Capitolul 1 – Iona se opune

   În partea de nord a împărăţiei lui Israel, nu departe de Marea Mediterană, se întinde ţinutul seminţiei lui Zabulon. În partea de sud a ţinutului Zabulon, la o depărtare de trei sau patru mile de Nazaret, se afla cetatea Gat-Hefer. Cu aproximativ 850 de ani înainte ca Domnul Isus să crească în Nazaret (Luca 4,16), în Gat-Hefer trăia un om cu numele Iona. Biblia nu ne spune dacă el s-a născut în Gat-Hefer. Ea spune despre el numai: «… care era din Gat-Hefer» (2 Împăraţi 14,25).

   Nu aflăm când a trăit el exact, dar Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, a împlinit profeţia plină de har a lui Iona, prin aceea că el a luat înapoi hotarele lui Israel, de la intrarea Hamatului până la mare (2 Împăraţi 14,25).

   Profetul Elisei a murit în timpul domniei lui Ioas, tatăl lui Ieroboam (2 Împăraţi 13,14). Este deci posibil ca Iona să fi fost contemporan cu Elisei şi să se fi cunoscut. Dar mult mai probabil este că Iona a trăit în acelaşi timp cu prorocul Osea.

   Duhul lui Dumnezeu ne spune deci, că Iona venea din Gat-Hefer. Aceasta nu este lipsit de importanţă. Ne amintim, că această cetate era situată în Zabulon. Dacă mergem în Deuteronom 33,18 la binecuvântarea rostită de Moise, omul lui Dumnezeu, vedem că el spune: «Bucură-te, Zabulon, în ieşirea ta, şi tu, Isahar, în corturile tale!» Misiunea deosebită a lui Zabulon era evidentă, să iese afară. Prorocul, pe care Domnul Dumnezeu L-a ridicat din mijlocul lui (Deuteronom 18,15), Domnul şi Învăţătorul nostru, care a fost crescut în Nazaret în ţara lui Zabulon, corespundea realmente acestor însuşiri şi acestei misiuni a lui Zabulon, aceea de a ieşi. El S-a coborât din gloria Sa în această lume a mizeriei. Drumul Lui a fost totdeauna un drum care conducea în afară – până în ultima zi îngrozitoare de pe Golgota, unde citim: «Ducându-Şi crucea, a ajuns (textual: a ieşit) la locul numit „al Căpăţânii”» (Ioan 19,17).

   Dacă Iona ar fi înţeles misiunea şi privilegiul, pe care i le-a dat Dumnezeu, prin faptul că aparţinea seminţiei lui Zabulon, atunci ar fi corespuns a ceea ce spune binecuvântarea; ar fi ieşit cu bucurie. Cu regret Iona a devenit cunoscut însă prin refuzul lui şi nu prin aceea că ar fi ieşit plin de bucurie.

   Este adevărat, că Isahar, care a fost chemat împreună cu Zabulon să se bucure, locuia mai mult în corturile sale, decât să iese. Nu fiecare savurează privilegiul ca Iona de a ieşi şi a merge la ţări păgâne cu un mesaj din partea Domnului. Dar cu regret, nici aceia care se bucură de acest privilegiu, nu se bucură toţi de această misiune.

   După aceste reflecţii preliminare vrem acum cu ajutorul lui Dumnezeu să ne ocupăm mai îndeaproape cu cartea Iona.

   Nici un creştin adevărat să nu se îndoiască de adevărul absolut al acestei cărţi mici. Domnul Isus Însuşi o confirmă: «Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui celui mare, tot aşa Fiul Omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului. Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de generaţia aceasta în ziua judecăţii şi o vor condamna, pentru că ei s-au pocăit la vestirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona.» (Matei 12,40.41). În aceste versete Domnul, cu autoritatea Sa, accentuează cele două adevăruri dominante ale acestei cărţi. S-ar putea uşor dovedi cu fapte sigure, că în această carte sunt relatate exclusiv lucruri care cu certitudine sunt posibile. Dar creştinul adevărat nu solicită aceste dovezi din afară, dacă el are Cuvântul Domnului şi Învăţătorului său, pe care el se poate baza.

   Cu toate acestea ne permitem să cităm aliniatele remarcabile din cartea lui Gook „Can a Young Man Trust?”.

   „Sunt cel puţin două relatări în deplină concordanţă cu toate detaliile despre evenimentul următor, şi toate au fost verificate minuţios de M. de Parville, editorul cotidianului renumit „Journal des Debats”. Numele lui de Parvin şi renumele lui de specialist în ştiinţele naturii sunt un argument pentru aceia care pun la îndoială istoria lui Iona din punctul de vedere al ştiinţei. Relatarea detaliată sună astfel:

   În februarie trecut, vaporul de pescuit balene „Steaua răsăritului” se afla în apropierea insulelor Malwine în căutarea de balene, dar care erau foarte rare. Într-o dimineaţă, cel care căuta cu privirea a observat în obiectiv o balenă la o depărtare de aproximativ trei mile. Două bărci au fost echipate cu oameni. Curând una din bărci a fost aşa de aproape de animal că unuia din harponieri i-a reuşit să lovească balena cu o suliţă. S-a dovedit că animalul era neobişnuit de mare. Din cauza rănirii scotea gemete foarte mari. S-a îndepărtat cu o viteză foarte mare, trăgând barca după sine. Ea a înotat aproximativ cinci mile înainte, apoi s-a întors şi a venit aproximativ în acelaşi loc unde a fost rănită cu harponul.

   Barca a doua era deja în poziţie de atac. Când animalul s-a ridicat aproape de suprafaţa apei, harponierul de pe barca a doua a aruncat harponul şi a nimerit animalul. În mod evident durerea a făcut balena să turbeze de durere, căci ea se zbătea îngrozitor, barca şi echipajul ajungând în mare pericol. În cele din urmă animalul s-a îndepărtat şi a tras după sine cele două bărci. După aproximativ trei mile s-a scufundat, fără să se ştie unde era. Odgonul harpoanelor s-au destins şi harponierii au început să tragă încet odgoanele şi să le înfăşoare. Când acestea s-au încordat, balena a apărut la suprafaţă şi lovea îngrozitor cu coada în jurul ei. Bărcile au încercat să se îndepărteze din raza de acţiune a animalului, care în mod evident se afla în lupta cu moartea. O barcă a reuşit. Cealaltă însă a avut mai puţin noroc. Balena a lovit-o şi a răsturnat-o. Oamenii au căzut în apă, şi înainte ca echipajul celeilalte bărci să-i poată salva, unul s-a înecat, şi James Bartley a dispărut. Când balena s-a liniştit din cauza epuizării, s-a căutat în apă după James Bartley, dar nu a fost de găsit. S-a presupus că a fost lovit de coada balenei şi apoi s-a afundat pe fundul mării. Cei rămaşi în viaţă s-au întors înapoi la vapor.

   Balena era moartă. După câteva ore corpul imens plutea lângă vapor şi bărbaţii s-au grăbit să taie carnea animalului cu uneltele lor şi să depoziteze grăsimea.

   În dimineaţa următoare au continuat. Curând au ajuns la stomac, care trebuia tras pe punte. Pe când lucrătorii erau ocupaţi cu curăţirea lui şi să-l lege cu o frânghie, au descoperit spre groaza lor că în stomac era ceva ghemuit, care dădea semne convulsive de viaţă. Punga imensă a fost trasă pe punte şi despicată. S-a găsit în ea marinarul dispărut aflat în stare ghemuită şi inconştient. A fost scos pe punte şi a fost tratat cu o baie de apă de mare, care l-a trezit curând din starea de inconştienţă. Dar duhul lui era total dezorientat. A fost dus în cabina căpitanului şi acolo a rămas două săptămâni un nebun urlând. Căpitanul şi ofiţerii de pe vapor l-au îngrijit cu multă dăruire şi în cele din urmă el a devenit stăpân pe simţurile lui.

   După trei săptămâni s-a refăcut complet din şoc şi şi-a reluat activitatea. Însă în timpul scurt petrecut în stomacul balenei, când pielea bărbatului a fost expusă acţiunii sucurilor gastrice, aceasta s-a schimbat în mod vizibil. Faţa şi mâinile lui erau aşa de palide, că arătau albe ca la un mort. Toată pielea s-a cutat şi omul arăta ca şi cum ar fi şezut în apă care fierbe. Bartley a garantat, că el ar fi trăit probabil în carcasa de carne până ar fi înfometat, căci el şi-a pierdut conştiinţa nu din lipsă de aer, ci din cauza fricii. Potrivit relatărilor sale, îşi amintea de sentimentul când era aruncat de botul balenei în aer, ca apoi să cadă iarăşi în apă. Apoi a urmat un zgomot înspăimântător, de prăbuşire, pe care l-a presupus că este provocat de lovitura puternică a apei de către coada balenei. După aceea a fost înconjurat de un întuneric îngrozitor şi a simţit cum aluneca ca printr-un coridor alunecos, care părea că se mişcă şi îl ducea mai departe. Acest sentiment a fost numai un moment. După aceea a observat că are mai mult loc. A pipăit în jurul lui şi mâinile lui au ajuns în contact cu o substanţă moale, mocirloasă, care de fiecare dată când o atingea i se părea că se retrage.

   În cele din urmă a presimţit că fost înghiţit de balenă şi groaza de această situaţie l-a copleşit. Putea să respire uşor, dar căldura era îngrozitoare. Ea nu era pârjolitoare sau sufocantă, ci ea îi părea mai mult că îi deschidea porii pielii şi îi sorbea puterea de viaţă. El a devenit foarte slăbit şi i s-a făcut rău. Ştia că nu este nici o speranţă să scape din această închisoare ciudată. A încercat să întâmpine moartea cu bărbăţie, dar liniştea înfiorătoare, întunericul îngrozitor, conştienţa înfiorătoare despre împrejurările în care se afla şi căldura groaznică l-au biruit în cele din urmă, şi a căzut în leşin. Lucrul următor de care şi-a adus aminte a fost, că s-a regăsit în cabina căpitanului.

   Bartley nu este un bărbat fricos, dar el spune, că au trecut multe săptămâni, înainte ca să doarmă o noapte când să nu fie neliniştit de visurile chinuitoare despre balene mânioase şi de groaza unei închisori teribile. Pielea pe faţa lui Bartley şi pe mâinile lui nu şi-a mai recăpătat niciodată culoarea naturală. Ea este galbenă şi cu riduri şi arată ca un pergament vechi.

   Sănătatea acestui om, dimpotrivă, pare să nu fi fost influenţată de acest eveniment. El este în cea mai bună dispoziţie şi în mod foarte evident se bucură de toate binecuvântările vieţii de care are parte. Căpitanii, care fac prinderea balenelor, spun că nu-şi pot aminti de un caz asemănător cu acesta. Ei relatează, că deseori se întâmplă ca oameni să fie înghiţiţi de balene, care din cauza durerilor provocate de harpoane devin furioase şi atacă vapoarele. Dar ei niciodată nu au cunoscut un om care să fi trăit aceleaşi evenimente ca Bartley şi spoi să revină viu la lumina zilei.”

   Această întâmplare, aşa cum s-a spus, a fost confirmată de unul dintre cei mai conştiincioşi şi mai scrupuloşi specialişti în ştiinţele naturii din Europa, M. de Parville. El consideră că relatările căpitanului şi echipajului vaporului de prins balene este demn de încredere. La aceasta el remarcă: „Sunt relatate multe cazuri în care balenele în furia lor în lupta cu moartea au înghiţit oameni. Dar acesta este primul caz modern în care prada revine sănătoasă la lumina zilei. După această ilustrare ajung să cred, că Iona a ieşit realmente viu din balenă, aşa cum relatează Biblia.”

   Să revenim la primul verset al capitolului! «Şi cuvântul Domnului a venit la Iona, fiul lui Amitai, spunând:» Este remarcabil că Iona în cartea mică, pe care o avem înaintea noastră, niciodată nu este numit profet. Duhul Sfânt foloseşte pe scriitorul celei de-a doua cărţi a împăraţilor, ca să dea lui Iona acest titlu. Noi trebuie probabil să facem o pauză scurtă şi să ne întrebăm ce înţeles are cuvântul „profet” în Sfânta Scriptură. De cele mai multe ori se presupune că un profet este cineva care vesteşte ce va avea loc în viitor. Realmente foarte des este aşa. Dar dacă citim cărţile profetice din Biblie, vom găsi că aceasta este numai o parte din ceea ce face Dumnezeu prin aceşti bărbaţi. O definiţie, pe care Dumnezeu Însuşi o dă în Cuvântul Său, o găsim dacă comparăm Exod 4,16 şi 7,1. În primul loc din Scriptură Dumnezeu spune despre Aaron: «El va vorbi poporului pentru tine» sau «El să fie purtătorul tău de cuvânt pentru popor», şi în celălalt loc: «fratele tău Aaron va fi prorocul tău.» Aceste două locuri luate împreună ne dau definiţia cea mai clară a ceea ce este un proroc după Cuvântul lui Dumnezeu: el este purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu faţă de popor. Foarte frecvent Dumnezeu vorbeşte despre judecată sau despre binecuvântări, care vor avea loc în viitor, şi în acest caz prorocul vorbeşte realmente despre ceea ce va avea loc în viitor. Dar prima lui datorie constă în aceea, că el trebuie să fie purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, şi aceasta include foarte des mustrare sau îndemn. Să reţinem permanent, că lucrul cel mai important pentru un proroc este, că el vorbeşte pentru Dumnezeu, nu pentru sine însuşi sau de la sine! Cuvântul grecesc „prophetes” din care derivă cuvântul profet în limba noastră are exact acest înţeles.

   Lexiconul grec de Liddell şi Scott spune despre acest cuvânt: „În sensul strict al cuvântului el desemnează pe cineva care vorbeşte pentru un altul, în mod deosebit pe acela care vorbeşte pentru un dumnezeu şi explică oamenilor voia acestuia. Acesta este un profet.”

   Dacă Iona însuşi a scris această carte mică, care îi poartă numele, atunci putem înţelege foarte bine (şi stima), că titlul de „profet” lipseşte în această carte. În acelaşi timp putem stima faptul că Dumnezeu ia totuşi în seamă, ca un alt scriitor să pună înaintea numelui său acest titlu de onoare, pe care el însuşi nu a vrut să-l ia. Şi Domnul Isus onorează pe Iona cu acest titlu (Matei 12,39 şi versetele următoare).

   Numele Iona înseamnă „porumbel”. Porumbelul este un simbol al păcii, şi cartea este realmente o ofertă de pace venită de la Domnul Însuşi. Este nu numai, aşa cum vom vedea, o ofertă de pace pentru locuitorii din Ninive, ci totodată şi pentru alţii. Numele „Amitai”, tatăl lui Iona, însemnă „adevăr”. Prin aceasta în fond în aceste două nume ne întâmpină vestea minunată, pe care o găsim şi în Ioan 1,17: «Harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Adevărul este lumina care ne arată păcatele noastre. Harul poartă de grijă de mijloacele care sunt necesare ca să acopere păcatele noastre. Cât de clar vin la lumină aceste două laturi ale Fiinţei lui Dumnezeu în cartea pe care o studiem aici! Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului, şi noi trebuie să aducem în lumina adevărului Său toate căile noastre. Dar unde putem găsi noi un exemplu mai luminos al harului lui Dumnezeu, care totdeauna este gata să scuze şi să ierte? Când citim această carte mică trebuie să ne gândim că Iona este cu adevărat o imagine a Domnului Isus Hristos. Cât de clar arată aceasta cele două nume!

   În contextul versetului întâi trebuie amintit, că pentru Iona nu era nici o îndoială cu privire la sursa poruncii pe care a primit-o: «Cuvântul Domnului a venit la Iona». Problema lui Iona nu consta în faptul că el nu avea o misiune suficient de clară, o autoritate de a acţiona. Dacă vom studia cartea în continuare, vom vedea că problema lui Iona era de altă natură: nu era lipsa de claritate cu privire la autoritatea poruncii, ci lipsa de a fi gata de a asculta de autoritatea lui Dumnezeu. Nu ne asemănăm noi în această privinţă uneori foarte mult cu Iona? Ştim foarte bine, căci cartea din mâinile noastre, Biblia, este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Isus Hristos a spus în acest Cuvânt: «Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi» (Matei 11,28)! Presupun că cei mai mulţi din cititorii noştri au auzit această chemare şi au primit-o ca pe o chemare personală, adresată lor, şi au ascultat de ea. Pe de altă parte aceleaşi buze, care au făcut invitaţia «Veniţi la Mine!», spun şi: «Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură!» (Marcu 16,15) Noi am ascultat de chemarea «Vino!». Am fost bucuroşi să obţinem liniştea pe care El ne-a promis-o. Când însă este vorba de solicitarea «Duceţi-vă!», atunci foarte des ne asemănăm cu Iona, care nu s-a grăbit aşa de mult să asculte. Este uluitor, câte dezvinovăţiri ingenioase putem găsi, ca să ocolim ascultarea de această solicitare sau s-o refuzăm, sau s-o amânăm. Cei mai mulţi dintre noi realmente nu au nici un motiv să critice în vreun fel pe Iona, deoarece el a încercat să ocolească porunca lui Dumnezeu «Du-te!». Celor mai mulţi le este clară originea divină a poruncii de a merge în toată lumea, tot aşa de clar cum i-a fost lui Iona, când Cuvântul Domnului a venit la el. Ştim foarte bine şi ce autoritate stă înapoia poruncii. Adevărata problemă nu constă în faptul că există îndoială, dacă această misiune vine de la Dumnezeu sau dacă autoritatea Lui stă înapoia ei. Adevărata problemă este în voinţa noastră rea.

   «Şi cuvântul Domnului a venit la Iona, fiul lui Amitai, spunând: „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei; căci răutatea ei s-a suit până la Mine!”» «Scoală-te!» În acest loc sunt deja o mulţime de greutăţi. Este necesară energie, ca să te scoli. Noi suntem foarte comozi! Este foarte greu să te debarasezi de greutăţile care pentru noi sunt casa, profesia şi confortul, şi să te scoli.

   «Scoală-te! Du-te!» Iona nu trebuia numai să se scoale, ci el a avut exact aceeaşi poruncă pe care o avem şi noi: «Du-te!» Un sutaş roman a venit odată la Domnul şi a spus: «Căci şi eu, care sunt sub autoritatea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: „Du-te!” şi se duce.» (Luca 7,8). Acest sutaş a înţeles foarte bine ce înseamnă autoritate. Când spunea: «Du-te!», atunci nu mai era nici o întrebare în privinţa aceasta; soldatul se ducea. Dar când Domnul a spus lui Iona: «Du-te!», atunci Iona a decis să nu se ducă. Soldatul nu se gândea nici măcar în vis să se plângă, că drumul este prea lung sau prea greu sau prea periculos sau că momentul nu ar fi potrivit. El nu a permis nicidecum să apară gândul, că el nu ar fi dorit să meargă sau că el ar fi foarte preocupat cu altă lucrare. Când sutaşul a spus: «Du-te!», atunci el s-a dus.

   Acelaşi cuvânt este folosit şi de fiul risipitor din Luca 15: «Mă voi scula, mă voi duce la Tatăl meu.» S-ar putea ca el timp îndelungat să-şi fi spus: „Trebuie să mă duc la tatăl meu”. Dar abia când în sfârşit s-a sculat a fost posibil ca el să întâlnească cândva pe tatăl său. Era necesară energia credinţei ca să se scoale. Cei mai mulţi din cititorii noştri ştiu din experienţă ce înseamnă să se scoale şi să se ducă la Tatăl lor. Pagubă este când noi nu ştim din experienţă ce înseamnă pentru noi să ne sculăm şi să mergem la aceia care trăiesc în întuneric!

   Cât de mulţi sunt printre noi, cărora Domnul le-a spus: «Du-te!» - şi noi am făcut ca Iona şi am refuzat. S-ar putea ca noi să fi fost aşa de preocupaţi cu ale noastre, că nu L-am auzit când a spus „Du-te!”, sau s-ar putea, că noi înţelegem aşa de puţin ce autoritate ne vorbeşte, aşa că decidem că nu este nici o necesitate să ascultăm şi considerăm că avem voie să facem propria voie în locul acesteia. Facă Domnul ca noi să auzim glasul Său, care vorbeşte cu autoritate divină – o autoritate pe care nu trebuie s-o punem la îndoială şi care ne spune: „Scoală-te şi du-te! Scoală-te şi du-te la Ninive”.

