Fii tare şi curajos! – Studiu asupra cărţii Iosua

Structura cărţii

Cartea Iosua se poate uşor împărţi în trei părţi:

Partea 1: Capitolul 1-5

Traversarea Iordanului şi intrarea în ţară

   Această primă parte descrie intrarea în ţară prin traversarea Iordanului. Ea se încheie cu pregătirea poporului pentru luptele pe care ei le aveau de întâmpinat şi apariţia minunată a lui Hristos, a îngerului Domnului. Traversarea Iordanului ilustrează faptul că fiecare creştin născut din nou a murit şi a înviat împreună cu Isus Hristos.

Partea a 2-a: Capitolele 6-12

Cucerirea ţării de către armata lui Israel sub conducerea lui Iosua

   Partea a doua începe cu cucerirea Ierihonului, care este un tablou a faptului că în ultimele zile Hristos va răsturna puterea răului. Biruinţa este desăvârşită şi Israel vede toată ţara înaintea lui. După aceea urmează biruinţa asupra cetăţii Ai şi legământul cu gabaoniţii. În felul acesta se confirmă căile lui Dumnezeu cu necredincioşia poporului. Această epocă din istoria poporului lui Dumnezeu este caracterizată prin energia credinţei şi se încheie cu enumerarea biruinţelor precum şi cu odihna după luptă.

   Această parte a cărţii se regăseşte în Noul Testament în epistola către Efeseni: creştinii sunt văzuţi ca popor al lui Dumnezeu şi în chip spiritual ei se află deja în locurile cereşti. Ei sunt solicitaţi ca prin credinţă să-şi însuşească ce le-a dăruit Dumnezeu în Hristos în ceea ce priveşte poziţia lor. Totodată ei se află într-o luptă cu puterile spirituale ale răutăţii, care de asemenea se află în locurile cereşti.

Partea a 3-a: capitolele 13-24

Împărţirea ţării şi luarea în posesiune a moştenirii lui Dumnezeu

   Partea a treia a cărţii se ocupă cu împărţirea ţării între cele 12 seminţii ale lui Israel (capitolele 13-19). O mare parte din ţară rămâne încă să fie luată în posesiune. Râvnei de la început şi primei energii a credinţei îi urmează în general inactivitatea şi slăbiciunea poporului – dacă facem abstracţie de excepţia excelentă a lui Caleb (Iosua 14,6-15). Însă Dumnezeu dăruieşte poporului ţara ca rezultat al biruinţelor lor anterioare. Instaurarea cetăţilor de scăpare (capitolul 20), locuinţa leviţilor în mijlocul poporului (capitolul 21) şi reîntoarcerea celor două seminţii şi jumătate în ţara Galaadului încheie această parte (capitolul 22).

   Cartea Iosua se încheie cu cuvintele personale de despărţire ale lui Iosua (capitolul 23) şi ultimul mesaj al lui Dumnezeu adresat poporului Său (capitolul 24).

   Fiecare perioadă de timp a Adunării aici pe pământ a fost caracterizată de energie a credinţei şi râvnă pentru Hristos. Însă după râvnă a urmat lipsa de activitate. Cu timpul părtăşia cu Hristos a fost înlocuită de judecata de sine (acesta este înţelesul spiritual al cetăţii Ghilgal) prin tradiţii şi prescripţii. Starea spirituală iniţială a făcut loc decăderii. Dumnezeu întâmpină această evoluţie cu disciplinare. În dreptate şi har El are răspuns la fiecare situaţie alor Săi. Cartea Iosua dă fiecărui credincios învăţătură, îmbărbătare şi atenţionare, care se pot aplica foarte bine la timpul nostru.

Capitolul 1

Indicaţiile lui Dumnezeu cu privire la cucerirea ţării

Iosua, conducătorul poporului (versetul 1)

   Cartea Iosua începe cu cuvintele: «Şi a fost aşa: după moartea lui Moise …» (Iosua 1,1). Prin aceasta se introduce o nouă perioadă în istoria poporului. Moise, cel care a eliberat pe poporul pământesc al lui Dumnezeu din Egipt, este un tablou al lui Hristos, Mântuitorul. Ca Mântuitor, prin moartea Sa El eliberează pe poporul ceresc al lui Dumnezeu de sub puterea lui satan şi a lumii, a acestui sistem dictat de satan. Această eliberare este simbolizată prin evenimentul de la Marea Roşie.

   Persoanele lui Moise (împărat în Ieşurun – Deuteronom 33,5), Aaron (marele preot) şi Maria (profetesa) sunt simboluri ale surselor dumnezeieşti de ajutor, pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziţia poporului Său în timpul călătoriei prin pustie. În afară de aceasta prin Moise a fost dată Legea (Ioan 1,17). Acesta a fost de asemenea un motiv pentru care el nu a avut voie să ducă poporul în partea lui de moştenire, căci prin Lege nimeni nu poate fi mântuit. Misiunea introducerii poporului în ţara Canaan a revenit lui Iosua. El este un tablou al lui Hristos înviat, şezând în locurile cereşti, care ne introduce acolo unde se găsesc toate binecuvântările noastre spirituale în El.

   Chiar de la începutul cărţii Iosua Duhul lui Dumnezeu prezintă pe Iosua ca urmaş al lui Moise şi conducător al poporului Israel. La sfârşitul slujirii sale, Moise a primit de la Dumnezeu în pustie misiunea să numească pe Iosua ca urmaş al lui: «Ia pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este Duhul, şi pune-ţi mâna peste el» (Numeri 27,18). Înaintea întregului popor şi în prezenţa lui Eleazar, marele preot, Moise a încredinţat lui Iosua autoritatea. El i-a cerut să fie tare şi curajos (Deuteronom 31,7). O încurajare pe care Dumnezeu Însuşi o repetă la începutul acestei cărţi (Iosua 1,6.7.9). În cele din urmă Iosua a fost umplut cu Duhul înţelepciunii, căci Moise şi-a pus mâinile peste el (Deuteronom 34,9).

   Iosua avea aproximativ 80 de ani la moartea lui Moise. Lucrarea lui publică a durat aproximativ 30 de ani, când după aceea a murit la vârsta de 110 ani (Iosua 24,29). A fost nevoie de 40 de ani instruire divină în timpul călătoriei prin pustiu şi ca slujitor al lui Moise înainte ca Dumnezeu să poată pune pe Iosua în fruntea poporului şi să-l poată face mare în ochii poporului (Iosua 3,7; 4,14).

Însuşirile ţării făgăduite (versetele 2 şi 3)

   Aceste cuvinte ale lui Dumnezeu adresate lui Iosua conţin patru indicaţii sau îndrumări:

a) Intrarea în ţară: pentru aceasta au trebuit să traverseze Iordanul: «şi acum, ridică-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta» (versetul 2). Iordanul este un tablou al morţii Domnului Isus şi de identificarea credincioşilor cu El în moartea Sa. Singura posibilitate să putem savura deja acum binecuvântările date de Dumnezeu nouă constă în aceea că noi am murit cu Hristos.

b) Dumnezeu le-a dat ţara: ţara Canaan aparţinea lui Dumnezeu. El a făgăduit-o izraeliților ca posesiune a lor şi voia acum să le-o dea. Poporul este subiectul harului lui Dumnezeu şi primeşte gratis acest cadou (Isaia 55,1-3). Aceasta se poate direct transpune la credincioşii de astăzi. Şi pe noi Dumnezeu prin har ne-a dăruit din belşug (Romani 3,24).

c) Ţara trebuia cucerită: cu toate că Dumnezeu le-a dat «ţara Sa» (Ieremia 2,7), ea trebuia totuşi cucerită: «Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi l-am dat vouă» (versetul 3). Pavel aminteşte în călătoria sa în Antiohia de acest fapt (Faptele Apostolilor 19,19). Înainte să fim în stare să savurăm binecuvântările dumnezeieşti, trebuie mai întâi să ni le însuşim practic. Aceasta este legat cu lupta împotriva puterilor spirituale ale răutăţii.

d) Ţara făgăduită avea graniţe: ţara era clar delimitată, fiecare din aceste graniţe are un înţeles spiritual şi arată un pericol special pentru credincios.

Graniţele ţării (versetul 4)

a) Mai întâi pustia Ţin şi pustia Paran constituie graniţa din sud spre Egipt. Egiptul este un tablou al lumii în caracterul ei specific, al cărei stăpânitor este satan (Ioan 14,30).

b) Graniţa de nord o constituie Libanul: în spatele acestuia se află Fenicia, Tir şi Sidon, care stăteau sub stăpânirea domnitorului din Tir. El este de asemenea un tablou al lui satan (Ezechiel 28,1-19). În acesta se reflectă lumea afacerilor şi economiei. În harul Său Dumnezeu ne-a eliberat din Egipt. Acum El aşteaptă de la noi să nu ne mai întoarcem în Egipt, în acest sistem fără Dumnezeu (Galateni 1,4; 6,14).

c) Râul cel mare, Eufrat, era în gândurile lui Dumnezeu graniţa de răsărit a luării în stăpânire a poporului lui Dumnezeu. Atât râul Eufrat cât şi Tigru străbăteau Mesopotamia, ţara de origine a lui Avraam (Ur în Caldeea) şi câmpia Şinear. Acolo omul a dovedit la scurt timp după potop mândria lui şi răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu (Geneza 11,1-9). Acolo a fost clădită cetatea Babel, care este un tablou al decăderii spirituale (vezi Babilon, marea curvă; Apocalipsa 17,1-7).

   Până scurt timp înainte de guvernarea lui Solomon, poporul Israel nu s-a interesat niciodată de marele ţinut cuprins între Iordan şi Eufrat. Luarea în posesiune pe deplin a acestui ţinut va avea loc abia în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Atunci Domnul va dărui poporului Său toată ţara.

d) Graniţa de vest o constituie Marea Mediterană. Marea vorbeşte despre popoarele răscolite precum şi despre răutatea şi murdăria lumii (Isaia 57,20).

e) Credinciosul poate adăuga la cele patru graniţe pământeşti o a cincea graniţă, care prin credinţă se deschide: cerul. Acolo el poate savura toate binecuvântările legate cu moştenirea cerească ( 1 Petru 1,4).

   Dumnezeu îi îndreaptă ochii întotdeauna spre ţara făgăduită de El, pentru ca să facă fericit pe poporul Său în ea (Deuteronom 11,11.12). Deci această ţară roditoare era delimitată de prin

•  o pustie mare, care vorbeşte despre uscăciune spirituală,

• un munte mare, care simbolizează bunăstarea aparentă,

•  un fluviu, care este un tablou despre tăria lumii,

• o mare, care reprezintă frământarea lumii.

   Dumnezeu a spus deja lui Avraam graniţele (Geneza 15,18). Deci ele erau legate de făgăduinţele necondiţionate, care au fost date lui Avraam şi urmaşilor lui. Aceleaşi graniţe au fost făcute cunoscut mai târziu lui Moise (Deuteronom 11,22-25), în acest caz însă ele erau legate de ascultare. Pentru Israel râul Eufrat era graniţa cea mai îndepărtată a moştenirii, însă ca domiciliu poporul poseda numai ţara până la Iordan. În acelaşi fel şi credinciosul are astăzi totul: lumea, viaţa şi moartea, lucrurile de acum şi cele viitoare (1 Corinteni 3,21.22). În viaţa actuală moartea Domnului Isus (Iordanul) desparte pe creştin în chip moral de lume. Numai în felul acesta cerul poate fi deja acum locul lui de odihnă. Însă când el va ajunge în glorie cu Domnul Isus, el va domni peste lume (1 Corinteni 6,2).

