Timpul sfârșitului

Werner Mücher 

 „În ziua aceea, nu va mai fi lumină; stelele strălucitoare se vor ascunde. Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul, nu va fi nici zi, nici noapte; dar spre seară se va arăta lumina. În ziua aceea vor izvorî ape vii din Ierusalim... Şi Domnul va fi împărat peste tot pă­mântul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume“ (Zaharia 14.6-9).

  

Introducere

 În decurs de numai câţiva ani, lumea s-a schimbat decisiv. În Europa de Est au avut loc schimbări radicale. Cortina de fier împreună cu Zidul Berlinului au căzut. A avut loc reunificarea Germaniei. Nimeni nu ar fi îndrăz­nit acum doi ani şi jumătate să se gândească la aceasta. De aproape doi ani, dictatorul român Ceauşescu nu mai trăieşte... În ultimul timp, multe conflicte au fost rezol­vate în mod paşnic... Toţi au respirat uşuraţi... Dar apoi, deodată, au apărut nori negri la orizont: Irakul a ata­cat Kuweitul. Nu după mult timp, câţiva tineri arabi au aruncat cu pietre în evreii care se rugau la Zidul Plânge­rii. Este adevărat, aşa cum afirmă unii, că acolo urmea­ză să se pună temelia unui nou templu? Şaptesprezece arabi au fost împuşcaţi de evrei... Organizaţia Naţiunilor Unite a dispus sancţiuni după sancţiuni pentru Irak şi i-a dat un ultimatum, ca până la 15 ianuarie 1991 să se retragă din Kuweit. Pentru puţin timp lumea şi-a ţinut respiraţia. Va fi Israelul atras într-un conflict?

Între timp am fost martorii unui război îngrozitor. Sadam Hussein nu s-a dat înapoi să distrugă mediul înconjurător în chip îngrozitor şi să omoare zeci de mii de oameni.

Apoi lumea a fost din nou pentru câteva ore cu respiraţia tăiată, când în luna august a acestui an s-a răspândit vestea că Gorbaciov a fost înlă­turat printr-un puci. Evenimente politice mondiale de cele mai mari proporţii se precipită unele după altele. Atunci s-au ridicat multe întrebări: Cum va arăta Uniunea Sovietică în viitor? ... Cât va mai dura războiul civil din Iugoslavia? Cât timp vor mai putea comuniştii din China să ţină puterea în mâinile lor?

A fost acest război din Orientul Apropiat o ex­presie a evenimentelor viitoare? Este iminentă ve­nirea Domnului Isus, aşa cum cred mulţi creştini credincioşi? Cum vor arăta reglementările pentru menţinerea păcii în Orientul Apropiat? Pot ele garan­ta o pace durabilă? Cum vor decurge în continuare lucrurile? Când vor începe de fapt ultimele eveni­mente decisive, despre care Biblia vorbeşte foarte clar, aproape cu minuţiozitate, cu privire la timpul sfârşitului? Toate acestea sunt întrebări, care peste noapte au apărut noi în focarul intereselor.

Cu siguranţă, mulţi au citit deja o carte sau alta cu privire la profeţie, însă unora li s-a părut prea compli­cată sau au uitat detaliile. în această carte mică do­resc să prezint o privire de ansamblu a evenimentelor viitoare esenţiale şi succesiunea lor posibilă, şi prin aceasta, nu în ultimul rând, să trezesc la tinerii citi­tori interesul pentru profeţia biblică. Pentru aceasta voi cita o serie de locuri din Biblie şi voi încerca să le comentez ţinând seama de contextul lor, şi în felul acesta să las Biblia să vorbească ea însăşi. De aceea rugămintea mea este, ca fiecare, care ia această căr­ticică în mână, să o citească împreună cu Biblia.

Însă prima mea dorinţă este, ca toţi aceia care cred din inimă în Domnul şi Mântuitorul nostru, să-L aştepte cu bucurie.

Marienheide, Septembrie 1991 Werner Mucher

 

 

Prefaţă la ediţia în limba română

 De la prima ediţie a acestei cărţi în limba germa­nă, în anul 1991, au trecut aproape douăzeci de ani. în acel timp aveau loc în lume mari evenimente po­litice: cortina de fier a fost înlăturată, iar ca urmare au avut loc schimbări importante în ţările comunis­te. Astfel, tensiunile dintre SUA şi Rusia s-au dimi­nuat. A apărut o nouă orientare. Între timp suntem martori la ceea ce aspiră China şi la puternica ei dezvoltare economică.

Din punct de vedere tehnico-financiar, lumea a devenit foarte nesigură şi se mişcă pe marginea unei prăpastii. Criza declanşată de falimentul băncii Lehman Brothers din SUA, în toamna anului 2008, a zdruncinat lumea financiară şi a dus la mari pierderi economice în multe ţări. Există teama că următorul val de criză va avea efecte mult mai puternice.

Nici ţările din Europa nu sunt una. De câteva luni, lumea arabă este zguduită de cutremure poli­tice. În momentul de faţă, războiul civil din Libia, în care au intervenit statele din Vest, continuă. Cum vor decurge evenimentele în Siria şi Egipt? Vor obţine supremaţia puterile islamice? Va recunoaşte Organizaţia Naţiunilor Unite, în această toamnă, un stat palestinian? Va dispune Iranul în curând de bomba atomică şi îşi va face regimul de acolo simţită ameninţarea de a şterge Israelul de pe hartă? Toate acestea sunt întrebări, de care oamenii se intere­sează în general, dar de care suntem interesaţi şi noi ca cititori ai Bibliei. Nu vrem să intrăm pe te­renul speculaţiilor, mai degrabă să căutăm temelia tare în Cuvântul lui Dumnezeu.

Textul acestei ediţii a fost puţin prelucrat. Mă bu­cur că acum conţinutul acestei cărţi este accesibil şi cititorilor în limba română. Doresc să mulţumesc traducătorului şi tuturor fraţilor şi surorilor care au contribuit la realizarea acestei lucrări.

 Marienheide, Mai 2011 Werner Mucher

 

 

Momente 

„Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Ta­tăl. Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea.“

(Marcu 13.32-33)

Dintotdeauna, oamenii, care s-au ocupat cu profeţiile biblice privind timpul sfârşitului, şi-au pus întrebarea, când oare se vor întâmpla toate aces­tea. Răspunsul este simplu: nu ştim exact. Se poate întâmpla mâine; dar pot trece ani de zile. De aceea prima şi cea mai importantă întrebare pentru noi nu este când se vor împlini toate profeţiile biblice, ci dacă noi suntem oricând dispuşi să ne bizuim pe împlinirea lor.

Să nu uităm un lucru: Dumnezeu strânge în momentul de faţă o recoltă bogată. în Uniunea Sovietică se întorc^[1] la Dumnezeu mii de oameni. Credincioşii de acolo nu pot să facă faţă la cererile de Biblii şi literatură creştină. Dumnezeu face o lu­crare măreaţă. Să ne rugăm stăruitor, ca şi în China, India şi în celelalte ţări, să se mai deschidă încă o dată uşile pentru Evanghelie.

  

Împlinirea profeţiilor sfârşitului a început deja - Statul Israel

 „De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.“   (Matei 24.32-34)

 Din mai 1948, după o întrerupere de aproape 1900 de ani, există din nou statul Israel. Cu acest eveniment a început împlinirea profeţiei Bibliei cu privire la sfârşitul vremurilor. Unul dintre locurile cele mai clare cu privire la aceasta este fără îndoială Matei 24, unde Domnul Isus Hristos Însuşi, în ultimele zile ale vieţii Sale pe pă­mânt, a vorbit despre viitorul poporului Israel.

Ucenicii L-au întrebat pe Domnul, după ce ar pu­tea ei recunoaşte, când va reveni El. Însă Domnul Isus nu le-a numit niciun moment exact, ci le-a vor­bit printre altele despre smochin ca un semn. Cine citeşte cu atenţie Evanghelia după Matei, va vedea că smochinul este o imagine a poporului Israel (a se vedea capitolul 21.18-21; a se compara cu Ioel 1.7). Aceasta rezultă foarte clar din expresia: „nu va trece neamul^[2] acesta până...“ (Matei 24.34), care se referă cu claritate la poporul Israel. Două mii de ani de isto­rie dovedesc adevărul acestor cuvinte. Cât de multe popoare au încercat deja să extermine acest popor! Unul din cele mai odioase exemple în acest sens este ce a făcut poporul german evreilor în secolul al XX-lea. Acest lucru ne face să roşim de ruşine.

Ramurile smochinului vor frăgezi şi vor înfrun­zi. Da, ramurile au frăgezit deja şi au dat frunze, pentru că această imagine se referă la reabilitarea naţională a poporului Israel. Va veni însă momen­tul, când smochinul va aduce roade coapte pentru Dumnezeu, când Israel va fi reabilitat şi spiritual. Nici acest timp nu este departe, pentru că vedem clar „că vara este aproape“.

În cartea prorocului Ezechiel, în capitolul 37, găsim o descriere ilustrativă detaliată a reabilitării naţionale şi în final a reabilitării spirituale a poporu­lui Israel. Acolo, profetul descrie, în tabloul osemin­telor, strângerea lor, iar în acoperirea osemintelor cu tendoane, carne şi piele descrie în primul rând reabilitarea naţională (versetele 1-8). Reabilitarea spirituală are loc când Duhul (Suflarea) lui Dumne­zeu va sufla asupra poporului şi astfel va fi trezit la viaţă (versetele 9-14).

Există multe alte locuri în Cuvântul lui Dumnezeu, care descriu acest grandios eveniment al restabilirii poporului Israel. Pe cât este de sigur că s-a împlinit deja o parte din aceste prorocii, pe atât de sigur este că se vor împlini şi toate celelalte prorocii. Dacă exis­tă în decursul timpului ceva care este demn de încre­dere, atunci acesta este Cuvântul lui Dumnezeu.

Poporul Israel este şi rămâne poporul lui Dum­nezeu, chiar dacă Dumnezeu trebuie să conducă acest popor pentru un timp pe un drum greu. Îm­păratul Friedrich cel Mare al Prusiei a cerut odată unui mareşal de la curtea sa, să-i aducă o dovadă care să ateste existenţa lui Dumnezeu. Răspunsul a fost scurt: „Evreii, Majestate!“

Întrebarea arzătoare este acum: Ce urmează să aibă loc?

  

Răpirea tuturor credincioşilor adevăraţi 

„Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. lată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Dom­nului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va co­borî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.“    (1 Tesaloniceni 4.13-18)

 

Răpirea celor credincioşi, pe care o va face Dom­nul Isus Însuşi, este următorul eveniment care va avea loc, şi cu aceasta dorim să ne ocupăm acum. După părerea mea, nu există niciun alt eveniment care ar trebui să aibă mai înainte loc^[3].

Motivul pentru care apostolul Pavel a scris aceste rânduri, a fost o neclaritate a credincioşilor din Tesalonic. Ei auziseră cu ceva timp înainte de la apostol (când acesta a fost pentru un timp între ei) că Domnul Isus ar reveni. Aceasta era speranţa credincioşilor atunci, chiar şi a apostolului Pavel, căci el scrie: „noi cei vii“. Venirea lui Hristos ar trebui să fie aşteptarea permanentă a tuturor credincioşilor. Atunci, această speranţă devine un izvor de putere şi de bucurie.

De la şederea apostolului în Tesalonic, unii credincioşi de acolo au adormit, iar cei rămaşi erau întristaţi, că cei adormiţi nu vor fi prezenţi la veni­rea lui Hristos. Ca răspuns la întrebarea cu privire la ce se va întâmpla cu cei adormiţi, Pavel le scrie, că Dumnezeu va aduce pe cei adormiţi în Isus împre­ună cu El. Când Hristos va reveni din cer, pentru a instaura Împărăţia, vor veni împreună cu El şi toţi cei care au adormit în El. De aceasta Se va îngriji Dumnezeu. Aceasta înseamnă că aceşti credincioşi care au adormit, pentru ca să poată veni apoi îm­preună cu El, mai înainte vor trebui să fie înviaţi şi să fie cu El. Cum va avea loc aceasta, este explicat în textul citat din 1 Tesaloniceni 4.

Mai întâi, apostolul spune că în privinţa aceasta el a primit o revelaţie deosebită, un cuvânt din partea Domnului. Studiind mai atent, observăm că aici este vorba de două ori despre o venire: Isus va reveni, şi cu această ocazie Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei adormiţi în El (în Domnul Isus). Însă Dom­nul Isus va veni mai înainte, pentru ca „să-i răpeas­că“, aceasta înseamnă, deci, mai întâi să-i ia la Sine (versetul 17); apoi, mai târziu, va apărea cu ei (a se compara cu 2 Tesaloniceni 1.10; Zaharia 14.5).