   Domnul a poruncit lui Iona nu numai: «Scoală-te! Du-te!», ci El i-a dat indicaţie clară, unde să se ducă. El nu a spus: „Scoală-te şi du-te unde doreşti!”, ci El i-a arătat clar lui Iona locul unde trebuia să meargă. Domnul vrea să ne spună unde să mergem. S-ar putea ca El să dorească să ne trimită la cineva din familia noastră sau la vecinii noştri sau la oameni dintr-o altă naţiune şi cu o altă limbă la capătul celălalt al pământului. Să ne amintim de paşte! Dacă mielul fript era mai mare decât avea nevoie familia, atunci izraeliții trebuiau să-l împartă cu vecinii lor, cu cel mai apropiat de casa sa (Exod 12,4). Ne-am luat noi timp să ne hrănim din Mielul fript – exact aşa cum ne-am căutat scăparea înapoia sângelui Lui? Am observat noi, că Mielul fript este o masă de sărbătoare inepuizabilă, care este suficientă pentru mine şi familia mea şi pentru vecinul meu, cel mai apropiat de casa mea? Acesta este un loc unde se poate începe. Să împărţim cu toţii Mielul fript cu vecinul nostru, cu cel care este cel mai aproape de casa noastră! Vom constata la timp, că – aşa cum Domnul a arătat cărturarilor – aproapele meu poate fi unul dintr-o altă naţiune sau unul care mulţi ani a fost dispreţuit şi batjocorit şi părăsit. Să sperăm că eu şi atunci voi merge şi voi împărţi cu el Mielul fript! Domnul ne poate trimite unde vrea El, ori foarte departe ori în apropiere. Deoarece El este Dumnezeu, Domnul, Domnul nostru, El are dreptul şi autoritatea pentru a face aceasta.

   Şi ce este cu Ninive, cetatea cea mare? De trei ori citim cuvintele: «Ninive, cetatea cea mare» şi o dată: «Şi Ninive era o cetate foarte mare». Ninive este amintită pentru prima dată în Geneza 10,6-13: «Fiii lui Ham: … Din Cuş s-a născut Nimrod … El a domnit la început peste Babel … Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive …; aceasta este cetatea cea mare.» Ea a fost întemeiată din urmaşii unui om care a stat sub blestem şi Dumnezeu Însuşi a trebuit să spună despre el: «Răutatea ei s-a suit până la Mine!» (Iona 1,2).

   Babilon era situat lângă Eufrat şi era capitala imperiului cu acelaşi nume. Ninive dimpotrivă era situat lângă râul Tigru şi era capitala Asiriei.

   Ştim o mulţime de lucruri despre Ninive, cu toate că în zilele noastre nu se mai vede nimic din cetate, în afară de câteva movile de dărâmături. În anul 1840 Layard a trecut pe lângă marea movilă din Nimrod, în timp ce cobora de-a lungul râului Tigru. În 1845 a început să sape acolo. Layard a întocmit un raport despre aceste săpături cu fotografii foarte interesante, care ne oferă o imagine despre această cetate minunată a antichităţii.

   Dacă citim istoria despre Iona şi totodată ne gândim la mărimea şi splendoarea pe care ne-o oferă resturile de piatră, atunci fără prea multă fantezie ne putem imagina pe profetul Iona cum stătea pe treptele acestui palat sau lângă un taur mare înaripat şi ţinea predica lui scurtă: «Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi răsturnată!»

   Cât de remarcabilă este diferenţa dintre mesajul lui Iona şi al nostru! Mesajul lui Iona era în totalitate un mesaj de judecată fără nici un cuvânt de har. Şi totuşi pe drept recunosc amândoi, predicatorul şi ascultătorul, în acest mesaj o ofertă a harului. Căci ce altceva este atenţionarea cu privire la judecată? Este bine pentru noi să ne gândim, că în orice mesaj de judecată se include o ofertă de har, care devine eficientă când cei vinovaţi pun pe inimă atenţionarea şi se căiesc.

   Dar în ce constă mesajul nostru? În realitate şi el conţine anunţarea unei judecăţi şi a mâniei care va veni. Dar mesajul nostru nu se caracterizează prin judecată, ci prin har. Niciodată vreun mesager nu a avut un mesaj mai minunat ca acesta: «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.» Mesajul judecăţii trezeşte în ascultători dorinţa stringentă de a găsi un drum, ca să scape de judecată şi să nu piară. Şi acest drum de scăpare este tema mesajului nostru. «Eu sunt calea», spune Domnul nostru. Noi avem de relatat despre o persoană vie, iubitoare, despre un Mântuitor, despre Domnul nostru Isus Hristos. O, prieten drag, în ce contrast stă mesajul nostru cu cel al lui Iona! Ce privilegiu deosebit avem noi!

   Dacă privim rămăşiţele inspiratoare de admiraţie ale gloriei trecute a măreţei cetăţi Ninive, ne vom minuna mai puţin de faptul că Iona a dat înapoi şi a fugit de o astfel de activitate: să mergi acolo singur şi fără ajutor şi să predici împotriva uneia din cele mai vechi, mai mari şi mai impunătoare cetăţi ale pământului, şi apoi o astfel de predică: «Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi răsturnată!» Omeneşte vorbind, cu siguranţă Iona şi-ar fi pierdut dreptul la viaţă, dacă acest mesaj ar fi ajuns la urechea împăratului. Se poate foarte bine simţi împreună cu Iona, căci cine ar fi primit cu plăcere o astfel de misiune. În timpul nostru unii au dat înapoi de la misiuni mult mai simple decât aceea la care Iona a fost chemat. Nu trebuie nicidecum să ne mirăm, dacă Iona simţea că nu poate privi în faţă riscul de a-şi pierde capul. Căci el cunoştea foarte bine renumele cetăţii Ninive, povestirile despre mărimea ei şi despre puterea împăratului ei.

   Avem impresia că nu frica de propria lui siguranţă era cea care l-a făcut pe Iona să se îndepărteze de misiunea clară dată lui de Dumnezeu. Dacă se citeşte cartea Iona, dimpotrivă eşti impresionat de curajul lui Iona, şi nu de laşitatea lui. În versetul 2 al capitolului patru auzim cum Iona spune (după ce Dumnezeu a cruţat Ninive): «Ah, Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur, fugând la Tarsis. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău!» Iona ştia foarte bine cât de îndurător este Dumnezeu. Cu greu s-ar putea găsi o descriere mai frumoasă a acestui har. A presupus Iona probabil că el va putea lua pentru sine bunătatea şi harul lui Dumnezeu, atunci când a îndrăznit să fie neascultător? Nu este posibil ca şi noi, care ne lăudăm cu cunoaşterea dragostei şi harului lui Dumnezeu, aşa cum ele au fost revelate în Domnul nostru Isus Hristos, cu toate acestea uneori în cele din urmă folosim acest har şi această dragoste ca să tratăm cu superficialitate poruncile Sale? Dumnezeu în harul Său să ne păzească de un asemenea păcat şi să ne deschidă ochii, dacă am devenit vinovaţi în această privinţă!

   Repulsia lui Iona faţă de ascultare pare să fi crescut din teama că Dumnezeu ar putea ceda la mânia Sa şi va cruţa Ninive. Era aceasta mândria inimii, care nu poate suporta să-şi piardă prestigiul, sau era prejudecata amară a unui izraelit faţă de un popor păgân? Se temea Iona deja de viitor şi vedea deja pe împăratul din Ninive care peste cincizeci de ani va invada patria sa (2 Împăraţi 15,19)? Elisei a plâns, când Azael a povestit lucrurile îngrozitoare, pe care el le va face lui Israel, când va deveni împărat. Iona a putut privi în viitor cu o previziune asemănătoare şi a văzut judecata îngrozitoare, pe care Asiria o va aduce asupra lui Israel, o judecată care durează până astăzi.

   Probabil noi nu putem recunoaşte toate motivele care au mişcat pe Iona şi l-au făcut să rişte să fie premeditat neascultător de Dumnezeu. Şi cine dintre noi ar îndrăzni să spună că este deplin conştient de motivele lui însuşi? Deseori noi avem mult mai puţine motive decât Iona, când refuzăm sau neglijăm chemarea lui Dumnezeu de a ne scula şi de a merge. Şi dacă ne-am judeca sincer motivele noastre din punctul de vedere al lui Dumnezeu, atunci vom fi probabil foarte şocaţi.

   «Dar Iona s-a sculat să fugă la Tarsis, departe de faţa Domnului.» Ce nebunie! El, profetul Domnului, ar fi trebuit cel mai bine să ştie ce-i de făcut. «Cine s-a îndărătnicit împotriva Lui şi a avut pace?» (Iov 9,4). Iov ştia că nu este nici pace şi nici reuşită dacă se încearcă să fi neascultător de Dumnezeu. Noi toţi ar trebui să cunoaştem acest adevăr important, şi totuşi cât de încet învăţăm acest adevăr!

   Ce nebun era Iona! Cu siguranţă deseori a citit şi a cântat psalmul despre David  în care se spune: «Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de faţa Ta? Dacă mă voi sui în ceruri,Tu eşti acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va conduce şi dreapta Ta mă va ţine. Dacă voi zice: „Cel puţin întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina din jurul meu!”, iată că nici chiar întunericul nu m-ar ascunde de Tine; ci noaptea ar străluci ca ziua şi întunericul ca lumina.» (Psalm 139,7-12). Dar cu toate acestea Iona s-a sculat ca să fugă dinaintea Domnului la Tarsis. Unii au presupus că Tarsis se află în Spania. Dar articolele de export din Tarsis, şi anume aurul, argintul, fildeş, maimuţe şi păuni (2 Cronici 9,21), nu pot fi din Spania, aşa cum constată într-un articol ziarul „The Bible League  Quarterly” (octombrie-decembrie 1940). Autorul lui dovedeşte destul de logic, că Tarsis era situat în partea de sud a Indiei. Printre altele citează o relatare a lui Herodot despre o călătorie pe mare spre Tarsis. În jurul anului 600 înainte de Hristos faraonul Necho al Egiptului a delegat fenicieni să navigheze cu corăbii prin Gibraltar în jurul  Africii spre Tarsis şi să se reîntoarcă pe acelaşi traseu înapoi. Toamna trebuiau să meargă pe uscat şi acolo, indiferent de locul în care se aflau ocazional, să însămânţeze şi să aştepte până vor putea recolta. În felul acesta îşi procurau proviziile. Potrivit relatării lui Herodot ei au avut nevoie de trei ani.

   Aşa a pornit Iona în cea mai lungă călătorie cunoscută în timpurile acelea, ca să încerce să fugă de Dumnezeul său. Vor trece mulţi ani înainte ca el să poată veni înapoi. Iona a încercat realmente să se stabilească în cele mai îndepărtate margini ale mării.

   «S-a coborât la Iafo şi a găsit acolo o corabie care mergea la Tarsis.» Se merge mereu tot mai în jos, dacă vrem să părăsim pe Domnul. Acesta a fost primul său pas în jos în ceea ce priveşte aspectul exterior, dar în nici un caz nu era ultimul. Pasul exterior în jos este precedat totdeauna de un pas lăuntric sau spiritual în această direcţie. A coborî este mai uşor şi mai comod decât a urca. Aceasta este valabil atât pentru corp cât şi pentru duh. De aceea să fim foarte atenţi când drumul începe să coboare, când călătoria devine uşoară şi nu mai sunt movile, pe care trebuie să urcăm! Putem fi destul de siguri că atunci am ajuns pe un drum greşit.

   Este de asemenea remarcabil că Iona fără greutăţi şi imediat a găsit o corabie spre Tarsis. Probabil s-a gândit: aşa trebuie să fie; aceasta este cu siguranţă un semn că voi reuşi pe drumul meu. Trebuie să ne mirăm cât de uşor diavolul ne face drumul de coborâre. El este totdeauna pregătit să poarte grijă de tot ce ne trebuie, ca să ne îndepărteze de Domnul. Să nu ne imaginăm nici o clipă, că drumul de coborâre trebuie să fie corect, numai din cauză că el este aşa de simplu! Această corabie, care tocmai trebuia să navigheze spre Tarsis, nicidecum nu era dovada că Dumnezeu a pregătit-o (capitolul 1,4; 1,17; 4,6; 4.7; 4.8); exact opusul era corect. Dar şi noi trebuie să punem înaintea ochilor următoarele: lucrurile care într-o oarecare măsură ne ies uşor în cale şi ne întăresc să facem propria voie, nicidecum nu vin de la Dumnezeu, ci foarte probabil diavolul le-a pregătit pentru noi.

   «A plătit preţul şi a coborât în corabie, ca să meargă împreună cu ei la Tarsis, departe de faţa Domnului.» Desigur el a plătit prețul călătoriei! Pentru această distanță trebuie să fi fost deosebit de mare.  Dacă stăm în slujba Domnului, putem fi siguri că El poartă grijă de prețul călătoriei. Dar dacă vrem să facem ce ne place sau stăm în slujba diavolului, atunci prețul călătoriei trebuie plătit de noi înșine. Cât de enorm este uneori acest preț! Sunt unii care au refuzat să răspundă la chemarea lui Dumnezeu şi sau îndreptat pe drumul lor propriu. Şi preţul călătoriei a fost pacea lor lăuntrică, liniştea inimii, pe care Domnul o poate da numai atunci când purtăm jugul Lui. Probabil preţul călătoriei a fost chiar pierderea, pierderea veşnică a copiilor lor. Un cămin comod aici pe pământ şi un autoturism frumos, un cont mare la bancă, toate acestea nu pot fi o compensaţie pentru preţul călătoriei pe care trebuie să-l plătim. Ne costă mult mai mult, dacă nu ascultăm de Dumnezeu. Şi cu toate că Iona a plătit preţul călătoriei lui până la Tarsis, totuşi niciunde nu auzim că el ar fi primit ceva înapoi, deoarece el nu a ajuns la destinaţie. Diavolul ia, dar niciodată nu dă. Singura plată, pe care el o face, este moartea (Romani 6,23). Slujba lui este îngrozitoare, preţul călătoriei cerut de el este foarte mare, şi plata lui este cea mai rea din câte există. Şi cu toate acestea, oricât ar fi de neînţeles, sunt mulţi care îl urmează.

   „Tu, Domnul nostru, Tu, al cărui jug este blând şi sarcina uşoară, Tu, a cărui slujbă este cea mai bună şi la care se găseşte bucurie, pace şi linişte; Tu, Cel care ne-ai primit, pe când eram rataţi pe deplin, şi care ai plătit toată datoria noastră şi care acum porţi de grijă pentru tot ce avem noi nevoie şi a cărui plată (Ioan 4,36) este cea mai mare – cât de mică este ceata lucrătorilor Tăi! Ciudat, foarte ciudat! Chiar şi aceia, pe care Tu i-ai salvat, preferă foarte des să-şi slujească lor înşişi sau lumii acesteia. Prea des comoditatea, luxul şi bogăţiile lumii acesteia sunt mai atrăgătoare pentru ochii noştri decât crucea, pe care Tu o oferi acelora care Te urmează. Ajută-ne, Tu, Doamne bun, să ne luăm zilnic crucea şi să Te urmăm, să prezentăm trupurile noastre ca o jertfă vie, ceea ce este realmente singura noastră slujire înţeleaptă.”

   «A plătit preţul şi a coborât în corabie.» Aici avem al doilea pas al lui Iona în jos. Mai întâi s-a dus la Iafo, după aceea s-a coborât în corabie. Dar Iona va face şi alţi paşi în jos, aşa cum vom vedea.

   «A plătit preţul şi a coborât în corabie, ca să meargă împreună cu ei la Tarsis, departe de faţa Domnului.» Să fugă dinaintea feţei Domnului, acesta era scopul cu care el s-a coborât în corabie. O mărturisire îngrozitoare! Şi cât de fără folos erau toate acestea! Deja versetul următor spune:

   «Dar Domnul a trimis un vânt tare pe mare şi a fost o furtună puternică pe mare şi corabia era ameninţată să fie sfărâmată.» În loc să aibă succes în acţiunea lui de a fugi dinaintea Domnului, coborând în corabie, corabia l-a dus acolo unde în mijlocul furtunii şi valurilor, singur în adâncime, trebuia să întâlnească pe Domnul; unde el însuşi se afla în prezenţa nemijlocită a Domnului, de care tocmai căuta să fugă.

   Să observăm cuvintele următoare: «Dar Domnul a trimis un vânt tare pe mare» sau: „Dar Domnul a trimis un vânt tare din mare”! Vom vedea diferitele lucruri, pe care Dumnezeu le-a comandat din cauza lui Iona; peştele mare, planta minunată, un vierme şi un vânt înăbuşitor de la răsărit. Dimpotrivă nu se spune, că Dumnezeu a comandat vântul tare, despre care este vorba în versetul patru al capitolului întâi. Psalmul 135,7 ne spune, că Dumnezeu scoate vântul din cămările lui. Citim deci în loc de expresia „a comandat vântul”: «Domnul a trimis un vânt tare pe mare». Cu siguranţă cuvântul „a trimis” sau „a aruncat” nu este folosit aici la întâmplare. Ce contrast trist şi serios faţă de Iona reprezintă aici acest vânt tare! Amândoi au fost trimişi de acelaşi Domn. Vântul tare se duce, atunci şi acolo unde este trimis şi împlineşte Cuvântul Domnului (Psalm 148,8). Omul dimpotrivă, cununa creaţiei, alege intenţionat voia proprie şi refuză să meargă, când Domnul şi Învăţătorul lui îl trimite.

   «Corăbierii s-au înfricoşat, au strigat fiecare la dumnezeul lui şi au aruncat în mare încărcătura din corabie, ca s-o facă mai uşoară.» Din păcate aceşti corăbieri păgâni nu cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, care a făcut marea şi uscatul şi care cunoştea pe Iona. În necazul lor s-au îndreptat spre dumnezeii falşi, păgâni. În Psalmul 107,23-32 găsim descrierea unei furtuni, pe care Domnul a comandat-o să vină peste mare. Rezultatul este: «Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul şi El i-a scos din necazurile lor. A oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au potolit.» Aceşti corăbieri nu cunoşteau pe Domnul şi de aceea nu puteau să-L cheme. Scriptura întreabă într-un loc: «Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără cineva care să predice?» Aceşti bărbaţi nu au auzit nimic despre El. Şi astfel nu puteau să creadă în Dumnezeul adevărat, şi de aceea au strigat fiecare la dumnezeul lui, în loc să se adreseze Lui. Şi deoarece astfel de dumnezei nu pot nici să salveze şi nici să ajute, corăbierii s-au folosit de mijloacele lor proprii pentru a se salva, aruncând încărcătura peste bord. Cu toate acestea, rugăciunile lor, cunoştinţa lor şi efortul lor au fost toate fără folos. Ei aveau acum a face cu Domnul, cu adevăratul Dumnezeu, şi ei trebuiau să afle ceva despre El şi despre puterea Sa.

   Unde era Iona în tot acest timp? A strigat el către Dumnezeul său? Nu, departe de a face aşa ceva! Noi citim: «Dar Iona a coborât în partea cea mai de jos a corăbiei, s-a culcat şi a adormit dus.» Acesta era deja al treilea pas în jos pentru Iona: în jos la Iafo, în jos în corabie, în jos în cele mai de jos încăperi ale corăbiei. Din păcate Iona trebuia să coboare şi mai jos. Dacă noi am ajuns deja pe un drum care duce în jos, atunci nu ne vom mai putea opri atunci când vrem şi unde vrem (chiar dacă de cele mai multe ori ne imaginăm că am putea). Ce situaţie ciudată: să întâlneşti corăbieri păgâni în acest pericol îngrozitor, care strigă la dumnezeii lor să-i salveze – în timp ce singurul om de pe bordul corăbiei, care cunoaşte pe Dumnezeul adevărat şi viu, nu-şi dă nici cea mai mică osteneală să strige către El, ci stă acolo culcat şi doarme dus. Cât de foarte  mult se aseamănă el cu noi! Cât de des poporul lui Dumnezeu doarme dus într-un timp în care necazul pare să înghită totul şi în care oamenii sunt lipsiţi de curaj din cauza fricii. Aceia, care sunt proprietate a Domnului sunt mulţumiţi în astfel de timpuri, când ei pot trăi în continuare în cercul lor restrâns fără să se intereseze de grijile şi nevoile din jurul lor şi fără să se gândească la aceia care trăiesc alături de ei la stânga şi la dreapta lor şi nu cunosc pe Dumnezeul adevărat şi viu. Noi suntem bucuroşi, dacă noi cu toate acestea putem dormi mai departe.

   Remarcabil este şi contrastul dintre Iona, care stătea culcat dus în partea cea mai de jos a corăbiei, în timp ce corabia era ameninţată să se distrugă şi Acela care era şi Domn al lui Iona, şi care dormea în partea dinapoi a corăbiei pe o pernă (compară cu Marcu 4). Unul era dezgustat să slujească Aceluia care l-a trimis, a obosit în urma încercărilor lui zadarnice de a fugi dinaintea Sa. Celălalt dimpotrivă, care era obosit în slujba Aceluia care L-a trimis, S-a folosit chiar în furtună de puţinele momente pentru odihna meritată. Unul s-a dovedit a fi frivol şi indiferent faţă de pericolul care îl ameninţa pe el însuşi şi pe cei care erau împreună cu el în corabie; Celălalt, în timp ce dormea, purta toate lucrurile cu Cuvântul puterii Sale (Evrei 1,3), şi chiar numai prin prezenţa Sa a păzit de orice pericol pe aceia care erau împreună cu El la bord. După ce El a potolit furtuna, El putea să se îndrepte spre ei şi să-i întrebe: «Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de n-aveţi credinţă?»