Îndrumările lui Dumnezeu pentru intrarea în ţară (versetele 5-9)

   Prima îndrumare a lui Dumnezeu dată lui Iosua şi poporului lui era să traverseze Iordanul, ca să ia în stăpânire ţara. Ţara aparţinea lui Dumnezeu: «pentru că voi sunteţi străini şi fără drept de cetăţenie înaintea Mea» (Levitic 25,23). Ea era moştenirea lui Dumnezeu, pe care El voia s-o dea moştenire poporului Său: «Tu îi vei duce şi îi vei sădi pe muntele moştenirii Tale» (Exod 15,17). Realmente poporul însuşi era moştenirea lui Dumnezeu: «Căci partea Domnului este poporul Său, Iacov este partea Lui de moştenire» (Deuteronom 32,9).

   Deci ţara aparţinea lui Dumnezeu, însă El a oferit poporului savurarea ei în măsura în care ei aveau energie să ia ţara în posesiune: «Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi l-am dat vouă» (Iosua 1,3). Aceiaşi chemare a primit-o deja Avraam: «Ridică-te, cutreieră ţara în lungul şi în latul ei, pentru că ţie ţi-o voi da» (Geneza 13,17). Pentru noi creştinii este valabil acelaşi lucru. Noi suntem binecuvântaţi cu toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti în Hristos. Însă noi le putem savura numai în măsura în care noi ni le însuşim prin credinţă.

   Lui Iosua i se spune sub trei aspecte să fie tare şi curajos:

a) Versetul 6: Era intenţia lui Dumnezeu să dea poporului Său ţara, indiferent de puterea duşmanului, care încă avea ţara sub autoritatea lui. Prin Hristos, care a înviat şi acum stă la dreapta lui Dumnezeu, ne-au fost garantate toate făgăduinţele. «Şi Cel care ne-a făcut chiar pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a şi dat arvuna Duhului» (2 Corinteni 5,5).

b) Versetele 7 şi 8: biruinţa le era garantată în măsura în care ei luau seama la Lege şi la ceea ce era scris în ea. Dumnezeu ne face cunoscut gândurile Sale în Cuvântul Său. Crede Cuvântul lui Dumnezeu şi subordonează-te Lui cu toată inima ta, atunci drumul tău va fi drept, biruitor şi binecuvântat! «Nu te abate de la ea nici la dreapta nici la stânga» (Iosua 1,7). Este cărarea celor drepţi (Proverbe 4,18). Pleacă-ţi urechea la Cuvântul Său (Isaia 30,21), hrăneşte-te din acest Cuvânt şi vei avea parte de bucurie în inima ta (Psalm 1,2; Ieremia 15,16). Exact acesta este secretul biruinţei asupra lui satan, asupra lumii şi a cărnii.

c) Versetul 9: Al treilea îndemn dat lui Iosua se bazează pe făgăduinţa, că Dumnezeu va fi cu poporul Său: «Domnul Dumnezeul tău este cu tine oriunde vei merge». Aceasta este o premisă importantă pentru fiecare bărbat al credinţei şi pentru fiecare femeie a credinţei şi aminteşte de făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Iacov: «Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi oriunde vei merge» (Geneza 28,15). Moise a rugat odinioară pe Domnul să nu părăsească poporul Israel, după ce acesta a făcut viţelul de aur: «Dacă nu merge faţa Ta cu noi, nu ne sui de aici» (Exod 33,15).

   Iosua este îndemnat de trei ori să fie tare şi curajos (Iosua 1,6.7.9). Tot aşa şi creştinul, care se află într-o luptă spirituală în locurile cereşti, îi sunt adresate trei îndemnuri de încurajare:

a) «Încolo, fraţilor, fiţi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului» (Efeseni 6,10.11). Puterea este în Domnul Isus. Tot în El s-a întărit şi apostolul Pavel (Filipeni 4,13). Pentru Coloseni el s-a rugat, ca ei să fie întăriţi «cu toată puterea, potrivit tăriei gloriei Sale» (Coloseni 1,11).

b) «Pentru aceasta, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi, după ce veţi fi învins toate, să staţi în picioare» (Efeseni 6,13). Atâta timp cât Domnul nu este vizibil cu ochii trupeşti, noi suntem încurcaţi în această luptă.

c) «Staţi deci în picioare având mijlocul încins cu adevărul» (Efeseni 6,14). Noi trebuie să îmbrăcăm armura lui Dumnezeu înainte de a lua parte la lupta cu puterile spirituale ale răutăţii din locurile cereşti.

   Pregătirile morale, care sunt prezentate aici, sunt toate de natură interioară: este vorba de credinţa din inimă.

   Istoria lui Rahab, care urmează în capitolele următoare, arată apoi aspectul exterior: este credinţa care se arată prin fapte. Însă credinţa lăuntrică este întotdeauna înaintea activităţilor exterioare.

Porunca lui Iosua dată căpeteniilor poporului (versetele 10 şi 11)

   Îndemnurile lui Dumnezeu fac ca Iosua să acţioneze imediat. Prin intermediul căpeteniilor poporului a transmis poporului să se pregătească pentru traversarea Iordanului şi prin aceasta pentru cucerirea ţării. Un creştin, care se hrăneşte din Hristos şi se supune Cuvântului lui Dumnezeu, are – fără să ştie – o influenţă bună asupra altora.

   Totodată nu trebuie făcut în grabă. Căpeteniile cer poporului, ca în trei zile să fie gata. Pentru noi este valabil, că energia noastră omenească este fără valoare, când este vorba ca în mod spiritual să traversezi râul morţii şi să învingi pe duşman în propria ţară. Dacă coapsele noastre – care în Biblie sunt un simbol al stării noastre spirituale lăuntrice – sunt încinse cu adevărul şi înainte de luptă am îmbrăcat toată armura lui Dumnezeu, atunci putem fi siguri de victorie.

   «Trei zile» amintesc creştinului de moartea şi învierea lui Hristos (Luca 9,22). Este semnul lui Iona (Matei 12,40) şi fundamentul Evangheliei (1 Corinteni 15,3.4). La ieşirea din Egipt au trecut de asemenea trei zile de la mielul pascal şi până la traversarea Mării Roşii, când a fost cântată cântarea eliberării. Aici deci, la sfârşitul celor trei zile, poporul a părăsit pustia Sitim şi a parcurs ultima etapă a călătoriei prin pustie. Poporul, condus de Iosua şi îndrumat de căpetenii a fost chemat să urmeze chivotul, ca să traverseze Iordanul (Iosua 3,1-3).

Cele două seminţii şi jumătate (versetele 12-18)

   Ultima parte a capitolului ne prezintă cazul trist dar totodată plin de învăţătură al celor două seminţii şi jumătate. Ele s-au hotărât să locuiască de partea aceasta, deci în partea de răsărit a Iordanului.

   Începutul istoriei lor ne este prezentat în cartea Numeri. Ei au constatat, că ţara Iaezer şi ţara Galaadului erau un loc bun pentru vitele lor numeroase (Numeri 32,1). Din pricina aceasta au venit la Moise cu rugămintea, să nu trebuiască să traverseze Iordanul. Era hotărârea lor fermă să se stabilească în câmpia Galaadului, pe partea de răsărit a Iordanului (Numeri 32,19). Împotrivirea justificată a lui Moise nu i-a putut face să renunţe la ce şi-au propus.

   Compromisul acceptat de Moise descopere cu regret prima ruptură în unitatea poporului: «noi înşine ne vom înarma în grabă şi vom merge înaintea fiilor lui Israel». Obligaţia era ca toţi oamenii de război din Ruben, Gad şi jumătate din seminţia lui Manase trebuiau să însoţească pe fraţii lor în luptă, ca să cucerească ţara. Abia după aceea urmau să fie liberi să se reîntoarcă la familiile lor în Galaad (Numeri 32,20.21.27). Înţelegerea a fost făcută imediat cunoscut lui Eleazar şi lui Iosua, pentru ca ea să fie respectată în momentul decisiv. Astfel Moise le-a dat posesiunea la locul alegerii lor.

   Cele două seminţii şi jumătate sunt pentru noi un tablou al creştinilor însufleţiţi pământeşte, ale căror gânduri şi înclinaţii sunt spre cele văzute. Ei trăiesc pe Hristos numai în împrejurări pământeşti.

   Cu toate acestea ei aveau dorinţe bune şi ele erau corecte. Aducerii aminte de înţelegerea lor cu Moise i-au adăugat chiar îndemnul pe care Dumnezeu Însuşi l-a dat lui Iosua: «Numai, fii tare şi curajos!» (Iosua 1,18).

   Derularea în continuare a istoriei celor două seminţii şi jumătate face însă clar, că hotărârea lor nu a fost corespunzătoare gândurilor lui Dumnezeu. Când au vrut să însoţească pe fraţii lor la război (Iosua 4,13), s-au pregătit numai 40.000 de oameni. La numărătoarea din Numeri 26 a rezultat că ar fi trebuit să fie cel puţin 110.000 de bărbaţi de război.

   Ridicarea unui altar în capitolul 22 a fost deja prima ocazie în care au ieşit la iveală astfel de neînţelegeri şi de greutăţi. Mai târziu cele două seminţii nu au mai reacţionat deloc, când Barac şi Debora au chemat la luptă împotriva duşmanilor poporului (Judecători 5,15-17).

   Atunci Ruben, Gad şi jumătate din seminţia lui Manase au fost primii care au căzut în mâinile duşmanilor: «Ştiţi că Ramot-Galaadul este al nostru, iar noi tăcem şi nu-l luăm din mâna împăratului Siriei?» (1 Împăraţi 22,3).

   Mai trist este că ei au fost primii care prin mâna lui Dumnezeu au fost duşi în captivitate: «Şi Dumnezeul lui Israel a trezit duhul lui Pul, împăratul Asiriei, şi duhul lui Tilgat-Pilneser, împăratul Asiriei; şi el a deportat pe rubeniţi şi pe gadiţi şi jumătate din seminţia lui Manase şi i-a dus la Halah, şi la Habor, şi la Hara, şi la râul Gozan, până în ziua aceasta» (1 Cronici 5,26).

   Alegerea celor două seminţii şi jumătate are asemănări cu hotărârea lui Lot. Acesta reprezintă un credincios, care iubeşte lumea, în timp ce cele două seminţii şi jumătate sunt un tablou al acelora a căror întreagă gândire se învârte în jurul pământului. Ambii au fost orbiţi de acelaşi loc, care – desigur numai după aparenţe – se asemăna cu grădina Domnului (Geneza 13,10). Hotărârea lor a avut ca urmare roade amare.

   Adevărata patrie a unui credincios este ţara însăşi, care se află în partea de vest a Iordanului. Iordanul este un tablou al morţii şi învierii Domnului Isus. Ambele realităţi le aplică Duhul lui Dumnezeu la sufletul unui creştin. Cine practică, să fi mort şi înviat împreună cu Hristos, acela trăieşte «în ţară».

Capitolul 2

Rahab şi iscoadele

Introducere (versetele 1-7)

   Înainte ca Iosua să înceapă cucerirea ţării, el a trimis în taină două iscode să spioneze ţara şi Ierihonul, prima cetate întărită. Era cetatea palmierilor situată în valea Iordanului (Deuteronom 34,3), o grădină a plăcerilor lumii.

   În Ierihon şi în toată ţara Canaan locuiau oameni care stăteau sub blestem ca duşmani ai lui Dumnezeu. Dar harul nemărginit al lui Dumnezeu va trebui să scoată pe Rahab din Ierihon, ca s-o scape de la moarte şi s-o adauge poporului ales. Ea primeşte chiar un loc în cartea genealogiei lui Mesia (Matei 1). Rahab era ca o floare plăpândă, captivă în mocirla păcatului, care sub razele harului trebuia adusă să înflorească.