La această venire pentru răpire, Domnul va lua la El în cer două grupe de credincioşi: pe de o par­te credincioşii adormiţi şi pe care îi înviază (prima grupă), iar pe de altă parte credincioşii care sunt în acel moment în viaţă pe pământ, care mai înainte au fost transformaţi (a doua grupă).^[4]

Credincioşii care vor trăi încă atunci pe pământ, nu vor lua-o înaintea celor care au adormit, pentrucă Domnul Isus, când va coborî din cer, mai întâi va porunci cu un strigăt puternic credincioşilor care au adormit, să iasă afară din morminte. O mulţime mare, nenumărată de oameni vor învia, şi anume toţi credincioşii adevăraţi, de la începutul omenirii până la ultimul care a adormit înainte de răpire. Aceas­ta este desăvârşirea tuturor credincioşilor, atât din timpul Vechiului, cât şi din timpul Noului Testament, despre care se spune în Evrei 11.40: aceşti credincioşi din Vechiul Testament nu vor fi făcuţi desăvârşiţi fără „noi“ (credincioşii din Noul Testament).

După învierea tuturor celor adormiţi, va avea loc - aproape în acelaşi timp - într-o clipă^[5] transforma­rea credincioşilor care sunt în viaţă în acel moment, şi imediat după aceasta va avea loc răpirea tuturor acestora.

Întâlnirea cu Domnul Isus Hristos va avea loc în văzduh, în mod invizibil pentru ochii tuturor celorlalţi oameni, care nu au crezut în Hristos şi care atunci rămân pe pământ. Despre această luare acasă a vorbit şi Domnul Isus Însuşi, când a fost încă pe pământ.

  

LOCUINŢELE DIN CASA TATĂLUI 

„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumne­zeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.“

(Ioan 14.1-3)

Aceste cuvinte le-a spus Fiul lui Dumnezeu uce­nicilor Săi, în ultima noapte, înainte ca în ziua ur­mătoare să moară^[6] pe cruce. Sunt cuvintele Lui de despărţire, adresate ucenicilor care L-au însoţit pe parcursul mai multor ani. El urma să moară, să învie-ze şi să Se întoarcă la Tatăl Său în cer, de unde venise. După înălţarea Domnului la cer, El nu va mai fi vizibil pentru ei, ci ei vor trebui să creadă în El, aşa cum cre­deau în Dumnezeu, pe care nu-L văzuseră niciodată. Apoi El le-a spus ca o mângâiere deosebită - fără să dea amănunte sau să vorbească despre un anume timp -, că El va veni din nou ca să-i ia la Sine (pe ei şi pe toţi care vor mai crede în Hristos) în Casa Tatălui Său.

Să ne imaginăm: într-o clipă, deodată, milioa­ne de oameni nu vor mai fi aici pe pământ. Şi cu siguranţă nu erau dintre cei mai răi, chiar dacă aveau „idei ciudate“, după cum se spunea.

Aveţi certitudinea că faceţi parte dintre aceia care vor fi răpiţi, când vine Domnul nostru Isus Hristos, pentru a împlini aceste cuvinte ale Lui şi cuvintele apostolilor Săi?

Vom urmări acum mai departe alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a vedea ce se va întâmpla după acest eveniment atât de decisiv. În locurile următoare din Scriptură găsim totodată o dovadă a faptului că răpirea va avea loc^[7] înaintea venirii pe neaşteptate a judecăţilor îngrozitoare ale lui Dumnezeu asupra acestui pământ.

  

CEASUL ÎNCERCĂRII

 „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lu­mea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământu­lui. Eu vin curând... “

(Apocalipsa 3.10-11)

 Să ne întrebăm acum în ce context este scris acest verset. Acesta este unul dintre cele mai im­portante principii al unei interpretări sănătoase a Scripturii.

Apocalipsa este singura carte din Noul Testament, care este în exclusivitate o carte profetică. Capitolul 1 este înainte de toate, după o scurtă introducere, o descriere a Persoanei Domnului Isus Hristos ca Ju­decător. Capitolele 2 şi 3 conţin şapte scrisori scur­te, dar cu conţinut deosebit de bogat către şapte adunări, care existau, în timpul scrierii cărţii Apo­calipsa, în Asia Mică (una dintre provinciile romane de atunci). În spatele semnificaţiei istorice a acestor şapte scrisori se ascunde un sens profund: ele sunt o „miniatură a istoriei Bisericii“, care ne descrie în şapte pasaje liniile principale ale dezvoltării Biseri­cii (a se vedea Anexa II). O preocupare amănunţită cu această temă ar ieşi din cadrul acestei cărţi, de altfel o carte mică; pentru aceasta există literatură bună, prezentată în Anexa VII.

Din scrisoarea a şasea, adresată bisericii din Filadelfia, aflăm că Domnul Isus va păzi pe credincioşi de o încercare mondială (sau: încercare din partea

lui Dumnezeu) foarte grea.^[8] Acest timp de încercare sau de judecată este descris amănunţit în capitole­le următoare ale Apocalipsei. La unele pasaje din acestea vom reveni şi noi deseori.

Judecăţile vor lovi pe „locuitorii pământului“. Această expresie apare frecvent în cartea Apocalipsei şi îi denumeşte pe oamenii care au reşedinţa aici pe pământ.^[9] Interesele lor sunt în exclusivitate îndreptate spre pământ. Ei nu ştiu nimic despre o chemare ce­rească a Bisericii lui Dumnezeu. O promisiune a răpi­rii, cum a descris-o Pavel, sau o luare în Casa Tatălui, despre care a vorbit Domnul nostru, le este necu­noscută sau îi face doar să zâmbească dispreţuitor.

Însă, pentru toţi cei care aşteaptă răpirea credincioşilor, şi chiar mai mult, aşteaptă pe Dom­nul lor, care va veni atunci, acest loc din Scriptură este un alt indiciu, că nu există niciun eveniment, care ar trebui să aibă loc înainte de răpire, cu atât

mai puţin că credincioşii ar trebui să treacă prin pe­rioada de judecăţi.

Dar acum să vedem ce se întâmplă mai departe pe pământ după răpire. Pentru aceasta citim un pa­saj din Scriptură din cartea profetului Daniel, care a trăit în întreaga perioadă a celor 70 de ani de capti­vitate babiloniană (ca. 606 - 536 î.H.).

  

Ultima săptămână-an a lui Daniel

 „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâ­ciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.“   (Daniel 9.24-27) 

Să cercetăm acum acest text, care cu siguranţă nu este uşor de înţeles. El este de o importanţă decisivă pentru înţelegerea tuturor profeţiilor care se referă la perioada scurtă de timp dintre răpirea credincioşilor şi începutul împărăţiei de o mie de ani. Acest fragment ne pune la îndemână cheia pentru înţelegerea acestei perioade de timp supra­încărcate de evenimente.

Prefer ca în locul explicaţiilor detaliate să redau liber textul cu propriile cuvinte şi completările ne­cesare:

Versetul 24: „şaptezeci de săptămâni (săptămâni-ani)^[10], aşadar încă 490 de ani vor mai dura în ceea ce priveşte poporul Israel şi cetatea Ierusalim. După aceea va înceta desconsiderarea permanentă a Legii lui Dumnezeu de către poporul Israel şi se va termina cu păcătuirea permanentă a poporului. Poporul va găsi acceptare la Dumnezeu (la fel ca toţi adevăraţii creştini astăzi) pe baza morţii lui Hristos pe cruce. În acelaşi timp Dumnezeu va institui o Împărăţie veşnică (aici este vorba de Împărăţia de o mie de ani), în care va domni neprihănirea (dreptatea). Toate profeţiile de mai înainte se vor împlini. Templul (din Ezechiel 40-48) va fi construit şi va fi din nou casa lui Dumne­zeu pe pământ.“

Versetul 25: „Observă cu atenţie următoarele: aceşti 490 de ani încep cu momentul, în care inter­vine planul de a zidi din nou Ierusalimul (ceea ce s-a întâmplat de fapt în anul 445 înainte de Hristos, pe când Neemia şi-a exprimat înaintea împăratului Artaxerxe - cunoscut în istorie ca Artaxerxe Longimanus - dorinţa de a rezidi Ierusalimul; a se vedea Neemia 2). Din acest moment până la timpul lui Mesia (aceasta înseamnă Unsul, în limba greacă: Hristos) sunt 7 săp-tămâni-ani şi 62 de săptămâni-ani, deci 69 de săptămâni-ani sau 483 de ani. Ierusalimul va fi reconstruit într-un timp de mare necaz.“

Versetul 26: „După cele 62 de săptămâni-ani, Hristos va fi omorât (răstignit) şi nu va avea nimic. După aceea, cetatea Ierusalimului şi templul vor fi distruse printr-un domnitor al unui popor, care va juca un rol însemnat şi în timpul de pe urmă. Ni­micirea va fi asemenea unui potop. Ierusalimul va fi făcut una cu pământul (ceea ce s-a şi întâmplat în anul 70 după Hristos, când comandantul trupe­lor romane Titus a cucerit cetatea şi templul a fost distrus). Dumnezeu va împrăştia poporul, care se va găsi în acel timp în ţara Israel, în toate punctele cardinale. Apoi va fi o lungă perioadă intermediară de timp care nu este amintită aici. Totuşi, în tim­pul sfârşitului va izbucni din nou un război crâncen; este hotărât din partea lui Dumnezeu să aibă loc pustiiri năpraznice.“

Versetul 27: „Imperiul Roman va reapărea în forma unei „Europe Unite“ şi va avea un domnitor puternic. Acest domnitor va încheia o confederaţie de prietenie (sau: un tratat de apărare) pentru şapte ani cu mulţi (cu majoritatea poporului iudeu care va fi atunci com­plet decăzut de la Dumnezeu), care de asemenea vor avea un domnitor deosebit de remarcabil în mijlo­cul lor, respectiv: antihristul. Antihristul va fi un aliat apropiat al „stăpânitorului roman“. Totuşi la mijlocul ultimei săptămâni-an (anii care lipsesc celei de-a 70-a săptămâni-an, aşadar după trei ani şi jumătate), se va desfiinţa rapid jertfa necurmată introdusă de iudeii credincioşi în Ierusalim. (Acesta este momentul în care satan este aruncat din cer şi antihristul se aşază în templu şi impune să i se aducă închinare; a se com­para cu Apocalipsa 12 şi 2 Tesaloniceni 2.) Deoarece această îngrozitoare slujbă de închinare la idoli se va introduce în locul jertfelor din templu, Dumnezeu va aduce un pustiitor în Israel, care va aduce judecata lui Dumnezeu peste iudeii necredincioşi, şi astfel ei vor fi nimiciţi. Din partea lui Dumnezeu totul este deja ferm hotărât, astfel că nu va mai fi nicio scăpare.“

Rezumăm încă o dată acest capitol în următoa­rele puncte esenţiale:

1.    Pentru poporul Israel este profeţită o perioadă de timp de 490 de ani. După această perioadă începe împărăţia de o mie de ani a păcii.

2.    După 483 de ani se interpune o întrerupere a acestei perioade de timp, şi anume după moar­tea lui Mesia.

3.     După omorârea lui Mesia prin crucificare, ceta­tea Ierusalimului şi templul vor fi distruse de că­tre romani.

4.     După această întrerupere, având o durată nepre­cizată, se încheie o alianţă de 7 ani între o „Euro­pă unită“ şi Israel (probabil deja sub conducerea lui antihrist).

5.     După scurgerea a trei ani şi jumătate, jertfa de la Ierusalim se suspendă prin instaurarea urâciunii pustiirii în templu.

6.     Mai departe urmează nimicirea şi pustiirea dato­rită instaurării urâciunii pustiirii.

 Întrebarea decisivă însă, la care vrem să mai rămâ­nem un moment, este: Când are loc această alianţă de şapte ani? Am văzut că timpul de 490 de ani se scurge ajungând în Împărăţia păcii. Prin aceasta este suficient de clar, că profeţiile referitoare la această alianţă nu s-au împlinit încă, pentru că Împărăţia pă­cii de asemenea nu a fost încă instaurată.

S-ar putea ca această alianţă să înceapă în timpul când are loc şi răpirea? Cu toate că în acest sens nu se dau în Scriptură date exacte ca timp, se poate însă presupune, că odată cu încheierea existenţei Biseri­cii lui Dumnezeu pe pământ, deci odată cu răpirea ei, Dumnezeu va relua imediat legătura cu poporul Său pământesc, şi anume Duhul lui Dumnezeu va conduce oameni din acest popor Israel la credinţa vie în Dumnezeu. Dacă în zilele noastre sunt iudei care se întorc cu sinceritate la Dumnezeu, aceştia sunt adăugaţi de El la Biserică. Aceasta face imposi­bilă o suprapunere a perioadei de timp în care sunt adăugaţi oameni Bisericii cu perioada când vin la credinţa vie în Hristos iudei, cu toate că rămân iudei (a se compara cu Galateni 3.28 şi Coloseni 3.11).

S-ar putea de asemenea ca răpirea să aibă loc cu câtva timp înainte de ultima săptămână-an. Este de remarcat faptul că venirea Domnului Isus pentru răpirea Bisericii şi venirea încă o dată pentru insta­urarea Împărăţiei este văzută în Sfânta Scriptură ca o venire, deşi are loc în perioade de timp diferite. Noi nu putem şi nu vrem să stabilim un moment al răpirii, chiar dacă credem că ea va avea loc înainte de judecăţi.

 

SUIE-TE AICl!