   «Căpitanul s-a apropiat de el şi i-a zis: „Ce este cu tine, somnorosule? Scoală-te şi cheamă pe Dumnezeul tău! Poate că Dumnezeu va voi să se gândească la noi, şi nu vom pieri!”» Ce căpitan precaut! El ştia foarte bine ce trebuia Iona să facă, şi cu siguranţă aceasta nu era să doarmă într-o astfel de situaţie. «Scoală-te şi cheamă pe Dumnezeul tău!» Acesta este un mesaj din lumea păgână, pe care noi toţi ar trebui să-L auzim. Noi nu putem să ne sculăm toţi şi să mergem la păgâni. Dar noi toţi ne putem scula şi chema pe Dumnezeul nostru. Despre aceasta era vorba! Iona nu putea acum să facă aceasta. Noi nu citim nici măcar o singură dată, chiar şi atunci când căpitanul l-a rugat să se roage, că el ar fi încercat s-o facă. Cum putea Iona să cheme Numele Aceluia dinaintea feţei căruia fugea? Noi toţi ştim foarte bine, că păcatul şi rugăciunea nu se potrivesc împreună; la una din cele două trebuie să renunţăm. Cu regret Iona s-a decis pentru păcat, şi de aceea nu putea să se roage. Aşa cum am văzut deja, el nici măcar nu a încercat. Lui îi era pe deplin clar care era cauza furtunii şi tot aşa de bine ştia în ce consta remediul. Acum nu era timp pentru o rugăciune, ci pentru o mărturisire. El trebuia să se plece sub pedeapsa dreaptă, pe care el a meritat-o pe deplin prin păcatul lui împotriva Dumnezeului lui. Mărturisirea şi rugăciunea puteau şi trebuiau deci să urmeze una după alta.

   Iona nu era încă aşa de departe, ca el să fie gata să-şi mărturisească păcatele. Noi toţi cunoaştem aceasta. Noi toţi am păcătuit, şi noi toţi am ajuns la momentul în care ştiam că trebuie să ne mărturisim păcatul faţă de aceia cărora le-am făcut nedreptate. Aici nu este vorba de o mărturisire publică faţă aceia care nu au nimic a face cu păcatul respectiv. Dacă s-ar face aşa, atunci mărturisirea ar fi o faptă cu merite. Deci nu o astfel de mărturisire era necesară din partea lui Iona. El trebuia numai să spună simplu şi smerit, că el, şi numai el, era cauza acestei furtuni, deoarece el a păcătuit împotriva Dumnezeului său. Dar Iona nu era încă aşa de departe, să fie gata să facă această mărturisire. De aceea Dumnezeu a permis acestor corăbieri păgâni să-l constrângă pe Iona să facă ceea ce el de bună voie nu era gata să facă.

   Să observăm şi cuvintele căpitanului păgân: «Poate că Dumnezeu va voi să se gândească la noi, şi nu vom pieri!» Consider aceste cuvinte a fi foarte frumoase. Într-adevăr căpitanul nu cunoştea pe Dumnezeu aşa cum Îl cunoştea Iona; căci cine putea să parafrazeze însuşirile lui Dumnezeu mai bine şi mai minunat decât Iona, când a spus: «Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău!»? Iona putea spune în adevăr, că el cunoştea pe Dumnezeu, în timp ce căpitanul nu ştia nimic despre un Dumnezeu cu astfel de însuşiri. Şi cu toate acestea el a cutezat să spere:

   «Scoală-te şi cheamă pe Dumnezeul tău! Poate că Dumnezeu va voi să se gândească la noi, şi nu vom pieri!”» Mai târziu auzim, că ei nu s-au mai rugat iarăşi fiecare la dumnezeul lui, ci la Domnul Însuşi. Ei spun acolo: «O, Doamne, Te rugăm, să nu pierim din cauza vieţii omului acestuia» (Iona 1,14). Şi mult mai târziu citim cum împăratul din Ninive, şi el un păgân, a îndemnat pe oamenii săi să renunţe la păcatele lor: «Cine ştie dacă Dumnezeu nu se va întoarce şi nu se va căi … ca să nu pierim!» Probabil aceasta a fost numai o întoarcere foarte slabă spre Dumnezeu. Dorinţa lor cuprindea numai: «ca să nu pierim». Dar cât de îmbelşugat i-a întâmpinat Dumnezeu!

   Noi nu putem citi aceste cuvinte repetate de trei ori «să nu pierim», fără să nu ne gândim la versetul biblic cel mai minunat: «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.» Cu adevărat Dumnezeu a găsit o cale, aşa că cel mai nedemn dintre păcătoşi nu trebuie să piară. Cum putem noi, care am gustat un astfel de har şi o astfel de dragoste, să încetăm vreodată a-L lăuda? Cum putem să refuzăm sau să devenim delăsători în a spune această veste minunată acelora care nu au auzit-o niciodată? Cum putem să-i lăsăm să meargă mai departe şi să piară în păcatele lor?

   «Şi au zis unul către altul: „Veniţi să tragem la sorţi, ca să ştim din cauza cui a venit peste noi nenorocirea aceasta!” Au tras la soţi, şi sorţul a căzut pe Iona.» Acum Iona nu mai avea nici o alegere. Desigur era Dumnezeu Însuşi care a îndreptat acest sorţ. Iona ştia aceasta. El nu poate să-şi mai ascundă păcatul. Dumnezeu Însuşi l-a constrâns la această mărturisire, pe care el nu ar fi făcut-o de bună voie.

   Este bine când Dumnezeu procedează în mod asemănător şi cu noi – şi cât de des are loc aceasta! «Cine îşi ascunde fărădelegile nu prosperă» (Proverbe 28,13). Dacă noi nu ne mărturisim de bună voie păcatele, este bine că Dumnezeu cu mijloacele Sale ne conduce la mărturisire; căci numai atunci El ne poate da binecuvântare. «Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa greu asupra mea; vlaga mea se schimbase în uscăciune ca de vară. Ţi-am făcut cunoscut păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile”. Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.» (Psalm 32,3-5).

   Este remarcabil cât de multe întrebări pun corăbierii lui Iona, după ce sorţul a căzut pe el. «Spune-ne, te rugăm, din cauza cui a venit peste noi nenorocirea aceasta? Ce meserie ai şi de unde vii? Care îţi este ţara şi din ce popor eşti?» Aceste întrebări ar trebui să ne atingă şi pe noi. Să privim la prima întrebare: «Spune-ne, te rugăm, din cauza cui a venit peste noi nenorocirea aceasta?» Prezenţa unui creştin, a unui sfânt al lui Dumnezeu (căci fiecare creştin adevărat este un sfânt) ar trebui să însemne binecuvântare pentru toţi cei din jurul lui. El ar trebui să fie ca o lumină care luminează în întuneric, ca o lumânare mică care dă lumină celor din jurul ei. Dar Iona s-a comportat cu totul altfel. În loc să fie o binecuvântare pentru însoţitorii lui, el a adus cu sine blestem. El era cel care a stârnit această furtună, sau în orice caz Dumnezeu a trimis furtuna din cauza lui. Ce lucru serios este când Dumnezeu trebuie să dea oamenilor din jurul nostru osteneală şi nenorocire, deoarece El se preocupă cu noi din cauza neascultării şi păcatelor noastre! Biblia spune pe drept: «Căci niciunul dintre noi nu trăieşte pentru sine» (Romani 14,7). Noi nu putem afirma: „Aceasta este treaba mea, şi nu-l interesează pe nimeni.” Neascultarea lui Iona îi interesa foarte mult pe corăbieri: ei au ajuns într-o furtună îngrozitoare şi ei au pierdut încărcătura, deoarece ei au trebuit s-o arunce peste bord, ca să salveze corabia – şi toate acestea din cauza păcatului unui sfânt al lui Dumnezeu! Noi ar trebui să ne întrebăm foarte serios: „Sunt eu o binecuvântare sau un blestem pentru cercul în care mă mişc?” Căci aceasta este sigur: o influenţă într-o direcţie sau alta exercită fiecare dintre noi. Într-adevăr, în cele din urmă Dumnezeu a dat naştere la binecuvântare din toate aceste păcate şi nevoi: corăbierii au cunoscut pe Dumnezeu prin neascultarea profetului. Dar aceasta nu-l scuză. Răspunsul foarte trist la întrebarea corăbierilor, dacă Iona ar fi spus adevărul, ar fi trebuit să fie următorul: „Are loc numai şi numai din cauza mea; este greşeala mea, şi numai greşeala mea, că voi aţi ajuns în acest pericol şi aţi suferit aceste pierderi.” Să ne păzească Dumnezeu ca prin păcatele noastre şi neascultarea noastră să nu aducem suferinţă şi pierdere asupra prietenilor şi semenilor noştri.

   Şi întrebarea a doua este importantă. S-o privim cu seriozitate: «Ce meserie ai?» Despre cineva s-a spus cândva: „Da, el este un creştin, dar nu se comportă corespunzător.” Pentru mulţi este valabil aceasta! Prima noastră misiune constă în aceea de a fi aici spre lauda Domnului nostru (Efeseni 1,14). La unii dintre noi lumea poate cu greu vedea aceasta.

   «Şi de unde vii?» Foarte des uităm că noi venim din „cetatea pierzării” şi că lumea, din care suntem, a fost deja condamnată; că noi nu mai aparţinem lumii şi că cetăţenia noastră este în ceruri. Prea des nimeni nu consideră, că noi suntem străini şi călători (1 Petru 2,11), care se află pe drumul spre casa Tatălui.

   Unde este patria ta? În China aceasta este o întrebare uzuală. Putem noi răspunde sincer: patria mea este în cer? Arată stilul nostru de viaţă aceasta? Dragă împreună cu mine creştin, tu şi eu, noi nu suntem din lume, aşa cum Domnul Isus Hristos nu era din lume (Ioan 17,16), căci cetăţenia noastră este în ceruri (Filipeni 3,20).

   Fie ca întrebarea aceasta a corăbierilor păgâni de pe corabia lui Iona să pătrundă adânc în inimile noastre, pentru ca noi să putem cânta cu adevărat:

            Merg pe cărarea mea

            Ce duce spre patrie,

            Unde Mântuitorul meu,

            Veşnic mă va mângâia.

   «Şi din ce popor eşti?” Să ne ajute Dumnezeu, ca niciodată să nu ne ruşinăm să spunem: aparţin poporului lui Dumnezeu. Prin harul lui Dumnezeu Îl urmez pe El, pe Cel care este Cel dispreţuit şi lepădat, pe Cel care lumea aceasta L-a răstignit.” Un proverb vechi spune: „Spune-mi cu cine te însoţeşti, şi îţi voi spune ce fel de om eşti.” Prietenii mei, lăsaţi să fie aşa la noi! Fie ca prietenii şi însoţitorii noştri să fie aceia care aparţin poporului lui Dumnezeu! Uneori suntem constrânşi să trăim în mijlocul oamenilor lumii acesteia. Dar şi atunci să fim ca acei sfinţi de atunci, despre care se spune: «După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor» (Faptele Apostolilor 4,23).

   Când un sfânt al lui Dumnezeu merge pe drumul său în ascultare de Domnul, atunci nu va fi nevoie să se pună o întrebare ca aceasta. Pentru toţi oamenii va fi clar, cărui popor îi aparţine.

   Acum să privim răspunsul lui Iona! El nu a dat atenţie la toate întrebările, ci numai la ultima. «Sunt evreu.» Numele de evreu a fost după câte se pare folosit în chip batjocoritor (compară cu 1 Samuel 14,11). Numele de onoare era israelit. Israel înseamnă, aşa cum ne amintim, „prinţul lui Dumnezeu” sau „luptătorul lui Dumnezeu”. Iona nu mai avea pe calea sa, care totdeauna mergea în jos şi tot mai departe de Dumnezeu, sentimentul demnităţii poziţiei lui şi al cetăţeniei lui. El s-a folosit de numele pe care duşmanii lui Israel îl foloseau pentru ei în chip dispreţuitor şi ca batjocură. Şi pentru noi este uşor să pierdem sentimentul demnităţii poziţiei în care ne-a aşezat Domnul în harul Său, şi să cădem aşa de adânc, că acceptăm numele pe care lumea în dispreţul şi neştiinţa ei îl foloseşte cu privire la noi. În Noul Testament ni se dă numele de „creştini”: noi trebuie să respingem strict oricare alt nume în afară de acesta, pe care ni l-a dat Dumnezeu. Niciodată să nu recunoaştem numele care sunt date de oamenii lumii acesteia.

   Cuvintele următoare ale lui Iona nu sunt răspuns la întrebările corăbierilor, ci sunt ceva mai bun. El a început să-şi îndepărteze privirea de la sine însuşi; şi ce diferenţă era aceasta faţă de cele auzite de noi până aici! «Şi mă tem de Domnul, Dumnezeul cerurilor, care a făcut marea şi uscatul.» Aceşti corăbieri au strigat fiecare la dumnezeul lui, dar ei nu cunoşteau pe Domnul, pe Dumnezeul cerului. Ei s-au rugat ca marea să se liniştească, dar ei nu cunoşteau pe Dumnezeu, pe Cel care a făcut-o. Răspunsul pe care Iona l-a dat corăbierilor păgâni era un răspuns frumos. S-ar putea ca el să fi pierdut sentimentul demnităţii locului, pe care Domnul l-a adus; dar el a păstrat sentimentul faţă de Dumnezeu, de care se temea. Aici este leacul pentru toate nevoile noastre. Să ne luăm privirea de la noi înşine, de la lume, de la marea furioasă şi de la ce este în jurul nostru şi să privim la Isus; atunci El ne va face capabili să dăm o mărturie adevărată şi clară despre Acel Unul, de care ne temem, «al Căruia sunt eu şi Căruia Îi slujesc» (Faptele Apostolilor 27,23).

   Succesul a fost decisiv: «Oamenii aceia au avut o mare teamă şi i-au zis: „Pentru ce ai făcut lucrul acesta?” Căci oamenii aceia ştiau că fugea de faţa Domnului, pentru că el le spusese.» Cât de des oamenii lumii acesteia au o imagine corectă despre ceea ce se cuvine unui creştin, mai mult decât o are creştinul însuşi! Cum se face că Iona nu a avut «o teamă mare». El avea o cunoaștere mult mai mare despre mărimea, gloria și sfințenia Dumnezeului celui viu şi adevărat, care a făcut marea şi uscatul, decât aveau aceşti corăbieri păgâni sărmani, neştiutori, şi cu toate acestea ei au apreciat comportarea lui Iona mult mai corect decât a făcut-o Iona însuşi. Este ceva îngrozitor pentru un om să încerce să fugă dinaintea unui astfel de Dumnezeu. S-ar putea crede, că Iona era, şi nu corăbierii, cel care s-a temut cu frică mare. Aşa este inima, chiar şi inima unui sfânt şi profet al lui Dumnezeu. Remarcabil este însă, că Iona în cele din urmă împreună cu mărturisirea lui bună despre Dumnezeu a mărturisit şi păcatul său.

   «Şi ei i-au zis: „Ce să-ţi facem, ca să se potolească marea faţă de noi?” Căci marea era din ce în ce mai înfuriată.» Situaţia devine acum foarte, foarte dificilă pentru Iona. «Ce să-ţi facem?» Iona ştia foarte bine, că furtuna îngrozitoare din jurul lor, care de la o clipă la alta devenea tot mai rea, se datora din cauza lui. Chiar dacă Iona nu „s-a temut cu teamă mare”, aşa cum ar fi trebuit să facă, el a început totuşi acum să vadă, că nu poţi batjocori pe Dumnezeu şi că nu este un lucru neînsemnat să ispiteşti pe Dumnezeu şi să te joci cu El. Presupun că cei mai mulţi dintre noi nu pot reproşa multe lucruri lui Iona. Nu a trebuit şi noi înşine să fi învăţat sau să învăţăm aceeaşi lecţie amară? Cât de natural pentru inima unui om este gândul că putem păcătui fără să fim pedepsiţi şi scăpăm uşor de pedeapsă! Nu, dragul meu împreună cu mine creştin, dacă era Iona, dacă eşti tu sau dacă sunt eu, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit: «să fiţi siguri că păcatul vostru vă va ajunge» (Numeri 32,23). Păcatul va da roade amare, foarte amare.

   «El le-a răspuns: „Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare, şi marea se va linişti faţă de voi; căci ştiu că din vina mea este peste voi această furtună mare.”» Nu poate fi altfel decât să admirăm şi să iubim pe acest om, cu tot eşecul lui. Cât de mulţi dintre noi ar fi avut curajul să-şi rostească propria sentinţă de moarte aşa de clar şi aşa de deplin şi de liber să recunoască propria vină şi urmările ei, şi anume fără nici un cuvânt de scuză sau de îndreptăţire de sine? Acum Iona a răspuns clar la prima lor întrebare: «Din cauza cui a venit peste noi nenorocirea aceasta?» Dacă ne gândim că cu mare certitudine Iona însuşi a scris cartea aceasta, care cu nici o silabă nu scoate în evidenţă prestigiul propriu, atunci nu se poate altfel decât să stimăm pe acest bărbat viteaz şi cinstit. Ce sentinţă de moarte! Căci omeneşte vorbind nu putea fi altfel. Să fie aruncat din mica corabie, departe, foarte departe de uscat, şi să se scufunde în aceste valuri, care se înălţau ca munţii – ce speranţă mai putea fi într-o astfel de situaţie? Corăbierii ştiau foarte bine cât de mare era lipsa de speranţă pentru profetul condamnat, dacă se va executa propria sentinţă. De aceea au vâslit cu încordare, ca să ajungă la ţărm. Învăţăm să iubim şi să admirăm pe aceşti corăbieri simpatici, atunci când îi vedem în această călătorie. Cât de uşor ar fi fost să arunce pe Iona peste bord şi în felul acesta să se liniştească marea! Dar nu, ei nu ar face aceasta fără o încercare nouă, serioasă, ca şi aşa să ajungă la ţărm: «Oamenii aceştia vâsleau din greu ca să ajungă la uscat, dar nu puteau, pentru că marea se întărâta tot mai mult împotriva lor.» Nu era nici o speranţă. Dumnezeu însuşi a trimis această furtună – nu împotriva lor, aceasta este adevărat, ci împotriva slujitorului Său neascultător, şi este fără sens să lupţi împotriva lui Dumnezeu. Nu rămânea nimic altceva de făcut, decât să se supună voii lui, aşa cum ea a fost făcută cunoscut de propriul Său profet. Să luăm seama cum a fost exercitată această judecată! A avut loc cu rugăciune. Nu se aude nici un cuvânt de sete de răzbunare sau de mustrare împotriva omului care a adus asupra lor un necaz aşa de mare. În loc de aceasta găsim că bărbaţii, care cu puţin timp înainte fiecare a strigat la dumnezeul lui, strigă acum către Domnul: «Atunci au strigat către Domnul şi au zis: „Doamne, Te rugăm nu ne pierde pentru viaţa omului acestuia şi nu ne împovăra cu sânge nevinovat! Căci Tu, Doamne, ai făcut cum Ţi-a plăcut.”» Ce creştere minunată în cunoaşterea Domnului, a adevăratului Dumnezeu, se reflectă în această rugăciune scurtă! Ei s-au întors de la idoli la Dumnezeu (compară cu 1 Tesaloniceni 1,9). Ultima frază: «Căci Tu, Doamne, ai făcut cum Ţi-a plăcut» mi se pare că revelează o  cunoaştere a mărimii şi puterii lui Dumnezeu, legată cu supunere faţă de voia Sa, pentru care noi toţi i-am putea invidia. Am constat deja, că este pentru a doua oară când aceşti bărbaţi folosesc cuvântul «a se pierde» sau «a pieri». Dumnezeu a auzit realmente strigătul lor, şi ei nu au pierit.

   «Apoi au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare. Şi marea a încetat să mai urle.» Sunt sigur, că şi Iona s-a supus pedepsei îngrozitoare, pe care Dumnezeu a pus-o asupra lui, pedeapsa cu moartea, aşa cum într-adevăr el a rostit-o, dar pe care Dumnezeu Însuşi a ales-o. Nu mă îndoiesc că a fost un moment solemn la bordul corăbiei, atunci când profetul s-a pregătit să moară şi corăbierii au fost constrânşi să exercite sentinţa de moarte tocmai la un om care a fost primul care le-a povestit despre Dumnezeul adevărat şi viu şi care a fost mijlocul prin care ei s-au întors de la idolii lor la Dumnezeu. Este pe deplin posibil ca în timpul călătoriei comune pe marea înfuriată să se fi stabilit o legătură puternică de dragoste între profet şi corăbieri. Ei ştiau foarte bine, că el mergea de bună voie la moarte, ca să le salveze viaţa. Ei puteau spune cu adevărat: „El s-a dat pe sine însuşi pentru noi! El a murit, ca noi să trăim.”