Vestirea judecăţilor asupra naţiunilor (versetele 8-11)

   Ştirile referitoare la victoriile izraeliţilor ajunseseră deja la urechile canaaniţilor. Sihon, împăratul amoriţilor, şi Og, împăratul din Basa, împreună cu oştirile lor au fost complet nimiciţi la întâlnirea cu poporul Israel (Deuteronom 2,32-34; 3,1-10). Aceste ştiri au umplut pe canaaniţi de frică şi teamă: «Am auzit şi ni s-a înmuiat inima» (Iosua 2,11). Trecerea prin Iordan va mări şi mai mult frica lor: «li s-a muiat inima şi şi-au pierdut curajul» (Iosua 5,1).

   Anunţarea judecăţilor produce frică la lume. Însă în loc să se întoarcă la Dumnezeu, deseori leapădă pe oamenii care le vestesc judecata. Oamenii îşi vor da sufletul de groază în zilele judecăţii viitoare (Luca 21,26), însă totodată vor omorî pe cei doi martori. Ei se vor bucura că aceşti proroci nu îi vor mai deranja (Apocalipsa 11,7.10). Împăratul din Ierihon a încercat de asemenea să se debaraseze de cele două iscoade. După aceea s-a împietrit în păcatele sale şi a dat ordin să se închidă porţile cetăţii, ca să se împotrivească la maxim judecăţii (Iosua 6,1). Ce diferenţă clară faţă de Ninive şi împăratul ei, care la predica lui Iona s-au căit!

Credinţa lui Rahab (versetele 9-13)

   În opoziţie cu aceasta, biruinţele izraeliţilor au avut un cu totul alt efect asupra credinţei lui Rahab:

·         Pe de o parte ea a recunoscut intenţia lui Dumnezeu: «Ştiu că Domnul v-a dat ţara» (Versetul 9).

·         Ea a adus pe acest Dumnezeu în legătură cu poporul Israel: «Pentru că Domnul Dumnezeul vostru, El este Dumnezeu sus, în ceruri, şi jos, pe pământ» (Versetul 11).

·         De aceea ea a întâmpinat iscoadele cu bunăvoinţă, fără să ia în seamă pericolul în care ea s-a adus prin trădarea de ţară. Ea a ascuns iscoadele şi apoi le-a făcut posibilă fuga peste zidurile cetăţii. Credinţa ei s-a arătat prin aceea, că ea a primit «pe spioni cu pace» (Evrei 11,31).

·         În cele din urmă teama de Domnul a lucrat în inima ei. Această teamă este începutul înţelepciunii (Psalm 111,10). Această teamă a trezit în ea dorinţa să caute salvare pentru sine şi familia ei: «Şi acum, vă rog, juraţi-mi pe Domnul … că ne veţi salva sufletele de la moarte» (versetele 12.13).

   Mijloacele folosite aici de Rahab – minciuna şi înşelătoria (versetele 4-7) – sunt în armonie cu viaţa ei de mai înainte. Un creştin, care a fost luminat prin Duhul Sfânt, în nici o împrejurare nu se va folosi de astfel de mijloace, căci în ochii lui Dumnezeu scopul nu sfinţeşte niciodată mijloacele!

Mijlocul pentru salvare (versetele 14-20)

   Mijlocul pentru salvare, care a fost dat de iscoade lui Rahab, este aşa de simplu, că lumea priveşte cu dispreţ la el. Ea trebuia să lege la fereastră o funie de fir stacojiu, să rămână în domeniul de protecţie al casei şi să ţină ascunsă această chestiune. Firul stacojiu vorbeşte de sângele lui Hristos. Şi sângele mielului pascal, care a protejat pe izraeliţi de moartea întâilor născuţi, arată tot spre sângele lui Hristos (Exod 12,13).

   Pentru Rahab nu a rămas nimic altceva de făcut, decât să creadă promisiunea iscoadelor. Ea nu a aşteptat cotropirea Ierihonului, ca apoi să pună funia de fir stacojiu la fereastră: de îndată ce iscoadele au plecat de la ea, ea a legat funia stacojie la fereastră (versetul 21).

Faptele în care se arată credinţa (versetul 21)

   Credinţa lui Rahab s-a arătat prin comportarea ei faţă de iscoade. Credinţa i-a dat un loc în «marele nor de martori», care ne sunt prezentaţi în epistola către Evrei (Evrei 11,31). Ea se diferenţiază acolo de mulţimea celor necredincioşi.

   În epistola lui Iacov capitolul 2, Rahab este numită împreună cu Avraam, ca să arate oamenilor  valoarea faptelor credinţei. În ochii lumii Avraam este un ucigaş, deoarece el a jertfit pe fiul lui Isaac. Şi Rahab este o trădătoare a poporului ei, prin aceea că a primit pe spioni şi i-a lăsat să plece pe un alt drum. Dar la amândoi autenticitatea credinţei s-a revelat prin fapte.

Viaţa lui Rahab

   Istoria lui Rahab nu se termină aici. Prin ascultarea ei de indicaţiile care îi asigurau salvarea, ea şi familia ei au fost cruţaţi de judecată tocmai prin cele două iscoade, pe care ea le-a ascuns (Iosua 6,22-25). Rahab a fost pentru început lăsată în afara taberei lui Israel. Dar a fost dorinţa ei, să locuiască acolo unde o atrăgea inima ei: în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Aceeaşi dorinţă o găsim mai târziu la Rut (Rut 1,16).

   Rahab a devenit soţia lui Salmon şi a născut pe Boaz. Numele ei se regăseşte în genealogia lui Mesia, o onoare care, făcând excepţie de Maria, mama Domnului, au primit-o patru femei: Tamar, Rahab, Rut şi Batşeba. Caracterizate de dispreţ şi ruşine prin originea şi stilul de viaţă, ele au fost formate de harul lui Dumnezeu ca vase ale îndurării, pregătite pentru slava Sa.

   Credinţa lui Rahab este de aceea remarcabilă, pentru că ea s-a identificat cu poporul Israel înainte ca acesta să fi obţinut vreo victorie în Canaan. Şi tâlharul de pe cruce a avut această înţelegere spirituală, atunci când în Salvatorul dispreţuit a descoperit gloria Împărăţiei Sale (Luca 23,42).

Întoarcerea celor două iscoade (versetele 22-24)

   Evenimentul se încheie cu relatarea celor două iscoade, care l-au asigurat pe Iosua, că Domnul a dat ţara în mâna lui Israel. Ce diferenţă în comparaţie cu întoarcerea celor douăsprezece iscoade, din care atunci făcea parte şi Iosua (Numeri 14,6), care cu 40 de ani în urmă au spionat ţara. Poporul a învăţat o lecţie importantă.

Capitolul 3

Trecerea prin Iordan

Înţelesul spiritual al Paştelui, al Mării Roşii şi al Iordanului

   Iordanul era pentru Israel despărţirea între pustie şi ţara făgăduită. Ca să înţelegem înţelesul spiritual al Iordanului este oportun să studiem istoria lui Israel ca model pentru noi (1 Corinteni 10,11).

    Intenţia lui Dumnezeu era să scoată poporul Israel din sclavia din Egipt şi să-l ducă în ţara pe care El voia să le-o dea ca moştenire. În istoria lui Israel au fost necesari trei paşi ca să obţină acest ţel divin: paştele, trecerea prin Marea Roşie şi trecerea prin Iordan.

   Toate cele trei evenimente vorbesc despre moartea lui Hristos şi arată urmările care rezultă din aceasta în trei aspecte diferite, care se completează unul pe celălalt.

Paştele

   Aici Dumnezeu Se arată ca Judecător: «Eu voi trece prin ţara Egiptului în noaptea aceasta şi voi lovi pe orice întâi-născut din ţara Egiptului» (Exod 12,12). Mielul pascal ca jertfă de sânge corespunde cerinţelor judecăţii dumnezeieşti. Mielul, un simbol al lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu, trebuia tăiat între cele două seri. Carnea friptă pe foc a fost mâncată de izraeliţi cu azimă şi ierburi amare (Exod 12,8).

   Sângele mielului este un simbol al sângelui preţios al lui Hristos (1 Petru 1,19). El trebuia uns pe amândoi uşorii uşii şi pe pragul de sus. Cuvântul «paşte» înseamnă „a trece pe lângă” (Exod 12,13). Când Domnul a făcut noaptea judecata întâilor-născuţi ai Egiptului, El a văzut sângele la casele izraeliţilor şi a trecut pe lângă ele. El i-a cruţat de judecată.

   Deci paştele este un simbol al morţii lui Hristos, unde El a fost Locţiitorul nostru în judecata lui Dumnezeu. Mai târziu sărbătoarea paştelui a fost o amintire despre eliberarea din Egipt, care s-a încheiat cu trecerea prin Marea Roşie.

Marea Roşie

    Poporul a scăpat de judecarea celor întâi-născuţi, dar se afla încă în Egipt, ameninţaţi de faraon şi armata lui. Dumnezeu S-a arătat aici ca Eliberator: «staţi pe loc şi veţi vedea salvarea Domnului, pe care o va lucra astăzi pentru voi» (Exod 14,13).

   Deci Marea Roşie este un simbol al morţii lui Hristos, prin care El ne smulge de sub puterea lui satan. «Ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să-i elibereze pe toţi aceia care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor» (Evrei 2,14.15). Prin trecerea prin Marea Roşie poporul a fost eliberat şi salvat. În felul acesta Marea Roşie este şi un simbol al salvării: «Prin bunătatea Ta ai condus poporul pe care l-ai salvat, l-ai călăuzit prin puterea Ta spre locuinţa Ta cea sfântă» (Exod 15,13).

    Cu toate că Israel se afla acum în pustie, din clipa aceasta Dumnezeu îl vedea ajuns în ţara făgăduinţei. Necredinţa poporului, despre care se relatează detaliat în cartea Numeri şi retroactiv la începutul cărţii Deuteronom, nu a schimbat cu nimic planul lui Dumnezeu pentru poporul Său (Deuteronom 1,2). Numai călătoria prin pustie, care în mod normal trebuia să dureze 11 zile, a devenit o încercare de 38 de ani.

   Căile lui Dumnezeu s-au adaptat aici la comportarea poporului, dar planul lui Dumnezeu nu s-a schimbat din cauza eşuării poporului.

Iordanul

   Pentru ca poporul să poată intra în Canaan, el a trebuit să treacă Iordanul, ca ultim obstacol. El era un fluviu de neînvins, căci «Iordanul se revarsă peste malurile sale în toate zilele secerişului» (Iosua 3,15).

   Şi Iordanul este un simbol al morţii lui Hristos. Aici credinciosul este făcut una cu Hristos în moartea Sa, pentru ca  - eliberat de toate – să fie făcut capabil să savureze tot ce ne-a dăruit Dumnezeu în Domnul Isus. La paşte credinciosul poate spune cu recunoştinţă: «Hristos a murit pentru noi» (Romani 5,8). La Marea Roşie el ştie: «Am murit împreună cu Hristos» (Romani 6,8). La Iordan el spune în cele din urmă: El «ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus» (Efeseni 2,6).

Aplicarea spirituală pentru creştin

   Este important să se înţeleagă diferenţa dintre poziţia lui Israel, poporul pământesc al lui Dumnezeu, şi poziţia noastră, poporul ceresc al lui Dumnezeu. Israel a trăit succesiv cele trei etape ale salvării lui. Salvarea din

·         Judecata lui Dumnezeu prin paşte,

·         Sclavia şi puterea duşmanului, prin aceea că a trecut prin Marea Roşie,

·         Din ruşinea Egiptului şi urmele lumii, prin aceea că a trecut prin Iordan.