 „După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l au­zisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: «Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!»“   (Apocalipsa 4.1)

Ne-am ocupat deja cu „istoria în miniatură a Bi­sericii“ în Apocalipsa 2 şi 3. Această istorie se termi­nă cu ultima adunare denumită acolo „Laodiceea“. Imediat după ce apostolul Ioan a primit textul scri­sorilor adresate celor şapte adunări, i se cere să se suie în cer.

Ioan vede apoi în cer pe Dumnezeu şezând pe un tron, înconjurat de 24 de bătrâni (capitolul 4), şi apoi vede cum un Miel înjunghiat (o imagine a Dom­nului nostru Isus Hristos; a se compara cu Ioan 1.29) ia cartea pecetluită cu şapte peceţi, care cuprinde planurile şi căile lui Dumnezeu cu acest pământ, din mâna Celui ce şade pe tron (capitolul 5), pentru ca să rupă peceţile una după alta. De fiecare dată au loc evenimente deosebite pe pământ (a se vedea Ane­xa III). Într-o intercalare (capitolul 7) sunt descrişi cei 144.000 de iudei pecetluiţi (un număr simbolic) şi o mare mulţime de oameni - a nu se confunda cu credincioşii, care au fost deja răpiţi - din toate naţiunile. Ambele grupe vor fi păzite în perioada de judecată şi vor intra fiind în viaţă în Împărăţia păcii. După ce Mielul rupe pecetea a şaptea, încep cele şapte judecăţi anunţate prin trâmbiţe (capitolul 8). Încheierea judecăţilor o formează apoi judecăţile grele anunţate prin vărsarea potirelor în Apocalipsa 16, care vor avea loc nemijlocit înainte de venirea lui Hristos pentru instaurarea Împărăţiei păcii, şi ele vor lovi pământul cu mare intensitate.

O comparaţie a acestor capitole cu Matei 24 duce la concluzia că evenimentele descrise în Apocalipsa 6 au loc în prima jumătate a ultimei săptămâni-an din Daniel, iar evenimentele descrise de la capitolul 8 până la 16 vor avea loc în a doua jumătate a aces­tei săptămâni.

În „răpirea“ lui Ioan în cer putem desigur să ve­dem un indiciu referitor la răpirea credincioşilor. Is­toria Bisericii lui Dumnezeu pe pământ se încheie cu Apocalipsa 3, şi cu capitolul 6 ne găsim ca timp deja la începutul ultimei săptămâni-an din Daniel. Aceasta este pentru noi o altă dovadă că răpirea Adunării va avea loc înainte de judecăţi.

Domnul Isus face de fapt deosebirea între „în­ceputul durerilor“ şi „sfârşit“ (Matei 24.1-14). De aici deducem că întregul timp al celor şapte ani este identic cu „ceasul încercării“, pe când timpul necazului se referă în principal la ultimii trei ani şi jumătate. Cu perioada „necazul cel mare“ ne vom ocupa într-un capitol special.

Înainte de a ne ocupa cu una din cele mai im­portante persoane, care va juca un rol principal în timpul sfârşitului - antihristul -, trebuie să privim un eveniment, care marchează mai mult decât toate celelalte evenimentele din ultimii trei ani şi jumă­tate şi care în acelaşi timp conduce la necazul cel mare: aruncarea lui satan din cer. Pentru aceasta deschidem la Apocalipsa 12.

  

ARUNCAREA LUI SATAN DIN CER

 „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi satan, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împre­ună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui... De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.“

(Apocalipsa 12.7-9, 12) 

Contextul acestor versete este următorul: la în­ceputul acestui capitol, poporul Israel este văzut în imaginea unei femei, care este aproape să nască. Ea primeşte un Fiu, despre care se spune că va cârmui popoarele cu un toiag de fier, însă apoi El va fi ră­pit la Dumnezeu şi la tronul Său. Nu este greu să recunoaştem din Psalmul 2, că acest Fiu este Hris­tos, care a provenit din poporul Israel şi care, după moartea Sa pe cruce, prin înălţarea Lui la cer, S-a reîntors la Dumnezeu. Despre femeie se spune, că a fugit în pustiu, unde a fost păzită de Dumnezeu 1260 de zile, adică trei ani şi jumătate (a se vedea mai târziu capitolul „Necazul cel mare“). Motivul pentru fuga femeii, aşa cum aflăm din versetele 13­-17 ale acestui capitol, este prigonirea ei de către ba­laurul care fusese aruncat pe pământ. Deci odată cu

aruncarea lui satan şi a demonilor lui (aceştia sunt îngerii decăzuţi, care s-au dat de partea lui) începe necazul cel mare.

Îngerul Mihail este amintit în patru locuri în Bi­blie: în Daniel capitolul 10, în capitolul 12, în Epis­tola lui Iuda şi aici. Aceste locuri scot în evidenţă că el intervine în mod special pentru poporul Israel. Mihail şi îngerii lui sunt cei care luptă cu balaurul şi demonii lui.

Balaurul este numit aici cu câteva din numele lui diferite:

a)   balaur: văzut ca stăpânitor despotic şi ca distru­gător; înainte de toate, în vrăjmăşia lui împotriva poporului Israel (de altfel, el este numit balaur numai în Apocalipsa);

b)   şarpele cel vechi: înşelătorul viclean începând cu Geneza 3;

c)    diavolul: literal „cel ce produce dezordine“, cel care vrea să distrugă ordinea lui Dumnezeu; şi în final

d)   satan: împotrivitorul lui Dumnezeu. 

Până în acest moment, satan avea acces în cer, unde putea merge chiar înaintea lui Dumnezeu, pentru ca acolo să-i acuze pe aleşii lui Dumnezeu. În primele două capitole din cartea Iov este descris foarte expresiv un dialog între Dumnezeu şi satan: aceste capitole ne dezvăluie modul în care lucrează satan cu omul, dar şi modul în care lucrează Dum­nezeu, în cele din urmă Dumnezeu fiind cel care ţine în mâna Sa toată soarta pământului şi a oamenilor care locuiesc pe el.

Aşadar, de acum încolo, lui satan îi este interzis accesul în cer la tronul lui Dumnezeu. Din acest mo­ment, singura lui reşedinţă este pe pământ. Este strigat un vai pământului şi mării, căci diavolul a fost aruncat jos pe pământ şi el îşi va manifesta furia lui îngrozitoare. El ştie că în definitiv poate acţiona li­ber încă trei ani şi jumătate, înainte de a fi legat şi aruncat în adânc pentru o mie de ani (Apocalipsa 20.1-3). De aceea el va încerca împreună cu demo­nii lui, printr-o înşelătorie fără precedent, să-i facă pe oameni să se împotrivească lui Dumnezeu.

Întreaga sa vrăjmăşie este îndreptată înainte de toate împotriva unui popor mic: poporul Israel. Aşa cum a încercat, înainte cu aproape două mii de ani, să înlăture pe Hristos prin uciderea pruncilor, folosindu-se de Irod, va încerca să distrugă acest popor, aceasta însemnând mai exact: vrăjmăşia lui se va îndrepta împotriva iudeilor, care vor crede în Dum­nezeu, căci cea mai mare parte a acestui popor se va subordona de bunăvoie domniei antihristului. În acest moment va începe astfel o persecuţie îngrozi­toare a acestor credincioşi.

  

ANTIHRISTUL 

„Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte «Dumnezeu», sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în templul lui Dum­nezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui satan, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiu­irii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.“  (2 Tesaloniceni 2.3-12)

 În Daniel 9, suntem informaţi deja pe scurt despre antihrist. El va juca în timpul sfârşitului un rol central. Unul dintre locurile cele mai clare în privinţa aceasta îl găsim în 2 Tesaloniceni.

În Tesalonic existau credincioşi, care auziseră că perioada judecăţii (numită aici „ziua Domnului“) ar fi venit deja. Pavel respinge hotărât această părere şi arată că acest timp nu putea să vină, pentru că nu avusese loc decăderea deplină. Caracteristica deosebită a acestei decăderi este tocmai descope­rirea antihristului, pe care el îl numeşte în această scrisoare „omul fărădelegii, fiul pierzării“ şi câteva versete mai departe „acel nelegiuit“ (sau: „omul fă­rădelegii“).

Antihristul se va aşeza în templu şi va impune să i se aducă închinare ca lui Dumnezeu. Decăderea va începe prin aceea, că antihristul va apărea. Dar el nu poate să apară până când ceva nu va fi luat din calea sa, şi anume „cel ce opreşte“. Sunt de aceeaşi părere cu mulţi comentatori, că prezenţa Bisericii lui Dumnezeu, în care locuieşte Duhul Sfânt, este aceea care împiedică apariţia antihristului. După răpirea Bisericii, răul va năvăli ca torentul vijelios după ruperea unui baraj, şi aceasta nu în ultimul rând prin acţiunea neobişnuită a antihristului. El va lucra în puterea lui satan cu toată forţa şi cu toate semnele şi minunile mincinoase, şi astfel va atrage o mulţime de oameni în lepădarea totală de Dum­nezeu.

Sfârşitul său este de asemenea descris aici: Dom­nul Isus îl va mistui cu suflarea gurii Sale, aşa cum vom vedea amănunţit mai târziu în comentariul la Apocalipsa 19.19-21.

Aici ni se mai spune încă un amănunt deosebit de important, peste care nu vrem să trecem cu vede­rea. Versetele 10-12 ne arată clar, că oamenii, care în timpul harului nu acceptă Evanghelia despre Domnul Isus - numită aici „dragostea adevărului“ -, în aceas­tă perioadă îngrozitoare a decăderii nu vor mai avea nicio ocazie de a se întoarce la Dumnezeu. Dumne­zeu însuşi le va împietri inimile printr-o „lucrare de rătăcire“, astfel că ei nu vor mai fi în stare să creadă altceva decât minciuni. Ei vor fi victime ale unei rătă­ciri îngrozitoare.

În aceasta constă avertizarea serioasă, că un om nu se poate întoarce la Dumnezeu când vrea el, ci atunci când Dumnezeu îi oferă această ocazie.

Am arătat deja pe scurt faptul că antihristul va fi împărat în Israel şi un aliat al domnitorului „Euro­pei Unite“. În mod eronat, în trecut, mulţi au văzut în viitorul domnitor al Europei şi în antihrist una şi aceeaşi persoană. Prin aceasta, multe prorociri au fost tratate foarte superficial. Din Apocalipsa 13 re­iese foarte clar, că este vorba de două persoane di­ferite. Vom vorbi mai târziu în mod deosebit despre domnitorul Europei, care este numit în Apocalipsa în general „fiara“.

Antihristul este persoana despre care Domnul Isus a spus: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi“ (Ioan 5.43). Aşteptarea unui Mesia pentru Israel joacă în prezent pentru iu­deii tradiţionali un mare rol. Poporul evreu a respins acum două mii de ani pe adevăratul Mesia al lor, însă la sfârşitul vremurilor cea mai mare parte a poporu­lui Israel va accepta pe antihrist ca mesia al său.

Să ne ocupăm acum pe scurt de pasajul despre antihrist din Apocalipsa 13.11-16. Acolo Ioan îl vede pe antihrist în imaginea unei fiare cu două coarne ca ale unui miel - el vine aşadar sub masca lui Me­sia, adevăratul Miel al lui Dumnezeu -, însă acesta vorbeşte ca un balaur: este purtătorul de cuvânt al lui satan.

Antihristul stă în strânsă legătură cu prima fiară din Apocalipsa 13.1-8, care este o imagine a viito­rului domnitor al Europei. El va reprezenta în Israel puterea acestui domnitor. El va face semne şi mi­nuni mari, aşa cum am văzut deja în 2 Tesaloniceni 2, şi prin aceste semne oculte îi va înşela pe oameni. În afară de aceasta, el va face o icoană a primei fiare, îi va da chiar suflare de viaţă şi îi va constrânge pe oameni să se închine acestei icoane. Oamenii care vor refuza să se închine icoanei vor trebui să plă­tească aceasta cu viaţa. Păcatul, stricăciunea şi ne­socotirea premeditată a legilor date de Dumnezeu îşi vor găsi punctul culminant absolut în el.

Aşadar, antihristul nu va exercita numai puterea politică, ci el va fi totodată capul religios al unui iu­daism anticreştin al ultimelor zile. Prin învăţături satanice, el va atrage de partea lui oameni din afara iudaismului şi lucrul acesta explică de ce antihristul este denumit mai departe pe parcursul Apocalip­sei „prorocul mincinos“. El va folosi toată puterea şi influenţa sa pentru a-L necinsti pe Dumnezeu şi a-L discredita pe Hristosul Său.

Aici prezint un rezumat al numelor:

1.   Antihristul: aşa îl numeşte apostolul Ioan în pri­ma sa epistolă, capitolul 2.18 şi 22. Literar an­tihrist înseamnă „împotriva lui Hristos“ sau „în locul lui Hristos“.

2.   Împăratul: aşa este denumit în Daniel 11.36-39. El va fi în timpul sfârşitului capul guvernării în Is­rael şi va fi recunoscut de masele poporului ca Mesia cel făgăduit.

3.   Omul păcatului, fiul pierzării, nelegiuitul: aşa îl numeşte Pavel în 2 Tesaloniceni 2.3, 8 şi ne spu­ne acolo că el se va ridica peste tot ceea ce se numeşte Dumnezeu sau peste tot ceea ce este vrednic de închinare. El va permite să i se aducă închinare ca lui Dumnezeu şi se va aşeza în tem­plu.