   Şi care a fost rezultatul? A fost un rezultat dublu. În primul rând: «Şi marea a încetat să mai urle», şi în al doilea rând; «Pe oamenii aceia i-a cuprins o mare frică de Domnul şi au adus Domnului o jertfă şi I-au făcut jurăminte.» Pentru aceşti oameni păgâni rezultatul a fost o întoarcere totală şi deplină la Dumnezeul adevărat şi viu. Iona putea să spună despre sine însuşi: «Mă tem de Domnul», şi Duhul lui Dumnezeu relatează aici despre corăbieri: «Pe oamenii aceia i-a cuprins o mare frică de Domnul». După aceea au adus o jertfă de tăiere. Aceasta ne aminteşte, că la Dumnezeu se vine numai pe drumul pe care El Însuşi l-a stabilit. În afară de aceasta jertfa vorbeşte despre mulţumire şi adorare. Putem schiţa lucrarea Duhului lui Dumnezeu în inimile acestor oameni astfel: mai întâi ei s-au înfricoşat de furtună (versetul 5) şi au strigat către dumnezeii lor. Apoi au avut o teamă mare, când au auzit pentru prima dată de Dumnezeul cerului, care a făcut marea şi uscatul. În al treilea rând, au strigat la Domnul în loc să strige la dumnezeii lor. Ei au recunoscut mărimea şi puterea Sa şi s-au supus voii Sale. În al patrulea rând, au avut o frică mare de Domnul. În al cincilea rând, au venit înaintea Domnului cu o jertfă, deci pe calea pe care Dumnezeu Însuşi a hotărât-o, şi s-au plecat înaintea Lui în adorare şi mulţumire. În sfârşit au făcut juruinţe. Ei au recunoscut public, că erau vinovaţi faţă de Dumnezeul, pe care L-au cunoscut nu demult.

   Altfel decât cineva s-ar fi aşteptat au decurs lucrurile cu Iona. «Şi Domnul pregătise un peşte mare să înghită pe Iona; şi Iona a stat în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi.» Ochiul Domnului (un ochi plin de dragoste şi har) era îndreptat spre scena de despărţire de pe puntea corăbiei mici în mijlocul furtunii, dar şi asupra slujitorului Său greşit, atunci când el s-a scufundat în valurile înfuriate. Acolo unde el s-a aşteptat cel mai puţin, a găsit un loc de refugiu: în pântecele peştelui. Dacă aceste ape întunecate şi furtunoase vorbeau despre moarte, atunci pântecele peştelui ne spune ceva despre mormânt. Ştim că aşa este, căci Domnul nostru Isus Hristos ne explică, că Iona era în aceste momente un tablou al Lui: «Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui celui mare, tot aşa Fiul Omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului» (Matei 12,40). Iona ştia puţin despre onoarea care i s-a făcut în aceste clipe: el trebuia să fie pentru totdeauna un semn despre faptul că Domnul şi Învăţătorul lui va coborî mai târziu de bună voie în moarte şi mormânt, ca să salveze pe alţii.

   Să mai observăm şi faptul că Cuvântul lui Dumnezeu spune, că Dumnezeu pregătise un peşte mare! Dacă noi excludem pe Dumnezeu din universul Lui propriu, atunci ajungem imediat în greutăţi. Dar dacă primim ce spune Dumnezeu, aşa cum spune El, atunci nu iau naştere nici un fel de greutăţi. Dumnezeu este realmente în stare să pregătească un peşte mare, ca să salveze viaţa slujitorului Său. El poate avea pregătit acest peşte deosebit, să-l facă să aştepte alături de corabie, exact la locul potrivit şi în momentul potrivit. Aceasta nu este o minune singulară; aici este vorba de o combinaţie de multe minuni. Şi aceluia, care cunoaşte pe Dumnezeu şi căile Lui, nimic din ceea ce are loc aici nu-i este imposibil şi nici chiar puţin probabil. Este exact tocmai ceea ce noi putem aştepta de la Dumnezeul nostru bun, atunci când este vorba de unul din ai Săi. Acest peşte mare este primul lucru despre care cartea Iona ne spune, că Dumnezeu l-a pregătit pentru slujitorul Său. Dar nicidecum nu este ultimul. O curcubetă, un vierme, un vânt înăbuşitor de la răsărit, fiecare la timpul potrivit a fost pregătit de Dumnezeu în chip minunat, şi fiecare era o minune a lui Dumnezeu, aşa cum era peştele mare.

   Înainte să părăsim primul capitol al cărţii Iona, cu admiraţie adoratoare trebuie să ne facem clar harul uimitor şi înţelepciunea lui Dumnezeu (ca să nu mai vorbim de puterea Sa), care se arată în aceea că El foloseşte păcatul şi greşeala slujitorului Său neascultător spre onoarea Numelui Său şi spre binecuvântarea sărmanelor Lui creaturi, a oamenilor. Dumnezeu a trimis pe Iona cu un mesaj de atenţionare la o cetate păgână situată în răsăritul îndepărtat, un mesaj care urma să se dovedească a fi un mesaj al harului. Dar slujitorul Lui a refuzat să meargă, şi a plecat spre o altă cetate, situată departe în apus. Ce face Dumnezeu? El foloseşte tocmai această faptă de neascultare ca să aducă unei echipe de corăbieri alcătuită din corăbieri păgâni, neştiutori, mesajul harului şi al păcii. Cât de mult ne aminteşte aceasta de versetul: «Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine …» (Romani 8,28) sau de locul: «Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă şi din cel tare a ieşit dulceaţă» (Judecători 14,14)!

   Dacă medităm la acest prim capitol al cărţii Iona şi urmărim pe slujitorul neascultător al Domnului pe drumul său în jos, în jos de la domiciliul lui din Gat-Hefer, şi apoi tot mai jos până a ajuns în pântecele peştelui, şi vedem cum Dumnezeu tocmai pe acest drum salvează pe corăbierii păgâni, atunci putem înţelege că tot acest drum este un tablou al Slujitorului desăvârşit, ascultător, al Domnului nostru Isus Hristos, care a mers tot mai jos – a coborât din gloria Sa, a coborât în iesle şi de acolo în jos la cruce şi apoi mai jos în mormânt şi în felul acesta ne-a salvat pe noi păcătoşii sărmani. Cât de minunat este descris pentru noi acest drum în Filipeni 2,5-8: «Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea nouă oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.» Nu este de mirare că Duhul lui Dumnezeu continuă: «De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.»

Capitolul 2 – Iona se roagă

   «Şi Iona s-a rugat Domnului Dumnezeului său, din pântecele peştelui». Când am studiat primul capitol al cărţii am observat că Iona chiar şi în clipa când căpitanul l-a trezit din somn şi i-a spus să strige la Dumnezeul lui, nu a făcut nici o încercare să se roage. El era tocmai pe punctul de a fugi din prezenţa Domnului, şi aceasta nu este o situaţie în care te poţi ruga. Am văzut că Iona a făcut chiar o mărturisire publică a păcatului său faţă de tot echipajul corăbiei – dar el încă nu s-a rugat. Am privit scena impresionantă de pe bordul corăbiei, când corăbierii fără tragere de inimă au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare. Este uimitor, că Iona chiar şi în clipa când era pe punctul să moară, în mod evident nu a făcut nici cea mai mică încercare să meargă în rugăciune înaintea Dumnezeului său, cu toate că desigur era făcut un început al restaurării sufletului lui. Deseori este nevoie de un anumit timp, până când eşti realmente cu totul restaurat. Aceasta o arată şi Numeri 19,19.

   Să nu credem că Iona într-un fel oarecare era mai rău decât noi! Istorisirea, care o avem înaintea noastră, este numai o ilustrare, cât de departe poate chiar un sfânt şi un profet, care a fost folosit de Dumnezeu în lucrarea Sa, să se îndepărteze de Dumnezeu. Nici măcar în faţa morţii zidurile nu s-au prăbuşit, pe care păcatul lui Iona şi mândria lui le-a ridicat între Dumnezeu şi inima sa. Zidul era numai de partea lui Iona, aceasta este adevărat; dar el însuşi nu voia să se smerească, ca să se întoarcă la Dumnezeu şi să ceară har.

   Cât de minunate sunt căile lui Dumnezeu! Ceea ce nu au putut obţine furtuna, valurile înfuriate, şi nici chiar moartea nu a putut obţine, aceasta a realizat Dumnezeu prin căile Lui. Lăsat singur în pântecele peştelui, în mijlocul acestui întuneric îngrozitor şi al liniştii de moarte, total fără speranţă de eliberare printr-un om, acolo Iona s-a rugat. «Din adâncimile Locuinţei Morţilor am strigat», aşa descrie Iona această clipă. Mai rău, mult mai rău, decât să fi pentru câteva momente sub valurile înfuriate şi apoi să găseşti moartea, erau aceste ore îndelungate pentru Iona, aceste trei zile şi trei nopţi în adâncul Locuinţei Morţilor. Duhul mândru, rebel, s-a smerit în cele din urmă, şi Iona s-a rugat.

   Dacă vreunul va urma pe Iona pe drumul răzvrătirii şi al voii proprii, când este prea mândru  şi prea departe de Dumnezeu, ca să se roage, atunci să se uite bine la căile lui Dumnezeu cu acest om. Să ne fie clar, că Dumnezeu poate face duhul mândru să se smerească, şi că El poate face să se înalţe rugăciune din inima cea mai împietrită! Iona a zis: «În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul». Cât de sincer este Iona! El a mărturisit deschis, că strâmtorarea a fost cea care l-a făcut să strige la Dumnezeu. El putea să privească moartea în faţă, fără să tremure. Dar, aşa cum mărturiseşte Iona, sunt lucruri mult mai rele decât moartea. Acum a venit peste el o astfel de strâmtorare, că nu a mai rămas nimic altceva de făcut; el a trebuit să se roage. Să ascultăm pe un altul – sau este iarăşi Iona, cel care vorbeşte în Psalmul 116,3-4? «Mă înfăşuraseră legăturile morţii şi mă atinseseră sudorile Locuinţei Morţilor; eram pradă necazului şi durerii. Dar am chemat Numele Domnului: „Doamne, Te rog mântuieşte-mi sufletul!”» Dacă insistăm să continuăm să mergem pe drumul voii proprii şi al răzvrătirii, atunci putem fi foarte siguri, că şi noi vom întâlni necaz şi strâmtorare, şi anume un astfel de necaz şi o astfel de strâmtorare, că ne vor constrânge să cădem în genunchi. Aceasta să ne atenţioneze, dacă cumva ne-am îndepărtat din prezenţa Domnului, am devenit reci şi împietriţi; dacă am încetat să ne rugăm şi am pierdut bucuria pe care am posedat-o odinioară în Hristos. Să punem la inimă istoria lui Iona! Dar apoi să auzim şi ce spune versetul 5 din Psalmul 116, care urmează imediat după versetele citate! Acolo se spune: «Domnul este milostiv şi drept şi Dumnezeul nostru este plin de îndurare.» Nu ne aminteşte aceasta de felul cum Iona a caracterizat pe Dumnezeu? Tu şi eu, noi putem afla că Dumnezeul nostru este aşa. Dacă ne întoarcem, El ne va ierta pe deplin.

   Dacă acum revenim la ce spune Iona, observăm că sufletul lui pare să fie plin de uimire, că Dumnezeu a auzit şi a ascultat pe un om ca el chiar şi acolo: «În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul şi El m-a ascultat; din adâncimile Locuinţei Morţilor am strigat şi mi-ai auzit glasul.» Da, minune după minune – Dumnezeu este totdeauna gata să audă şi este totdeauna gata să ierte. Norii şi întunericul sunt numai de partea noastră. Dumnezeu nu S-a schimbat. Putem admira numai adorând, când vedem, cu câtă răbdare şi cu câtă înţelepciune Dumnezeu se preocupă cu slujitorul Lui rătăcitor. Mereu El l-a atenţionat şi i-a oferit ocazia să strige către El şi să-L roage pentru iertare şi ajutor. Dumnezeu nu a renunţat la Iona, chiar dacă privirea morţii nu l-a făcut să cedeze. Acest Dumnezeu este Dumnezeul nostru. Cu cât mai bine este pentru noi, dacă cădem la picioarele Lui, îi mărturisim toată istoria păcatelor noastre şi a eşecului nostru şi Îl rugăm pentru har şi iertare. Ca şi scriitorul Psalmului 116, care a cunoscut necaz şi strâmtorare, vom striga cu uimire adorând: «Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele. Da, El Şi-a plecat urechea spre mine, de aceea-L voi chema în toate zilele mele.» (Psalm 116,1-2).

   Dar să privim mai departe pe Iona în rugăciune! Ce privilegiu enorm de mare, să stai alături şi să poţi auzi această rugăciune din pântecele peştelui! «Pentru că m-ai aruncat în adânc, în inima mărilor.» Nu se recunoaşte nici un gând, că corăbierii ar fi fost cei care l-au aruncat în mare. Nu, Iona ştia mai bine: era Dumnezeu, şi anume, numai Dumnezeu, care a făcut-o, şi Iona a cunoscut aceasta. De ce a făcut Dumnezeu aşa ceva? Era cruzime din partea Lui? O, nu! Acesta era singurul drum de întoarcere acasă a acestui deosebit fiu pierdut. Abia după ce el a fost trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui şi-a venit în fire. Fie că sunt porcii sau un peşte – Dumnezeu are căi, ca să facă pe poporul Său să-şi vină în fire.

   «Si curenţii mă înconjuraseră; toate valurile şi toate talazurile Tale au trecut peste mine.» Aceasta ne aminteşte foarte mult de cuvintele Domnului nostru din Psalmul 69,1-2 (unde într-adevăr ele sunt rostite profetic, dar sunt totuşi cuvintele Sale): «Apele Mi-au pătruns până la suflet. Mă afund în adânc şi nu Mă pot ţine; am intrat în vâltoare, şuvoiul trece peste capul Meu.» Noi trebuie să păstrăm mereu în amintire, că Domnul Însuşi ne spune, că Iona este un tablou despre El. Şuvoiul, care s-a năpustit asupra Domnului nostru, era mult mai sălbatic. Peste sufletul Lui sfânt se rostogoleau talazuri şi valuri mult mai profunde, mai întunecate şi mai îngrozitoare, atunci când El a suferit pentru păcate – nu pentru ale Lui proprii, ci pentru ale mele şi ale tale.

   «Ziceam: „Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi!”» De trei ori citim în primul capitol despre Iona, că el a fugit de prezenţa Domnului. Dar aici este o cu totul altă chestiune. Atâta timp cât el a putut alege liber, Iona a fugit din prezenţa Domnului, sau în orice caz a încercat să fugă. Acum, singur în întunecimea şi groaza mormântului său îngrozitor, Iona spune: «Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi!» El era în cele din urmă, aşa cum credea el, foarte departe de prezenţa Domnului. El a găsit locul, pe care l-a căutat. Dar cât de îngrozitor era locul acesta! Acum nu Iona a părăsit cu voia pe Domnul, aşa cum voia s-o facă; acum era mai degrabă aşa, că Domnul, cum credea Iona, l-a lăsat intenţionat singur pe Iona. Este serios să ne gândim, că va veni o zi, când mulţimea din jurul nostru va fi constrânsă să strige în adevăr: „Sunt lepădat dinaintea ochilor Săi!” Acum ei nu vor pe Domnul, şi curând va veni ziua când ei vor trebui aruncaţi din prezenţa Sa în întunericul cel mai mare, acolo unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Fie ca niciunul din cititorii mei să nu aibă parte de o astfel de soartă! Este cu mult mai rău decât a îndurat Iona, şi în loc de trei zile şi trei nopţi va fi o veşnicie întreagă.

   Nu ne amintesc aceste cuvinte de scena cea mai întunecată din toată veşnicia, când Domnul nostru a strigat: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» (Matei 27,46). Dumnezeu a părăsit realmente pe Acel Unul, care totdeauna a făcut voia Sa, deoarece păcatele noastre au fost puse asupra Lui. Ochii lui Dumnezeu sunt «aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu pot să privească răutatea» (Habacuc 1,13).Aceasta era crucea – acesta era preţul, pe care El l-a plătit pentru tine şi pentru mine.

   «Ziceam: „Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi! Dar iarăşi voi privi spre templul Tău cel sfânt.”» Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că aceasta nu a fost adevărat cu privire la Iona. El nu a fost lepădat dinaintea ochilor lui Dumnezeu. Dimpotrivă, putem vedea clar, că ochii lui Dumnezeu priveau cu atenţie spre slujitorul Său sărman, chiar şi în pântecele peştelui. La momentul potrivit a venit porunca, care l-a eliberat din închisoarea lui îngrozitoare. Vom vedea aceasta în dată. Dar Iona gândea, că el este lepădat dinaintea ochilor lui Dumnezeu. El ştia foarte bine, că el ar fi meritat aceasta. Dar Dumnezeu nu dă slujitorilor Săi după meritele lor, dacă meritul este de felul acesta.

   Care este înţelesul cuvintelor: «Dar iarăşi voi privi spre templul Tău cel sfânt.»? Desigur Iona şi-a amintit de rugăciunea lui Solomon, rostită la sfinţirea Templului, aşa cum este ea relatată în 2 Cronici 6. Fără îndoială el o cunoştea foarte bine. Să vedem, de exemplu, versetele 38 şi 39: «dacă se vor întoarce la Tine din toată inima lor şi din tot sufletul lor, în ţara captivităţii lor, … dacă-Ţi vor face rugăciuni cu privirile întoarse spre ţara lor, spre cetatea care ai ales-o şi spre casa care am construit-o pentru Numele Tău, ascultă din ceruri, … iartă poporului Tău păcatele făcute împotriva Ta!» Pe baza cuvintelor ca acestea, Iona era autorizat de Domnul Însuşi, să se bazeze pe harul lui Dumnezeu, că El îi va ierta păcatele şi îl va elibera.

    Ochii lui Iona erau îndreptaţi spre vest, spre Tarsis, dar acum, adânc în „Locuinţa Morţilor”, este prezentă adevărata pocăinţă şi adevărata întoarcere. Iona privea acum spre răsărit, înapoi spre Templul sfânt, pe care el l-a părăsit nu demult cu intenţii aşa de rele. Exact aceasta înseamnă pocăinţa. Deseori se crede că ea înseamnă, să-ţi faci griji mari din cauza păcatelor proprii. Aceasta poate fi inclusă în pocăinţă, şi probabil este inclusă în pocăinţă, dar nu acesta este înţelesul propriu-zis al cuvântului pocăinţă. Înţelesul este: întoarcere înapoi, literalmente: să te gândeşti încă o dată. Iona s-a gândit încă o dată. În loc să privească spre vest, a privit spre răsărit. În loc să întoarcă spatele Templului sfânt al lui Dumnezeu, acum îşi îndrepta privirea spre el. În loc să fugă din prezenţa Domnului, acum el căuta prezenţa Sa. În loc să fie vechiul eu mândru, rebel, care nu vrea să se roage, nici măcar în clipele cele mai serioase, acum îşi găseşte bucuria în a se ruga. Ea este singura lui mângâiere. Aceasta ne spune ceva despre întoarcere, despre pocăinţa reală, adevărată. Nu mă îndoiesc, că Iona şi-a făcut griji mari cu privire la drumul său păcătos, dar el s-a căit când s-a întors să întoarcă spatele Tarsis-ului şi faţa spre Templul sfânt al lui Dumnezeu.

   «Apele m-au înconjurat să-mi ia viaţa, adâncul m-a învăluit, plantele de mare s-au împletit în jurul capului meu. M-am coborât până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie.» Aici găsim o realitate lipsită de nădejde. Apele l-au inundat nu numai în exterior, ci aceste ape întunecate ale morţii i-au pătruns până în suflet. Încă o dată ni se aminteşte, că Iona este un tablou al Domnului nostru Isus Hristos. Şi nu ne spun tocmai versetele citate ceva despre suferinţele Domnului nostru preaiubit, aşa cum sunt ele prezentate în Psalmul 22? Am constatat că talazurile şi valurile, care au venit asupra lui, ne amintesc de Psalmul 69. În acest Psalm ne sunt prezentate suferinţele Domnului, aşa cum El le-a suportat din partea oamenilor – suferinţele exterioare întru-câtva. «Tu şti ce jignire, ce ruşine şi ce batjocură mi se fac; toţi vrăjmaşii mei sunt înaintea Ta. Dispreţul mi-a frânt inima şi sunt copleşit de apăsare; aştept compătimire, dar degeaba; aştept mângâietori, şi nu găsesc niciunul. Mi-au dat fiere în mâncare şi în setea Mea, Mi-au dat să beau oţet.» (Psalm 69,19-21). Toate aceste suferinţe au fost pricinuite de oameni. Dacă medităm la versetul 6 şi 7 din capitolul 2 al cărţii Iona, atunci ne devine clar, că astfel de cuvinte ca «apele mi-au pătruns până la suflet» vorbesc despre suferinţe mult mai grele decât erau suferinţele exterioare pricinuite de mâna oamenilor. Ne amintesc de Iosif (de asemenea un tablou minunat al Domnului nostru) în Psalmul 105,18: «I-au strâns picioarele în butuci, l-au (textual: sufletul lui) pus în fiare». În prima jumătate a versetului vedem chinurile exterioare pe care le-a îndurat Iosif, în a doua parte dimpotrivă, vedem suferinţa profundă şi străpungătoare, care a pătruns înlăuntrul fiinţei lui.