   Realmente numai doi bărbaţi, Iosua şi Caleb, au trăit aceste trei etape. Toţi bărbaţii şi toate femeile peste 18 ani, care au ieşit din Egipt au pierit în pustie din cauza necredincioşiei lor. Ei au fost înlocuiţi de o generaţie nouă, care a intrat în ţară (1 Corinteni 10,5; Evrei 3,16-18).

   În opoziţie cu Israel, credinciosul trăieşte înţelesul spiritual al celor trei etape în viaţa lui pe pământ. Când sufletul lui este chinuit lăuntric prin gândul la judecata dreaptă a lui Dumnezeu şi el recunoaşte înrobirea lui sub puterea lui satan, el găseşte în Hristos (Mielul lui Dumnezeu) şi în moartea Sa (prezentată prin Marea Roşie) fundamentul mântuirii şi salvării lui.

   Experienţele zilnice ale unui creştin, care încep după naşterea lui din nou, se pot compara cu călătoria prin pustie a poporului Israel.

   Dar Dumnezeu doreşte totodată ca noi de la început prin credinţă să înţelegem valoarea morţii Domnului cu privire la binecuvântările spirituale din locurile cereşti. Atunci noi putem în sens spiritual să intrăm în locurile cereşti şi acolo să savurăm binecuvântările care le posedăm în Hristos. Pentru aceasta este necesar să realizăm, că noi am murit împreună cu Hristos, şi aceasta ne este prezentat simbolic prin trecerea prin Iordan. Numai aşa ne putem bucura de ceea ce ne dă harul lui Dumnezeu. Aceste adevăruri se confirmă în continuare pe parcursul cărţii Iosua, când poporul Israel a primit o hrană nouă. În pustie Dumnezeu le-a dat mana. După ce au trecut prin Iordan ei au mâncat din recolta ţării (Iosua 5,12). Această mâncare este pentru noi un simbol al lui Hristos glorificat.

   Rezumând se poate spune, că Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine şi ne-a iertat (paştele). El ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (Marea Roşie) şi ne-a înviat (Iordan) împreună cu Hristos şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos (intrarea în ţară) (Efeseni 2,5.6). Prin credinţă noi putem deja acum să fim acolo în sens spiritual, în timp ce noi trăim încă pe pământ. În acelaşi timp aşteptăm toată plinătatea gloriei odată cu revenirea lui Hristos.

Unitatea morală a învăţăturii

   Deci Scriptura diferenţiază clar cele trei etape ale eliberării depline a poporului. Însă niciodată ea nu desparte aceste trei puncte unul de altul, deoarece este vorba de trei aspecte ale uneia şi aceleiaşi lucrări de salvare.

   Noaptea de paşte trebuia sărbătorită de toţi copiii lui Israel şi de urmaşii lor (Exod 12,14; 13,8.14). Era aducerea aminte atât de paşte cât şi de ieşirea din Egipt (Exod 12,42). Căci paştele şi trecerea prin Marea Roşie sunt legate una de alta.

   Pe de altă parte trecerea prin Marea Roşie şi trecerea prin Iordan, cu toate că sunt despărţite prin pustie, aparţin împreună. Aceasta o arată Duhul Sfânt clar în doi psalmi: «El a prefăcut marea în uscat; au trecut fluviul cu piciorul» (Psalm 66,6). «Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi. … Ce ai tu, mare, de fugi? Tu, Iordanule, de te întorci înapoi?» (Psalm 114,3.5).

Învăţăturile date poporului (versetele 1-13)

   Sitim a fost ultimul loc de poposire al lui Israel în pustie. Acolo s-au întors iscoadele înapoi la Iosua, după ce şi-au îndeplinit misiunea (Iosua 2,1.23). Numele acestui loc înseamnă salcâm şi aminteşte de lemnul din care era făcut chivotul. Poporul a părăsit deci Sitim şi a mers la Iordan, ca acolo să petreacă noaptea. A aşteptat trei zile la Iordan, înainte să primească alte îndrumări de la căpetenii. Aceste trei zile ne amintesc de moartea şi învierea lui Hristos.

   Drumul lui Israel prin Iordan a fost marcat de chivot. În timpul călătoriei prin pustie poporul a fost însoţit de nor (un simbol al prezenţei lui Dumnezeu) şi de chivot (un tablou al lui Hristos şi al lucrării Sale). Chivotul a mers înaintea poporului Israel, ca să le găsească un loc de odihnă (Numeri 10,33-36). Aici el a creat poporului un drum prin apele adânci ale judecăţii (prin Iordan). În această întâmplare chivotul arată simbolic – prin cele patru denumiri diferite ale lui – pe Isus Hristos privit din patru direcții, așa cum este El prezentat în cele patru evanghelii.

   Poporul trebuia să urmeze chivotul purtat de preoţi, la o distanţă de 2000 de coţi, ceea ce înseamnă ceva mai mult de o mie de metri. Cine putea să-L urmeze pe Cel care singur S-a sculat, ca în locul nostru să întâmpine judecata şi moartea? Deja în grădina Ghetsimani ucenicii au fost la o aruncătură de piatră departe de El, Cel care în întristarea Sa a simţit groaza morţii în suflet (Luca 22,41). Prin trecerea chivotului prin Iordan s-a deschis un drum nou, necunoscut. Dar credinţa îl vedea deja:

·         Mai întâi acest drum pretindea despărţirea de rău: «Sfinţiţi-vă» (versetul 5). Crucea lui Hristos reprezintă pentru creştin graniţa faţă de lume, faţă de carne (fire) şi faţă de moarte (Galateni 6,14).

·         Apoi Dumnezeu va face minuni prin trecerea Iordanului (versetul 5). Minunile făcute de Dumnezeu au fost cântate deja în cântarea de eliberare după trecerea prin Marea Roşie (Exod 15,11). Dumnezeu «a lăsat o aducere aminte a lucrărilor Sale minunate» (Psalm 111,4).

·         Această lucrare a revelat şi prezenţa unui Dumnezeu viu în mijlocul poporului Său (versetul 10).

·         În cele din urmă, această faptă puternică a lui Dumnezeu le-a dat asigurarea că El va alunga pe cele şapte naţiuni din Canaan (pe canaaniţi, pe hetiţi, pe heviţi, pe fereziţi, pe ghirgaziţi, pe amoriţi şi pe iebusiţi), ca să dea lui Israel ţara ca moştenire (versetul 10; Iosua 24,11; Deuteronom 7,1). Aceste naţiuni sunt amintite în vorbirea apostolului Pavel în Antiohia în Pisidia (Faptele Apostolilor 13,19).

Trecerea prin Iordan (versetele 14.17)

   Trecerea a avut loc în timpul recoltării orzului, când din cauza topirilor de zăpadă Iordanul se revărsa peste malurile sale. Poate să fie un indiciu mai clar cu privire la apele judecăţii, în care a ajuns Domnul nostru? «Un adânc cheamă un alt adânc, la vuietul căderilor Tale de apă; toate valurile tale şi talazurile tale au trecut peste mine» (Psalm 42,8).

  Când picioarele preoţilor, care duceau chivotul, «s-au afundat în marginea apei», apele care veneau de sus s-au oprit şi au format un dig la cetatea Adam (versetul 16). Această cetate, care este amintită numai aici, poartă numele acelui om prin care păcatul şi moartea au venit în lume (Romani 5,12). Dar Hristos (chivotul) prin moartea Sa ne-a dăruit viaţa veşnică.

   Apele din aval se îndreptau spre Marea Moartă, pentru ca izraeliţii să poată trece Iordanul ca pe uscat (versetul 17). Puterea morţii a fost înfrântă atât în ceea ce priveşte izvorul ei cât şi raza ei de acţiune, şi anume prin puterea de nebiruit a lui Dumnezeu, care a acţionat în favoarea poporului Său. Intrarea în ţară – un tablou despre locurile cereşti – este liberă din momentul morţii, învierii şi glorificării lui Hristos – dar numai în Hristos.

   Trecerea prin Marea Roşie a avut loc noaptea. Poporul a trecut printre două ziduri de apă (Exod 14,22). În prezenţa simţită a morţii şi urmărit de duşman, poporul nu a avut pentru moment nici o privire pentru salvarea lucrată de Dumnezeu. Însă de partea cealaltă a morţii biruinţa a fost sărbătorită într-o cântare plină de bucurie.

   În opoziţie cu aceasta, trecerea Iordanului a avut loc ziua şi cu o conştienţă profundă de minunea lucrată de Dumnezeu. Moartea şi judecata, în ceea ce priveşte înţelesul spiritual, nu stau aici pe prim plan. Privirea credinţei se îndreaptă spre chivot, aceasta înseamnă spre Hristos, care a îndurat pentru noi judecata şi a suferit moartea. De aceea aici citim despre cunoştinţă şi linişte, care alcătuiesc solemnitatea momentului.

   Dumnezeu este numit «Domnul întregului pământ» (versetele 11.13): «Dumnezeul Preaînalt, Stăpânul cerurilor şi al pământului» (Geneza 14,19) aduce poporul în ţara posesiunii Lui.

   În timpul nostru Israel a fost pus deoparte din cauza necredincioşiei lui. Dumnezeu poată titlul de «Dumnezeul cerului» (Daniel 2,37). Ca Împărat lepădat, Hristos nu se foloseşte de drepturile Lui, despre care a vorbit ucenicilor Săi după învierea Sa: «Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ» (Matei 28,18).

   În zilele viitoare naţiunile vor inunda pe Israel cu un fluviu de strâmtorări, despre care Iordanul care se revarsă este un tablou îngrozitor. Deja în moartea Sa Hristos S-a făcut una cu suferinţele viitoare ale poporului Său pământesc: «În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat şi Îngerul dinaintea feţei Lui i-a salvat» (Isaia 63,9). În această privinţă El va fi totodată siguranţă şi eliberare pentru poporul Său pământesc. El va lua în mâna Sa judecata lui Israel şi va face judecata pe care Dumnezeu I-a încredinţat-o ca Fiu al Omului (Faptele Apostolilor 17,31).

Capitolul 4

Douăsprezece pietre în Ghilgal şi douăsprezece pietre în Iordan

   Două mărturii clare vestesc trecerea minunată prin Iordan:

·         Mai întâi sunt luate douăsprezece pietre din mijlocul Iordanului, din locul unde preoţii au stat cu picioarele lor (versetul 3); ele trebuiau aşezate ca semn în primul loc de poposire al copiilor lui Israel în ţară, acesta era în Ghilgal (versetele 19-24).

·         În acelaşi timp în mijlocul Iordanului au fost aşezate douăsprezece pietre (versetul 9), ca să fie acoperite de apele care vor reveni.

Cele douăsprezece pietre luate din Iordan (versetele 1-8)

   Pietrele luate din Iordan şi aşezate în Ghilgal erau mărturie şi semne pentru generaţiile viitoare. Numărul «doisprezece» era corespunzător celor douăsprezece seminţii ale copiilor lui Israel (versetul 5) şi scotea în evidenţă unitatea poporului. Pe masa din sfântul locaş erau de asemenea douăsprezece pâini, ca să amintească de unitate. Adunarea (Biserica) are o parte mult mai frumoasă: acolo este numai o singură pâine, care de asemenea este un simbol al unităţii. Adunarea este trupul lui Hristos: «Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup» (1 Corinteni 10,17). Pâinea ne aminteşte totodată de moartea Domnului Isus şi de trupul Său, care a fost dat pentru noi.