4.   Fiara: Aşa este numit în Apocalipsa 13.11-18. Fiara are coarne ca ale unui miel.

5.   Prorocul mincinos: acesta este numele lui înce­pând cu Apocalipsa 13 şi pe parcursul acestei cărţi: capitolul 16.13; 19.20; 20.10.

După ce am ajuns deja să vorbim de mai multe ori despre timpul „necazului cel mare“, este mo­mentul să vedem ce spune Scriptura cu privire la acest subiect.

  

NECAZUL CEL MARE

 „De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «aşezată în locul sfânt» - cine citeşte să înţeleagă! - atunci, cei ce vor fi în ludeea, să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei, să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile, care vor fi însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.“   (Matei 24.15-22) 

Domnul Isus vorbeşte deci aici despre urâciu­nea pustiirii (acesta este un idol, care va fi cinstit), despre care am citit deja în Vechiul Testament în Daniel 9.27. Acum aflăm că acest idol al urâciunii va fi aşezat în locul sfânt. Acest idol este icoana pri­mei fiare, făcută la iniţiativa lui antihrist, şi căreia antihristul îi dă suflare de viaţă, aşa că icoana poate chiar să vorbească (Apocalipsa 13.15). Acest idol va fi aşezat în templu şi i se va aduce închinare.

Dintr-o comparaţie între Daniel 9 şi Matei 24 pu­tem trage concluzia, că aceasta va avea loc la mij­locul ultimei săptămâni-an, când slujba jertfelor se încheie brusc, din cauză că această icoană a idolului

va fi aşezată în templu. Aceasta este confirmat în Daniel 12.11: „...şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci^[11] de zile“.

Din acest moment începe necazul cel mare. Pen­tru această perioadă de timp de trei ani şi jumătate există în Apocalipsa denumiri diferite:

1.   1260 de zile (acestea sunt trei ani şi jumătate, calculând o lună cu 30 de zile)^[12]

2.   42 de luni (la fel trei ani şi jumătate)^[13] şi în sfârşit

3.   un timp, timpuri şi jumătate de timp (aplicând formula Timp = An, obţinem din nou trei ani şi jumătate)^[14].

 

Cuvintele Domnului Isus din Matei 24.15-18 pot fi înţelese şi ca o chemare adresată oamenilor, care locuiesc atunci în Iudeea, şi astfel trăiesc în­ceputul necazului cel mare, să se grăbească şi să fugă din Iudeea în munţii din împrejurimi. Fuga trebuie să fie fără nicio întârziere: cine se găseşte pe acoperişul casei sale în acel moment şi ajunge la el ştirea că în templu a fost instaurată urâciunea pustiirii, trebuie să fugă pe treptele exterioare, fără să meargă în casă pentru a lua ceva cu sine. Cine lucrează la câmp şi de exemplu şi-a dezbrăcat o hai­nă la marginea câmpului, nu trebuie să se întoarcă să o ia. Se rosteşte un vai pentru femeile gravide şi mamele cu sugari, pentru că ele sunt defavorizate privind fuga. În afară de aceasta, oamenii trebuie să se roage pentru ca fuga lor să nu fie în sabat sau pe timp de iarnă. Greutatea necazului care începe atunci, depăşeşte tot ce au trăit oamenii vreodată în cazul catastrofelor de pe pământ.

Cine sunt oamenii cărora le sunt adresate aici cuvintele: „Cine citeşte să înţeleagă“? Trebuie să fie acei iudei din Israel, care în acel timp citesc nu numai Vechiul Testament, ci şi Noul Testament şi se întorc la Dumnezeu din toată inima; ei vor fi numiţi mai târziu cei aleşi.^[15] Lor le este adresat îndemnul să fugă.

Dar de ce trebuie să părăsească în grabă ţara, şi unde trebuie să fugă? În acelaşi moment, în care ido­lul urâciunii va fi aşezat în templu, începe o prigoa­nă brutală împotriva celor care au dat dovadă până atunci că se tem de Dumnezeu. Există deja martiri din timpul primilor trei ani şi jumătate, cum ştim din Apocalipsa 6.9-11, dar evenimentele ce se vor desfăşura la începutul necazului cel mare nu se pot compara cu toate prigoanele din perioada preceden­tă. Cine refuză să se închine icoanei şi să se supună acestei slujbe idoleşti, trebuie să plătească cu viaţa (Apocalipsa 13.15-17). Bineînţeles, cea mai mare parte a poporului Israel care îl va primi pe antihrist ca şi Mesia va accepta să exercite închinarea la idoli introdusă de antihrist. Să nu uităm că tocmai în acest timp satan şi îngerii lui sunt aruncaţi pe pământ.

Acesta este motivul pentru care Domnul Isus cere aleşilor să părăsească fără întârziere ţara. Aici este vorba de ore. În acest mod, Dumnezeu va se­para pe ai Săi de „cei mulţi“, respectiv de iudeii fără Dumnezeu aflaţi sub conducerea lui antihrist. Astfel, Dumnezeu va aduce o mare parte a aleşilor Săi în siguranţă. Locuri din Scriptură care ne descriu clar aceasta sunt mai ales Apocalipsa 12.6, 13-17; Psalm 60.9 şi Isaia 16.4.

Majoritatea poporului nu va fugi, pentru că aceşti oameni se simt în siguranţă sub dominaţia lui antihrist, şi nu în ultimul rând din cauză că a fost încheiat un tratat de şapte ani între „domnul care va veni“, domnitorul „Europei unite“, şi Israel (Daniel 9.26-27). La acest tratat se referă şi Isaia 28.15: „Pentru că ziceţi: «Noi am făcut un legă­mânt cu moartea, am făcut o învoială cu locuinţa morţilor (moartea şi locuinţa morţilor semnifică puterile demonice, care sunt implicate în aceste evenimente): când va trece urgia apelor năvălitoa­re, nu ne va atinge...»“

Dumnezeu va păstra totuşi şi în acest timp de întuneric o mărturie a drepturilor Sale în Ierusalim. El va ridica doi martori şi îi va dota cu puteri deo­sebite. Ei vor proroci în perioada întregului interval de timp din necazul cel mare. Ei vor mistui cu foc pe vrăjmaşii lor, în afară de aceasta vor putea să închidă cerul, ca să nu dea ploaie, şi de asemenea vor transforma apa în sânge. Până la urmă, aceşti martori vor fi totuşi omorâţi, dar după trei zile şi jumătate vor învia şi vor fi luaţi în cer (Apocalipsa 11.1-12).

Totuşi, şi acest timp al necazului cel mare, care este aşadar înainte de toate un timp îngrozitor al slujirii idolilor şi al prigoanei celor aleşi ai lui Dum­nezeu, se va termina odată. El va fi limitat din cauza

celor aleşi, la trei ani şi jumătate. Dumnezeu a hotă­rât aceasta mai dinainte. În profeţiile Cuvântului lui Dumnezeu este hotărât şi în ce mod se va termina această perioadă de timp.

Dumnezeu va introduce un vrăjmaş în ţară, care este denumit în Isaia 28.15 „urgia apelor năvălitoa­re“, care va trece prin ţară şi o va lovi cu o violenţă fără precedent (a se compara cu Isaia 28.18-22). Să observăm în mod deosebit expresia „nimicirea ho­tărâtă“ (versetul 22), pe care am întâlnit-o deja în Daniel 9.27. Această expresie o găsim de asemenea în Isaia 10.23, şi acolo se află în legătură cu descrie­rea unui vrăjmaş străvechi al poporului Israel: asiria­nul. Dumnezeu va permite acestui vrăjmaş, în timpul sfârşitului, să năvălească încă o dată asupra lui Israel. Prin aceasta va începe desfăşurarea ultimelor eveni­mente.

  

ClNE ESTE ASIRIANUL?

 „Vai de asirian - zice Domnul - nuiaua mâniei Mele, care poartă în mână toiagul urgiei Mele! I-am dat drumul împotriva unui neam nelegiuit, l-am trimis împotriva unui popor pe care sunt mâniat... Dar, după ce Domnul Îşi va împlini toată lucrarea Lui pe muntele Sionului şi la Ierusalim, voi pedepsi - zice Domnul - pe împăratul Asiriei pentru rodul inimii lui îngâmfate şi pentru trufia privirilor lui semeţe, ... căci nimicirea este hotărâtă, făcând să se reverse dreptatea. Şi nimicirea aceasta, care a fost hotă­râtă, Domnul, Dumnezeul oştirilor, o va aduce la îndeplinire în toată ţara.“   (Isaia 10.5-6, 12, 22-23)

Cine este deci de fapt în profeţii acest pustiitor, această nuia de disciplinare a lui Dumnezeu, care va exercita judecata lui Dumnezeu asupra iudeilor decăzuţi, fără Dumnezeu?

Găsim răspunsul în Isaia 10: În trecut acesta nu a fost altceva decât Imperiul Asirian mondial, care a precedat Imperiul Babilonian mondial. Isaia a trăit şi a fost activ în Israel aproximativ în perioada de timp dintre anii 760 - 700 înainte de Hristos. El a fost cel ce a anunţat pe poporul Israel, şi în mod special pe cele zece seminţii din nord cu capitala în Samaria, judecata, pentru că poporul a păcătuit foarte mult împotriva lui Dumnezeu. Şi aşa, cum a profeţit el, s-au întâmplat lucrurile: asirianul a nă­vălit în Imperiul de Nord şi a deportat pe locuitorii acestuia după trei ani de asediu, în anul 722 sau 721 înainte de Hristos, în captivitate, de unde cele zece seminţii nu s-au mai întors niciodată (a se vedea 2 Împăraţi 17).

Totuşi, profeţiile despre asirian s-au împlinit doar în parte, pentru că Dumnezeu în marea Sa îndu­rare a cruţat poporul de loviturile celor mai grele judecăţi. În timpul sfârşitului, aceste profeţii însă se vor împlini complet.

Dacă cercetăm amănunţit cărţile profetice în care este anunţată judecata poporului pământesc al lui

Dumnezeu prin marele vrăjmaş al lui Israel în vre­mea sfârşitului, ajungem la următoarea concluzie: la profeţii care au profeţit înainte de ultimul asediu al Ierusalimului, în anul 588 înainte de Hristos^[16] (ei au fost denumiţi şi profeţi Ami, aceasta înseamnă profeţi „poporul Meu“), acest vrăjmaş se numeşte asirianul; la profeţii care au profeţit în timpul prizonieratului, re­spectiv în timpul naţiunilor^[17] (ei sunt denumiţi profeţi Lo-Ami, aceasta înseamnă profeţi „nu este poporul Meu“), acest vrăjmaş este numit înainte de toate „împăratul nordului“ (Daniel 11.40-45), iar în Ezechiel „împăratul nordului îndepărtat“ (capitolul 38 şi 39). De aici reiese clar că, privit din punct de vedere profe­tic, asirianul profeţilor Ami este acelaşi cu aceşti doi împăraţi din nord şi din nordul îndepărtat, pe care îi găsim în profeţii Lo-Ami. De altfel, în Ioel 2.20 asirianul este denumit „vrăjmaşul de la miazănoapte (nord)“.

Chiar dacă împăratul nordului şi împăratul nor­dului îndepărtat sunt două puteri diferite, ambii au trăsăturile de caracter ale asirianului, acest vechi duşman al poporului Israel.

Teritoriul Imperiului Asirian de atunci cuprindea ţările de azi, Siria, Irak, Iordania, Liban, şi părţi ale Turciei şi Iranului. Capitala Asiriei era în acel timp Ninive, în nordul Irakului de azi, nu departe de oraşul Mosul.

După această explicaţie privind asirianul ne aflăm încă în perioada necazului cel mare. Însă când împăratul nordului va năvăli în Israel, acest timp se va apropia de sfârşit. Consider că asedie­rea prin împăratul nordului va dura cinci luni, căci în Apocalipsa 9.1-11 găsim o descriere a acestui atac. În versetul 4, se spune că oamenii care nu vor avea pecetea lui Dumnezeu pe frunte - şi aceştia sunt iudeii necredincioşi -, sunt ţinta acestei judecăţi. Acolo găsim şi menţionarea timpului, că aceşti oa­meni vor fi chinuiţi cinci luni (versetul 5). Aceasta înseamnă aşadar că, în acel moment, au trecut deja mai mult de trei ani din necazul cel mare şi că sun­tem deja înaintea marilor evenimente, care încheie timpul sfârşitului.

Să ne ocupăm acum detaliat cu acest atac al îm­păratului nordului (Daniel 11.40-45).

