Condamnarea veşnică

… sau este totuşi o limitare în timp a condamnării „veşnice”?  -  Charles Henry Mackintosh

Verset călăuzitor: Ioan 3.36

Ioan 3.36: Cine crede în Fiul are viaţa eternă; şi cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.

   În ultimul timp am meditat foarte mult la ultimul verset al capitolului 3 din evanghelia după Ioan. El îmi pare să dea un răspuns foarte elocvent la două din învăţăturile rătăcitoare ale zilelor noastre – şi anume la împăcarea generală şi nimicirea definitivă. „Cine crede în Fiul are viaţa eternă; şi cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”

   Tăgăduitorii condamnării veşnice, după cum ştim, se împart în două grupe, care se deosebesc în detaliile esenţiale ale învăţăturilor lor. Unii mărturisesc credinţa, că în cele din urmă toţi oamenii vor fi restabiliţi şi vor fi aduşi într-o stare de fericire veşnică. Aceştia sunt cei care mărturisesc împăcarea tuturor oamenilor. Ceilalţi susţin părerea că toţi cei care mor fără Hristos, atât sufletul cât şi trupul lor vor fi nimicite. Cu ei s-a terminat definitiv; ei mor ca un animal.

   Gândesc că vei fi de acord cu mine că Ioan 3.36 contrazice deplin aceste două rătăciri fatale. Cel care susţine împăcarea generală este confruntat cu afirmaţia temeinică şi concludentă, că cel necredincios „nu va vedea viaţa”. Ea dă total la o parte părerea că toţi oamenii vor fi restabiliţi şi vor fi veşnic mântuiţi. Cei care refuză să creadă în Fiul vor muri în păcatele lor şi niciodată nu vor vedea viaţa.

   Însă dacă aceasta ar fi totul, cel care susţine nimicirea totală ar putea spune: „Exact aşa este; aceasta este ceea ce eu cred. Numai cei care cred în Fiul vor trăi veşnic. Viaţa veşnică este exclusiv în Fiul; şi drept urmare toţi cei care mor fără Hristos trebuie să piară. Atât sufletul cât şi trupul trebuie să piară.”

   „Nicidecum nu este aşa”, spune Sfânta Scriptură. Este realmente adevărat, că ei nu vor vedea viaţa. Însă – ce realitate îngrozitoare! – „mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. Această propoziţie oferă fără îndoială o contrazicere clară a doctrinei nimicirii definitive. Dacă mânia lui Dumnezeu trebuie să rămână peste cel necredincios, atunci este total imposibil ca el să-şi poată pierde existenţa. Nimicirea definitivă şi mânia care rămâne sunt incompatibile. Ne rămân numai două posibilităţi: sau ştergem cuvântul „rămâne” din capitolul inspirat sau renunţăm total la părerea unei nimiciri definitive. Este imposibil să le păstrăm pe amândouă.

   Aici mă refer numai la acest loc din Sfânta Scriptură. El este suficient. El este pe deplin suficient în sine însuşi pentru fiecare suflet, care se supune glasului lui Dumnezeu, să rezolve toată problema referitoare la întrebarea serioasă cu privire la condamnarea veşnică. Oamenii nu vor să se supună învăţăturii şi autorităţii Sfintei Scripturi. Ei îşi arogă dreptul să constate care faptă a lui Dumnezeu este demnă şi care nu. Ei îşi imaginează că oamenii au voie să trăiască în păcat, în nebunie, în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi lepădarea Hristosului Său, fără să fie pedepsiţi pentru aceasta. Ei îşi arogă dreptul să stabilească că nu se potriveşte cu părerea lor despre Dumnezeu, dacă El permite aşa ceva cum este condamnarea veşnică. Ei presupun la căile de guvernare ale lui Dumnezeu ceea ce la orice guvernare omenească este evaluat ca slăbiciune, şi anume incapacitatea de a pedepsi pe făcătorii de rele.