   Pietrele mărturisesc simbolic despre faptul că credincioşii mai înainte erau morţi în păcatele şi fărădelegile lor, dar acum au fost aduşi la viaţă împreună cu Hristos. Dumnezeu «ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus». El a făcut această lucrare «ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus» (Efeseni 2,5-7).

   În continuare, cele douăsprezece pietre luate din Iordan ne arată clar, că din punctul de vedere al lui Dumnezeu întreg poporul a trecut prin Iordan, cu toate că două seminţii şi jumătate s-au întors după aceea înapoi. Poporul ceresc al lui Dumnezeu este un trup în Hristos. Această unitate ne este prezentată în epistola către Efeseni, legată

·         cu învierea lui Hristos (Efeseni 1,19.20),

·         cu sângele Său (Efeseni 2,13) şi

·         cu Duhul Sfânt (Efeseni 2,18; 4,4)

Aceste pietre luate din Iordan şi aşezate în ţară ne învaţă că noi am înviat cu Hristos.

Cele douăsprezece pietre în Iordan (versetele 9-11)

   O a doua mărturie vorbeşte inimilor noastre: douăsprezece pietre au fost aşezate în Iordan, «în locul unde stătuseră picioarele preoţilor care purtau chivotul legământului» (versetul 9). Această a doua grupă de douăsprezece pietre ne arată, că noi am murit împreună cu Hristos. Toţi răscumpăraţii, care au fost aduşi la viaţă şi înviaţi împreună cu Hristos, sunt făcuţi una cu Hristos şi în moarte.

   Adevărul despre unirea credincioşilor cu Hristos în moartea Sa se găseşte de mai multe ori în Scriptură:

·         La primul Paște în Egipt fiecare Israelit a mâncat dintr-un miel fript pe foc. Prin aceasta el s-a făcut una cu jertfa, al cărei sânge l-a protejat de judecată.

·         Când preoţii aduceau jertfa de pace, din jertfă mânca şi cel care aducea jertfa. În felul acesta el avea părtăşie cu altarul şi se făcea una cu jertfa de un miros plăcut.

·         La jertfa pentru păcat, care era arsă în afara taberei, cel vinovat (simbolic fiecare dintre noi în starea dinaintea întoarcerii la Dumnezeu) îşi punea mâinile pe jertfă. Prin aceasta el se identifica cu jertfa.

   Înţelesul spiritual al Iordanului pentru noi este  prezentat prin învăţătura apostolului Pavel: «Înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi» (Coloseni 2,12). Practicarea acestui adevăr duce la un stil de viaţă sfânt, condamnând orice efect al păcatului în noi (Coloseni 3,5-11). Prin aceasta rezultă puncte comune cu circumcizia din capitolul 5.

   Aceste două tablouri ale celor douăsprezece pietre arată credinţei puterea lui Dumnezeu, care a înviat pe Hristos dintre morţi, precum şi locul credincioşilor dincolo de moarte, prefigurat în intrarea în ţara Canaan. Cel mântuit are pe Hristos ca speranță: «Hristos în voi, nădejdea slavei» (Coloseni 1,27). Credinciosul posedă şi viaţa lui Hristos: «Viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu» (Coloseni 3,3). Pentru credincios Hristos este totul (ca subiect al inimii lui) şi în toate (ca putere a vieţii) (Coloseni 3,11).

Soldaţii celor două seminţii şi jumătate (versetele 12-13)

   Conform dispoziţiei lui Moise (Numeri 32,27), care a fost confirmată încă o dată de Iosua (Iosua 1,16), soldaţii celor două seminţii şi jumătate au trecut împreună cu fraţii lor Iordanul, ca să-i ajute în luptă. Cu toată promisiunea dată, din 110.000 sau înrolat la luptă numai 40.000. Cu regret şi astăzi este tot aşa, că interesele pentru lucrurile pământeşti răpesc credincioşilor energia spirituală, ca să câştige lucrurile cereşti.

Iosua este înălţat în ochii lui Israel (versetul 14)

   Dumnezeu a spus lui Iosua deja înainte de trecerea prin Iordan, că El îl va face mare în ochii poporului Israel (Iosua 3,7). Aceasta a făcut-o El acum, când chivotul legământului a ieşit din Iordan. Hristos, adevăratul Iosua, a fost glorificat de Tatăl Său: «Mare este gloria Lui în mântuirea Ta; L-ai îmbrăcat cu strălucire şi măreţie» (Psalm 21.5). Această glorie I-a fost dată după înfăptuirea lucrării la cruce. Dumnezeu «L-a înviat dintre morţi şi I-a dat glorie» (1 Petru 1,21).

Chivotul legământului părăseşte Iordanul (versetele 15-18)

   După ce tot poporul a trecut prin Iordan, chivotul legământului a fost scos din Iordan. El a venit primul şi singurul în Iordan (Iosua 3,14) şi a fost ultimul care a părăsit apele judecăţii şi morţii (Iosua 3,17). Hristos este atât «Cel dintâi şi Cel din urmă» (Apocalipsa 1,17) cât şi «Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul» (Apocalipsa 21,6).

Ghilgal, primul loc de poposire al taberei în ţară (versetul 19)

   Poporul se afla acum în Ghilgal în ţara făgăduită, de partea cealaltă a Iordanului, care şi-a reluat cursul obişnuit. Dumnezeu voia să pregătească poporul pentru luptă, înainte ca El să-l ducă la cucerire şi luarea reală în posesiune a părţii de moştenire.

Aducerea aminte de traversarea Iordanului (versetele 20-24)

   Cele douăsprezece pietre, care au fost aşezate în Iordan, au fost acoperite când apele Iordanului s-au reîntors la locul lor, «şi s-au revărsat peste toate malurile sale, ca mai înainte» (versetul 18). În opoziţie cu acestea, pietrele din Ghilgal erau martori vizibili ai trecerii prin Iordan pentru generaţiile viitoare.

   Pietrele din fluviu amintesc credincioşilor de lucrarea lăuntrică a lui Dumnezeu, care are loc faţă de suflet, fără ca ea să poată fi văzută din afară. Tot aşa amintesc Adunării cât a suferit Hristos pentru ea, prin aceea că El a murit. Lumea nu L-a cunoscut pe Hristos, L-a pierdut ca Salvator şi mai târziu Îl va cunoaşte numai ca Judecător. Dar Adunarea, care este într-adevăr în lume, dar nu este din lume, se reîntoarce la fluviul morţii, ca să privească pe Domnul ei şi să-şi amintească de El şi de lucrarea Lui, «cum Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea» (Efeseni 5,25).

Capitolul 5

Pregătirea poporului pentru cucerirea ţării

   Acum ne sunt prezentate trei izvoare importante de ajutor, de care avem nevoie, ca să biruim pe duşmani şi începând de acum cu ajutorul credinţei să locuim în cer:

·         Versetele 2-9: dezbrăcarea de trupul cărnii (acesta este înţelesul spiritual al circumciziei din Ghilgal)

·         Versetele 10-12: să te hrăneşti din Hristos din cer (despre aceasta vorbeşte recolta ţării)

·         Versetele 13-15: să te aşezi sub domnia lui Hristos (simbolizată prin respectul acordat de Iosua Căpeteniei oştirii Domnului.

Ghilgal şi circumcizia (versetele 2-9)

   După ce poporul a trecut Iordanul, el trebuia mai întâi să fie pregătit pentru luptă, înainte de a putea începe cucerirea ţării. Această pregătire a avut loc în Ghilgal, locul circumciziei. Ghilgal era pe de o parte punctul de plecare şi pe de altă parte punctul de strângere al poporului, ca de acolo să înceapă lupta împotriva duşmanilor şi să înainteze (Iosua 10,15.43).

Însemnătatea circumciziei

   Înţelesul spiritual al circumciziei ne este explicat de Coloseni 2,11-12: «În care aţi şi fost circumcişi cu o circumcizie nefăcută de mână, în dezbrăcarea trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos; fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El». Carnea a fost condamnată la cruce în moartea Domnului Isus. Acesta este înţelesul «circumciziei în Hristos». La întoarcerea noastră la Dumnezeu a fost aplicată această sentinţă a morţii la noi. Prin botez exprimăm, că noi vrem acum să practicăm acest fapt: noi am murit împreună cu Hristos şi de aceea nu mai reacţionăm la dorinţele cărnii.

Circumcizia după trecerea pustiei

   Circumcizia poporului nu a avut loc în pustie (versetele 4-7) – pentru credincios un tablou despre lume după întoarcerea lui la Dumnezeu. Circumcizia nu este amintită în epistolele care privesc pe credincios ca aflându-se încă „în lume” (Romani, Evrei şi 1 Petru).

   Deci noi trebuie mai întâi să înţelegem crezând, că suntem una cu Hristos în moartea Sa (Iordan). După aceea trebuie să realizăm practic faptul că noi am fost aşezaţi în El în locurile cereşti (Efeseni 2,6). Aşa putem înţelege puterea circumciziei lui Hristos, care ne-a eliberat din sclavia păcatului şi de natura noastră veche descendentă din Adam. Această circumcizie a avut loc în Ghilgal. Ghilgal înseamnă prăvălire: «Astăzi am îndepărtat dispreţul Egiptului de peste voi» (versetul 9).

Cuţitele de piatră

   Carnea nu poate fi condamnată de carne. Iosua a trebuit să-şi facă cuţite din piatră, ca să circumcidă pe copiii lui Israel (versetul 2). Pentru aceasta nu putea folosi nici o unealtă făcută de om – de exemplu din metal. Ieşirea din lume nu ne eliberează de obligaţia de a ne ţine morţi faţă de păcat. Principiul călugărilor constă în a se izola de lume, ca astfel să scape de ispitele lumii, respectiv să se supună forţat regulilor sau poruncilor ascetice, şi în felul acesta să liniştească conştiinţa. Însă acest principiu nu schimbă pe om, ci în orice caz conduce la o mare sărăcie morală. Pentru a putea învinge în practică puterea lui satan, a lumii, a cărnii şi a Legii este nevoie de puterea Duhului Sfânt într-o viaţă nouă în noi. Este viaţa lui Hristos Cel înviat, de partea cealaltă a morţii.

Ghilgal: puterea şi libertatea creştinului

   Creştinul trăieşte în lume şi ia parte la suferinţa şi bucuria existenţei umane. Cu privire la simpatiile lui, ţinta lui şi viaţa lui el nu este din lume, cu toate că el este încă în lume. Hristos în el este subiectul inimii lui şi energia vieţii lui: «Hristos este totul şi în toţi» (Coloseni 3,11).

   Tabăra lui Israel era în Ghilgal, şi poporul trebuia mereu să se reîntoarcă acolo. În acest loc el a recunoscut prin circumcizie, că prin sine însuşi nu putea birui, dar în Dumnezeu îşi găseşte puterea pentru luptă. În Ghilgal stăteau cele douăsprezece pietre de aducere aminte de trecerea prin Iordan.

   Pentru creştin este mereu necesară conştienţa faptului că el a murit cu Hristos, ca să se ţină mort faţă de păcat. Aceasta este taina puterii şi a adevăratei libertăţi a unui creştin.

Paştele şi hrana poporului în Ghilgal (versetele 10-12)

   Înapoia Ghilgalului se ascund alte adevăruri importante. Lepădarea (necurăţiei) cărnii (1 Petru 3,21) este taina fericirii sufletului şi biruinţa asupra duşmanilor – dar ea nu hrăneşte inima.