  

ÎMPĂRATUL DE LA MIAZĂNOAPTE (ÎMPĂRATUL NORDULUI)

 „La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţi, şi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca. Va intra şi în ţara cea minunată, şi zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi fruntaşii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui. Îşi va întinde mâna peste felurite ţări, şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Ci se va face stăpân pe vistieriile de aur şi de argint şi pe toate lucru­rile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopienii vor veni în alai după el. Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să prăpădeas­că şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi. Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi mun­tele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor.“   (Daniel 11.40-45)

În acest capitol ne este relatată mai întâi confrun­tarea dintre împăratul sudului (acesta este Egiptul) şi „el“, acesta este antihristul, care este împărat în Israel şi care este descris nemijlocit înaintea acestui pasaj (Daniel 11.36-39). Însă curând după aceasta sau chiar în acelaşi timp, în aceste controverse se va implica împăratul nordului (acesta este înainte de toate Siria, probabil în alianţă cu alte state arabe^[18]), şi anume într-un atac foarte violent, comparat aici cu un râu care dă peste maluri (compară cu Isaia 8.7-8; 10.22; 28.17; Daniel 9.27), care înfrânge to­tul. Acest atac va fi desfăşurat atât de pe pământ, cât şi de pe mare. Râul va inunda în final nu numai Israelul, care aici este denumit „ţara cea minunată“, ci va pătrunde şi în alte ţări. Împăratul nordului va juca aşadar în aceste ultime lupte un rol dominant.

Trei ţări se vor putea sustrage furiei cotropitoa­re a acestui împărat: Edomul, Moabul şi o parte din Amon. Aceste trei ţări se găseau în teritoriul Iordaniei de azi. Va fi oare acesta teritoriul, unde Dumnezeu va adăposti rămăşiţa care se refugia­ză dinaintea pieirii ameninţătoare? S-ar putea de asemenea ca Edomul să fie numele profetic al Arabiei Saudite, dar nu vrem să facem astfel de speculaţii.

După ce împăratul nordului (de la miazănoap­te) va năvăli în Israel şi va face ţara aproape una cu pământul, va înainta mai departe şi va năvăli şi în Egipt. În această campanie de cucerire, împăra­tul nordului va fi sprijinit de Libia şi Etiopia, două ţări din Africa de Nord, respectiv Africa de Nord-Est. Însă deodată, în timpul campaniei de cucerire, îi vor veni veşti „de la răsărit şi de la nord“ care îl vor spe­ria foarte tare.

Însă înainte de a ne preocupa cu întrebarea, ce veşti sunt acelea pe care le va primi, încheiem pen­tru moment studiul acestui fragment scurt din Da­niel 11: împăratul nordului întrerupe campania lui victorioasă în Egipt şi se retrage plin de furie, ca să nimicească şi să distrugă pe mulţi. Însă înainte ca el să dea un nou atac, îşi întinde „corturile palatului său“ (un fel de cartier general) între mare (Marea Mediterană) şi muntele cel slăvit şi sfânt (pe care este construit Ierusalimul). El se va aşeza nu depar­te de Ierusalim, desigur cu scopul să atace din nou Ierusalimul, pe care mai înainte îl cucerise numai parţial (a se compara cu Zaharia 14.2), ca să-l dis­trugă definitiv. Însă el va fi nimicit deodată, fără ca cineva să intervină pentru a-l ajuta.

În continuare ne ocupăm pe scurt încă o dată cu „domnul care va veni“, despre care am citit în Daniel 9.26 şi pe care Ioan îl numeşte în Apocalipsa 13.1-8, fiara.

  

Fiara sau o „Europă unită“

 „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte ca­pete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: «Cine se poate asemă­na cu fiara şi cine poate lupta cu ea?» I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împo­triva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice popor, peste orice lim­bă şi peste orice naţiune. Şi toţi locuitorii pămân­tului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat.“   (Apocalipsa 13.1-8)

 

Ioan stă la marginea mării şi vede o fiară care iese din mare. Marea este deseori în Cuvântul lui Dumnezeu o imagine a popoarelor neliniştite (a se compara cu Psalm 65.7; Isaia 17.12-13; Ezechiel 26.3; Luca 21.25-26; Apocalipsa 17.15). În Apocalip­sa 11.7 se vorbeşte despre această fiară că se ridică din adânc: este aşadar de obârşie satanică.

Această fiară are zece coarne, o imagine despre zece împăraţi, care în faza finală vor primi putere împreună cu fiara (Apocalipsa 17.12 şi 14). În spate este satan, numit aici balaurul, care dă acestei fiare putere nemaipomenită. În afară de aceasta, această fiară are şapte capete, ceea ce arată în primul rând o inteligenţă extraordinară. Acest domnitor puter­nic va folosi puterea sa, capacitatea sa spirituală şi forţele sale oculte, în primul rând, pentru a huli pe Dumnezeu şi pentru a atrage pe mulţi oameni în că­dere de la Dumnezeu, constrângându-i la aceasta în modul cel mai brutal.

Fiara reuneşte în sine caracteristicile a trei ani­male: este asemenea unui leopard, are labe ca de urs şi o gură ca o gură de leu. Aceste simboluri sunt în legătură cu cele patru fiare pe le-a văzut şi le-a descris Daniel (capitolul 7). Ele sunt acolo imagini ale celor patru imperii mondiale, care s-au succedat unul după altul: Imperiul Babilonian, Imperiul Medo-Persan, Imperiul Grec şi Imperiul Roman. La ul­tima fiară din Daniel nu sunt amintite capetele, dar sunt amintite cele zece coarne.

Ioan vede că unul din capete are o rană de moar­te, care spre marea mirare a întregii omeniri este vindecată. Aceasta are ca urmare faptul că majo­ritatea oamenilor devin închinători ai balaurului şi închinători ai fiarei.

Această fiară nu este numai o imagine a unui imperiu, ci şi a persoanei care va deţine puterea acestui imperiu. Este vorba de domnitorul peste un teritoriu care corespunde aproximativ terito­riului principal al fostului Imperiu Roman de Apus. Ce poate fi aceasta altceva decât o „Europă unită“, care în faza finală va fi compusă din zece domenii de stăpânire?^[19]

Fiarei îi este permis să acţioneze nestingherită timp de 42 de luni. Aceasta este din nou perioada de timp a necazului cel mare. În acest timp, fiara va purta un război împotriva sfinţilor. Mulţi dintre cei care vor rămâne în acest timp credincioşi lui Dum­nezeu, vor plăti aceasta cu viaţa. Dumnezeu va îngă­dui fiarei să învingă pe mulţi sfinţi, deci să-i omoare. Aceşti sfinţi însă vor învia la începutul împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 20.4; a se vedea capitolul respectiv).

Europa va fi, fără îndoială, în perioada unificării sale, cea mai puternică putere a pământului. Vom vedea de fapt cum acest puternic imperiu se va re­volta împotriva lui Dumnezeu, va lupta chiar împo­triva Domnului Isus.

Exact aceasta este tema Psalmului 2. Este locul potrivit să cităm aici acest psalm. El este deosebit de animat, dacă luăm seama la diverşii vorbitori, sau la diversele grupe:

Versetele 1 şi 2: Psalmistul începe psalmul cu cu­vintele: „Pentru ce se întărâtă naţiunile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pămân­tului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său...“

Versetul 3: Acum psalmistul îi citează pe aceşti conspiratori: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!“

Versetele 4 şi 5: Psalmistul descrie reacţia lui Dumnezeu la aceasta: „Cel ce şade în ceruri râde, Domnul îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa... „

Versetul 6: Acum Dumnezeu Însuşi vorbeşte despre planul Său cu privire la Mesia: „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.“

Versetele 7-9: Mesia ia Cuvântul şi vorbeşte despre ce I-a spus Dumnezeu: „Eu voi vesti hotă­rârea Lui, - zice Unsul - Domnul Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da naţiunile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.»„

Versetele   10-12:  În  final,   psalmistul   cere împăraţilor să se supună de bunăvoie domni­ei lui Hristos: „Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pămân­tului! Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă tremu­rând! Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El!“

  

BĂTĂLIA DE LA ARMAGHEDON

 „Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor, care au să vină din răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necu­rate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumne­zeului celui atotputernic. ...i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.“  (Apocalipsa 16.12-16)

 Când al şaselea înger îşi varsă potirul mâniei, ne găsim aproape la sfârşitul necazului cel mare. În pri­mii trei ani şi jumătate au avut loc deja judecăţile vestite prin peceţi şi pe parcursul celorlalţi trei ani şi jumătate au avut loc judecăţile vestite prin trâmbiţe. Vărsarea potirelor mâniei are loc direct înaintea ve­nirii lui Hristos.

În timpul noii judecăţi a lui Dumnezeu prin cel de-al şaselea şi cu acesta penultimul potir al mâ­niei are loc o concentrare de trupe fără egal la Ar­maghedon. Armaghedon este forma greco-latină a numelui muntelui Meghido, care este în sud-vestul câmpiei Izreel, ce se întinde în nordul Israelului între ţinutul muntos al Galileii şi Samariei până la Marea Mediterană. În localitatea Meghido este cu­noscutul câmp de luptă, unde în vremea Vechiului Testament şi-au găsit moartea mulţi împăraţi (a se compara în privinţa aceasta cu Judecători 4; 5.19; 6.33; 7.1; 1 Samuel 31.1-7; 2 împăraţi 9.27; 23.29). Meghido a fost pe vremea lui Solomon unul dintre cele mai importante puncte strategice de apărare (1 împăraţi 9.15-19).

Al şaselea potir este vărsat peste Eufrat care seacă, şi astfel drumul devine liber pentru împăraţii care vor veni din răsărit, adică vor intra din partea de răsărit în Israel. Eufratul este compus din doi afluenţi în estul Turciei de azi, curge prin Siria, tra­versează apoi Irakul şi se uneşte apoi cu Tigrul la Schatt al Arab, care în final se varsă în Golful Persic în apropierea oraşului persan Abadan.

Faptul că acestor împăraţi din est nu li se spune numele, complică mult o explicaţie. Cine depune efortul de a citi comentariile biblice la această în­trebare, va constata că asupra acestei probleme există înţelegeri diferite. De aceea lăsăm întreba­rea deschisă, dacă aceşti împăraţi sunt alte popoa­re arabe sau chiar popoare care locuiesc mult mai departe spre est, cum este Pakistan, India şi China. Un lucru este în orice caz clar: la această judeca­tă vestită prin al şaselea potir este vorba despre o înaintare masivă în marş a numeroase trupe în direcţia Israelului.

În versetele 13-16 citim despre modul în care, sub influenţa balaurului (satan), fiara (domnitorul „Europei unite“) şi profetul mincinos (antihristul) reacţionează la atacul prin surprindere al împăra­tului nordului şi la acest marş al trupelor. Ioan vede cum din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos ies trei duhuri necurate care semănau cu nişte broaşte. Aceste duhuri sunt duhuri ale demonilor, care fac semne (a se compara cu a doua plagă din Egipt în Exod 8.1-7) şi strâng pe împăraţii întregului pământ la Armaghedon. Aici se desfăşoară toată acţiunea răului.

Cine sunt deci aceşti împăraţi ai întregului pă­mânt? Expresia „întregului pământ“ înseamnă textu­al „a tot ce este locuit“. Aceasta este o expresie pe care o găsim şi în Luca 2.1, unde este vorba despre locuitorii Imperiului Roman de atunci. Din aceasta se poate deduce, că atunci când vorbim despre aceşti împăraţi, trebuie să ne gândim la cei zece domnitori ai viitoarei Europe unite (Apocalipsa 17.12-14).

Versetul 15 face o legătură clară între perioada dintre acest război şi apariţia lui Hristos sau ziua Domnului (1 Tesaloniceni 5.2; Apocalipsa 3.3). Ferice de cei care aşteaptă venirea lui Hristos şi vor fi găsiţi veghind! O comparaţie cu Apocalipsa 19.19-20 arată că Armaghedonul este în cele din urmă locul unde forţele armate europene vor fi nimicite de Hristos. Aceasta este tema capitolului următor.

 

HRISTOS LICHIDEAZĂ CELE DOUĂ FIARE ŞI PE VASALII ACESTORA

 „Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor pă­sărilor, care zburau prin mijlocul cerului: «Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, liberi şi robi, mici şi mari!» Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pămân­tului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioa­să. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.“

(Apocalipsa 19.17-21)

 

Aceste versete  ne dau  informaţii despre sfârşitul fiarei, al domnitorului puternic al Euro­pei şi despre sfârşitul lui antihrist şi al celor zece împăraţi cu marile lor forţe de război. După ce a avut loc nunta Mielului cu Mireasa Sa, Biserica (capitolul 19.6-10), Ioan vede cum Hristos co­boară cu oastea cerească din cer, ca să facă jude­cată (capitolul 19.11-16).

După aceea el vede un înger stând în soare, sim­bolul celei mai mari autorităţi, care acum intră în acţiune. În limbajul simbolic al Apocalipsei sunt che­mate păsările cerului, pentru a se strânge la marele ospăţ al lui Dumnezeu, care are loc în ziua cea mare a lui Dumnezeu, a Celui atotputernic (a se compara cu Apocalipsa 16.14).

În Armaghedon sunt adunate armate uriaşe, ca în fond să facă război cu Cel ce şade pe cal, acesta fiind Mielul (a se vedea capitolul 17.13-14). Este po­sibil ca oamenii să considere în aroganţa lor că pot lupta împotriva Fiului lui Dumnezeu? Satan şi de­monii lui ştiu că această bătălie de la Armaghedon va conduce în final la un război împotriva lui Hristos Însuşi, chiar dacă motivul exterior este că ei vor să elibereze Israelul şi oraşul Ierusalim de asediul îm­păratului nordului.