   Aceasta este totodată şi partea suferinţelor Domnului nostru, pe care o avem aşa de clar prezentată în Psalmul 22: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» Aceasta, cea mai profundă suferinţă din toate, a venit de la Dumnezeu, nu de la oameni, chiar dacă ea a fost pricinuită prin păcatele noastre. Unii oameni vor să ne convingă, că Domnul Isus a avut numai impresia că Dumnezeu L-a părăsit, aşa cum era în cazul lui Iona: «Ziceam: „Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi!”» Dar în cazul Domnului şi Mântuitorului nostru era cu totul altfel. Acolo, pe cruce, El a purtat păcatele noastre. Şi când tot acest munte de păcate erau asupra Lui, Dumnezeu a trebuit să-L părăsească. Era o realitate îngrozitoare, ceea ce El exprima prin acest strigăt îngrozitor: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» Noi putem înţelege ceva (niciodată totul), ce a însemnat pentru Salvatorul nostru curat şi sfânt să poarte aceste suferinţe exterioare, şi această ruşine şi batjocura venită din partea oamenilor. Dar nici o imaginaţie omenească nu va putea vreodată să înţeleagă profunzimea suferinţei cuprinse în acest strigăt îngrozitor: «Eli, Eli, lama sabachthani?» Aici apele L-au înconjurat realmente până la suflet. Aici El a luat acest pahar îngrozitor al mâniei unui Dumnezeu sfânt faţă de păcat, paharul, pe care tu şi eu am meritat să-l bem. El l-a băut până l-a golit.

            Vina noastră-ai ispăşit-o,

            Când de moarte-nconjurat,

Liniştit şi în tăcere,

Ai purtat ce-am meritat.

   Noi trebuie să constatăm încă un pas în jos făcut de sărmanul Iona. Din proprie iniţiativă s-a coborât la Iafo, s-a coborât în corabie, s-a coborât în partea cea mai de jos a corabiei: trei paşi trişti în jos. Dumnezeu l-a dus în jos în mare, apoi în jos în peşte, şi acum Dumnezeu îl duce mai jos. «M-am coborât până la temeliile munţilor.» Acum Iona era aşa de jos, cât nu putea mai mult să coboare. Este bine pentru noi când suntem jos. Să revenim încă o dată la frumosul Psalm 116! Citim acolo în a doua parte a versetului 6: «Eram doborât de tot, dar El m-a mântuit.» Dacă am fost doborâţi de tot, dacă mândria noastră a fost doborâtă, atunci El ne poate mântui. De îndată ce Iona a ajuns până la temelii, Iona spune: «M-am coborât până la temeliile munţilor. Zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie.» Şi nemijlocit după aceea citim: «Dar Tu mi-ai scos viaţa din groapă, Doamne, Dumnezeul meu.» Mândria lui Iona a fost frântă. El era acum aşa de jos, cum nu putea mai mult să coboare. Şi atunci, abia atunci Domnul, Dumnezeul lui, i-a scos viaţa din groapă. Fiecare creştin credincios a experimentat foarte probabil aşa ceva, căci: «Iată, acestea le face Dumnezeu, de două ori, de trei ori, omului» (Iov 33,29). Domnul să ne ajute, ca noi să ne smerim cu adevărat înaintea Lui, pentru ca El să poată să ne scoată afară!

   «Când mi se sfârşea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul şi rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în templul Tău cel sfânt.» În zilele când îi mergea bine, în zilele mândriei şi egoismului lui, Iona a uitat pe Domnul, sau să spunem probabil mai bine: atunci nu a luat în seamă pe Domnul. Dar acum, când talazurile şi valurile au venit asupra lui şi apele l-au înconjurat până la suflet, acum, când era la temeliile munţilor, când nu mai avea nici o speranţă, el spune: «Zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie.» Acum sufletul lui era epuizat. El nu mai cunoştea nici o sursă de ajutor, nu avea pe nici un om, pe care putea să spere. Nu era nimeni, spre care el putea să se îndrepte. Acum şi-a amintit de Domnul, şi s-a rugat. Nu era nici o altă speranţă, nici un alt drum, nimic pe care el îl putea face. Dar el nu numai s-a rugat, ci credinţa lui s-a ridicat din această „încăpere de rugăciune” ciudată, şi prin credinţă putea să privească până «în templul Tău cel sfânt» şi el a văzut că rugăciunea lui a pătruns acolo, înapoia perdelei, exact în prezenţa lui Dumnezeu.

   Probabil noi toţi am cunoscut ceva din această experienţă a lui Iona. Cine dintre noi nu ar fi încercat deja să ia în propriile mâini situaţia lui! Şi cânt totul a decurs greşit, când am ajuns la capăt cu înţelepciunea noastră, când sufletul nostru a devenit epuizat şi nu am mai văzut nici un drum, nici o speranţă, nici un plan, atunci ne-am amintit de Domnul, şi atunci ne-am rugat. Noi nu am meritat ca rugăciunea noastră să fie ascultată; căci ea a fost scoasă de la noi în momente de cea mai mare nevoie! Dar noi – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – am experimentat ca şi Iona, căci chiar şi atunci rugăciunea noastră a pătruns în templul Său cel sfânt.

   «Cei care se lipesc de idolii deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei.» S-ar putea ca Iona să fi observat pe corăbieri, când ei strigau fiecare la dumnezeul lui şi se plecau înaintea idolilor de nimic, sperau ajutor de la ei şi le făceau rugăciuni. Probabil atunci aceasta nu l-a atins prea mult. Te obişnuieşti cu astfel de lucruri. Într-o cântare în limba engleză se spune: „Păgânii în orbirea lor se pleacă înaintea lemnului şi pietrei.» Şi aceasta nu ne nelinişteşte câtuşi de puţin. Acum, în prezenţa Domnului, Dumnezeului lui, gândul la aşa ceva este foarte îngrozitor pentru sufletul lui Iona. El vede totul în lumina adevărată. El nu spune: „Este tot una cum aduc adorare ceilalţi, important este că ei o iau în serios.” O, nu, el cunoştea grozăvia închinării la idoli foarte bine şi a strigat: «Cei care se lipesc de idolii deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei.» Iona a avut parte aşa de mult de harul lui Dumnezeu, că gândul la opusul acelora care se bazează pe idolii de nimic, în loc să se îndrepte spre Dumnezeul adevărat, i-a făcut clar cât de diferit este totuşi rezultatul. Harul este prezent pentru toţi, sub premisa că ei se întorc la Domnul. Dar nimeni să nu se înşele, gândind că idolii de nimic, indiferent cât de sincer sunt veneraţi, vor putea aduce vreodată har păcătosului! Ce carte a harului este cartea Iona: har pentru Iona însuşi, har în mai multe ocazii decât una, har pentru corăbieri, har pentru oamenii şi animalele din Ninive!

   «Eu însă îţi voi aduce jertfe cu un strigăt de mulţumire, voi împlini jurămintele pe care le-am făcut.» Credinţa devine mai curajoasă. Acum Iona putea spune, că el va aduce jertfe cu strigăt de mulţumire. Cum putea el să spere la aşa ceva, când era încă în pântecele peştelui? Numai prin credinţă! Această jertfă de mulţumire este o jertfă de pace, aşa cum ea mai este numită. Era o jertfă de bună voie de un miros plăcut Domnului. Citim despre ea în Levitic 3 şi în Levitic 7,11-21 şi 28-36. În Levitic 7,12 găsim că ea este numită jertfă de mulţumire. Ea prezintă o parte deosebit de frumoasă a jertfei lui Hristos. Citim, că la această jertfă mai întâi Dumnezeu primea partea Lui proprie. După aceea preotul, cel care jertfea îşi primea partea lui. Şi Aaron îşi avea partea lui, şi era o parte şi pentru fiii lui Aaron. În final şi acela care aducea jertfa, îşi primea partea lui. Când noi aducem jertfa de mulţumire, ea este nu numai pentru Dumnezeu Însuşi un miros plăcut. Şi Hristos, ca Mare Preot, şi Hristos, ca Acela care S-a jertfit pe Sine Însuşi, are o parte din această jertfă. Familia lui Aaron, sfinţii lui Dumnezeu aici pe pământ, şi ei primesc o parte. Şi în cele din urmă, şi acela care a adus jertfa de mulţumire primeşte o parte din această jertfă. Fie ca noi toţi să aducem mai des jertfa de laudă şi de mulţumire!

   Iona, pe când încă se mai afla în pântecele peştelui, putea spune cu triumf: «Voi împlini jurămintele pe care le-am făcut.» Aceasta este credinţa adevărată. Şi corăbierii au făcut juruinţe, aşa că o parte deosebită era pentru Domnul, pentru Iona şi pentru ei înşişi. Dumnezeu a făcut aici încă o dată din cel ce mănâncă ce se mănâncă şi din cel tare dulceaţă (compară cu Judecători 14,14).

   Este ceva deosebit de frumos de văzut, cum credinţa lui Iona a crescut, în timp ce se ruga. Nu este deseori aşa? Deseori venim înaintea Domnului să ne rugăm aşa de trişti şi de apăsaţi, că noi putem veni numai cu suspine, pe care aproape că nu le putem îmbrăca în cuvinte. Dar când ne rugăm şi credinţa se îndreaptă spre Dumnezeu şi astfel străpunge toate talazurile, valurile şi furtunile de aici de pe pământ, atunci putem privi în strălucirea clară a prezenţei Sale. Aşa cum un sfânt, al cărui suflet era apăsat, a putut să spună când s-a rugat: «Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci încă Îl voi lăuda : El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.» (Psalm 42,11).

Acum vine întru-câtva punctul culminant al întregii rugăciuni. Este un strigăt măreţ: «Salvarea este de la Domnul.»

   Este ceva măreţ, când învăţăm aceasta. Atunci nu mai privim la oameni, care sunt slabi şi trecători. Îndreptaţi numai spre Dumnezeu, fără nici o rază de speranţă venită dintr-o altă sursă, singur, acolo jos în întuneric, acolo Iona a învăţat una din cele mai profunde şi mai mari lecţii, pe care un om o poate învăţa vreodată, şi aceasta este: Salvarea este la Domnul. Domnul în harul Său să ne ajute, ţie şi mie, să învăţăm tot mai mult din această învăţătură mare! Atunci Îl vom cunoaşte pe El Însuşi tot mai bine şi mai profund.

   Ce a rezultat din acest strigăt măreţ şi minunat? – Ce rezultă, când noi am învăţat o lecţie? Când noi ne-am depărtat de noi înşine şi de oameni şi am privit numai la Domnul?

   «Şi Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat.» De îndată ce Iona a învăţat cu adevărat că salvarea este la Domnul, Domnul a şi adus salvarea. Şi cum a exercitat-o El? Printr-un cuvânt. El a vorbit, şi peştele a ascultat. Noi am văzut deja, că furtuna a ascultat de cuvântul Lui, odată când ea trebuia să se ridice şi altă dată când a trebuit să se liniştească. Găsim acum că şi peştele mare devine ascultător. Singurul neascultător în cartea aceasta era Iona, un om, creatura cea mai înaltă a lui Dumnezeu, un bărbat, care era slujitorul şi profetul lui Dumnezeu – şi cu toate acestea el a avut curajul să fie neascultător. Acum Domnul a poruncit peştelui, şi peştele a ascultat. Multe ne amintesc cum a fost Domnul pe pământ ca Om. El putea spune furtunii: «Taci, amuţeşte!» sau o mulţime mare de peşti să vină în năvodul lui Petru, sau un peşte să vină cu o monedă în gură în undiţa lui Petru. Slăvile lui strălucesc în Vechiul Testament şi în Noul Testament. El este acelaşi. Har minunat, că El, ale cărui glorii sunt aşa de mari şi de strălucitoare, S-a plecat aşa de mult spre noi!

   Cuvântul adresat peştelui ne aminteşte de Psalmul 29, un Psalm, pe care Iona fără îndoială îl cunoştea bine. Probabil acest text a adus mângâiere şi speranţă în sufletul său, atunci când era la temeliile munţilor şi îşi amintea: «Domnul stăpâneşte peste potop şi Domnul stă ca împărat în veci» (Psalm 29,10). Probabil cel mai bine putem încheia gândurile noastre cu privire la acest capitol minunat, prin aceea că vom cita câteva versete din acest Psalm maiestetic.

«Glasul Domnului este peste ape; Dumnezeul slavei tună; Domnul este pe ape mari.

Glasul Domnului este puternic, glasul Domnului este plin de măreţie.

Glasul Domnului sfărâmă cedrii; Domnul sfărâmă cedrii Libanului şi-l face să sară ca un viţel; şi Libanul şi Sirionul sar ca un zimbru tânăr.

Glasul Domnului varsă flăcări de foc.

Glasul Domnului cutremură pustia; Domnul cutremură deşertul Cades.

Glasul Domnului face pe căprioare să nască; El despoaie pădurile; în templul Său totul strigă „Slavă!”

Domnul stăpâneşte peste potop şi Domnul stă ca împărat în veci.

Domnul va da tărie poporului Său, Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace.»

   Este glasul acestui Minunat – glasul Său ca bun păstor – pe care îl cunoaştem şi îl iubim. Ajută-ne, Păstor bun, să Te urmăm totdeauna, să ascultăm totdeauna de glasul Tău!

Capitolul 3 – Iona predică

   Deseori Scriptura tace, acolo unde noi am vrea cu plăcere ca ea să vorbească. Un astfel de timp este un gol (dacă avem voie să folosim acest cuvânt) între capitolul al doilea şi capitolul al treilea al cărţii Iona. Cât de mult am dori noi să ştim, unde l-a aruncat peştele mare pe Iona! S-a întors el, după experienţa lui ciudată şi tristă, la Gat-Hefer? Misiunea, pe care Dumnezeu i-a dat-o a doua oară, a fost dată imediat după ce peştele l-a aruncat pe Iona, sau a trecut probabil o perioadă de timp remarcabilă? La niciuna din aceste întrebări nu putem răspunde. Şi este fără rost din partea noastră să le punem, tot aşa de inutil cum ar fi dacă am vrea să aflăm ceva despre aceste lucruri. Ştim că Dumnezeu ne-a făcut cunoscut în Cuvântul Său tot ce noi trebuie să ştim. Şi noi putem deseori să învăţăm din tăcerea Scripturii tot aşa de bine ca şi din ceea ce ea ne revelează.

   Probabil privirea noastră este îndreptată în acest caz mai mult spre planul lui Dumnezeu, o atenţionare adresată cetăţii mari şi rele Ninive, că va fi judecată. Eşecul omului, chiar şi al unui slujitor al lui Dumnezeu, nu poate determina pe Domnul să schimbe planurile Sale de har. Ce mângâiere pentru sufletul nostru se cuprinde în acest gând! Nu, că el trebuie să ne facă uşuratici; nicidecum aşa ceva! Dimpotrivă: dacă ne este clar, că este vorba de lucrarea Sa şi că totul depinde de El, aceasta ar trebui să ne dea o încredere profundă şi deplină în Acela în care ne încredem şi Căruia Îi slujim. Cu siguranţă El va îndeplini ce Şi-a propus. Chiar dacă noi probabil vom eşua, El nu eşuează.

    «Şi cuvântul Domnului a venit a doua oară la Iona, spunând: „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da”!» Putem presupune, că Iona a fost foarte smerit când s-a regăsit aruncat pe ţărm şi stătea pe pământ uscat. Nu trebuie să ne îndoim, că el era gata să plătească ceea ce a promis solemn că va jertfi. Consta jurământul în aceea, că el va merge acolo unde Dumnezeu voia să-l trimită? Noi nu putem răspunde la această întrebare.

   Să ne gândim la istoria lui Ioan-Marcu din Noul Testament! Şi el era un slujitor al Domnului, care s-a retras din lucrarea pe care a primit-o s-o facă. Probabil el a fost exclus pentru douăzeci de ani de la această lucrare şi pus deoparte. Aceasta ne lasă să recunoaştem mai clar cât de serios era în ochii Stăpânului său ceea ce Iona a făcut.

   Pentru noi, care probabil de asemenea ne-am retras de la o lucrare, pe care Domnul ne-a dat-o, versetul 1 al capitolului 3 din cartea Iona ne poate fi de o mare mângâiere. Chiar dacă noi ne bazăm pe harul lui Dumnezeu, care a salvat pe slujitorul Său rebel de la o moarte îngrozitoare, care îl ameninţa, ne-am aştepta foarte puţin ca Domnul să-i dea o a doua ocazie să execute lucrarea Sa. Dar aşa este harul lui Dumnezeu. Domnul a salvat nu numai pe slujitorul Lui de la moarte, ci El l-a învăţat cu răbdare lecţia pe care el trebuia s-o înveţe. El l-a salvat, l-a iertat şi l-a echipat mai mult ca înainte prin această lecţie nouă. Apoi Domnul l-a trimis încă o dată cu acelaşi mesaj, pe care mai înainte el nu voia să-l spună.

   Harul nespus de mare al lui Dumnezeu, care i s-a arătat în această misiune nouă, trebuie să fi mişcat inima lui Iona. Acest gând trebuie să-i fi venit mereu în minte în căinţa lui profundă: „O, cât de bucuros aş fi, dacă aş putea arăta autenticitatea căinţei mele, prin aceea că aş primi din nou ocazia să transmit acest mesaj, pe care odinioară nu voiam să-l spun!” Iona, slujitorul neascultător, a devenit slujitorul ascultător. Domnul l-a luat din nou şi i-a oferit din nou ocazia să lucreze în continuare în slujba pe care odinioară a refuzat-o. Gândesc, că cei mai mulţi slujitori ai aceluiaşi Domn pot găsi mângâiere, speranţă şi încurajare în istoria acestui slujitor rebel.

   Misiunea lui Iona a rămas în mare măsură aceeaşi. Iniţial ea era: «Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei; căci răutatea ei s-a suit până la Mine!» Acum aceasta este: «Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da!» Mesajul a devenit acum puțin mai concret, însă el nu mai conţine ca prima dată cauza atenţionării. Profetul însuşi s-a dovedit nedemn de „caracterul confidenţial” pe care îl conţinea prima poruncă. Era asemănător cu ceea ce se spune în Psalmul 103,7: «El Şi-a arătat căile Sale lui Moise şi lucrările Sale fiilor lui Israel.» Primul mesaj spunea ceva despre căile lui Dumnezeu, el făcea cunoscut motivul faptelor Sale. A doua oară nu a mai fost dată o astfel de explicaţie, şi era cerută ascultarea simplă, necondiţionată. Aceasta era corect, căci prorocul a eşuat acolo unde era vorba de ascultare. Misiunea a doua îi oferea posibilitatea să arate că el era gata să asculte, fără să i se dea vre-o justificare.

   Cât de importante sunt pentru noi aceste ultime cuvinte: «Vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da!» Cât de des sunt ispitiţi aceia dintre noi care predică, să spună ce vor ei. Probabil în trecut Domnul a binecuvântat anumite teme, şi nouă ne place să le reluăm, în loc să fim atenţi la ceea ce probabil El vrea să ne spună. Sunt unii, care au anumite teme, pe care mereu le reiau. Aceasta probabil îi scuteşte de efortul legat de teme noi. Alţii se laudă, că ei niciodată nu predică de două ori despre aceeaşi temă. Cât de cu totul altfel este la Iona! El avea numai o predică, şi el a predicat-o mereu, zi după zi, până la sfârşit. «Strigarea pe care ţi-o voi da!» - această expresie cuprinde totul şi pentru un predicator şi mesager de astăzi. Domnul să ne dea urechea liniştită, ascultătoare, care este gata să asculte ce spune El, atât cu privire la temă cât şi cu privire la locul unde noi trebuie să spunem ceva.