   Dumnezeu dă poporului Său – după circumcizie şi după ce au fost vindecaţi (versetul 8) – o hrană care corespunde nevoilor lor şi poziţiei lor în ţara făgăduită.

Paştele

   La început poporul a sărbătorit paştele corespunzător rânduielii iniţiale în a paisprezecea zi a lunii întâi. Înainte ca ei să ia în posesiune moştenirea, şi-au împrospătat amintirea de eliberarea lor din Egipt. Dumnezeu a pregătit poporului Său o masă înaintea duşmanilor lui (Psalm 23,5). Înainte să înceapă lupta, poporul s-a odihnit în lucrarea unui Salvator şi s-a hrănit din jertfa Sa.

   Paştele şi jertfa de pace sunt în Vechiul Testament simboluri potrivite serviciului divin creştin. Adunarea aduce prin Duhul mulţumire şi închinare Tatălui. În privinţa aceasta ea se află în chip spiritual prin credinţă în cer. Despre aceasta, poziţia nouă a lui Israel în Ghilgal, în câmpiile Ierihonului, este un simbol.

Hrana ţării

   În ziua următoare Dumnezeu a schimbat hrana poporului: mana a încetat şi a fost înlocuită prin cerealele ţării – azimele şi boabele prăjite.

   Poporul ceresc se hrăneşte din Hristos, care stă în cer la dreapta lui Dumnezeu. Despre aceasta aminteşte roada ţării. Mana a fost înlocuită prin această hrană, atunci când poporul Israel a părăsit pustia şi a intrat în ţara făgăduită. În opoziţie cu aceasta Hristos este pentru noi în acelaşi timp hrana noastră ca mana pe drumul prin lumea aceasta şi ca cerealele ţări. Noi suntem solicitaţi ca prin credinţă să trăim în Hristos în locurile cereşti.

   Rezumând se poate spune:

·         Noi ne hrănim prin aducerea aminte de Hristos Cel răstignit şi mort: aceasta este paştele.

·         Noi savurăm izvoarele de ajutor ale harului lui Hristos, ca să hrănim sufletele noastre în pustia acestei lumi: aceasta este mana.

·         În sfârşit noi putem de asemenea – desigur nu în acelaşi moment – să ne bucurăm de Hristos, în care se împlinesc planurile dumnezeieşti şi gândurile veşnice ale lui Dumnezeu. Cu El avem parte de binecuvântările cereşti ca hrană pentru sufletele noastre: acestea sunt boabele prăjite ale ţării Canaan.

Hristos, Căpetenia oştirii Domnului (versetele 13-15)

   După ce poporul a ajuns să savureze hrana lui Dumnezeu a venit ultima pregătire pentru luptă, şi anume înaintea Ierihonului, un tablou al forţelor unite ale duşmanului.

   Iosua, omul credinţei şi căpetenia oştirii lui Israel, trebuia să întâlnească pe Căpetenia oştirii Domnului, pe Hristos Însuşi. Acesta era un moment solemn, care aminteşte de aceeaşi sfinţenie ca la rugul aprins (versetul 15; Exod 3,5). Acela, care S-a prezentat lui Moise cu cuvintele «Eu sunt Cel ce sunt» (Exod 3,14), S-a coborât atunci în maiestate, sfinţenie şi putere, ca să salveze pe poporul Său din Egipt. Acum El S-a aşezat în fruntea oştirii lui Israel, ca să conducă lupta împotriva duşmanilor poporului din ţară. Hristos este «Capul oricărei stăpâniri şi autorităţi» (Coloseni 2,10) şi Dumnezeu «a supus toate sub picioarele Lui» (Efeseni 1,22). Înainte ca creştinul să înceapă lupta împotriva «puterilor spirituale ale răutăţii în locurile cereşti», el este solicitat să se întărească «în Domnul şi în puterea tăriei Lui» (Efeseni 6,12.10).

   Toiagul lui Moise, un simbol al autorităţii dumnezeieşti, sub care poporul Israel a trecut prin Marea Roşie, a fost înlocuit acum prin sabie, un simbol al judecăţii dumnezeieşti, care a garantat biruinţa în Canaan. Izraeliţii au părăsit Egiptul ca nişte oi şi sub autoritatea toiagului lui Moise au fost conduşi în pustie ca o turmă a Domnului (Psalm 78,52). Acum erau un popor de războinici, care sub Căpetenia oştirii trebuiau să cucerească ţara.

   Iosua s-a aruncat în adorare înaintea îngerului Domnului şi s-a supus poruncii Lui. Această scenă este un tablou anticipat al judecăţii finale. La începutul cărţii Apocalipsa apare Hristos, Fiul Omului, ca Judecător. O sabie ascuţită, cu două tăişuri, iese din gura Lui (Apocalipsa 1,16). Această întâmplare din Iosua 5 descrie deci începutul judecăţii, când Cel credincios şi adevărat, şezând pe un cal alb, va porni la luptă cu armata Sa cerească (Apocalipsa 19,11-16).

   Această luptă are un caracter solemn. Însuşirile judecătoreşti ale lui Hristos arată felul în care va trebui să lupte poporul, pentru ca Dumnezeu să poată lucra în mijlocul poporului Său ca şi Căpetenie supremă.

Capitolul 6

Cucerirea Ierihonului

Israel înaintea Ierihonului (versetul 1)

   Omeneşte vorbind, situaţia poporului era fără scăpare. Apele Iordanului, pe care ei îl trecuseră ca pe uscat, şi-au reluat cursul şi ca şi mai înainte treceau peste maluri.

   Iordanul era acum tot aşa de netrecut din partea vestică cum a fost din partea de răsărit, înainte ca chivotul legământului să-i biruiască puterea şi să deschidă lui Israel un drum în ţară. Acum însă drumul de întoarcere le era închis.

   Înaintea poporului se ridica deci puterea aparent de nebiruit a Ierihonului. Zidurile, aşa părea, se înălţau până la cer şi porţile erau bine zăvorâte pentru izraeliţi.

   Aceasta arată imediat, că ţara odihnei viitoare era pentru început o ţară a luptei. Acelaşi lucru este valabil pentru viaţa unui creştin: timpurile de odihnă urmează după timpurile de luptă spirituală.

   Însă poporul era pregătit pentru biruinţă prin trei lucruri, prezentate în capitolul 5, pe care Dumnezeu voia să le obţină pentru poporul Său:

·         Punerea deoparte pentru Dumnezeu şi înlăturarea ruşinii lumii (circumcizia şi Ghilgal);

·         Hrana spirituală (paştele şi produsul ţării);

·         În cele din urmă apariţia minunată a lui Hristos ca şi Căpetenie supremă a oştirii Domnului şi conducător al armatei în luptă.

Lupta împotriva Ierihonului (versetele 2-24)

   Dumnezeu Însuşi a condus lupta împotriva Ierihonului şi a împăratului lui. Mai întâi Iosua şi poporul au primit promisiunea biruinţei: «Vezi, am dat în mâna ta Ierihonul şi pe împăratul său, pe cei viteji la luptă» (versetul 2). Pentru popor era suficient să creadă şi să asculte. Cucerirea Ierihonului era pentru ei un act al credinţei (Evrei 11,30). Mai întâi ascultarea, apoi lupta – aşa arată ordinea morală a lui Dumnezeu.

   Poporul trebuia să alcătuiască un convoi, care trebuia să înconjoare de mai multe ori cetatea: şapte preoţi purtau şapte trâmbiţe din corn de berbec şi mergeau înainte chivotului legământului Domnului. Ei erau înconjuraţi de toţi oamenii de război ai lui Israel. Punctul central al acestui convoi era chivotul legământului, un simbol al lui Hristos. Chivotul legământului Domnului este amintit numai o singură dată în versetul 11 în relatarea despre prima zi. Prin această rânduială a lui Dumnezeu învăţăm, că puterea lui Hristos este glorificată în mijlocul poporului prin trâmbiţe – un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu. Zelul lui Iosua şi zelul poporului este scos în evidenţă prin aceea, că Iosua şi poporul s-au trezit dis-de-dimineaţă (versetele 12 şi 15).

   Instrumentele dumnezeieşti rânduite de Dumnezeu pentru poporul Israel nu aveau nici o valoare pentru lume. Însă noi ştim: «Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii» (1 Corinteni 1,24.25); şi: «Armele luptei noastre nu sunt fireşti (literar: carnale), ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor» (2 Corinteni 10,4).

   După al şaptelea înconjur al cetăţii în ziua a şaptea şi la strigătul mare al poporului «zidul a căzut pe loc» (versetul 20). Ceva asemănător nu a mai fost niciodată! Prin aceasta a devenit clar, că putea să fie vorba numai de un act de putere dumnezeiască.

   După aceea poporul a făcut judecata rânduită de Dumnezeu: «Şi au nimicit cu desăvârşire cu ascuţişul sabiei …» (versetul 21). Tot aşa posedă creştinul armele luminii (Romani 13,12): el trebuie să ia «sabia Duhului» (Efeseni 6,17), ca să lupte împotriva duşmanilor lui spirituali din locurile cereşti.

Blestemul Ierihonului şi salvarea lui Rahab (versetele 25.26)

   Dumnezeu a dat nimicirii cetatea şi toată bogăţia ei (versetele 17.18). La comanda Domnului, lucrurile date nimicirii erau pentru El, în timp ce oamenii exilaţi trebuiau ucişi (Levitic 27,28.29). Căci era imposibil să existe părtăşie între poporul lui Dumnezeu şi duşmani şi posesiunile lor. Bogăţiile care au rezistat încercării focului erau sfinţite prin judecată şi din momentul acela aparţineau comorii dumnezeieşti.

   Poporul a împlinit această poruncă a Domnului (versetul 24). O încălcare a acestei porunci îl punea pe acela, şi chiar poporul întreg, - deoarece se unea cu făcătorul de rele - sub judecata dreaptă a lui Dumnezeu.

   Rahab şi familia ei, care stăteau sub protecţia firului stacojiu, au fost cruţaţi de judecată. Siguranţa lor se baza pe cele două iscoade din poporul lui Dumnezeu, care printr-un jurământ „s-au obligat”, ca să zicem aşa, înaintea lui Dumnezeu faţă de Rahab (versetele 22.23.25). Ierihonul a fost în cele din urmă complet distrus prin foc. Toţi locuitorii lui au murit din cauza necredinţei lor (Evrei 11,31), în timp ce Rahab şi casa ei au fost salvaţi prin credinţă.

   Scena judecăţii asupra duşmanilor lui Dumnezeu şi a împăratului lor se încheie cu blestemul dumnezeiesc asupra cetăţii precum şi asupra aceluia care va reclădi cetatea (versetul 26). Hiel, un izraelit din Betel a avut efectiv parte de acest blestem în zilele triste ale lui Ahab, care erau marcate de decăderea copiilor lui Israel (1 Împăraţi 16,34).

Urmările primei biruinţe (versetul 27)

   Dumnezeu mărturiseşte aici acordul lui deplin cu privire la slujitorul Său credincios Iosua: «Domnul a fost cu Iosua şi faima lui s-a răspândit în toată ţara» (versetul 27). Aceiaşi expresie se foloseşte pentru Iosif în Egipt (Geneza 39,2.21), care a fost vândut de fraţii lui (Faptele Apostolilor 7,9). Acesta este un indiciu frumos la Acela care în Persoana Sa a fost lepădat ca şi Iosif şi în misiunea Sa a fost lepădat ca Moise: «Isus din Nazaret … pentru că Dumnezeu era cu El» (Faptele Apostolilor 10,38). Însă numai despre Hristos se poate spune, că «Dumnezeu era în Hristos» (2 Corinteni 5,19), pentru că «întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El» (Coloseni 1,19; 2,9); «Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci» (Romani 9,5).