Fiara şi prorocul mincinos vor fi prinşi deodată de Domnul Isus şi vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, fără ca mai înainte să fie judecaţi (versetul 20). Încă înaintea începutului Împărăţiei de o mie de ani îi va surprinde această judecată. Satan însuşi şi îngerii lui (demonii), pentru care este pregătit iazul de foc (Matei 25.41), vor ajunge acolo o mie de ani mai târziu, şi anume cu puţin timp înainte de începerea stării veşnice (Apocalipsa 20.10).

După ce se exercită judecata asupra fiarei şi asu­pra prorocului mincinos, împăraţii pământului vor fi omorâţi împreună cu armatele europene. Aceste armate puternice sunt compuse din oamenii care au primit semnul fiarei şi astfel au sprijinit răutatea

ei demonică. Ei vor împărtăşi cândva soarta fiarei, dar nu imediat. Ei vor muri prin sabia care iese din gura Domnului Isus, fără ca altcineva să contribuie la căderea acestor trupe (a se compara cu Apocalip­sa 19.15). Trupurile lor vor fi întinse pe pământ. În Isaia 11.4 se spune cu privire la această judecată: „...va lovi pământul (armatele europene) cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău (acesta este antihristul).“

Am impresia că judecata celor două fiare, pre­cum şi a celor zece împăraţi şi a oştirilor lor va avea loc înainte de nimicirea împăratului nordului. Hris­tos nu a apărut încă pe muntele Măslinilor, ci jude­cata de la Armaghedon o va exercita din cer.

 

ÎMPĂRATUL DE LA MIAZĂNOAPTE ÎNCĂ O DATĂ

 „Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la mia­zănoapte, îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să prăpădească şi să nimiceas­că cu desăvârşire pe mulţi. Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul şi nimeni nu-i va fi într-ajutor.“   (Daniel 11.44-45)

 În continuare are loc nimicirea împăratului nor­dului. Am văzut mai înainte că împăratul nordului va năvăli în Israel puţin înainte de sfârşitul necazu­lui cel mare, iar după aceea va înainta mai departe spre Egipt. Însă deodată el se va reîntoarce din Egipt, ca să se aşeze între Marea Mediterană şi Ierusalim. În mod vizibil, el intenţionează să asedieze din nou Ierusalimul, pentru a-l cuceri definitiv.

Această întoarcere din Egipt are loc din cauza zvonurilor din est şi din nord şi este foarte posibil ca aici să fie vorba de ştirea privind apropierea marilor forţe de război, despre care am citit în Apocalipsa

16.12-16:

1.    împăratul de la răsărit, al cărui drum se eliberea­ză prin secarea Eufratului şi

2.    armatele europene, care se îndreaptă spre Ar­maghedon pentru a elibera Israelul şi Ierusalimul. Acesta ar putea să fie motivul pentru această în­toarcere neaşteptată a împăratului nordului.

 Însă în ce mod este lichidat împăratul nordului cu oştirea lui fără să-i vină cineva în ajutor? Eu cred că între timp a avut loc un alt eveniment de cele mai mari dimensiuni: Hristos A revenit şi a apărut pe muntele Măslinilor. Acest eveniment nu apare nicăieri mai clar descris, ca în Zaharia 14.3-5.

  

HRISTOS APARE PE MUNTELE MĂSLINILOR

 „Ci Domnul Se va arăta şi va lupta împotriva aces­tor naţiuni, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Picioa­rele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; munte­le Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumăta­te din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate spre miazăzi. Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremu­rul de pământ de pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda. Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El!“   (Zaharia 14.3-5)

 Acest eveniment va determina mai mult decât toate celelalte evenimente desfăşurarea în conti­nuare a lucrurilor. Acum se împlineşte o promisiu­ne anunţată de mult timp: într-un moment anume, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi, Isus Hristos, va reveni în chip vizibil.

Au trecut două mii de ani de când El a fost pe pământ şi a trăit puţin mai mult de 30 de ani în Isra­el. Acolo a împlinit în mod inegalabil, în ultimii trei ani ai vieţii Sale pe pământ, slujba Sa unică, pe care I-a încredinţat-o Dumnezeu. În final El a murit pe crucea de la Golgota, pentru că poporul iudeu a le­pădat pe Mesia al lui. În acelaşi timp, El a suferit pe cruce, ca Locţiitor, judecata lui Dumnezeu asupra păcatului şi a satisfăcut pe Dumnezeu în cerinţele Lui îndreptăţite faţă de om. Dumnezeu a fost glori­ficat prin lucrarea Fiului Său, şi ca dovadă a acestui fapt El L-a înviat pe Hristos după trei zile. Timp de 40 de zile după învierea Sa, Isus Hristos S-a arătat de mai multe ori, pe lângă multor altora, ucenicilor Săi, apostolilor (a se compara cu 1 Corinteni 15.5-8), şi apoi, cu zece zile înainte de sărbătoarea Rusaliilor, a fost înălţat la cer.

Despre revenirea Sa au vorbit cei doi îngeri, care s-au arătat ucenicilor imediat după înălţarea la cer a Domnului Isus pe muntele Măslinilor: „Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel, cum L-aţi văzut mergând la cer“ (Faptele Apostolilor 1.11). Cine se mai îndoieşte acum că Fiul lui Dumnezeu devenit Om este Domnul din Vechiul Testament, o comparaţie între Faptele Apostolilor 1 şi Zaharia 14 îl poate convinge pe deplin. Picioarele Fiului lui Dumnezeu vor sta pe muntele Măslinilor!

În momentul apariţiei Sale va avea loc un cutre­mur de pământ, prin care muntele Măslinilor se va desface în două jumătăţi în direcţia est-vest. Una din jumătăţile muntelui se va deplasa spre nord şi cealaltă jumătate spre sud. Valea, care ia naştere în acest mod, este numită aici „valea munţilor Mei“. Ea va oferi locuitorilor din Ierusalim posibilitatea să fugă din cetate. Ei vor fugi prima dată până la „Aţel“, o localitate, care este amintită încă o dată în Mica 1.11 (Bet-Haeţel) şi care nu se află departe de Ierusalim.

Domnul Isus va apărea împreună cu toţi sfinţii Săi din cer şi cu toţi îngerii Săi pe muntele Măslinilor.

În Apocalipsa 19.11-16 ei sunt văzuţi în imaginea oştilor de război care îl însoţesc, când El va prinde fiara şi pe împăraţii Europei de Vest cu oştile lor şi îi va omorî.

Hristos apare în momentul când locuitorii Ie­rusalimului ajung în cel mai mare necaz şi pericol. Împreună cu ei, El dă o lovitură nimicitoare împă­ratului nordului. Atunci locuitorii din Ierusalim vor fi ajutaţi de locuitorii din Iudeea, care au fugit la începutul necazului cel mare şi care acum s-au întors (Zaharia 10.3-5; 12.1-6).

  

JUDECATA POPOARELOR VECINE ISRAELULUI

 „Iată, voi preface Ierusalimul într-un potir de ameţire pentru toate popoarele de primprejur, şi chiar pentru Iuda, la împresurarea Ierusalimului. În ziua aceea voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica, vor fi vătămaţi, şi toate naţiunile pământului se vor strânge împotriva lui... În ziua aceea voi face pe căpeteniile lui Iuda ca o vatră de foc sub lemn, ca o făclie aprinsă sub snopi; vor mistui în dreapta şi în stânga pe toate popoarele... “   (Zaharia 12.2-6).

 Dar ce se întâmplă cu celelalte popoare, care, în afara împăratului nordului, se strâng la Ierusalim, ca să lupte împotriva acestui oraş? Şi la această între­bare găsim un răspuns clar în cartea profetului Za­haria. Am văzut deja, că oastea europeană cu fiara şi prorocul mincinos şi-au găsit sfârşitul, că Hristos a revenit şi S-a arătat poporului Său pe muntele Măs­linilor şi că împăratul nordului a fost bătut. În une­le locuri din Vechiul Testament citim despre multe alte popoare sau naţiuni^[20], care de asemenea se vor strânge în jurul Ierusalimului. Câteva locuri impor­tante cu privire la aceasta sunt: Maleahi 4.1-3; Ioel 3.1-2, 11-16; Psalm 83.2-8 şi în final Zaharia 12.1-6.

Este clar că toate aceste popoare nu sunt iden­tice cu cei zece împăraţi şi oştirile lor. În Maleahi 4 aflăm, înainte de toate, că aceste popoare vor fi judecate după apariţia lui Hristos. Ioel ne face cu­noscut că locul acestor acţiuni este valea lui Iosafat^[21]. În Psalmul 83, aceste popoare sunt denumite cu numele lor profetic: Edom, ismaeliţii, Moabul şi hagareniţii, Ghebal, Amon, Amalec, filistenii cu lo­cuitorii Tirului şi Asiria. Din Zaharia 12.1-6 aflăm că Dumnezeu va judeca aceste popoare, prin aceea că locuitorii cetăţii Ierusalim şi ai Iudeii vor bate aceste popoare (a se compara şi cu Zaharia 10.3-5).

Pentru informaţii mai detaliate, referitoare la anunţarea judecării acestor popoare vrăjmaşe po­porului Israel, a se vedea versetele din Isaia 13-27; 34 şi din Ieremia 46-50.

 

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU RUSIA?

 „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: Fiul omului, întoarce-te cu faţa spre Gog, din ţara lui Magog, spre domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului, şi proroceşte împotriva lui! Şi spune: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului! Te voi târî şi-ţi voi pune un cârlig în fălci; te voi scoate, pe tine şi toată oastea ta, ... Persia, Etiopia şi Put, ... po­poare multe împreună cu tine! ... După multe zile vei fi în fruntea lor; în vremea de apoi vei merge împotriva ţării, ... strânşi dintre mai multe popoa­re ... tu te vei sui, vei înainta ca o furtună, vei fi ca un nor negru care va acoperi ţara, tu cu toate oştile tale, şi multe popoare cu tine.»“  (Ezechiel 38.1-9)

 Este recomandabil ca mai întâi să citim în con­text Ezechiel 38 şi 39. Aceste două capitole tratea­ză aceeaşi temă unică: nimicirea uriaşelor puteri militare. Mai întâi aflăm că aceste puteri milita­re, neţinând seama de multele popoare care le însoţesc (printre altele Persia şi Etiopia), sunt sta­bilite în nordul extrem. Denumirea locului „nordul îndepărtat“ apare de trei ori în aceste capitole (38.6, 15; 39.2) şi trebuie văzut în raport cu Israel. Cine are o hartă la îndemână poate vedea că nu este vorba decât despre Rusia cu capitala ei Mos­cova. Putem face o deosebire clară între „împăra­tul nordului“ şi aceste oşti din „nordul îndepărtat“, deşi ele vor deveni una în vrăjmăşia lor împotriva poporului Israel.

Trupe puternice ruseşti vor năvăli într-un anu­me timp în Israel, când această ţară mică se va afla atunci deja într-o relativă linişte şi siguranţă (capi­tolul 38.14) - ea se va numi „ţara deschisă“ (capi­tolul 38.11) -, la începutul Împărăţiei păcii. Acest moment pare trupelor ruseşti foarte potrivit de a ocupa ţara Israel, cu siguranţă nu în ultimul rând pentru că armatele europene au fost nimicite, îm­păratul nordului a fost deja înfrânt, iar judecata asupra ţărilor vecine lui Israel a fost deja exercitată. Până în acest moment, Rusia nu s-a amestecat în evenimentele războiului. Să nu fie oare acum uşor să ia prada de la Israelul slăbit din cauza războiului (să ne gândim numai la zăcămintele uriaşe de pe­trol din ţările cucerite atunci de Israel)?

Dar un lucru nu îl ştiu conducătorii acestor forţe militare: Dumnezeu Însuşi este Cel ce conduce oştirile lor încoace şi încolo, asemenea unui cal, în ale cărui fălci sunt cârlige, şi îi va duce la munţii lui Is­rael. Acolo Dumnezeu va nimici atunci această oştire puternică: „Atunci voi chema groaza împotriva lui pe toţi munţii Mei, zice Domnul Dumnezeu; sabia fiecă­ruia se va întoarce împotriva fratelui său. Îl voi judeca prin ciumă şi sânge, printr-o ploaie năpraznică şi prin pietre de grindină; voi ploua foc şi pucioasă peste el, peste oştile lui şi peste popoarele cele multe, care vor fi cu el. Îmi voi arăta astfel mărimea şi sfinţenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulţimii naţiunilor şi vor şti că Eu sunt Domnul“ (Ezechiel 38.21-23).

Acesta va fi sfârşitul acestei puteri militare, pe care Dumnezeu o va zdrobi prin aceea că, pe de o parte, va face să se omoare unii pe alţii, iar, pe de altă parte, să fie omorâţi prin catastrofe natu­rale. Sub această judecată vor muri atât de mulţi oameni, încât locuitorii ţării Israel vor trebui să în­groape cadavrele acestora timp de şapte luni (Eze­chiel 39.12-16).

