Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie – W. J. Ouweneel

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua întâi

Cele şapte zile ale creaţiei

   Vrem să studiem primele patru zile ale creaţiei, deci pregătirea lumii materiale. Sperăm ca mai târziu să cercetăm înţelesul lor spiritual; acum însă vrem să vedem ce a avut loc în fiecare zi şi felul în care aceasta ne este prezentat nouă. În Geneza 1,1 am văzut că Dumnezeu a creat la început cerul şi pământul. Abia în ziua a cincea este din nou vorba de „a crea”; până în momentul acela nu găsim nimic altceva decât o prelucrare şi ordonare a pământului, aşa cum aceasta este descrisă în Geneza 1,2. Nici măcar plantele nu sunt privite ca o creaţie deosebită, deoarece ele nu sunt un suflet deosebit cu o conştiinţă. Ele sunt simplu produse vii ale pământului. Am spus deja că Geneza 1 nu vorbeşte atât de mult despre tot universul, ci mult mai mult despre pământ, care după starea de pustiu şi gol este restaurat de Dumnezeu şi ordonat, ca să fie un loc de locuit pentru animale şi înainte de toate pentru stăpânul lor, omul. În primele patru zile ale creaţiei Dumnezeu a făcut lucrarea de pregătire, care trebuia să premeargă crearea animalelor şi a omului. După ce Duhul Sfânt a vorbit în versetul 1 despre tot universul, în versetul 2 El limitează câmpul nostru vizual asupra pământului, şi în ziua a treia îl limitează şi mai mult, asupra „uscatului”. În ziua a şasea Duhul limitează atenţia noastră la omenirea care locuieşte pe uscat, şi mai târziu la un popor din această omenire, şi anume la Israel, ca în final să îndrepte toate reflectoarele de lumină asupra unei singure Persoane din Israel, spre care arată tot Vechiul Testament: Isus Hristos. Începând de la El se lărgeşte din nou câmpul revelării lui Dumnezeu: din Ierusalim, Iudeea şi Samaria Evanghelia merge spre Asia Mică, Grecia, da, la Roma şi spre toate popoarele. În final vine timpul, când tot pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului, şi după aceea urmează starea veşnică: cerul nou şi pământul nou! Şi toate acestea sunt prezentate deja simbolic în Geneza 1, aşa cum vom vedea mai târziu.

Ziua întâi

   „Şi Dumnezeu a zis: »Să fie lumină!« Şi a fost lumină. Şi Dumnezeu a văzut lumina, că era bună; şi Dumnezeu a făcut despărţire între lumină şi întuneric. Şi Dumnezeu a numit lumina zi şi întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi. (sau ‚o zi’)”

   Prima activitate a lui Dumnezeu este plutirea Duhului Său peste ape. Dumnezeu are pe om înaintea ochilor Săi, şi pretutindeni unde este vorba de fericirea şi bunăstarea lui, găsim Duhul la lucru. „Trimiţi Duhul Tău: ele sunt create şi înnoieşti faţa pământului.” (Psalm 104,30)  Acesta este ţelul lui Dumnezeu aici: prin Duhul Său El este pe punctul de a înnoi ce în versetul 2 nouă ne-a fost prezentat ca fiind stricat: „Şi Dumnezeu a zis”. Această legătură între Duh şi Cuvânt este foarte remarcabilă în Scriptură, aşa cum vom vedea mai târziu şi la aplicarea spirituală. „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui” (Psalm 33,6). Prin Cuvântul lui Dumnezeu au fost pregătite cerurile (Evrei 11,3), prin suflarea Lui cerul se înseninează (Iov 26,13). Dumnezeu vorbeşte. El nu vorbeşte unui lucru sau unei fiinţe, ci Cuvântul Său este expresia voinţei Sale creatoare libere. Vorbirea Lui Îl caracterizează ca Creator suveran, care cheamă ce nu există, ca şi cum ar exista (Romani 4,17). De zece ori se spune în Geneza 1: „Şi Dumnezeu a zis”, din aceasta de opt ori ca poruncă pentru o lucrare ordonată şi creată: în prima, a doua, a patra şi a cincea zi câte o singură dată, şi în ziua a treia şi a şasea zi (când are loc o lucrare dublă a lui Dumnezeu) de câte două ori.