   Cucerirea Ierihonului era pentru Israel o victorie desăvârşită a puterii lui Dumnezeu asupra duşmanilor lor. Ea este un tablou, cum Hristos în ultimele zile va nimici puterea răului. Poporul vedea acum întreaga ţară deschisă înaintea lui. Dar cucerirea trebuia să aibă loc conform cu strategia prevăzută de Dumnezeu. De la Ierihon s-a mers în direcţia spre vest, ca în felul acesta să despartă duşmanii din nord şi din sud, înainte ca ei să atace aceşti duşmani şi pe rând să-i înfrângă.

   Cele trei etape ale luptei ne sunt prezentate în capitolele 6-11 spre învăţătura noastră morală:

a) Asaltul în direcţia vest prin cucerirea cetăţilor Ierihon şi Ai (capitolele 6-8): în Ierihon premisa pentru victoria divină era credinţa, ascultarea şi curajul poporului. În opoziţie cu aceasta stă Ai, unde poporul s-a lăsat călăuzit de mulţumire cu sine şi lăcomie şi a suferit prima înfrângere.

b) Cucerirea părţii din sud (capitolele 9 şi 10): Gabaonul şi Bet-Horon caracterizează această etapă.

c) Cucerirea părţii de nord şi apele Merom (capitolul 11).

Capitolul 7

Înfrângerea de la Ai şi păcatul lui Acan

   Victoria asupra Ierihonului a reuşit şi cucerirea ţării părea acum lui Iosua şi poporului să fie uşoară. Însă poporul trebuia să cunoască propria slăbiciune şi prin înfrângere să înveţe lecţii importante, deoarece ei au renunţat la dependenţa lor de Dumnezeu. Aceasta este tema principală, care ne este prezentată în capitolele 7-12.

   Primul pericol, care ne este prezentat aici prin păcatul lui Acan, constă în aceea, că lumea caută un loc în inima credinciosului. Al doilea pericol, care ne este prezentat pe baza istoriei Gabaonului, constă în aceea, că lumea vrea să marcheze viaţa credinciosului. Domnul să ne păzească de aceste două pericole.

Evaluarea dumnezeiască (versetul 1)

   La începutul relatării despre înfrângerea de la Ai, Dumnezeu dă la o parte voalul de pe adevărata stare a poporului şi a păcatului său. Unul din bărbaţii lui Israel, Acan, a încălcat porunca dată cu privire la nimicirea Ierihonului şi a luat din lucrul dat spre nimicire (Iosua 6,18). Prin aceasta a pângărit tot poporul şi a atras mânia lui Dumnezeu asupra lor.

Lupta împotriva cetăţii Ai (versetele 2-5)

   În lupta împotriva cetăţii Ai – o cetate mică, al cărei nume înseamnă grămadă de dărâmături – Iosua nu a plecat din Ghilgal, ci din Ierihon (Iosua 6,2). Nici chivotul legământului nu este amintit. Era corespunzător gândului lui Dumnezeu, că el a trimis iscoade? Ei au spionat cetatea. Însă ei s-au înşelat şi au gândit că 2000 până la 3000 de soldaţi ar fi suficienţi ca să cucerească cetatea.

   Se poate uşor înţelege, că Israel trebuia să sufere o înfrângere împotriva cetăţii Ai. Căci Dumnezeu nu mai era de partea poporului Israel (versetul 12). În cele din urmă au trebuit să lupte 30.000 de bărbaţi viteji în luptă ca să învingă această cetate mică (Iosua 8,3). Cât de repede se întoarce foaia în viaţa unui credincios.

   După o victorie măreaţă asupra Ierihonului a urmat o înfrângere amară, şi inima poporului s-a topit şi a ajuns ca apa. Rolurile între Israel şi duşmanii lui s-au schimbat (compară Iosua 7,5 cu Iosua 5,1).

Umilirea lui Iosua şi rugăciunea sa (versetele 6-9)

   Iosua a ocupat acum locul care se cuvenea, şi anume acela de umilire. El şi-a rupt hainele şi a căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului legământului Domnului. În locul acesta a rămas până seara împreună cu bătrânii. Această atitudine ni se cuvine nouă (Iacov 4,10; 1 Petru 5,6).

   Cuvintele lui Iosua în prezenţa lui Dumnezeu ne arată un bărbat care greşeşte, un bărbat cu aceleaşi simţăminte ca şi noi (Faptele Apostolilor 14,15; Iacov 5,17). În acest moment el ca şi conducător al poporului nu era un tablou al lui Hristos. Cuvintele lui se aseamănă cu cele ale poporului la reîntoarcerea iscoadelor necredincioase (Numeri 14,2.3). Cu toate acestea credinţa lui Iosua este vizibilă în gândurile lui cu privire la Numele mare al Dumnezeului său, în contrast cu necredinţa poporului de atunci.

Răspunsul lui Dumnezeu şi indicaţiile date poporului (versetele 10-15)

   Dumnezeu l-a întrerupt pe Iosua şi i-a prezentat starea morală a poporului. Făgăduinţa dată lui Iosua, că nici un duşman nu va rezista împotriva lor (Iosua 1,5) s-a inversat şi era împotriva lor (versetul 12) şi anume atâta timp, până când poporul se va fi curăţit de necurăţiile lui. Prezenţa unui Dumnezeu sfânt în mijlocul lor (Levitic 19,2) obliga la sfinţire ( 2 Corinteni 6,17; 1 Petru 1,16), care trebuia să aibă prioritate faţă de orice activitate. Ordinea morală a acestui moment serios era deci: umilire, sfinţire şi în cele din urmă darea afară a răului.

   Păcatul lui Acan l-a făcut vinovat personal. Totodată însă tot Israel a fost murdărit: «Israel a păcătuit» (versetul 11) şi: «Ce este dat nimicirii este în mijlocul tău, Israele» (versetul 13).

   Răspunsul lui Dumnezeu la umilirea lui Iosua şi a bătrânilor a constat în indicaţii clare despre felul în care păcatul să fie descoperit şi judecat. Căci până în momentul acesta păcatul era încă ascuns faţă de popor (versetele 14 şi 15).

Descoperirea răului (versetele 16-23)

   Iosua s-a ridicat din starea de umilire şi s-a reîntors la râvna lui de odinioară, pe care el a dovedit-o deja la cucerirea Ierihonului. El s-a sculat dis-de-dimineaţă în ascultare de indicaţiile date de Dumnezeu.

   Prin sorţ s-a constatat că Acan, un bărbat din seminţia împărătească Iuda, era vinovat. Ceea ce la început era cunoscut numai lui Dumnezeu, a devenit acum cunoscut tuturor. Chiar şi numai demascarea publică făcută prin Dumnezeu era spre onoarea Domnului (versetul 19). Era necesară mărturisirea din partea lui Acan: «Într-adevăr, am păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului lui Israel» (versetul 20). De ce a tăcut el în timpul înfrângerii fraţilor lui împotriva cetăţii Ai şi în timp ce Iosua stătea deznădăjduit înaintea chivotului legământului?

   Drumul trist al poftei din inima omului a rămas acelaşi de la căderea lui Adam şi Eva: «am văzut … am poftit şi le-am luat …» (versetul 21). Aceasta este de fapt ceea ce ne atenţionează Iacov cu privire la pornirile inimii noastre: «Dar fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă; apoi pofta, după ce a zămislit, naşte păcat, iar păcatul, odată împlinit, aduce moarte» (Iacov 1,14.15).

   Obiectul poftei lui Acan a fost o manta frumoasă de Şinear , 200 sicli de argint şi un lingou de aur. Şinear era situat în câmpia Eufratului (Geneza 10,10) şi era locul primei răscoale a omului: mândrie împotriva lui Dumnezeu după potop, şi anume cu construirea turnului de la Babel (Geneza 11,2-8). Acest loc a devenit mai târziu reşedinţa puterii şi idolatriei în Babel (Daniel 1,2) şi răsadniţa răutăţii umane (Zaharia 5,5-11). Biblia ne atenţionează insistent în 1 Timotei 6,9.10 cu privire la atracţia bogăţiei şi efectele ei devastatoare în viaţa unui creştin. Prada, pe care Acan a furat-o contrar rânduielii lui Dumnezeu, era ascunsă în cort. Aceasta arată spre domeniul vieţii personale a unui creştin.

   În felul acesta a fost introdus răul în poporul Israel. Şi tot aşa a venit el mai târziu prin Anania şi Safira în Adunare. Păcatul avea aici acelaşi caracter ca şi la Acan. La Anania păcatul era mai grav, deoarece această pereche căsătorită a minţit pe Duhul Sfânt, care era prezent personal în Adunare (Faptele Apostolilor 5,3.4).

   Această întâmplare serioasă a avut loc înaintea Domnului (versetul 23). «Dumnezeu va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor … prin Isus Hristos» (Romani 2,16), şi «toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face» (Evrei 4,13).

Judecata asupra lui Acan şi uşa speranţei (versetele 24-26)

   Tot poporul a fost întinat prin păcatul lui Acan. Cu toate acestea numai Acan singur a trebuit să suporte judecata vinei. Împreună cu Iosua, poporul a dovedit prin mărturisirea publică a răului, că el era curat în privinţa aceasta (versetul 24). Aceasta trebuie să aibă loc şi în Adunare (2 Corinteni 7,11). Cu privire la problema tristă şi dureroasă a disciplinării colective este necesar să te aşezi împotriva răului şi prin aceasta să stai de partea lui Dumnezeu. Totodată să nu uităm niciodată, că noi toţi suntem capabili să facem aceleaşi păcate, dar cu toate acestea rămânem totdeauna subiecte ale harului lui Dumnezeu.

   Şi familia lui Acan a ajuns sub judecata de care a avut parte căpetenia ei, ceea ce lasă să se presupună că lor le era cunoscută taina. Pe baza gravităţii păcatului şi pe fundalul mărturisirii de mai târziu sub presiunea împrejurărilor acesta era un păcat spre moarte (1 Ioan 5,16.17). Dumnezeu a făcut cunoscut că Israel va avea parte de mâhnire (Iosua 6,18), dacă ei vor încălca porunca Lui. Ultimele cuvinte ale lui Iosua, pe care Acan le-a auzit, erau o mărturie severă în privinţa aceasta (versetul 25). Acor înseamnă tulburare, tristeţe adâncă, mâhnire. În felul acesta numele acestei văi, în care a avut loc judecata, aminteşte de păcatul lui Acan şi de urmările lui. Aici este vorba numai de o judecată temporală a lui Acan, şi nu de o pedeapsă veşnică, definitivă. Omorârea cu pietre a lui Acan era un caz de judecată în acţiunea lui Dumnezeu în căile Lui de guvernare cu oamenii pe pământ. Ea este urmarea comportării unui om în viaţa sa pe pământ.

   Totodată numele acestei văi a judecăţii şi un indiciu spre credincioşia lui Dumnezeu, care totdeauna a iubit poporul Său, chiar dacă El a fost deseori constrâns să-i disciplineze. Acor va deveni în viitor pentru Israel o uşă de speranţă (Osea 2,16.17). Căci ambele afirmaţii despre Israel din acest profet, Lo-Ami şi Lo-Ruhama, vor fi în favoarea poporului. Dumnezeu Se va îndura iarăşi de Israel şi îl va recunoaşte ca popor al Său. «Priveşte deci la bunătatea şi la asprimea lui Dumnezeu» (Romani 11,22). «O, adânc al bogăţiilor şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui! … A Lui fie gloria în veci! Amin.» (Romani 11,33.36).