  

JUDECATA CELOR VII 

„Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate naţiunile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine.» ... «Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aces­te lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.» Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi nu M-aţi primit; am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă şi n-aţi venit pe la Mine.» ... «Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.» Şi aceştia vor merge în pedeap­sa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.“   (Matei 25.31-46)

 

La începutul Împărăţiei păcii, când Fiul Omului apare în slava Sa, toate popoarele pământului vor fi adunate înaintea Lui.^[22] Aceste popoare sunt vă­zute aici în două grupe: ca oi şi capre. Aceste po­poare vor fi despărţite unele de altele. Oile intră în Împărăţia pe care Dumnezeu le-a pregătit-o, iar caprele merg în pierzarea veşnică. Criteriul pentru judecată, respectiv pentru binecuvântare se bazea­ză numai pe modul în care s-au comportat aceşti oameni cu fraţii Împăratului.

Cine sunt fraţii Împăratului? În primul rând sunt solii din poporul Israel, care după răpirea Bisericii şi în mod deosebit în prima jumătate a ultimei săptămâni-an a lui Daniel, vor propovădui Evanghelia împărăţiei pretutindeni tuturor popoarelor (Matei 24.14). Ei fac acest lucru cu o energie nemaipome­nită, dar sub multă vrăjmăşie şi cu preţul vieţii lor.

La judecată, când toate popoarele sunt adunate înaintea Lui, Domnul priveşte la ceea ce ele au făcut fraţilor Lui în timpul acestor timpuri grele ca fiind făcut Lui. La întrebarea surprinzătoare a celor două grupe, când s-au comportat ele astfel cu împăratul, El le spune, că este vorba de comportarea lor faţă de fraţii Lui. „Oile“ au primit Evanghelia şi aceasta au dovedit-o nu în ultimul rând prin aceea că au pri­mit pe solii Împăratului, fraţii Lui. Însă „caprele“ au exprimat refuzul lor prin faptul că nu au dat solilor să mănânce, să bea, nici nu i-au îmbrăcat şi nici nu i-au vizitat în închisoare.

Nu cred că trebuie să ne imaginăm această ju­decată în aşa fel că fiecare persoană a acestor po­poare va veni în mod personal în Ierusalim, ci că sentinţa acestei judecăţi va fi pronunţată în Ierusa­lim - posibil în prezenţa trimişilor acestor popoare, aşa cum în timpul Împărăţiei păcii se vor sui în fie­care an la Ierusalim -, dar care apoi va fi executată în ţările respective. Locuri din Scriptură precum Matei 13.38-43; 49-50 indică spre acest înţeles.

 

ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI A PĂCII 

Cu evenimentul de care ne-am ocupat ultima dată s-a încheiat în adevăratul sens timpul sfârşitului. Ne aflăm acum în timpul minunat al Împărăţiei păcii, subiectul multor profeţii ale Bibliei. Pentru început vom cita un pasaj din Isaia 65: 

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veţi bucura şi vă veţi veseli, pe vecie, pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie şi pe poporul lui în bucurie. Eu Însumi Mă voi ve­seli asupra Ierusalimului şi Mă voi bucura de po­porul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vâr­sta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos. Vor zidi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul. ...căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcă­tui o sămânţă binecuvântată de Domnul, şi copiii lor vor fi împreună cu ei. Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta! Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul.“   (versetele 17-25)

 Singurul loc din care ştim că Împărăţia milenară va dura exact o mie de ani, îl găsim în Apocalipsa 20.2-7, unde citim de şase ori despre aceşti „o mie de ani“.

Alte versete, în care citim despre această Împărăţie, sunt în primul rând în Psalm 22.26-31; Psalm 45; 72; 110; 111; 132; 133; 145, Isaia 2.2­4; 9.7; 11.6-16; 25.6-8; 32.1-5, 15-18; 33.17-20; 35.1-10; 54.13; 66.10-14, 18-24; Ieremia 31.31­40; apoi în Ezechiel 40-48, unde găsim descrierea amănunţită a noului templu, care va fi construit în Împărăţia de o mie de ani; Daniel 7.27; Osea 14.4­8; Ioel 3.17; Amos 9.11-15; Ţefania 3.5, 9-20; Hagai 2.7-9; Zaharia 6.13 şi 14.6-21.

Acum Împăratul dreptăţii a intrat în Ierusalim şi şade pe tronul Lui de glorie. El a bătut, parţial îm­preună cu poporul Său, pe toţi vrăjmaşii lui Israel. Toate judecăţile îngrozitoare, despre care este vor­ba în mod deosebit în cartea Apocalipsa, au lovit popoarele pământului. În teritoriul „ţărilor creştine din apus“, unde Dumnezeu cândva în timpul creştinismului putuse să dăruiască binecuvântări minunate şi unde oamenii sub domnia fiarei I-au în­tors spatele lui Dumnezeu, au murit mulţi oameni. Oamenii, care vor trăi atunci acolo, sunt aceia care mai înainte nu au auzit Evanghelia harului şi astfel au încă posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu.

Toţi iudeii, care l-au acceptat pe antihrist ca Me­sia, au murit de asemenea în războaie. Niciun iudeu necredincios lui Dumnezeu nu va intra în împărăţie: „Nu vor mai fi decât oameni neprihăniţi în poporul tău“ (Isaia 60.21). Popoarele arabe vecine au fost bătute şi în final şi puterile armate ruseşti au căzut pe munţii Israelului.

Pe cât de îngrozitoare sunt pe de o parte aceste judecăţi, cu atât mai mult pe de altă parte Dumnezeu va fi glorificat prin ele, căci dreptatea Lui nu s-a impus niciodată mai înainte cu o asemenea amploare mon­dială. Isaia scrie cu privire la judecăţile lui Dumne­zeu: „Dar Domnul oştirilor va fi înălţat prin judecată, şi Dumnezeul cel sfânt va fi sfinţit prin dreptate“ (ca­pitolul 5.16). Ca urmare a acestui fapt, pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, precum apa acoperă fundul mării (Isaia 11.9). În afară de aceasta, locuito­rii pământului vor învăţa dreptatea, când Dumnezeu aduce judecata peste acest pământ (Isaia 26.9). Da, pământul trebuie să fie curăţit prin judecată. Dum­nezeu va da deoparte pe toţi vrăjmaşii Săi şi astfel va crea premisa pentru o Împărăţie în care va dom­ni pacea şi dreptatea. Pe cât de mult ne îngrozeşte gândul cu privire la judecăţi (deşi Biserica adevărată nu va trăi acest timp pe pământ), pe atât de mult ne bucurăm că prin intermediul judecăţilor se netezeşte drumul spre această Împărăţie.

Ne întoarcem acum la Isaia 65. Pasajul citat înce­pe cu constatarea că Dumnezeu va crea un cer nou şi un pământ nou. Dacă citim aceasta superficial şi comparăm cu Apocalipsa 20.11 şi 21.1, am putea

ajunge la concluzia că această nouă creare a cerului şi pământului se referă la starea veşnică (cu aceasta ne vom ocupa în capitolul respectiv). Însă Isaia arată clar în capitolul 65.20 că pe „noul pământ“ descris de el va mai exista încă judecată şi moarte. Dacă ne gândim apoi, că profeţiile din Vechiul Testament nu ies în afara Împărăţiei milenare a păcii, atunci devi­ne clar că „cerul nou“ şi „pământul nou“ din Isaia 65 se referă la cerul curăţit şi la pământul curăţit din Împărăţia de o mie de ani.

Această creare nouă se referă deci la începutul Împărăţiei păcii. În acest sens a vorbit Domnul Isus cu privire la acest timp şi despre o înnoire a tuturor lucrurilor (Matei 19.28). Dumnezeu va face Ierusali­mul o bucurie şi pe poporul lui o desfătare (versetul 18). Dumnezeu Însuşi Se va bucura de Ierusalim şi de poporul Său (versetul 19). În acest timp, moartea va fi o excepţie, şi anume ca judecată a păcatelor desco­perite, ca decădere de la Dumnezeu. Nu va mai exista moartea sugarilor. Bătrânul cu perii albi îşi va împlini zilele. După câte ştim, niciun om nu a depăşit în ve­chime, nici chiar în timpul dinaintea potopului, vârsta de 1000 de ani, lucrul acesta va fi posibil însă în viitor pentru oamenii care vor fi în viaţă pe pământ şi vor intra în împărăţie. Lui Metusala, cel mai bătrân om din Biblie, i-au lipsit 31 de ani ca să ajungă la vârsta de 1000 de ani (Geneza 5.27). Cine va muri la vârsta de o sută de ani, şi anume atunci când el va fi judecat de Dumnezeu din cauză că a păcătuit, va fi încă tânăr.

Dumnezeu va împlini toate promisiunile, pe care le-a făcut poporului Său Israel. Poporul va contribui la reconstruirea treptată, la modificările prin bine­cuvântările minunate ale acestei Împărăţii. Ei vor contribui la crearea stării de „paradis“; vor construi şi vor planta vii, aşa cum se spune aici.

Vor avea loc modificări fundamentale în lumea animalelor: lupul şi mielul vor paşte împreună, ceea ce astăzi este de neconceput. Leul va mânca paie ca boul. Devorarea reciprocă şi uciderea nu va mai exista în lumea animală, aşa cum este acum. Bles­temul, care s-a extins şi asupra animalelor prin că­derea în păcat, va fi ridicat în cea mai mare parte: şarpele însă se va târî mai departe pe pântece şi va mânca ţărână (a se vedea Geneza 3.14).

Aceasta ne oferă o imagine despre modificări­le enorme din acest timp. Să concluzionăm acum în câteva puncte caracteristicile principale ale Împărăţiei păcii:

1.    Hristos va fi la Ierusalim Împărat peste tot pă­mântul (Isaia 24.23; Zaharia 14.9).

2.    Va exista o guvernare centrală mondială la Ieru­salim.

3.    Ierusalimul cu templul Său va fi singurul loc unde se va exercita adevărata închinare. Toate naţiunile (prin reprezentanţii respectivi) tre­buie să vină o dată pe an la Ierusalim, ca să serbeze sărbătoarea corturilor, în caz contrar peste ţara respectivă nu va mai ploua (Zaharia 14.16-19).

4.  Satan şi demonii lui vor fi ţinuţi legaţi pentru o mie de ani (Apocalipsa 20.2, 7; Isaia 24.21-22).

5.     Oamenii nu vor muri, cu excepţia celor care se vor revolta împotriva guvernării drepte, exerci­tate de Hristos.

6.     Păcatele înfăptuite din greşeală (prin omisiune) vor fi iertate pe baza jertfei de ispăşire cu privire la căile de guvernare ale lui Dumnezeu, căci se va reintroduce slujba jertfelor (Ezechiel 40-48).

7.     Bolile vor fi numai o urmare directă a exercită­rii disciplinării din partea lui Dumnezeu, pentru această situaţie există însă un mijloc de vindeca­re (Ezechiel 47.12; a se compara cu Psalm 103.3 şi Exod 15.26).

8.  Vor avea loc modificări esenţiale în natură: pelângă modificările din lumea animală se va modifica şi structura suprafeţei pământului (Zaharia 14.10).

 În final, la sfârşitul Împărăţiei păcii, satan va fi eliberat din închisoarea sa şi va avea posibilitatea să corupă naţiunile. El se va sluji atunci în mod deosebit de popoarele care locuiesc cel mai departe de Ieru­salim. Menţionarea lui „Gog“ şi „Magog“ ar putea fi un indiciu privind rolul important al Rusiei în acest eveniment. Această ţară, chiar şi după o domnie de o mie de ani a lui Hristos, va reveni la trecutul ei ateist şi va juca un rol conducător în ultima revoltă împotri­va lui Dumnezeu, când popoarele se vor urca încă o dată să lupte împotriva Ierusalimului. Dumnezeu le va mistui cu foc căzut din cer (a se vedea Apocalipsa 20.7-9). În aceste trei versete găsim relatări cuprinză­toare privind sfârşitul Împărăţiei păcii.

După aceea în Apocalipsa 20.10 ne este descri­să într-un singur verset judecata definitivă a lui sa­tan: „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în ia­zul de foc şi de pucioasă.“ Acolo satan va fi din nou împreună cu cele două mari „instrumente“ ale lui, respectiv cu fiara şi cu prorocul mincinos, care sunt deja acolo de o mie de ani. „Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor“ (versetul 10). Judecata lor nu se va sfârşi niciodată.

Nu este îngrozitor să citeşti apoi în versetele ur­mătoare despre persoane care vor ajunge de ase­menea în acest loc de condamnare veşnică? Mai înainte însă, ele vor sta înaintea marelui tron alb şi vor fi judecate.

 

Marele tron alb - Judecata celor morţi

 „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fu­git dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în pi­cioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile ace­lea. ... Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.“   (Apocalipsa 20.11-15)

 

Cine este Cel care şade pe acest tron, al Cărui Nume nu este dat? Nu este altul decât Domnul nos­tru Isus Hristos, căci în timpul vieţii Lui pe pământ El a vorbit despre faptul că Dumnezeu I-a încredinţat Lui ca Fiu al Omului toată judecata (Ioan 5.22, 27). Dumnezeu a vrut ca în final toţi oamenii să dea cin­ste Fiului, chiar dacă ei numai vor cădea în genunchi înaintea Lui ca Judecătorul cel drept al tuturor oa­menilor (a se compara cu Filipeni 2.9-11).