   Însă Cuvântul lui Dumnezeu este împotriva lor. El vorbeşte despre un „foc” care „nu se stinge”, despre un „vierme” care „nu moare” (Marcu 9.48), despre o prăpastie „mare” (Luca 16.26) şi despre o „mânie” „care rămâne”. Doresc să întreb: Ce înseamnă aceste cuvinte după judecata unui om cinstit, fără prejudecăţi? S-ar putea spune, aceste sunt imagini. Să presupunem că „focul”, „viermele” şi „prăpastia” sunt imagini. Dar ale cui? Sunt imagini despre ceva de scurtă durată – despre lucruri care mai devreme sau mai târziu trebuie să se sfârşească? Nu, ci despre ceva veşnic! Dacă ceva este veşnic, atunci aceasta este ceea ce este descris prin Dumnezeu.

   În cazul că noi tăgăduim condamnarea veşnică, atunci trebuie să tăgăduim tot ce este veşnic, căci în Cuvântul lui Dumnezeu se foloseşte totdeauna acelaşi Cuvânt ca să exprime imaginea unei existenţe fără sfârşit. Sunt aproximativ şaptezeci de locuri în Noul Testament în limba greacă, în care se întâlneşte cuvântul „veşnic”. Se foloseşte printre altele la viaţa, pe care credincioşii o posedă, precum şi la pedeapsa celor răi (Matei 25.46). Deci pe ce bază cutează cineva să afirme, că în cele şase sau şapte locuri, în care se vorbeşte despre pedepsirea celor răi, cuvântul nu are înţelesul de necontenit, ci numai în celelalte cazuri? Recunosc, că eu nu pot răspunde la această întrebare. Dacă Duhul Sfânt sau Domnul Isus ar fi considerat necesar să folosească un alt cuvânt cu privire la pedepsirea păcătoşilor, decât pentru viaţa credincioşilor, atunci aş recunoaşte că este un argument suficient pentru obiecţie.

   Dar nu, neschimbat se foloseşte acelaşi cuvânt pentru ceea ce este fără sfârşit, aşa cum fiecare ştie. De aceea nimic nu este nesfârşit, dacă pedeapsa păcătoşilor nu este nesfârşită. În mod consecvent nu trebuie să se rămână la durata pedepsei, ci trebuie mers mai departe, până se ajunge în cele din urmă la tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu Însuşi.

   Realmente trebuie să presupun, că în aceasta constă rădăcina adevărată a întregii problematici. Duşmanul rău vrea să scape de Cuvântul lui Dumnezeu, de Duhul lui Dumnezeu, de Hristosul lui Dumnezeu şi de Dumnezeu Însuşi. Şi el începe cu viclenie să introducă finalul natural al urzelii de minciuni fatale, prin aceea că tăgăduieşte pedeapsa veşnică. Dacă aceste gânduri şi-au găsit odată intrarea, sufletul a făcut primul pas pe panta alunecătoare care duce în jos la adâncul întunecat al ateismului.

   S-ar putea ca aceasta să pară tăios, aspru şi extrem, este însă convingerea mea profundă şi tare. Mă simt constrâns la modul cel mai sever de necesitatea să atenţionez pe toţi prietenii noştri tineri de pericolul de a permite în gândurile lor chiar şi o umbră a întrebării sau îndoielii cu privire la adevărul divin stabilit despre pedeapsa veşnică a păcătoşilor în iad. Cel necredincios nu poate fi restabilit, căci Biblia spune: el „nu va vedea viaţa”. La fel de puţin el nu poate fi nimicit, căci Biblia spune: „Mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”.

   Cu cât mai bine, mai înţelept şi mai sigur ar fi pentru semenii noştri, să fugă de mânia care va veni, decât să tăgăduiască venirea ei – sau, dacă ea vine, durata ei veşnică.

The Mackintosh Treasury, pag. 632-633; Miscellaneous Writings 5