   Şi Dumnezeu a zis: Să fie lumină! De trei ori citim, că El a zis: „Să fie!”, şi anume în versetele 6 şi 14 (aceeaşi formă a verbului). Dar în rest se deosebeşte foarte mult lucrarea din prima zi de lucrarea din celelalte zile.

   (1) Aceasta este singura zi care nu începe cu zorii zilei, ci cu străpungerea deodată a întunericului de lumina deplină. Dumnezeu a zis să lumineze lumina din întuneric (2 Corinteni 4,6).

   (2) De cele mai multe ori porunca lui Dumnezeu se îndreaptă spre un material de bază, care se transformă sau din care trebuie să rezulte ceva nou; aşa porunceşte El apelor în ziua a treia şi a cincea, şi pământului în ziua a treia şi a şasea. Când Dumnezeu spune: Să fie o întindere, şi: Să fie luminători, atunci lipseşte această materie de bază, dar se precizează locul: o întindere în mijlocul apelor şi luminătorii pe întinderea cerului. Toate acestea lipsesc în prima zi. Dumnezeu zice simplu: Să fie lumină!

   (3) În afară de aceasta în versetele care urmează găsim permanent în poruncă un alt verb decât cel din împlinirea poruncii. Aşa de exemplu: Să fie ... Şi Dumnezeu a făcut (versetele 6, 7, 14, 16). Vezi şi toate celelalte cinci cazuri. Dar aici citim: Să fie lumină. Şi a fost lumină. În afară de aceasta în limba ebraică este aceeaşi formă a verbului: Jehi oor va jehi oor. Nici o lucrare a lui Dumnezeu, nu: Dumnezeu nu a făcut absolut nimic: Dumnezeu a creat. El a poruncit simplu existenţa luminii, şi ea a fost imediat prezentă.

   (4) Toate celelalte lucrări, care încă nu existau, sunt fără articol în poruncă, şi ele primesc articol în împlinirea lor. Însă la lumină lipseşte articolul în ambele cazuri. Aici Dumnezeu nu creează lumina, ci El cheamă lumina şi lumina vine.

    Toate aceste caracteristici, prin care lumina se deosebeşte de toate celelalte lucrări din celelalte zile, sunt de mare însemnătate. Mai mult decât toate celelalte, lumina este legată cu Fiinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este Lumină şi în El nu este nici un întuneric (1 Ioan 1,5). Ar fi nepotrivit să se spună, că Dumnezeu a creat lumina. Lumina a existat veşnic, căci Dumnezeu este lumină. Întunericul nu a fost veşnic, de aceea diferenţa din Isaia 45,7: „Eu sunt Domnul … Cel care întocmesc lumina şi creez întunericul” . Nici materia nu este veşnică. Dumnezeu este Duh şi nu materie (Ioan 4,24); când El a transformat energia în materie, prin aceasta a luat naştere ceva unic în felul lui: o creaţie. Totul este material în Geneza 1, dar lumina este energie pură, înrudită direct şi rezultată direct din ceea ce este Dumnezeu: izvorul oricărei puteri şi oricărei lumini. Lumina locuieşte la El (Daniel 2,22). El ştie drumul spre locuinţa luminii (Iov 38,19); El Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină (Psalm 104,2) şi împrăştie lumina în jurul Lui (Iov 36,30). El locuieşte într-o lumină în care nu poţi pătrunde (1 Timotei 6,16).