Îmi permiteţi să vă întreb în acest moment, dacă dumneavoastră daţi deja cinste Fiului lui Dumne­zeu? Aceasta este întrebarea decisivă în viaţa dum­neavoastră. Este vorba de relaţia dumneavoastră personală cu El, Cel care odată Şi-a dat viaţa Sa pe cruce la Golgota pentru păcătoşi ca dumneavoas­tră şi ca mine. În timpul de acum Îl puteţi onora pe Fiul lui Dumnezeu numai crezând în El şi mărturisindu-vă sincer păcatele înaintea lui Dumnezeu. Îl cunoaşteţi deja ca Mântuitor al dumneavoastră? Dacă nu, atunci faceţi acum cunoştinţă cu El. Nu vă pot recomanda ceva mai bun, decât să citiţi Evan­ghelia după Ioan, şi anume cu rugăciune serioasă către Dumnezeu, ca El să vă descopere pe Fiul Său.

Cerul şi pământul vor fugi dinaintea Celui care şade pe tron. Ele trebuie să facă loc unei creaţii noi şi definitive. După aceea Ioan îi vede pe morţi stând în picioare înaintea tronului. Cu toate că aceşti oa­meni au înviat, ei sunt numiţi totuşi „morţi“. Ei sunt din punct de vedere spiritual despărţiţi de Dumne­zeu. Acolo sunt toţi: mari şi mici - această deosebi­re se referă la importanţa pe care au avut-o cândva

în viaţa lor. Acolo stau oameni, al căror nume a fost sute sau mii de ani pe buzele tuturor, acolo stau oa­meni, la care aproape nimeni nu s-a gândit după ce au murit. Acolo stau domnitori şi cerşetori, acolo stau bogaţi şi săraci, mari şi mici, acolo stau soţul şi soţia, pe care tu i-ai întâlnit în viaţa ta, prietenul meu credincios, şi cărora nu le-ai transmis mesajul Evangheliei.

Se deschid cărţi, cărţi în care sunt scrise toate păcatele acestei mulţimi de oameni, care stau acolo în picioare. Judecata celor morţi corespunde exact cu ceea ce este scris în cărţi. Ei vor fi judecaţi după faptele lor. Greutatea judecăţii lor corespunde mă­rimii abaterii lor. Acolo însă este şi o altă carte, şi anume cartea vieţii. Şi cine nu este scris în cartea vieţii, acela va fi aruncat în iazul de foc.

Toţi aceşti morţi nu experimentează numai moartea trupească, prima moarte, ci ei sunt acum trimişi în a doua moarte, cea veşnică, moartea care nu încetează, aceasta este iazul de foc. Partea îngro­zitoare este că această a doua moarte nu reprezin­tă ştergerea personalităţii lor, a existenţei lor. Nu! Dimpotrivă, aceşti morţi, pe deplin conştienţi, vor fi chinuiţi zi şi noapte. Cu toate că acest loc de chin, pe care Domnul Isus îl denumeşte în Matei 25.41 „focul cel veşnic“, a fost pregătit pentru diavol şi în­gerii lui, toţi oamenii, care l-au urmat, vor avea par­te de aceeaşi soartă veşnică cu aceştia.

Cine nu se întoarce din inimă la Dumnezeu, adi­că nu-şi mărturiseşte sincer păcatele, Dumnezeu nu poate să-i scrie numele în cartea vieţii. Un astfel de

om va fi aruncat în iazul de foc. Acesta este ultimul lucru pe care Dumnezeu îl va face, înainte să ia fiinţă un cer nou şi un pământ nou.

Cu aceasta am ajuns la starea veşnică viitoare.

  

Starea veşnică viitoare

 „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pen­tru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. ... Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată, cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tângu­ire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.» Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi.» Şi a adăugat: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de cre­zut şi adevărate.» Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pu­cioasă, adică moartea a doua.»“

(Apocalipsa 21.1-8)

Aici avem descrierea stării veşnice în doar opt versete: Ioan vede un cer nou şi un pământ nou. Primul cer şi primul pământ au fugit din faţa Jude­cătorului de pe tronul mare şi alb.

În starea veşnică, Dumnezeu va fi într-o relaţie cordială cu oamenii de pe pământ. El va locui cu oamenii într-un mod în care azi noi nu ni-l putem imagina. Toţi oamenii de pe pământ vor fi^[23] împre­ună poporul Său. Nu vor mai exista popoare dife­rite.

Dumnezeu Se va ocupa cu grijă de fiecare om în parte: El le va şterge lacrimile, precum o mamă co­pilului ei, şi astfel le va îndepărta amintirile eveni­mentelor grele pe care le-au traversat. Nu va mai fi nici moarte, nici tristeţe, nici ţipete, nici durere. Lucrurile dintâi au trecut. Dumnezeu face totul nou.

Dumnezeu va fi Dumnezeul celui ce va birui, iar el va fi fiul Său. Nu este o binecuvântare minunată, veşnică, să cunoşti pe Dumnezeu în modul acesta?

Ca încheiere a acestui capitol sunt enumerate încă opt grupe de păcătoşi. Dumnezeu avertizează astfel încă o dată şi dă totodată un răspuns la între­barea, care oameni nu au parte de binecuvântările veşnice pe noul pământ, ci vor fi pentru totdeauna în iazul de foc şi pucioasă:

1.    Toţi laşii (fricoşii): Aceştia sunt oamenii, care au fost prea laşi şi prea fricoşi, pentru a se întoarce la Dumnezeu.

2.    Necredincioşii: Aceştia sunt oamenii care nu au crezut în Dumnezeu. Sau ar trebui să spunem: cei care nu au vrut să asculte de Dumnezeu? Ră­dăcina cuvântului semnifică şi necredincioşie.

3.    Oamenii care sunt pătaţi cu urâciuni nu sunt în ultimul rând cei care s-au închinat icoanei făcută de antihrist. Sunt toţi care s-au murdărit prin în­chinarea înaintea urâciunii.

4.    Ucigaşii: Primul om care s-a născut pe acest pă­mânt, Cain, primul fiu al lui Adam şi al Evei, a fost în acelaşi timp şi primul criminal. Acesta a ucis pe fratele său Abel, şi aceasta din motive religi­oase. Cea mai înfiorătoare crimă, care s-a petre­cut vreodată pe pământ, este fără îndoială aceea pe care a făcut-o omul cu Fiul lui Dumnezeu.

5.    Curvarii: Aceştia sunt oamenii care exercită relaţii sexuale nepermise. Curvia nu era numai păcatul din cauza căruia cetăţile Sodoma şi Gomora au fost distruse, ci şi păcatul din cauza căruia omeni­rea de azi se distruge din punct de vedere moral.

6.    Vrăjitorii: Aceştia sunt oamenii care într-un fel sau altul s-au preocupat cu ocultismul, ajungând astfel la legături satanice.

7.    Închinătorii la idoli: Aceştia sunt oamenii care în loc să dea cinste lui Dumnezeu, au slujit unui alt dumnezeu. Sunt şi aceia care s-au închinat fiarei şi prorocului mincinos. Nu rareori eul propriu a fost dumnezeul lor, căruia i-au slujit.

8. Mincinoşii: Minciuna nu este în niciun caz un pă­cat mic în ochii lui Dumnezeu. Există vreun om care să nu fi minţit niciodată?

Partea tuturor acestor oameni este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă. Noi susţinem cu tărie că nu există nicio posibilitate de a scăpa de această ju­decată, de moartea a doua, decât numai dacă cine­va deja în timpul vieţii lui pe pământ I-a mărturisit lui Dumnezeu păcatele sale şi a acceptat lucrarea Domnului Isus.

Sfânta Scriptură nu ne spune că Dumnezeu va nimici în final pe aceşti oameni. Afirmaţia clară este că toţi cei care vor fi aruncaţi în iazul de foc şi de pucioasă, vor fi expuşi acolo unui chin fără sfârşit.

  

Final

Cum putem judeca evoluţia lucrurilor actuale în lumina acestor evenimente?

     Cu puţin timp în urmă, fiind împreună la masa de prânz, am avut un dialog cu un partener de afa­ceri. Ajunsesem să discutăm despre războiul din Golful Persic şi despre posibilele efecte economice. Ne-am întrebat reciproc cum ar putea fi rezolvate durabil problemele. Partenerul meu de afaceri spu­se: „Vedeţi şi dumneavoastră, de fapt totdeauna acestea sunt războaie religioase.“ Această constata­re m-a pus pe gânduri. După un moment de gândire am spus: „Cred că aveţi dreptate.“ Am luat o coală de hârtie din mapă şi am întrebat dacă pot dese­na ceva cu privire la ce spune Biblia despre această problemă.

Am pus foaia de hârtie pe masă şi am făcut ur­mătoarea schiţă:

 

 

 

 

Am privit împreună foaia de hârtie, iar eu am re­luat întrebarea: „Cum poate fi soluţionată durabil problema din Orientul Apropiat?“ Partenerul meu a tăcut un moment, apoi a spus: „Israel trebuie să dispară.“ Exact aceasta este intenţia arabilor.

Apoi i-am explicat în câteva cuvinte ce se va în­tâmpla: mai întâi atacul Egiptului împotriva Israe­lului, apoi năvala înspăimântătoare a împăratului nordului în Israel, care va merge mai departe în Egipt, după aceea marşul armatelor europene spre Armaghedon, care vor fi nimicite acolo de Hristos, apoi sfârşitul împăratului nordului, jude­cata statelor arabe vecine şi în final atacul arma­telor ruseşti şi sfârşitul lor pe munţii lui Israel. Am anulat unul după altul cercurile: mai întâi cercul ţărilor creştine din Occident, apoi cercul state­lor arabe şi în final cercul Rusiei. Şi ce a rămas? Suprafaţa minusculă Israel.

Am spus: „Dumnezeu Se va îngriji să rezolve pro­blema Orientului Apropiat, dar altfel decât îşi ima­ginează majoritatea oamenilor de azi.“

Am citat în timpul explicaţiilor mai multe lo­curi din Biblie. Partenerul meu m-a rugat să-i scriu aceste locuri din Biblie pe o bucată de hârtie, pe care mi-a dat-o el. Am făcut acest lucru. El a adău­gat: „în seara aceasta voi citi aceste locuri în Biblia mea.“

„Dar“, spuse el, „ce se întâmplă cu America?“ -“Nu ştiu“, am răspuns. „Din câte înţeleg eu, Biblia nu face nicio afirmaţie directă cu privire la America. America rămâne în afara cercului istoriei profetice. Dacă America este văzută ca o «anexă» a «Europei unite», sau dacă se va cufunda în lipsa de însemnă­tate politică, nu pot să spun.“

„Încă un lucru“, am spus eu, „nu trebuie să-l ţin ascuns de dumneavoastră. Ştiţi ceva despre răpi­re?“ - „Nu“, răspunse el, „despre acest lucru nu am auzit încă nimic.“ Mi-a dat înapoi foaia lui de hârtie cu locurile din Biblie şi am notat ca ultim loc: 1 Tesaloniceni 4.15-18. Am încercat să-i explic mai aprofundat detalii cu privire la răpire, dar am avut impresia că nu accepta să gândească la aşa ceva. La ce se gândea el oare? A fost oare trezit în el interesul după Cuvântul lui Dumnezeu? Mi-ar plăcea la următoarea ocazie să continui să vorbesc cu el despre aceste lucruri. Sau poate vine între timp Domnul?

  

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

 Titlul cărţii „Timpul sfârşitului“ a apărut abia după terminarea manuscrisului şi nu în ultimul rând pentru că Daniel foloseşte această expresie în capi­tolul 11.40, iar Domnul Isus Însuşi a vorbit de trei ori în Matei 24 despre „sfârşit“. Însă acest sfârşit este de fapt uşa spre un început minunat, şi anume spre minunata Împărăţie a păcii.

Dacă ne gândim pe de o parte cu spaimă şi groază la acest timp al judecăţilor îngrozitoare, ştim totuşi pe de altă parte că această perioadă a judecăţilor este un timp clar limitat, pe care Dumnezeu îl va scurta din pricina aleşilor Săi. Este un timp aseme­nea durerilor care preced o naştere. De aceea este total nepotrivit ca noi ca creştini să ne plecăm as­tăzi capetele cu privire la acest timp şi să ne lăsăm copleşiţi de atmosfera referitoare la „sfârşitul lumii“. Dimpotrivă, nu numai că răscumpărarea noastră se apropie (Luca 21.28), dar Dumnezeu va face ca pă­mântul acesta să devină prin judecăţi un vas nou pentru desfăşurarea slavei Sale.

După acest „sfârşit“ urmează un nou început măreţ şi Dumnezeu va spune din nou poporului Său: „Iată, voi face ceva nou, şi-i gata să se întâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustie şi râuri în locuri secetoase“ (Isaia 43.19). Aceluia care ţine sfârşitul şi începutul în mâna Sa, care El Însuşi este Începutul şi Sfârşitul (Apocalipsa 21.6; 22.13), a Lui să fie slava, cinstea, puterea şi autoritatea, înainte de orice timp, şi acum, şi în toată veşnicia! Amin.