   «Şi Iona s-a sculat şi s-a dus la Ninive, după cuvântul Domnului.» Acum nu a mai fost nici o amânare. Nici nu se mai punea întrebarea, dacă Iona voia sau nu voia să meargă. El a primit porunca Sa să meargă şi el s-a dus. Aşa trebuie să fie. Iona nu a spus, ceea ce noi cu plăcere uneori am obiecta: „Eu nu am aptitudinea. Nu sunt demn pentru o sarcină aşa de înaltă şi de sfântă, am eşuat aşa de îngrozitor în trecut. Trimite pe altcineva.” Chiar şi Moise putea avea gânduri de felul acesta, dar ele nu I-au plăcut lui Dumnezeu. Ele nici nu onorează pe Dumnezeu şi în afară de aceasta nu dovedesc adevărată smerenie din partea slujitorului. «Cine vorbeşte de la sine însuşi caută slava lui însuşi» (Ioan 7,18); şi cu adevărat, este eul propriu, instanţa proprie, spre care sunt îndreptaţi ochii noştri în toate aceste scuze. Noi trebuie să ne îndreptăm privirea numai spre Dumnezeu. Când El ne trimite, atunci totul este bine. Atunci putem merge bucuroşi, fără frică şi fără întrebări. Însă vai de acela care merge, fără să fie trimis de El! Domnul trebuia să spună despre alţi proroci: «Eu n-am trimis pe proroci aceştia, şi totuşi ei au alergat; nu le-am vorbit, şi totuşi au prorocit» (Ieremia 23,21). Să ne ferim de o astfel de lucrare, care simulează a fi făcută în Numele Domnului! Noi toţi trebuie să punem pe inimă aceste atenţionări.

   «Şi Ninive era o cetate foarte mare cât o călătorie de trei zile.»  Ea se întindea mult, avea o populaţie mare şi era centrul celui mai important comerţ al lumii. Bogăţia ei consta nu numai în schimb de mărfuri. Ninive era o cetate a sângelui, plină de minciună şi violenţă (Naum 3,1): ea jefuia popoarele vecine. Prorocul Naum compară Ninive cu o familie de lei, care îşi umplu vizuinile de pradă şi culcuşurile cu ce răpesc (Naum 2,11-12). În acelaşi timp cetatea era foarte întărită. Zidurile ei colosale, o sută de picioare înălţime, cu cele 1500 de turnuri ale lor ofereau apărare împotriva tuturor vrăjmaşilor. Cetatea trebuie să fi avut o circumferinţă de mai mult de şaizeci de kilometri.

   «Şi Iona a început să pătrundă în oraş, cale de o zi, strigând şi zicând: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi răsturnată.”» Călătoria lungă şi obositoare de la Canaan la Ninive se sfârşise. Ştim că Ezra a avut nevoie de aproape patru luni să facă o călătorie asemănătoare (Ezra 7,9), şi noi putem presupune, că şi Iona a fost tot cam atât în călătorie. Toate detaliile sunt lăsate la o parte, călătoria nici nu este amintită. Este ca şi cum Duhul lui Dumnezeu ar avea un singur subiect înaintea Sa, şi acesta este: să ne relateze despre atenţionarea care a fost trimisă cetăţii Ninive. Slujitorul şi experienţele lui rămân în afara unghiului de vedere al cărţii.

   Noi putem înţelege pe Iona, cum a intrat în această cetate mare. Palatul impunător, animalele înaripate şi alte minuni ale acestei cetăţi vechi nu sunt poveşti, noi putem astăzi să vedem toate acestea în muzee. Putem presupune că Iona a privit un asemenea animal şi probabil a predicat stând la umbra lui. Iona era viteaz. El a mers prin această cetate mare şi nu a strigat altceva, decât numai atenţionarea sa cu privire la nimicire: «Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi răsturnată.» Cu siguranţă oamenii s-au adunat în grabă şi probabil el s-a oprit în pragul unei uşi, s-a urcat pe ceva mai sus şi şi-a reluat cu toată seriozitatea mesajul îngrozitor din partea lui Dumnezeu: «Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi răsturnată.» Nu ştim dacă el a adăugat ceea ce i s-a spus în primul mesaj, şi anume: «căci răutatea ei s-a suit până la Mine». Dar ştim că poporul din Ninive a recunoscut justețea şi seriozitatea acestui mesaj. Ei au înţeles pe deplin că păcatele lor erau cauza judecăţii care va veni. Nu era nici o indiferenţă, nici o batjocură şi nici o prigoană împotriva acestui om străin. Purta faţa lui încă urmele celor trei zile petrecute în pântecele peştelui mare? Fără îndoială aşa era. Aceste zile şi-au pus amprenta şi pe comportarea sa; după o asemenea experienţă nu mai este posibilă o comportare uşuratică. Iona nu a făcut nici un efort, ca să facă predica sa interesantă pentru ascultătorii lui. El nu avea nevoie nici de muzică şi nici de oratorie. Nu avea nevoie de o clădire frumoasă, în care să predice. Probabil că predica lui a fost cea mai scurtă predică care a existat vreodată, dar şi cea mai eficientă: toată cetatea s-a întors la Dumnezeu prin ea. Încăperea în care el a predicat erau străzile din Ninive, şi acoperişul ei era cerul. Dar toţi, începând de la împărat pe tronul său şi până la animalele din cetate, au auzit şi au fost mişcaţi de predică. O, dacă noi predicatorii moderni am avea în comportarea noastră mai mult din Iona! Dacă am pătrunde mai profund în ceea ce înseamnă să fi mort împreună cu Hristos şi înviat împreună cu El, atunci aceasta s-ar vedea în toată viaţa noastră, da, chiar şi pe faţa noastră, şi mesajul nostru ar avea o greutate mai mare, decât deseori se vede că are!

   Este demn de remarcat, că în Ninive era o tradiţie veche: un mesager străin ar fi fost trimis în mai multe ocazii de zei, şi anume el ar fi venit pe mare. Mesagerul din această poveste era probabil originalul pentru zeul Dagon, care avea capul unui om şi trunchiul unui peşte (compară cu 1 Samuel 5,4). Cuvântul ebraic „dagon” înseamnă „peşte”. Cu toate că chipul lui Dagon era venerat la filisteni, el îşi avea originea foarte probabil în Asiria, a cărei capitală era Ninive. Este posibil, ca Dumnezeu să fi permis ca această poveste foarte cunoscută să mişte inima locuitorilor din Ninive aşa fel ca ei să asculte pe profet, care cu puţin timp înainte şi într-un mod aşa de neobişnuit a venit din mare (compară cu aceasta: A. H. Layard, Ninive and its remains). Un exemplu modern pentru felul cum Dumnezeu foloseşte tradiţia, ca să-Şi împlinească planurile Lui de binecuvântare, putem vedea probabil în exemplul seminţiei Karisch din Burma. Ei au fost învăţaţi să aştepte pe fratele lor mai tânăr alb, care le va aduce o carte de mult pierdută. Ei trebuiau să primească această carte şi pe cei care vor aduce această carte. Acesta a fost motivul pentru care aşa de mulţi karer au fost călăuziţi să devină creştini.

   «Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post şi s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei mai mici. Cuvântul a ajuns la împăratul din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, şi-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac şi s-a aşezat în cenuşă.» Ce rezultat uimitor al unei predici aşa de scurte! Toate au avut loc, din cauză că oamenii din Ninive au crezut pe Dumnezeu. Ei L-au crezut pe cuvânt. O, de ar face la fel poporul din China, poporul din Anglia şi popoarele din celelalte ţări! Din păcate cele mai multe mesaje serioase din partea lui Dumnezeu sunt astăzi date la o parte, fără să se ia în seamă, şi sunt aruncate, ca şi cum ar fi total lipsite de importanţă. Adevărul trist, chiar foarte trist, de astăzi este, că oamenii nu cred pe Dumnezeu. Mesajul serios al lui Iona pentru Ninive era unul din cele trei atenţionări, pe care Dumnezeu le-a trimis acestei cetăţi. Cea de-a doua atenţionare a trimis-o cu aproximativ 150 de ani mai târziu prin profetul Naum şi a treia câţiva ani mai târziu după aceea prin profetul Ţefania. Ultimele două atenţionări nu au fost luate în seamă de cetatea mândră, puternică. Ştim că judecata, care a ameninţat aşa de mult timp şi care totuşi a fost amânată aşa de mult, în cele din urmă a venit cu toată grozăvia ei, aşa cum a fost prorocită atât de exact în Scriptură.

   Este aceasta probabil un tablou în miniatură al oraşelor de astăzi? Cât de multe atenţionări a trimis Dumnezeu în harul Său ţărilor noastre vinovate, şi cât de puţin am imitat noi pe oamenii din Ninive în răspunsul lor la mesajul lui Iona! Ce ar fi, dacă astăzi oraşele din Europa, Asia şi America ar crede în Dumnezeu, ar crede Cuvântul Său şi s-ar întoarce la El, aşa cum au făcut împăratul şi locuitorii acelei mari cetăţi păgâne? Tot aşa de sigur cum credinţa simplă a locuitorilor din Ninive a adus atunci salvarea cetăţii lor, credinţa adevărată în Dumnezeu şi întoarcerea la El va aduce şi astăzi salvarea. Noi nu trebuie să ne ruşinăm să credem pe Dumnezeu; dimpotrivă ar trebui să ne ruşinăm că nu-L credem. Postul, sacul, cenuşa nu erau lucruri din cauza cărora să te ruşinezi. Erau cel mult păcatele lor, de care locuitorii din Ninive trebuiau să se ruşineze.

   Îmi imaginez cu plăcere pe împăratul din Ninive. Să-l privim cum a primit mesajul predicat de acest străin ciudat în toate aceste zile în cetatea lui! «Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi răsturnată.» Îl va costa moartea pe acest profet ciudat, din cauza acestor lucruri nemaiauzite? Nicidecum! Împăratul a crezut mesajul. Să-l privim cum cu capul plecat se coboară de pe tronul lui! El ştia foarte bine, că el şi poporul lui au meritat această judecată. De aceea s-a dezbrăcat de îmbrăcămintea lui regală şi şi-a dat coroana jos. Ştim că un păcătos care se căieşte provoacă bucurie îngerilor lui Dumnezeu. Ce bucurie trebuie să fi provocat în cer, ce a făcut împăratul păgân, al cărui nume nici nu-l cunoaştem! Şi nu era numai împăratul, erau toţi locuitorii din Ninive – nu putem spune cât de mulţi au fost, dar ştim că acolo trăiau o sută douăzeci de mii de copii mici, care erau prea tineri, ca să poată deosebi mâna dreaptă de cea stângă. Şi aceşti micuţi au îmbrăcat saci. Ce bucurie trebuie să fi fost în cer despre aceşti sute de mii din Ninive, care posteau, s-au îmbrăcat în sac şi prin aceasta au arătat căinţa lor înaintea lui Dumnezeu!

   Dar aceasta nu era tot ce a făcut împăratul. Să ascultăm în continuare: «Şi a trimis să se dea de ştire în Ninive, din porunca împăratului şi mai-marilor lui, spunând: „Oamenii şi vitele, cirezile şi turmele să nu guste nimic, să nu pască şi nici să nu bea apă! Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele lor de violenţă de care le sunt pline mâinile! Cine ştie dacă Dumnezeu nu Se va întoarce şi nu Se va căi şi dacă nu-Şi va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim”!» Sacul şi postul erau potrivite să arate clar veridicitatea căinţei lor profunde. Dar mult mai important trebuie să fi fost în ochii lui Dumnezeu îndemnul împăratului: «să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele lor de violenţă de care le sunt pline mâinile!» Lucrarea măreaţă din Ninive a început cu credinţă. Dar credinţa fără fapte este moartă. Aceşti oameni din Ninive au respectat ordinea corectă: mai întâi credinţa, apoi faptele. Dacă ei nu ar fi crezut pe Dumnezeu, atunci niciodată nu s-ar fi căit. Credinţa dă naştere la căinţă. Şi ce este căinţa? Ea înseamnă: gândeşte-te încă o dată. Ea ne spune acelaşi lucru, pe care noi l-am citit deja în cartea Iona. Oamenii de atunci erau foarte mulţumiţi în viaţa lor păcătoasă normală – „nu mai răi decât ceilalţi”, au  spus probabil. Dar când au auzit despre distrugerea care era gata să aibă loc, ei au crezut. În lumina judecăţii care va veni şi-au văzut viaţa în toată grozăvia ei, aşa cum o vedea Dumnezeu. Ei nu s-au scuzat şi nu s-au dezvinovăţit; dimpotrivă, au ales partea lui Dumnezeu împotriva lor înşişi. Aceasta este căinţa adevărată.

   Deci mai întâi a venit credinţa, apoi căinţa. Profunzimea şi realitatea căinţei s-a arătat în post, în sac, în cenuşă, şi anume la toţi, de la cel mai neînsemnat şi până la cel cu mai mare vază în Ninive. Da, chiar şi animalele erau îmbrăcate cu saci în acele zile. Şi Dumnezeu ia cunoştinţă de aceasta: El aminteşte animalele, atunci când îi spune lui Iona motivele Sale pentru care El arată har cetăţii vinovate.

   Apoi, după căinţă (sau probabil ar trebui să spunem mai bine: ca parte a căinței) a urmat îndepărtarea de calea rea cu porunca: «să strige cu putere către Dumnezeu». Strigătul Sodomei şi Gomorei era mare, spune Dumnezeu (Geneza 18,20), dar era un strigăt care aducea judecata asupra lor. Cât de cu totul altfel era acest strigăt, care s-a ridicat spre Dumnezeu din aproape un milion de inimi şi limbi din Ninive! Ce muzică trebuie să fi fost în cer acest strigăt! Ne amintim, că acesta nu este nicidecum primul strigăt după ajutor, despre care citim în această carte mică. Am văzut deja că şi corăbierii păgâni au strigat către idolii lor falşi şi cât de nefolositor a fost acest strigăt. Am văzut apoi, că ei au rugat pe Iona să strige la Dumnezeul lui: «Poate că Dumnezeu va voi să se gândească la noi, şi nu vom pieri» (Iona 1,6). Am auzit şi pe Iona însuşi spunând: «În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul, și El m-a ascultat» (Iona 2,2), şi mai departe: «Rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în Templul Tău cel sfânt» (Iona 2,7). Am văzut apoi cum corăbierii păgâni nu au mai strigat tare, cum absolut deloc nu au mai chemat zeii lor falşi şi cum s-au îndreptat simplu spre Dumnezeul lui Iona, ca spre o fiinţă necunoscută; şi noi am auzit acest strigăt amar: «Doamne, Te rugăm nu ne pierde pentru viaţa omului acestuia şi nu ne împovăra cu sânge nevinovat! Căci Tu, Doamne, ai făcut cum Ţi-a plăcut.» (Iona 1,14). Fiecare din aceste strigăte a fost auzit şi i s-a dat răspuns. Să rămână acest strigăt puternic din Ninive, care venea de la împărat şi de la toţi supuşii lui, ne luat în seamă? Imposibil! Cuvântul lui Dumnezeu spune atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament: «Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit» (Ioel 2,32, citat în Romani 10,13). Într-un alt loc se spune: «Să se lase cel rău de calea lui şi omul nedrept de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.» (Isaia 55.7) Ce exemplu strălucitor despre adevărul acestui verset ne dă cetatea Ninive! Şi oamenii, care în zilele noastre sunt în mare necaz, vor trăi cât de adevărate sunt aceste cuvinte, numai dacă ar vrea să încerce să le primească cu toată seriozitatea.

   «Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care se hotărâse să li-l facă şi nu l-a făcut.» Dumnezeu a văzut faptele lor. Credinţa fără fapte este moartă, spune Iacov 2,26. Dar nu a văzut Dumnezeu mai întâi credinţa lor? Desigur! Dar faptele erau faţă de toţi oamenii dovada vizibilă a credinţei lor. Noi toţi ar trebui să luăm bine seama la acest verset. Prea des suntem mulţumiţi cu pretinsa noastră credinţă (Iacov 2,14); dar întrebarea, pe care Dumnezeu ne-o pune, este: «Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?» Gândesc că fiecare din noi ar face bine să ia seama să avem fapte care lasă să se recunoască credinţa noastră. Scrisoarea către Romani şi scrisoarea către Galateni arată clar, că un om este socotit îndreptăţit în ochii lui Dumnezeu prin credinţă şi nu prin fapte. «Nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui prin faptele legii» (Romani 3,20). «Celui ce nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa îi este socotită ca dreptate» (Romani 4,5). «… ştim că omul nu este îndreptăţit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos» (Galateni 2,16).

   Şi scrisoarea lui Iacov este inspirată de Dumnezeu, şi ea arată pe deplin clar, că faptele trebuie să fie prezente – nu ca să ne îndreptăţească sau să ne salveze (aceasta poate avea loc exclusiv prin credinţă), ci pentru că credinţa adevărată aduce totdeauna roade, care se arată prin fapte. Odată am venit acasă seara de la lucru. Am văzut cum la o casă de pe o stradă lăturalnică îngustă ieşeau flăcări din acoperişul acoperit cu papură. Am alergat într-acolo, am alergat prin grădină, şi fără să mai aştept ca să bat la uşă, m-am năpustit înăuntru şi am strigat: „Vă arde casa!” Un om a coborât comod treptele. Avea o ţigară în gură, m-a privit foarte uluit şi m-a întrebat, de ce fac aşa gălăgie în casa lui. Am strigat iarăşi: „Vă arde casa!” Dar el niciun pic nu m-a luat în seamă. Evident gândea că eu sunt un nebun. El nu credea. Câteva minute mai târziu, când el a descoperit că eu am spus adevărul, s-a speriat groaznic. Atunci faptele lui au arătat credinţa lui. Dacă ar fi crezut cuvintele mele, când i-am spus prima dată, şi dacă atunci ar fi avut credinţă, atunci s-ar fi îngrozit imediat. Faptul că lipseau faptele, dovedea că el nu avea credinţă.

   Tot aşa este şi astăzi. Pretutindeni oamenii merg la pierzare. Ei merg la biserică, au acasă o Biblie şi mărturisesc că ei cred în Dumnezeu, dar în faptele lor Îl tăgăduiesc; ei nu au o credinţă adevărată. Dacă ar avea-o, ea s-ar arăta cu siguranţă în faptele lor. «După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.» (Iacov 2,26) «Vedeţi că omul este îndreptăţit prin fapte, şi nu numai prin credinţă» (Iacov 2,24). Un om poate fi îndreptăţit înaintea semenilor lui numai prin fapte, căci nici un om nu poate privi în inima altuia. Oamenii pot să-şi dea cu părerea despre cineva numai pe baza faptelor, dacă cineva are credinţă, sau nu are. Iona 3,10 este un exemplu despre o cetate care, în măsura în care oamenii pot vedea aceasta, prin faptele ei a fost îndreptăţită în ochii lui Dumnezeu.

   În zilele noastre se predică o Evanghelie deplină şi clară în măsura în care se accentuează că numai prin credinţa în Domnul nostru Isus Hristos devii mântuit. Noi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar uneori mă tem, că adevărul nu este prezentat totdeauna clar. Trebuie să fie prezent un echilibru între credinţă şi fapte. Uităm aşa de uşor, că la noi trebuie să fie ca la Avraam: «Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită.» (Iacov 2,22) Doresc ca aceasta să fie absolut clar. Nu este aşa, că noi suntem mântuiţi parţial prin credinţă şi parţial prin fapte. Nu, noi suntem mântuiţi numai prin credinţă, prin credinţa în Domnul nostru Isus Hristos. Dar dacă credinţa adevărată este prezentă, atunci este total imposibil ca aceasta să nu fie însoţită de fapte. Faptele sunt numai rezultatul exterior al credinţei lăuntrice. Credinţa ne mântuieşte; faptele dau dovada că noi avem cu adevărat credinţă.

   Cât de frumos este prezentat aceasta în istoria cetăţii Ninive şi a împăratului ei! Cu respect zis – ar fi fost total imposibil pentru Dumnezeu să facă altceva decât să arate har faţă de marea cetate vinovată. Faptele ei vorbeau clar despre credinţa pe care ea o avea.

  Fie că este vorba de un singur om, de o cetate sau de un popor – dacă acolo este o adevărată întoarcere la Dumnezeu, aşa cum a fost în Ninive, atunci este imposibil ca Dumnezeu să nu arate har şi să ierte pe deplin. Căci altfel El Însuşi nu ar fi credincios faţă de Sine Însuşi. «Tu eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău.»

Capitolul 4 – Iona este foarte mânios

   Am urmărit în această carte lucrarea frumoasă a Duhului lui Dumnezeu, cum El se preocupă cu oamenii, ca să-i aducă pe deplin la întoarcere la Dumnezeu. Am văzut, că corăbierii păgâni s-au întors de la idolii lor la Dumnezeul adevărat şi viu. Am văzut în continuare cum profetul egoist şi neascultător s-a întors de pe drumul său spre vest la Tars şi a fost determinat să meargă în direcţie opusă la Ninive. Am studiat pe împărat şi poporul din Ninive, cum s-au întors de pe căile lor greşite şi în smerenie profundă şi căinţă au căutat pe Dumnezeul care le-a trimis pe profetul Iona.