   Aşa înţelegem aici de ce se poate vorbi de lumină, înainte să fie vorba (abia în ziua a patra) de soare, lună şi stele. Nici un om din timpurile de demult nu ar fi ajuns la gândurile înţelepte, să vorbească despre lumină, fără să fie prezent un purtător al luminii. Soarele este pentru om aşa de la sine înţeles şi de nelipsit, că el niciodată nu ar vorbi de lumina caldă, strălucitoare, decât numai în legătură cu soarele. El ar începe cu soarele. Dar Dumnezeu nu face aceasta; soarele nu este dumnezeire, ci este nimic altceva mai mult decât o lucrare a lui Dumnezeu, care pentru El vine abia pe locul patru. El nu are nevoie de o sursă, ca să facă să lumineze lumina, căci El Însuşi este lumina. Pentru noi astăzi nu mai este un gând străin faptul că există lumină strălucitoare independent de soare (să ne gândim de exemplu la lumina nordului şi la fosforescenţă), dar Dumnezeu este totdeauna înaintea cuceririlor noastre. Astăzi înţelegem, că odată cu crearea cerului şi pământului a intrat şi lumina, căci lumina în înfăţişarea pe care noi o cunoaştem nu este altceva decât o însuşire a materiei create. Când pământul a devenit pustiu şi gol, Dumnezeu a făcut „întunericul norilor scutece” ale mării (Iov 38,9), dar în prima zi El a alungat acest întuneric prin Cuvântul puterii Sale. – Sunt mai multe diferenţe între prima zi şi celelalte zile.

   (5) De şapte ori citim în Geneza 1, că ceea ce Dumnezeu a pregătit era bun. Cu excepţia celei de-a şaptea oară, care se referă la tot ce a făcut Dumnezeu (versetul 31), totdeauna citim scurt: Şi Dumnezeu a văzut că era bun. Însă numai aici citim: Şi Dumnezeu a văzut lumina, că ea era bună. Pe nici o altă lucrare a lui Dumnezeu nu stă aşa de pregnant această pecete „bună” cum ea stă asupra luminii, care, aşa cum am spus, este legată direct cu Fiinţa lui Dumnezeu. Expresia nu înseamnă: după ce Dumnezeu a chemat lumina, El a văzut că ea corespundea aşteptărilor Lui, ci în limba ebraică vrea să spună: El a văzut lumina cât de excelentă era. El S-a bucurat de lucrările Sale (Psalm 104,31). De fapt există o mulţime de expresii, care se întâlnesc de şapte ori în acest capitol (capitolul 1,1.2.3): după versetul 1, care în limba ebraică conţine şapte cuvinte, urmează cele şapte zile, şi de şapte ori „era bun”, de şapte ori „a face”, de trei ori câte şapte „pământ” (ce era pregătit) şi de cinci ori câte şapte „Dumnezeu” (Cel care a pregătit). Şi aşa merge mai departe.

   (6) Şi ca să completăm numărul şapte, încă două diferenţe remarcabile faţă de celelalte zile. Expresia „… era bun” este în continuare totdeauna încheierea unei lucrări a lui Dumnezeu, aici însă nu este. Dacă lumina exprimă Fiinţa lui Dumnezeu, atunci este necesar să fie pregnant diferenţiată de întuneric, expresia a tot ce este în contradicţie cu Fiinţa lui Dumnezeu. De aceea aici trebuie să se continue, că Dumnezeu desparte lumina de întuneric, atribuind fiecăreia o anumită parte din cele 24 de ore. „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6,14) Vai de aceia care nu fac această diferenţiere, „care socotesc întunericul drept lumină şi lumina drept întuneric” (Isaia 5,20).

   (7) Această despărţire este aşa de importantă, că aici Dumnezeu Însuşi o face. În ziua a doua este întinderea, cea care face o despărţire (în versetul 7 se mai poate traduce şi astfel: „… şi ea a despărţit apele …”; compară cu versetul 6!), şi în ziua a patra luminătorii cereşti au dat naştere la o despărţire (versetele 14 şi 18). Niciunde, în afară de Vechiul Testament, nu citim că Dumnezeu face o despărţire, decât numai aici. Desigur, El dă oamenilor deseori indicaţia, ca ei să-L urmeze în această despărţire între ce este sfânt şi ce nu este sfânt (Ezechiel 42,20), între ce este curat şi ce este necurat (Levitic 10,10; 11,47; 20,25; Ezechiel 22,26; compară cu Isaia 59). Despărţirea sau „ruptura” este deosebit de caracteristică în primele trei zile, în timp ce „înmulţirea” este caracteristică pentru ultimele trei zile.

