”, „ca să”). Nici nu sunt „luminători” în sine însuşi; aici găsim un alt cuvânt decât în versetele 3-5, care înseamnă „loc” sau „purtător de lumină”. Cuvântul se foloseşte în afară de luminătorii cereşti (Psalm 74,16; Ezechiel 32,8) şi pentru luminătorii din Cortul întâlnirii (Exod 25,6; 27,20 şi aşa mai departe) şi în sens mai larg pentru lumina dinaintea feţei lui Dumnezeu (Psalm 90,8) şi pentru lumina (sau strălucirea) ochiului (Proverbe 15,30).

   Cât de mult sunt luminătorii cereşti supuşi lui Dumnezeu, spune Dumnezeu Însuşi în Isaia 40,26: „Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.” Cât de nebunesc este să te închini creaturi! Oştirea cerului însuşi se închină lui Dumnezeu (Neemia 9,6). Ea nu vrea onoare pentru sine însuşi, ci mărturiseşte despre mărimea Creatorului (Psalm 19,1-6) şi despre credincioşia Lui (Psalm 89,36.37). Ea face numai ce-i porunceşte Dumnezeu (Isaia 45,12). S-ar putea probabil să pară prostesc şi limitat că aici se spune că luminătorii cereşti au fost aşezaţi în întinderea cerului, dar în realitate cel care se împiedică de aceasta este prost şi limitat. În primul rând aici totul este văzut din perspectiva observatorului terestru şi apoi, luminătorii cereşti stau realmente pe firmament. Dar mai este un alt motiv mult mai important: în Geneza 1 totul este creat pentru om; luminătorii cereşti ar putea să aibă tot felul de funcţii (de exemplu pentru creşterea plantelor), dar Geneza 1 numeşte exclusiv pe acelea care au importanţă directă pentru om. Deci toate aceste funcţii ele le exercită exclusiv în atmosferă (acestea sunt „legile cerului”; compară cu Iov 38,33); în afara acestora nu este zi şi noapte, anotimpuri şi ani, aşa cum le cunoaştem noi. Luminătorii cereşti pot să împrăştie lumina lor în lung şi în lat, ei au fost făcuţi să lumineze pe pământ (versetele 15 şi 17).

   Această luminare este misiunea lor generală. Stelele au o contribuţie mult mai neînsemnată în privinţa aceasta; de aceea ele sunt numite numai sumar la sfârşitul versetului 16. Privite de pe pământ, în raport cu soarele şi luna ele sunt numai luminătorii mici; dacă ele „stăpânesc”, atunci o fac numai în legătură cu luna (Psalm 136,9). Soarele şi luna sunt cei doi mari luminători (versetul 16; Psalm 136,7), dar şi între ele este o graduare: dintre aceşti doi luminători mari, soarele este luminătorul cel mai mare şi luna este luminătorul cel mai mic.

   Ele au trei misiuni: „Să fie nişte luminători … care să … , ca să …” (versetele 14 şi 15). A treia misiune (să lumineze pământul) este misiunea lor generală. Prima misiune face clar diferenţa între ei: trebuie să fie o despărţire între zi şi noapte, şi aceasta se realizează prin aceea că soarele stăpâneşte ziua (sau: peste zi) şi luna stăpâneşte peste noapte (sau: noaptea). Misiunea a doua cuprinde misiunile deosebite, pe care ei o împlinesc împreună; acestea sunt iarăşi trei, indicate prin cuvântul „ca”. Ultima („zilele şi anii”) este cea mai simplă: prin alternarea zilei cu noaptea ia naştere o socotire a timpului, o succesiune de zile, care se înşiruie una după alta alcătuind un an (vezi cu privire la legătura dintre zile şi ani Geneza 25,7; 47,8.9.28; Psalm 90,10). Ambele sunt deci unităţi de timp, înainte de toate pentru durata vieţii omului (Deuteronom 32,7; Iov 36,11; Psalm 61,6; 77,5; Proverbe 3,2; 8,11; Maleahi 2,4, etc.). „(Anumite) timpuri” sunt perioade de ani care se repetă regulat: pentru păsările migratoare (Ieremia 8,7), pentru recoltă (Osea 2,9), pentru sărbătorile anuale (Exod 13,10; 23,15; 34,18; Levitic 23,2.4; Numeri 9,2.3.7.13), uneori pentru un an întreg (Deuteronom 31,10; Daniel 12,7). Ele cuprind sărbătorile, lunile noi şi sabatele (Osea 2,11). Pentru „luni” vezi şi Psalm 104,19. În afară de aceasta luminătorii cereşti slujesc şi ca „semne”; acestea sunt „semnele cerului”, care deseori îngrozesc pe oameni (Psalm 65,8; Ieremia 10,2), semne referitoare la vreme (Matei 16,1-4). Dar ele sunt şi semne ale mărimii lui Dumnezeu ca Creator (Psalm 19,1-6; Romani 1,20), al făgăduinţelor Sale (Geneza 15,5; Psalm 89,36.37), al adevărului Său (2 Împăraţi 20,8.9) şi mai ales al judecăţilor Sale (Ioel 2,30-31; Matei 24,3.29.30; Luca 21,11.25).

   Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători (compară cu Psalm 136,7); pentru a doua oară este vorba de faptul că El „a făcut” (compară versetele 7.25.26.31). Mereu am atras atenţia asupra faptului că acest „a face” lasă să se presupună, că luminătorii cereşti au fost deja mai înainte creaţi (şi anume în versetul 1), însă abia aici ei sunt puşi în funcţiile lor pentru pământ. Pe lângă aceasta aici totdeauna stă că luminătorii au fost făcuţi pentru ceva: „Să fie … ca să …”, „Dumnezeu a făcut … ca să”, „Dumnezeu i-a aşezat … ca să …”. Frumos este că după ce se spune „Dumnezeu a făcut” în versetul 17 se spune că „Dumnezeu i-a aşezat”, aşa cum în Geneza 18,8 se spune textual despre Avraam: „viţelul pe care-l gătise, l-a pus înaintea lor”. După ce Dumnezeu a pregătit luminătorii cereşti pentru misiunile lor, el i-a aşezat pe fiecare în parte la locul lui şi pe orbita lui proprie în spaţiul ceresc. După aceea versetele 17 şi 18 repetă încă o dată misiunile luminătorilor cereşti, ca să arate că totul era exact aşa cum Dumnezeu le-a făcut. Aceste misiuni sunt repetate în ordine inversă: finalul versetul 17 coincide cu versetul 15; după aceea urmează stăpânirea peste zi şi peste noapte, ceea ce face trimitere la cronologia din versetul 14b; şi în final „despărţirea”, în versetul 14 între zi şi noapte, şi aici între lumină şi întuneric. Interesant este concordanţa cu versetele 4 şi 5. Acolo Dumnezeu Însuşi a despărţit, dar acum luminătorii cereşti preiau această misiune. Seara, care urmează după această a patra zi, este pentru prima dată pricinuită de apusul soarelui.