   Cele trei capitole, pe care le-am studiat până acum, sunt ca o invitaţie a Domnului adresată nouă, să ne bucurăm împreună cu El: „Bucură-te împreună cu Mine, căci am găsit ce era pierdut” (Luca 15,6.9). Dacă inimile noastre sunt cu adevărat armonizate cu bucuria cerului, atunci nu vom putea altfel: ne vom bucura nespus de mult, când vedem, că aşa de mulţi păcătoşi se căiesc.

   Urmează apoi capitolul patru. El pare să fie în total dezacord, ai impresia că locul lui nu este nicidecum aici şi că ar fi un final complet greşit al acestei cărţi. Dar dacă vom privi mai exact acest capitol scurt, va trebui să recunoaştem, că harul lui Dumnezeu, care luminează pretutindeni în această carte, străluceşte aici aproape mai mult decât oriunde. Domnul să ne deschidă ochii, ca să-L vedem pe El Însuşi, atunci când vom medita la ultimele versete ale acestei istorisiri!

   Aşa cum am constatat deja, capitolele, pe care le-am studiat până acum, sunt ca o strigare a Domnului Însuşi, să ne bucurăm împreună cu El de păcătoşii care se căiesc. Noi am presupune, că dintre toţi aceia care sunt chemaţi să ia parte la bucuria cerului, niciunul nu s-a bucurat aşa de mult ca profetul Iona. Ar trebui de fapt să presupunem că gura lui era plină de strigăte de bucurie şi limba de cântări de veselie (Psalm 126,2), atunci când a văzut harul lui Dumnezeu, care a schimbat propriile lui păcate într-o binecuvântare aşa de mare, că tot echipajul corabiei s-a întors la Domnul. După aceea Domnul a onorat pe slujitorul Lui, prin aceea că, cu tot eşecul lui, l-a lăsat să devină mijlocul prin care toată cetatea Ninive s-a întors la Dumnezeu. De fapt el ar fi trebuit să fie un om vesel. Dar nu era aşa.

   «Lucrul acesta n-a plăcut deloc lui Iona şi s-a mâniat.» Ce fel de stare este aceasta pentru un profet al Domnului, pentru unul care tocmai a fost instrumentul în mâna Domnului pentru o lucrare aşa de mare! Pe cine s-a supărat şi s-a mâniat el aşa de tare? Este rău să spunem aceasta: pe Domnul Însuşi. Şi de ce a fost el supărat şi mânios? Deoarece Domnul nu a distrus cetatea Ninive, ci a arătat har acestor păcătoşi care s-au căit. Dacă a fost vreodată cineva, care să fi avut nevoie de harul Domnului, atunci acesta era Iona însuşi, atunci când el era în pântecele peştelui mare. Lui i-a fost arătat acest har. Dar acum era supărat, că alţi primeau ceea ce el avea aşa de mare nevoie şi ceea ce i s-a dat din belşug.

   Aceasta ne aminteşte de fiul mai mare din evanghelia după Luca 15: «Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre în casă.» Mânios, pe cine? Pe tatăl său s-a mâniat. Şi de ce? Deoarece tatăl a reprimit pe fratele care s-a căit şi nu a spus nici un cuvânt despre păcatele acestuia; deoarece el a arătat har în loc de judecată. Astfel fratele mai mare s-a mâniat şi nu a vrut să intre în casă. Probabil el a crezut că în felul acesta va putea jigni pe fratele lui. Dar în realitate era tatăl său care a fost jignit prin aceasta.

   Nu vedem noi în aceşti doi oameni tabloul nostru propriu? Cine nu a trăit deja, că un frate s-a supărat şi nu a vrut să intre la ora de adunare din cauza unei chestiuni, pe care el nu a considerat-o bună! Probabil el a crezut, că prin aceasta va putea demonstra, că el este foarte supărat şi foarte mânios pe un anumit frate. Dar în realitate jignirea era îndreptată spre Domnul lui. Căci cine este punctul central, atunci când noi ne strângem? Din pricina cui participăm noi la serviciile divine? Sunt fraţii noştri, sau este Domnul?

   Întreaga scenă din Iona 4 este aşa de tristă şi neobişnuită – şi totuşi, dacă privim în inimile noastre proprii, atunci ştim foarte bine, că acest capitol 4 este foarte apropiat de viaţă. Iona simţea că prestigiul lui de profet dispăruse. El a prorocit, că în patruzeci de zile Ninive va fi răsturnată, şi acum Dumnezeu s-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă şi nu l-a făcut. Avertismentul lui Iona nu s-a dovedit a fi adevărat. Cât de des nu am fost posomorâţi, ne-am supărat şi am devenit mânioşi, ca şi Iona, cu privire la ceva, pe care Dumnezeu Însuşi l-a permis să vină în viaţa noastră, dar despre care noi simţeam că lezează prestigiul nostru! Dacă mă uit la mine însumi şi nu la Dumnezeu, atunci voi deveni foarte mare şi important în ochii mei.

   Să ascultăm rugăciunea lui Iona, şi să numărăm de câte ori vorbeşte despre sine însuşi! «S-a rugat Domnului şi a zis: „Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur, fugind la Tarsis. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău! Acum, Doamne, Te rog ia-mi viaţa, căci mai bine este pentru mine să mor decât să trăiesc”!» De zece ori vorbeşte Iona aici despre sine însuşi. Cât de mult ne aminteşte aceasta iarăşi de fratele mai mare din Luca 15: «Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am călcat vreo poruncă; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied ca să mă înveselesc cu prietenii mei.» Amândoi au acelaşi lucru înaintea ochilor: pe sine însuşi, eul demn de urât – eul, care la scriitor, la cititor şi la Iona rămâne totdeauna acelaşi.

   S-ar putea crede, că o astfel de experienţă ca aceasta, pe care a avut-o Iona puţin mai înainte, a înlăturat natura veche a profetului, da, ar fi distrus-o (aşa cum încearcă unii să ne convingă). Din păcate ea era în Iona tot aşa de tare, cum a fost dintotdeauna. Ea se manifestă printr-o erupţie de proastă dispoziţie, aşa cum noi, tu şi eu, cu siguranţă am constat-o la noi înşine. Aceasta ne spune cu toată puterea şi autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, că învăţătura cu privire la distrugerea naturii vechi, învăţătura despre lipsa de păcat nu este altceva decât un mit, o minciună a diavolului, ca să înşele pe oameni. Dacă a fost vreodată un om care să fi trăit experienţa, că „Iona” cel vechi a murit şi acum trăieşte numai „Iona” cel nou, atunci acesta este profetul nostru. Însă capitolul 4 ne lasă să vedem, că şi vechiul Iona era acum tot aşa de viu, cum a fost dintotdeauna. Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la noi. Iona este o mărturie puternică despre adevărul cuvântului: «Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi» (1 Ioan 1,8).

   «Lucrul acesta n-a plăcut deloc lui Iona şi s-a mâniat. S-a rugat Domnului…». Supărarea şi mânia nu sunt un început foarte bun pentru rugăciune, şi probabil nu trebuie să ne mirăm când auzim ce se roagă. Cu toate că Iona şi-a îndreptat cuvintele spre Dumnezeu, este foarte evident că în această rugăciune el a privit numai la sine; şi el avea plăcere să aducă jigniri. Ne amintim, că aceasta nu era prima rugăciune a lui Iona, pe care noi o auzim. Cât de cu totul altfel este aceasta decât aceea pe care el a înălţat-o spre Dumnezeu din pântecele peştelui mare! Acolo ochii lui erau îndreptaţi spre muntele sfânt al lui Dumnezeu; nu mai privea la sine însuşi, ci la Dumnezeu. Acum nu mai privea la Dumnezeu, ci la sine însuşi. Este posibil ca şi noi să ne fi rugat având o asemenea stare sufletească. Probabil ne-am dus la Dumnezeu, ca să ne plângem sau să acuzăm, în loc să cerem. Este posibil să privim la noi înşine sau la fraţii din jurul nostru, în loc să ne ridicăm ochii spre cer, aşa cum a făcut Domnul nostru, atunci când S-a rugat (Ioan 17,1). Ceea ce noi vedem în jurul nostru, aproape cu siguranţă ne va supăra şi ne va mânia.

   Să ne îndreptăm atenţia spre rugăciunea lui Iona! Numai harul putea să numească aceasta rugăciune. Vom vedea, că numai puţin din aceasta se potriveşte unei adevărate rugăciuni. Iona începe: «Ah, Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea?» Aceasta este o întrebare, şi nu o rugăciune – în afară de aceasta, este o întrebare, pe care el o adresează Domnului, ca să se îndreptăţească tocmai cu privire la acel păcat care a adus asupra lui o disciplinare aşa de îngrozitoare. Noi am presupus însă, că el s-a căit cu adevărat din cauza acestui păcat! Şi acum aceste exprimări: cuvintele mele, ţara mea! Nu recunoaştem în acestea mândria lui Iona cu privire la sine însuşi şi la o anumită ţară? Suntem noi cumva mai buni? Cine dintre noi nu vorbeşte cu mare plăcere despre sine însuşi, repetă ce ar fi „vorbirea mea”, povesteşte, „ce am zis eu”, şi dovedeşte, că „eu am avut tocmai dreptate”. În locul lui Iona toate acestea ar fi putut fi spuse de unul din noi; numai că în acest caz probabil nu l-am judeca aşa de aspru pe vorbitor. În afară de aceasta Iona a uitat complet, că ţara, despre care el vorbea, era dintotdeauna ţara lui Dumnezeu, şi nu a lui. Domnul a spus clar în privinţa aceasta: «Ţara Mea» (Levitic 25,23).

   Ce a spus Iona în „ţara mea”? Din ce cauză şi-a propus să fugă la Tarsis? El însuşi ne-o spune: «Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău!» Ce însuşiri minunate, şi cât este de adevărat ce spune! Da, Iona cunoştea cu adevărat pe Dumnezeul său. Să ne amintim, că şi un altul putea spune: «M-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru» (Luca 19,21). Cât de puţin cunoştea acest slujitor pe stăpânul său! Iona era un adevărat slujitor al Domnului, şi el cunoştea realmente fiinţa Stăpânului său. Aceasta o cunoştea înainte ca el să plece pe drumul spre Tarsis. Eşti înclinat să presupui, că Iona a avut deja experienţe personale cu harul lui Dumnezeu înainte ca el să aibă parte de ele în mod aşa de deosebit ca în pântecele peştelui mare. Natura neascultătoare, rebelă şi încăpăţânată a profetului s-a dovedit probabil deja înainte de experienţele despre care ne relatează această carte mică, şi profetul a cunoscut deja cu adevărat mai înainte pe Domnul său. Este bine dacă noi Îl cunoaştem în felul acesta pe Domnul nostru. Aceasta ne dă încredere în El şi ne readuce înapoi la El, când suntem în ruşine şi suferinţă. Tocmai această cunoaştere a Domnului său l-a adus pe Petru înapoi la El. Niciodată noi nu vom fi dezamăgiţi de El, dacă revenim la El şi ne bizuim pe ceea ce este El, pe trăsăturile Lui de caracter – oricât de mare este păcatul şi eşecul. Să ne gândim încă o dată la aceste cinci trăsături de caracter, pe care Iona le numeşte, şi să le întipărim adânc în mintea noastră!

«Un Dumnezeu milos

şi plin de îndurare,

îndelung răbdător

şi bogat în bunătate

şi că Te căieşti de rău.»

   Şi acest Dumnezeu este Dumnezeul nostru, totdeauna şi în veac (compară cu Psalm 48,14).

   Ne mirăm, că Iona dorea să fugă din prezenţa unui astfel de Dumnezeu, în loc să se bucure în strălucirea dragostei Sale şi a harului Său. De ce să poată el dori, să plece de la El? Se pare, că el ştia foarte bine, că Domnul, dacă cetatea vinovată se va căi, se va căi şi El de răul pe care voia să i-l facă şi nu-l va face. Pe de altă parte, nu se va dovedi a fi adevărat ceea ce Iona a spus cu privire la distrugerea cetăţii şi prestigiul lui Iona ca profet va fi lezat. Şi în cele din urmă, se poate foarte bine ca Iona să fi privit peste ani în viitor, şi a văzut, că în nu prea mare îndepărtare în timp „ţara mea” va fi pustiită tocmai de cetatea pe care el acum o dorea cu atâta plăcere să fie distrusă. Acestea sunt două motive, care ni se potrivesc foarte mult: atât pierderea prestigiului cât şi pierderea patriei au o importanţă mare aproape pentru fiecare dintre noi şi ne vor face să facem lucruri rele.

   Vedem astfel că mânia lui Iona îşi avea cauza în harul nespus de mare al lui Dumnezeu. El s-a supărat, că Dumnezeu nu a exercitat pedeapsa îngrozitoare asupra unei naţiuni, pe care Iona o privea ca rivală şi pe care cu plăcere ar fi ştiut-o nimicită. Cred că cei mai mulţi dintre noi, dacă suntem sinceri, ştiu foarte bine, că noi în inima noastră am avut aceleaşi gânduri cu privire la popoare, pe care le-am privit ca rivale ale poporului nostru, şi că noi am fost vinovaţi în acelaşi fel.

   Este bine să mai facem o remarcă cu privire la ceea ce spune Iona despre Dumnezeu: «Te căieşti de rău». Am constatat deja, că la om căinţa, respectiv pocăinţa înseamnă „să gândeşti din nou” sau „schimbarea felului de a gândi” sau „schimbarea gândirii”. Într-un alt loc din Scriptură (1 Samuel 15,29) citim: «Cel ce este nădejdea lui Israel nu minte şi nu Se căieşte, căci nu este un Om ca să-I pară rău.» Aici nu este vorba de schimbarea gândirii la Dumnezeu, ci de o acţiune schimbată, care este provocată prin schimbarea gândiri din partea omului. Dumnezeu trimite omului avertismente, pentru ca el să-şi schimbe gândirea, să se căiască, aşa fel ca Dumnezeu să schimbe acţiunea Sa şi în loc de judecată să poată da har; gândurile Sale au fost totdeauna gânduri de har. «Tu eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare». Dar păcatul omului trebuie să aducă asupra lui judecata dreaptă a lui Dumnezeu, şi aceasta, cu toate că Dumnezeu este încet la mânie. Este numai o cale, pe care se poate scăpa de la această judecată, şi aceasta este căinţa din partea omului păcătos. Cu acest ţel, Dumnezeu trimite avertismente la fiecare om şi la popoare. Dacă ei ascultă şi se căiesc, atunci Dumnezeu poate acţiona aşa fel, după cum doreşte inima Sa, ca să dea har. Dar dacă omul nu vrea să se căiască, atunci nu este o altă cale – judecata îl va ajunge.

   Să privim mai departe rugăciunea lui Iona! El continuă: «Acum, Doamne, Te rog ia-mi viaţa, căci mai bine este pentru mine să mor decât să trăiesc!» Singura rugăminte în rugăciunea lui Iona este aceea de a muri. Şi de ce? Deoarece el nu a putut merge pe drumul lui propriu. Egoismul şi dezamăgirea l-a făcut să renunţe la poziţia lui plină de onoare ca profet şi slujitor al Domnului său şi chiar să fie un martor al Lui într-o ţară străină. Din toate neplăcerile lui voia să fugă în moarte. Aceasta era foarte greşit şi foarte laş. Dar tot aşa gândim şi noi. Când totul merge strâmb şi nu putem merge pe drumul pe care dorim cu plăcere să mergem, când suntem dezamăgiţi şi descurajaţi, atunci suspinăm şi sperăm că Domnul va veni în curând să ne ia la Sine în cer. Scriitorul trebuie să recunoască, că el a făcut deja exact ca Iona, şi probabil cititorul este cu puţin mai bun. Căci cum ne loveşte sabia Duhului, dacă noi permitem! Ea este cu adevărat un judecător al gândurilor şi intenţiilor inimii (compară cu Evrei 4,12).

   Iona nu este singurul profet al Domnului, care într-un moment de dezamăgire s-a rugat să poată muri. Aşa cum ne amintim, Ilie s-a rugat: «Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei.» (1 Împăraţi 19,4) Cu siguranţă şi noi am avut gânduri asemănătoare, când am fost deosebit de dezamăgiţi cu privire la noi înşine. Cât de cu totul ar fi, dacă toată speranţa noastră ar fi îndreptată spre Domnul şi noi am fi învăţat cu adevărat, că în mine, aceasta este în carnea mea, nu locuieşte nimic bun (compară cu Romani 7,18).

   Cât de îndurător este Domnul, indiferent dacă este vorba de Iona, de Ilie sau de noi! El ar fi putut face reproşuri severe lui Iona, din cauza unei astfel de rugăciuni, sau pentru că el a venit plin de supărare şi mânie în prezenţa Sa. Însă câtă îndurare dovedeşte replica Sa! Ea constă dintr-o altă întrebare: «Bine faci tu că te mânii?»  Şi cu câtă bunătate răspunde Domnul şi la rugăciunea lui Ilie! În acest caz El nu a spus absolut nimic; în locul unui răspuns prin cuvinte El a dat robului Său un somn de întărire sub un ienupăr, după aceea la hrănit cu o turtă coaptă pe nişte pietre încălzite (era această turtă coaptă de Acela care în Ioan 21 a pregătit pâinea şi peştii pe un foc de cărbuni?), şi l-a înviorat cu un urcior de apă. Dumnezeu nu a împlinit niciodată rugăciunea tocmai citată a lui Ilie. În loc să-i ia viaţa şi să-l lase să moară, aşa cum el şi-a dorit, Domnul l-a luat acasă în propriul Său car de foc, fără să trebuiască ca el să treacă prin moarte. Şi cât de prieteneşte şi îndurător ne-a răspuns deja şi nouă Domnul, când am fost dezamăgiţi şi descurajaţi, prin aceea că ne-a dat ceva mai bun decât noi am cerut sau ne-am putut imagina! În privinţa aceasta fiecare poate vorbi pentru sine. Dar toţi împreună putem spune:

Tu îmi dai binecuvântare, / Tu eşti, rămâi comoara mea.

Cu bucurie ʼmi-ieşi în cale, / Odihnă are inima.

Oriunde merg, Tu eşti cu mine;

Da, tot ce am, am doar prin Tine!

   «Şi Iona a ieşit din cetate şi s-a aşezat la răsărit de cetate. (Aceasta era partea cea mai îndepărtată de Israel.) Acolo şi-a făcut un umbrar şi s-a aşezat sub el, până va vedea ce se va întâmpla cu cetatea.» Presupun că lucrul cel mai grav, pe care îl putem face după ce am predicat, este acesta: să ne aşezăm pe cât se poate de mult mai comod, să nu facem nimic şi să aşteptăm rezultatele. Noi trebuie să spunem mesajul lui Dumnezeu, să lăsăm rezultatele pe seama Lui şi să lucrăm în continuare într-o altă lucrare pentru acelaşi Domn.

   Harul lui Dumnezeu urmărea încă pe profetul îndărătnic. «Şi Domnul Dumnezeu a făcut să crească o curcubetă, care s-a ridicat peste Iona, ca să facă umbră capului lui şi să-l scoată din necaz.» Cât de îndurător şi bun este Domnul, că El face aceasta! El cunoaşte fiinţa noastră; El ştie totdeauna, că noi suntem ţărână (Psalm 103). El îngrijeşte de ce noi avem nevoie fizic, fie odihna sau hrana pentru Ilie sau umbra pentru Iona. Să observăm că era Iehova Elohim Însuşi, care a făcut să crească această curcubetă! Probabil aceasta ne spune ceva nu numai de bunătatea şi amabilitatea Lui, ci şi de puterea Sa. Nu era primul lucru pe care Domnul l-a făcut pentru slujitorul Lui rătăcit. El a comandat şi peştele mare, a comandat să vină vântul mare, şi acum comandă să crească o curcubetă. Pentru Dumnezeul nostru nu este nici o diferenţă, dacă sunt lucruri mari sau mici. El poate face una tot la fel de uşor cum poate face pe cealaltă. Cât de des suntem noi ispitiţi să zicem în inima noastră, că aceasta sau aceea este prea mare, ca şi cum ne-am aştepta ca Dumnezeu să facă aceasta pentru noi, chiar dacă probabil noi am învăţat să-I încredinţăm lucrurile mici. Pe de altă parte, probabil am înţeles că Dumnezeul nostru este în stare şi vrea să intervină pentru noi în lucrurile mari, dar noi ne ruşinăm să ne aşteptăm, că Dumnezeul nostru ar putea avea interese pentru o curcubetă. Aceasta este, aşa gândim noi, mult prea neînsemnată. Este foarte important pentru noi să învăţăm că pentru El nu este nici o diferenţă în privinţa aceasta.

   «Iona s-a bucurat foarte mult de curcubeta aceasta.» El nu numai s-a bucurat, ci s-a bucurat foarte mult, aşa cum nu i-a plăcut deloc de harul lui Dumnezeu. Cât de mult ne bucurăm noi de astfel de dovezi ale harului, care slujesc comodităţii noastre şi măresc confortul pentru noi! Confortul zilelor noastre este deseori pentru noi aşa cum era curcubeta pentru Iona, şi anume pricina unei bucurii mari.