   Caracteristica „despărţirii” în primele trei zile se vede şi în denumirea diferitelor părţi: Dumnezeu numeşte lumina „zi”, întunericul „noapte”, întinderea „cer”, uscatul „pământ” şi strângerea de ape „mare”. Darea numelui nu merge aici mai departe. Numai noţiunile mari de spaţiu şi timp sunt schiţate aici pentru om, - mai târziu el însuşi are voie să dea nume animalelor (Geneza 2,20) şi el însuşi îşi primeşte numele de la Dumnezeu (Geneza 5,2), dar acestea sunt în afara capitolului nostru. Aici este vorba nu numai de a da nume, ci chiar mai mult, de a schiţa spaţiul de viaţă al omului neînsemnat. Toate aceste „nume” sunt folosite aici într-un înţeles mai limitat decât ele îl au în realitate. Când Dumnezeu socoteşte în zile, atunci sunt totdeauna douăzeci şi patru de ore, aşa cum sunt aici cele şapte zile ale creaţiei, dar pentru om Dumnezeu hotărăşte numai perioadele de lumină ca „zi”, perioade în care el „iese la lucrul său şi la munca sa până seara” (Psalm 104,23). Tot aşa „cerul” este pentru Dumnezeu universul (Geneza 1,1), dar pentru om este atmosfera în care el respiră, din care el primeşte ploaie (1 Împăraţi 18,45) şi unde păsările zboară (Geneza 1,20). Aşa „pământul” pentru Dumnezeu este globul pământesc, peste care El domneşte (Geneza 1,1; Isaia 40,22), dar pentru om este uscatul, pe care el locuieşte. Şi aşa sunt „mările” pentru om, nu nesfârşita întindere de ape (Iov 38,8-11), ci numai ceea ce este în afara uscatului.

   Când Dumnezeu a chemat lumina, intenţia Lui nu a fost ca ea să rămână permanent pe pământ, ci ca ea să alterneze cu noaptea, într-un ritm, care cu adevărat este ideal pentru corpul omenesc. „Soarele îşi cunoaşte apusul. Tu aduci întuneric şi se face noapte” (Psalm 104,19.20). „A Ta este ziua, a Ta şi noaptea” (Psalm 74,16). Dumnezeu comandă noaptea ca o binecuvântare pentru om, căci El este Cel care „dă somn preaiubitului Său” (Psalm 127,2), şi Cel care a făcut pe om aşa fel, că el „doarme şi se trezeşte, noapte şi zi” (Marcu 4,27). Şi nu este remarcabil, că acest ritm zi-noapte nu depinde în primul rând de soare, căci soarele a apărut ca atare abia în ziua a patra! Pământul însuşi este prin rotirea lui prima cauză a ritmului zi-noapte. Dacă s-ar fi remarcat mai devreme aceasta, că a fost zi şi noapte înainte să fie soarele, atunci nu l-ar fi învinovăţit aşa de uşor pe Kopernikus şi pe Galilei că lezează Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia însăşi le dă lor dreptate. Desigur, sunt de acord că Scriptura nu ne învaţă cosmografia, însă cu siguranţă ea nu ne consolidează în părerile noastre preconcepute false.

   Primei zile îi urmează seara, când pentru prima dată devine vizibil că lumina nu luminează permanent pe oameni, ci în mod regulat alternativ cu noaptea, la care fiecare noapte va trece printr-o dimineaţă într-o zi nouă. Dumnezeu nu lucrează noaptea (compară cu Ioan 9,4) şi prin aceasta se face aluzie la ritmul de viaţă normal al omului. Nu că Dumnezeu ar dormi, aşa cum nici în ziua a şaptea nu era obosit şi ar fi avut nevoie de odihnă adevărată – dar El arată ce trebuia să fie săptămâna de lucru normală a omului în prima creaţie (Exod 20,8-11; Psalm 104,23; 1 Tesaloniceni 5,7a).