   «Dar a doua zi, la răsăritul soarelui, Dumnezeu a pregătit un vierme, care a înţepat curcubeta, încât s-a uscat.» Fie că este vorba de un peşte sau de un vierme, se foloseşte acelaşi cuvânt: Dumnezeu le-a comandat (sau: pregătit) pe amândouă. Când noi vedem lucrurile, care au contribuit la comoditatea şi la desfătarea noastră, că se ofilesc şi pier, atunci vom face foarte bine să ne gândim, că este Dumnezeul nostru iubitor, Cel care Însuşi a comandat viermele, care a făcut ca toate acestea să treacă. Noi putem în nenorocire la apusul soarelui, în sărăcie şi lipsă, să învăţăm lucruri pe care niciodată nu le-am fi învăţat în fericire, comoditate şi lux.

   Trebuia să vină necaz şi mai mare. O curcubetă uscată şi soarele tropical erau destul de grave. Dar acum Dumnezeu a pregătit să vină şi alte lucruri: «Când a răsărit soarele, Dumnezeu a pregătit un vânt înăbuşitor de la răsărit şi soarele a bătut peste capul lui Iona, încât el a leşinat.» Dumnezeu a trimis vântul mare pe mare, dar acest vând de răsărit înăbuşitor a fost trimis categoric de mâna lui Dumnezeu Însuşi, ca să înveţe ceva pe Iona, pe care probabil altfel niciodată nu l-ar fi învăţat. Tăria şi înăbuşeala acestui vânt au fost cântărite şi măsurate de mâna lui Dumnezeu. Şi noi putem învăţa ceva de aici, că unele lucruri, pe care noi le numim nenorocire, au fost trimise în mod special de mâna lui Dumnezeu pentru noi. Aşa cum vedem în cazul lui Iov, se poate ca şi satan să trimită necaz, nenorocire şi mânie şi că şi satan poate provoca un vânt puternic (Iov 1,9); însă noi putem, fie că este vorba de Iov sau de noi înşine, lua toate aceste lucruri din mâna lui Dumnezeu. Noi avem voie să ne amintim totdeauna, că este adevărat, că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu (Romani 8,28). De asemenea este valabil ce spune în 2 Corinteni 4,15: «Toate lucrurile sunt spre folosul vostru», şi noi avem voie să spunem totdeauna, că totul este de la Dumnezeu (2 Corinteni 5,18). Aşa a mărturisit Iona însuşi, că Dumnezeu era Cel care a adus ambele, atât viermele cât şi vântul înăbuşitor de la răsărit, şi noi avem voie să credem, că a venit timpul când el să ia totul din mâna iubitoare a lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru aceasta.

   Probabil este de folos să privim încă o dată cum este descrisă activitatea lui Dumnezeu în această carte mică:

   «Cuvântul Domnului a venit la Iona» (Iona 1,1).

   «Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt puternic» (Iona 1,4).

   «Şi Domnul pregătise un peşte mare» (Iona 1,17).

   «Şi Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat» (Iona 2,10).

   «Şi cuvântul Domnului a venit a doua oară la Iona» (Iona 3,1).

   «Dumnezeu (Elohim) a văzut ce făceau ei» (Iona 3,10).

   «Dumnezeu (Elohim) S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă» (Iona 3,10).

   «Şi Domnul a răspuns: „Bine faci tu că te mânii?”» (Iona 4,4).

   «Şi Domnul Dumnezeu (Iehova Elohim) a făcut să crească o curcubetă» (Iona 4,6).

   «Dumnezeu (Elohim) a pregătit un vierme» (Iona 4,7).

   «Dumnezeu (Elohim) a pregătit un vânt înăbuşitor de la răsărit» (Iona 4,8).

   «Şi Dumnezeu (Elohim) a zis lui Iona: „Bine faci tu că te mânii din cauza curcubetei?”» (Iona 4,9)

   «Domnul i-a zis: „Ţie îţi este milă de curcubeta aceasta”» (Iona 4,10).

   Nu putem încheia secţiunea, în care este vorba despre ce a pregătit Dumnezeu pentru Iona, fără să amintim de un loc, pe care Domnul Însuşi l-a pregătit şi unde fără îndoială şi Iona va fi. Domnul Isus a spus: «În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu mă duc să vă pregătesc un loc.» (Ioan 14,2) Când vom fi în casa Tatălui şi vom privi înapoi la drumul nostru aici prin pustie, atunci vom vedea că unele lucruri şi unele împrejurări au fost pregătite special de Domnul pentru noi. Presupun că atunci lui Iona nu i-a fost clar, că peştele mare şi curcubeta şi viermele şi vântul înăbuşitor de la răsărit, fiecare la timpul lui, au fost pregătite extra pentru el. Cu siguranţă s-a gândit că toate s-au petrecut la întâmplare.

   Presupunem că Iona însuşi a scris această carte mică, care îi poartă numele. Nu ar fi fost felul de a fi al Stăpânului lui Iona să permită unui alt slujitor să prezinte aşa de deschis greşelile şi eşecul unui slujitor al Său. Dacă presupunerea noastră este adevărată, vedem cât de mult a învăţat Iona înainte de sfârşitul vieţii lui, să ia toate aceste lucruri din mâna lui Dumnezeu. Şi ce mulţumire trebuie să se fi ridicat din inima lui pentru grija plină de dragoste a Dumnezeului său! Cine altcineva s-ar osteni, să pregătească extra un vierme pentru el, ca să-l înveţe ceva aşa de necesar? Gândesc, că şi inimile noastre la sfârşitul călătoriei noastre pe pământ, când vom fi ajuns la locul pe care l-a pregătit Domnul pentru noi, vom fi pline de mulţumire, nu numai pentru locul însuşi, ci şi pentru grija Lui plină de dragoste pe drumul nostru; pentru viermi sau pentru ceea ce noi acum numim accidente, şi tot aşa şi pentru curcubete sau pentru ce noi denumim acum binecuvântări. Ambele sunt pregătite expres pentru noi. Atunci vom fi capabili să spunem: ne-a condus cu priceperea mâinilor Lui (compară cu Psalmul 78,72). Cu admiraţie şi mulţumire vom recunoaşte lucrurile pe care aceste mâini pricepute le pregătesc pentru noi şi ne fac parte de ele.

   Vântul înăbuşitor de răsărit a fost finalul lui Iona; el a devenit epuizat şi a leşinat. Nu era prima dată când Iona se sfârşea. În pântecele peştelui, sufletul lui Iona se sfârşea, spune el (capitolul 2,7). Atunci şi-a adus aminte de Domnul. Aşa este deseori şi cu noi. Cât timp avem puterea proprie, pe care ne putem sprijini, nu ne amintim de Domnul. Dar când ne-am pierdut puterea, când suntem lipsiţi de ajutor şi speranţă, când suntem istoviţi – atunci, în deznădejdea noastră ne amintim de Domnul. Strâmtorarea omului oferă prilej lui Dumnezeu. Domnul a văzut şi mai înainte pe robul Său istovit, l-a auzit şi l-a eliberat. Ce s-a întâmplat de data aceasta? Şi-a amintit Iona din nou de Domnul? Da, şi de data aceasta s-a îndreptat spre Domnul şi s-a rugat; dar de data aceasta nu s-a rugat cu ochii îndreptaţi spre Templul Lui cel sfânt şi nu era gata şi dispus să se plece cu căinţă profundă înaintea Lui şi să facă voia Lui. Este grav, foarte grav să trebuiască să spunem, că Iona încă nu a învăţat aceasta aici. Sărman, obosit, dezamăgit, epuizat Iona! El se chinuia încă în încăpăţânarea lui. Iarăşi s-a rugat să moară, spunând: «Mai bine să mor decât să trăiesc!»

   Evident nici îmbărbătarea grijulie, nici atenţia plină de dragoste şi nici învăţătura serioasă prin vierme şi vânt nu au avut nici un efect asupra profetului încăpăţânat şi îndărătnic. Era aceeaşi rugăminte, ca şi mai înainte, pe care el în supărarea lui a exprimat-o din nou. În mod remarcabil de data aceasta se spune că Dumnezeu (şi nu ca mai înainte: Domnul) a zis lui Iona: «Bine faci tu că te mânii din cauza curcubetei?» Se are impresia că permanenta proastă dispoziţie a îndepărtat intimitatea pe care o exprimă numele legământului „Domnul” (Iehova). Dumnezeu vorbeşte acum cu el pe aceeaşi bază, cu care El S-a ocupat de locuitorii păgâni din Ninive. Dumnezeu (nu: Domnul) a văzut faptele lor, şi Dumnezeu S-a căit. Este serios, să ne gândim că, dacă noi insistăm să rămânem pe drumul nostru şi nu luăm în seamă eforturile pline de dragoste ale Duhului Sfânt, nu numai intimitatea părtăşiei se pierde. În afară de aceasta, Dumnezeu trebuie să se ocupe atunci cu noi pe un alt nivel decât acela pe care un copil iubit aude glasul tatălui său.

   Întrebarea lui Dumnezeu este aproape aceeaşi ca aceea pe care El a pus-o cândva lui Iona. Atunci Iona era liniştit. Încăpăţânarea şi proasta dispoziţie însă l-au făcut să devină îndrăzneţ şi acum are curajul să răspundă lui Dumnezeu. El zice: «Fac bine că mă mânii, până la moarte!» Om nebun! Dumnezeu în harul Său nu a ascultat de cuvântul lui, nu a răspuns la această rugăciune necugetată. Dimpotrivă, El explică ce ar fi trebuit să-l înveţe curcubeta, viermele şi vântul (care până atunci au rămas neobservate), şi în mod impresionant S-a coborât, ca faţă de una din creaturile Sale să justifice căile Sale de har cu cetatea vinovată Ninive. Cu greu s-ar putea găsi o ilustrare mai strălucitoare pentru ceea ce a spus Iona, ca să caracterizeze pe Dumnezeu, decât aceea pe care o oferă ultimele două versete ale cărţii noastre. Avraam şi Moise au avut curajul să se judece cu Domnul (Geneza 18, Exod 32, Numeri 16). Dar cât de cu totul altfel a fost atitudinea lor! Domnul Însuşi invită pe păcătos să se judece cu El (Isaia 1,18), dar această judecare este altfel decât aceea a lui Iona cu Creatorul său. Noi am spune, că Iona a meritat să fie aspru pedepsit. Dacă am avea un copil neascultător, încăpățânat, care insistă la proasta lui dispoziție și la încăpăţânarea lui, atunci probabil i-am da o porţie de bătaie şi vom considera că a meritat-o din plin. Dar harul uimitor al lui Dumnezeu are în continuare răbdare cu sărmanul slujitor rătăcitor, şi noi vrem să credem că acest har va avea parte de biruinţă.

   Domnul avea ultimul cuvânt, aşa cum de fapt I se cuvine. Dar să ascultăm aceste ultime cuvinte: «Ţie îţi este milă de curcubeta aceasta, pentru care n-ai muncit şi pe care nu tu ai făcut-o să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi de asemenea o mulţime de vite?» Ce tablou este pus aici înaintea noastră: Iona se bucură cu bucurie mare de curcubetă, deoarece ea i-a mărit confortul, este însă total neştiutor de bucuria din cer pentru o întreagă cetate, care s-a căit. Iona este chiar foarte supărat şi mânios, că Ninive s-a comportat în felul acesta şi de aceea a fost cruţată de la distrugere. Iona s-a preocupat mult mai intensiv cu soarta curcubetei decât cu probabil un milion sau mai mult de suflete nemuritoare, care tocmai s-au întors la Dumnezeul viu şi adevărat. Ce învăţătură pentru noi astăzi! La câţi dintre noi nu se potriveşte aceasta, că noi ne preocupăm mult mai mult cu curcubetele noastre, cu florile şi cu casele noastre, cu lucrul nostru, cu autoturismul nostru, cu radioul nostru, decât cu milioanele de suflete nemuritoare din jurul nostru, care sunt gata să piară! Cât de mulţi dintre noi se bucură „cu bucurie mare” de ceva care îi măreşte puţin confortul, comoditatea, luxul, dar suntem total neştiutori şi dezinteresaţi cu privire la faptul că în cer este o bucurie nespus de mare pentru un păcătos, care se căieşte. Noi suntem foarte supăraţi şi foarte mânioşi, dacă are loc ceva, care schimbă drumul vieţii noastre. Păgânii în orbirea lor pot să se plece înaintea lemnului şi pietrei – ne preocupăm de tot felul de lucruri, sub premisa că viermii nu vin în curcubetele noastre şi vântul înăbuşitor de răsărit nu ne împovărează sau distruge recoltele noastre. Aşa este inima omului. Aşa este inima ta, şi aşa este inima mea. Eul ocupă totdeauna primul loc, până când Domnul ne-a învăţat să ne ridicăm ochii şi să privim la Isus.

   Domnul nu a reproşat lui Iona, că el a compătimit curcubeta. În aceasta nu era nimic greşit. Greşeala consta în faptul că el avea mai multă grijă, mai multe gânduri, mai multă compasiune pentru o curcubetă, care într-o noapte a crescut şi într-o noapte a pierit, decât pentru multe mii de suflete care pier, mor în marea cetate. Nu la întâmplare Dumnezeu foloseşte expresia: «într-o noapte a pierit», „a murit”. Auzim pentru a patra oară în această carte mică cuvântul „a pieri” sau „a muri”. Cu siguranţă şi aici răsună în amintirea lui Iona acele cuvinte deznădăjduite ale acelui căpitan, când l-a trezit pe Iona: «Scoală-te şi cheamă pe Dumnezeul tău! Poate că Dumnezeu va voi să se gândească la noi, şi nu vom pieri!» Sau ar putea el să uite vreodată rugăciunea insistentă a acestor corăbieri, atunci când l-au aruncat în mare? «Doamne, Te rugăm nu ne pierde pentru viaţa omului acestuia şi nu ne împovăra cu sânge nevinovat! Căci Tu, Doamne, ai făcut cum Ţi-a plăcut.» Chiar şi cuvintele chinuitoare ale oamenilor din Ninive trebuie să fi răsunat în urechile lui: «Cine ştie dacă Dumnezeu nu Se va întoarce şi nu Se va căi şi dacă nu-Şi va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!» Toţi aceşti oameni nu au pierit. Dumnezeu ştia, că ei au mai multă valoare decât multe curcubete, şi El a găsit o cale, ca ei să nu se piardă. El voia ca acea curcubetă, care într-o noapte a crescut, într-o noapte a pierit, să înveţe pe slujitorul Lui, ceea ce el avea nevoie aşa stringentă să înveţe. Dar din păcate slujitorul acesta a fost cu totul altfel decât Domnul lui. Lui i-ar fi părut bine, dacă toţi aceşti oameni ar fi pierit şi numai o curcubetă ar fi fost salvată.

   Dumnezeu a spus deci: «Ţie îţi este milă de curcubeta aceasta, pentru care n-ai muncit şi pe care nu tu ai făcut-o să crească.» Aceasta ne lasă să recunoaştem ceva din grija lui Dumnezeu, nu numai pentru curcubetă, ci şi pentru multele mii din Ninive. Fiecare viaţă în parte din marea cetate era preţioasă în ochii lui Dumnezeu. Fiecare era lucrarea mâinii lui Dumnezeu, El s-a îngrijit de fiecare, El a crescut pe fiecare. Aceasta era valabil nu numai pentru bărbaţii şi femeile în vârstă, ci şi pentru copilaşii şi animalele, pe care Dumnezeu îi aminteşte expres în aceste versete. Ce învăţătură este aceasta pentru noi, când vedem pe oamenii mulţi, care sunt fără Dumnezeu în lume! Dumnezeu caută plin de dragoste să-i câştige pe fiecare dintre ei, deoarece El a îngrijit de fiecare şi l-a făcut să crească. Este cu adevărat mâna Lui, care zi de zi i-a hrănit cu pâinea zilnică, cu toate că ei niciodată nu au învăţat să-L recunoască ca Tată. Domnul să ne ajute, să-i vedem aşa cum îi vede El, şi să-i iubim cu o parte foarte mică a dragostei minunate, care se arată aşa de clar în cunoscutele cuvinte: «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu.»

   Cu privire la aceste gânduri ale lui Dumnezeu şi la dragostea Sa, se pare că Iona a fost total neştiutor şi indiferent. Dar se poate presupune, că în cele din urmă ochii lui Iona s-au deschis şi el a învăţat această învăţătură minunată despre harul şi dragostea lui Dumnezeu şi despre lipsa lui de vrednicie. Cu siguranţă existenţa acestei cărţi mici şi în mod deosebit a ultimului capitol, sunt o mărturie despre această realitate.

   Domnul a putut spune ucenicilor Săi (cu toate că aceasta era aşa de evident, că ei toţi ar fi trebuit să ştie): «Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii». Aici Iona a atribuit mai multă valoare unei curcubetă decât unei cetăţi, care era aşa de mare, că o sută douăzeci de mii de copilaşi şi o mulţime de animale erau în ea. Să observăm, că Domnul a numărat copilaşii! El îi cunoştea pe fiecare din ei.

   Chiar dacă multe din cele spuse nu s-ar potrivi pentru noi, atunci am putea fi înclinaţi să dispreţuim profund pe Iona. Dar dacă suntem sinceri şi cântărim cât de mult dăm pentru confortul nostru, pentru comoditatea noastră, pentru luxul nostru, şi apoi comparăm aceasta cu cât de mult ne angajăm pentru mântuirea oamenilor, atunci vom observa probabil, că noi, ca şi Iona, în realitate ţinem mult mai mult la curcubetele noastre decât la oamenii care pier. Unii dintre noi merg chiar mai departe: în anumite situaţii sunt foarte supăraţi şi mânioşi pe aceia care îngrijesc de sufletele oamenilor.

   Este ceva foarte impresionant în aceste ultime cuvinte: «… o mulţime de vite». Cu toate că animalele nu au fost numărate, aşa cum au fost număraţi copilaşii, şi ele au purtat saci ca şi oamenii, şi Dumnezeu a văzut aceasta. Dumnezeu, care nu lasă să cadă o vrabie pe pământ fără voia Sa, ne arată aici grija Sa plină de dragoste pentru animalele care ar fi pierit împreună cu posesorii lor vinovaţi. Este un adevăr mare, că tot ce aparţine unui om, stă sub stăpânirea unui stăpân nou, dacă acesta este mântuit. Faraon a vrut ca izraeliţii să lase animalele lor în Egipt, atunci când aceştia au plecat din ţară, dar răspunsul a fost: «să nu rămână o unghie din ele» (Exod 10,26). Au şi animalele tale parte de mântuirea ta? Afacerile tale şi contul tău la bancă, poartă ele inscripţia „mântuit”? Copilaşii, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga, merg ei împreună cu tine pe calea îngustă? Ei toţi au fost salvaţi, când împăratul din Ninive şi poporul s-au întors la Dumnezeu şi s-au căit. Dacă copilaşii şi animalele nu sunt incluse, atunci ceva este greşit.

   Dacă suntem sinceri, atunci mica carte Iona loveşte tare pe mulţi dintre noi. Dar ce mângâiere ne poate aduce atunci când ne gândim că Dumnezeul lui Iona este şi Dumnezeul nostru! Noi trebuie să mărturisim că aceeaşi răbdare şi acelaşi har, care l-au însoţit pe Iona de la început şi până la sfârşit, ne însoţeşte şi pe noi de la început, şi de fapt noi nu înţelegem, că ele ne vor însoţi până la sfârşit. Domnul nostru să ne elibereze de neascultarea noastră, de îndărătnicia noastră, încăpăţânarea noastră şi de capriciile noastre! El să ne formeze să devenim asemenea Lui şi El să ne facă să avem o imagine reală a valorilor efective atât a curcubetelor cât şi a sufletelor oamenilor. El să facă din noi vase sfinţite şi folositoare în mâna Stăpânului!

   Vrem să încheiem cartea Iona cu gândurile unui alt comentator: „Este totuşi frumos să vedem, cum la sfârşit Iona se alătură glasului lui Dumnezeu. Aceasta se arată prin însăşi existenţa acestei cărţi. Duhul îl foloseşte ca să arate pe de o parte ce este din fire în inima omului, care de fapt este vasul mărturiei lui Dumnezeu, dar şi, pe de altă parte (ca şi contrast la comportarea profetului, care însă mărturiseşte sincer toate greşelile lui) să arate bunătatea lui Dumnezeu. Iona nu a putut să se ridice la înălţimea acestei bunătăţi, şi el nu s-a putut subordona ei.” (J. N. Darby, Studii asupra Cuvântului lui Dumnezeu, Volumul 3).

   Doamne, dă scriitorului acestei cărţi şi cititorului ei mai mult din capacitatea de învăţare a lui Iona!