Capitolul 8

Biruinţa asupra cetăţii Ai

Introducere (versetele 1.2)

   După ce poporul a fost curăţit de rău, el era din nou în stare cu ajutorul lui Dumnezeu să reia lupta. Mai întâi trebuia cucerită cetatea Ai, înainte ca poporul să poată lua în posesiune ţara prin construirea altarului pe muntele Ebal, potrivit poruncii Domnului dată lui Moise (versetele 30-35). Ce binecuvântare şi ce îmbărbătare pentru popor, că Dumnezeu era iarăşi în mijlocul lor! Luptele lui Israel erau iarăşi luptele lui Dumnezeu, deoarece El Însuşi a dat lui Iosua indicaţiile pentru cucerirea cetăţii Ai.

   Din această întâmplare rezultă pentru noi o lecţie morală importantă. În istoria lui Acan am văzut cum păcatul jefuieşte capacitatea de judecată morală şi îndepărtează inima de Dumnezeu (Isaia 59,2; Osea 4,11). Cu toate că poporul stătea din nou în satisfacția lui Dumnezeu, el a trebuit să descopere că şi-a pierdut puterea. El a trebuit să vadă că era slab. Nu se mai punea întrebarea, dacă cu adevărat întreg poporul trebuia să participe la cucerirea micii cetăţi (compară cu Iosua 7,3.4). Dimpotrivă, toţi bărbaţii de război au fost chemaţi de Dumnezeu să se unească cu Iosua (versetul 1). Era nevoie de zece ori mai mulţi bărbaţi viteji decât la primul atac, şi anume 30.000, care printr-o strategie amănunţit studiată să cucerească cetatea mică de numai 12.000 de locuitori (versetul 25).

Comparaţie între cucerirea cetăţii Ierihon şi a cetăţii Ai

   Cuceririle celor două cetăţi Ierihon şi Ai sunt singurele despre care Biblia ne dă detalii. În general ele reprezintă tot parcursul luptei spirituale a unui creştin în locurile cereşti cu privire la luarea în posesiune a moştenirii dumnezeieşti.

   Diferenţele dintre cele două cuceriri nu puteau fi mai mari:

·         În Ierihon poporul a recunoscut puterea lui Dumnezeu. Chivotul legământului, un tablou al lui Hristos, a adus biruinţa. Poporul nu a trebuit nicidecum să lupte. Puterea duşmanului este înfrântă pe baza victoriei lui Hristos la cruce.

·         La cucerirea cetăţii Ai poporul a constat propria lui slăbiciune. Chivotul legământului nu este amintit. După smerirea lui Iosua şi a bătrânilor lui Israel (Iosua 7,6) şi după scena pe muntele Ebal şi Garizim (Iosua 8,33), chivotul legământului nu se mai întâlneşte în cartea Iosua. El a rămas în tabără la Ghilgal, unde poporul se reîntorcea după fiecare biruinţă. Prin aceasta el nu mai era instrumentul public al victoriei.

Mai târziu chivotul legământului îl găsim în Betel (Judecători 20,26.27), apoi în Silo (1 Samuel 3,3), înainte ca el să fie păstrat în Chiriat-Iearim în casa lui Abinadab. Sub David a venit în cele din urmă la Ierusalim. Poporul era aici în lupta directă cu vrăjmaşul. Într-o astfel de situaţie creştinul experimentează în lupta spirituală atât sursele de ajutor divin ale puterii cât şi slăbiciunea omenească.

Cucerirea cetăţii Ai (versetele 3-28)

   Indicaţiile date de Dumnezeu pentru lupta împotriva cetăţii Ai şi a împăratului ei conţin următoarele puncte:

·         Iosua şi poporul de război trebuiau să se apropie dinspre nord de cetatea Ai, deci de partea cealaltă a văii (versetul 11).

·         Iosua trebuia să pună în partea de vest o pândă de 5.000 de bărbaţi, care se ţineau ascunşi de duşman (versetul 12).

·         Poporul de război trebuia să traverseze noaptea valea. Iordanul l-au traversat ziua. Şi Ierihonul l-au cucerit ziua, pentru ca victoria să fie văzută în lumină.

·         Ei trebuiau să dea impresia poporului că sunt înfrânţi, aşa cum prima dată realmente a fost aşa (versetele 14-16).

·         Abia la sfârşit după toate aceste măsuri strategice a venit cucerirea adevărată a cetăţii şi judecata ei.

   Acestea sunt căile pe care Dumnezeu a condus poporul Său, să judece încrederea de sine şi să suporte consecinţele practice ale greşelilor de odinioară.

   Cu toate acestea nu lipsea harul lui Dumnezeu, care a dus la o victorie deplină asupra cetăţii Ai. Această victorie s-a bazat pe suliţa din mâna întinsă a lui Iosua în mijlocul poporului (versetul 26). Iosua a acţionat ca şi conducător al poporului şi aici el este iarăşi un tablou al lui Hristos, care poartă arma judecăţii, suliţa. Cu câtva timp în urmă Iosua a văzut în câmpiile Ierihonului pe îngerul Domnului cu sabia scoasă (Iosua 5,13). Acum Iosua purta o suliţă, care trebuia să rămână ridicată, până când judecata va fi deplin executată.

   Cele două arme de atac ale creştinului împotriva puterilor spirituale ale răutăţii sunt pe de o parte sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, şi suliţa, un tablou al rugăciunii. Aceste arme trebuie să le folosim în tot timpul luptei până la victoria definitivă (Efeseni 6,17.18). Aceeaşi învăţătură o găsim şi în lupta împotriva lui Amalec, unde Iosua este numit pentru prima dată (Exod 17,11-13). Rugăciunea de mijlocire a lui Moise, ale cărui mâini ridicate erau susţinute de Aaron şi Hur, au garantat poporului victoria sub conducerea lui Iosua. De aceea noi trebuie, ca Pavel (Filipeni 1,30) şi Epafra (Coloseni 4,12.13), să ne ostenim să ne folosim de aceste două surse de ajutor divin, atât pentru noi cât şi pentru fraţii noştri de credinţă.

   După ce victoria a fost obţinută, a fost permis poporului să prădeze cetatea (versetul 2 şi 27). La victoria asupra Ierihonului a devenit vizibilă gloria divină pentru tot poporul Israel, care a fost numai martor la această biruinţă şi nu putea să ia parte la obţinerea acestei biruinţe. Obiectele de preţ au venit în visteria Domnului (Iosua 6,19). În contrast cu aceasta stă cucerirea cetăţii Ai, unde poporul a participat activ în luptă şi unde avea voie să savureze roadele victoriei. Cetatea însăşi a fost arsă şi prin aceasta a devenit «pentru totdeauna un morman de dărâmături» (versetul 28). În ochii lui Dumnezeu ea a fost totdeauna aşa. Mai înainte însă ea a produs poporului mult necaz şi a adus puţină glorie.

   Aici învăţăm o lecţie morală importantă: judecata de sine (capitolul 7) premerge judecata asupra duşmanului (capitolul 8). Sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, îşi face efectul său de sfinţire şi de străpungere mai întâi în propria noastră conştiinţă (Evrei 4,12), înainte ca ea să poată fi folosită împotriva duşmanului.

Judecata asupra împăratului din Ai (versetul 29)

   Ultimul act al judecăţii asupra cetăţii Ai a fost omorârea împăratului ei, un subiect al blestemului dumnezeiesc (Deuteronom 21,22.23). Iosua s-a supus aici pe deplin prescripţiilor Legii, lăsând ca împăratul să fie îngropat sub o grămadă mare de pietre, înainte să apună soarele. Apostolul Pavel ne aminteşte de această prescripţie a Legii din cartea Deuteronom, ca să ne arate cum Domnul prin moartea Sa «ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi» (Galateni 3,13). Să ne amintim şi de faptul că trupul sfânt al Fiului lui Dumnezeu a fost luat jos de pe cruce înainte ca ziua să se termine. Nici nu putea fi altfel pentru Acela care a spus Dumnezeului Său: «Legea Ta este înăuntrul inimii Mele» (Psalm 40,8), pentru El, Cel care a venit să împlinească Legea şi nu ca s-o desfiinţeze (Matei 5,17).

   Conform cerinţelor de pe muntele Ebal (compară cu Deuteronom 27,15 şi următoarele), blestemul, pe care Hristos l-a purtat pe cruce, era esenţa judecăţii asupra poporului Israel, dacă ei încălcau Legea. Blestemul ne-ar fi lovit şi pe noi, dacă Hristos nu ne-ar fi eliberat.

Altarul de muntele Ebal (versetele 30-35)

   «Şi Iosua a zidit un altar Domnului Dumnezeului lui Israel pe Muntele Ebal» (versetul 30). Prin îngroparea împăratului din Ai şi prin construirea unui altar pentru Domnul în Canaan, Iosua a arătat clar, că ţara aparţinea lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu a dat-o ca moştenire poporului Său. Aşa a acţionat credinţa lui Iosua în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu.

Altarul Domnului

   De la darea Legii pe Muntele Sinai Dumnezeu a cerut poporului Său să-I construiască un altar din pământ s-au din pietre, ca să-I aducă jertfe de ardere de tot şi jertfe de pace (Exod 20,24-26). Dumnezeu a confirmat poporului gândurile Sale prin Moise şi prin bătrânii poporului pentru ziua când el va intra în ţară (Deuteronom 27,2.5-7). Acum venise timpul să se construiască acest altar.

   Altarele plăcute lui Dumnezeu trebuiau construite din pietre întregi, care nu erau prelucrate de oameni. În afară de aceasta nu era permis să fie trepte de urcare spre altar, pentru că ele ar fi descoperit goliciunea omului. Aceasta este valabil şi pentru noi astăzi în sens spiritual. Creştinii nu se pot închina în adevăr lui Dumnezeu, Tatăl, pe terenul aroganţei umane, aşa cum era în Sardes (prezentat simbolic prin pietrele prelucrate, care arată frumos). Acelaşi lucru este valabil pentru Laodiceea, unde creştinii nu sunt conştienţi de goliciunea lor (aceasta înseamnă, starea lor naturală fără Hristos) şi nu au îmbrăcat haina dreptăţii (pe Hristos Însuşi) – (Isaia 61,10).

Ebal şi Garizim

   Altarul trebuia construit pe Muntele Ebal. Cei doi munţi, Ebal şi Garizim, care sunt în apropiere de Iordan, sunt despărţiţi de o vale, în care se află cetatea Sihem.

·         Pe Muntele Garizim trebuiau să stea reprezentanţii a şase seminţii, care binecuvântau poporul (printre aceştia erau Levi, Iuda, Iosif şi Beniamin – patru simboluri spre Domnul Isus)

·         Pe Muntele Ebal  trebuiau să fie reprezentate celelalte şase seminţii (care blestemau poporul (printre ei este Ruben, un simbol al naturii rele, şi Dan, care simbolizează decăderea religioasă).

   Binecuvântările de pe Muntele Garizim nu sunt numite, deoarece nici poporul şi nici vreun alt om le-ar fi meritat vreodată. Numai Omul Hristos Isus a corespuns pe deplin cerinţelor Legii. Cerul şi tronul Tatălui sunt recunoştinţa lui Dumnezeu pentru viaţa Lui unică în felul ei şi pentru lucrarea Lui de răscumpărare făcută la cruce.

   Dimpotrivă, poporului i-a fost prezentat de pe Muntele Ebal blestemul în toată asprimea lui. De douăsprezece ori se spune în Deuteronom 27,15-26 «blestemat să fie», şi fiecare blestem trebuia confirmat de popor prin «Amin». Apostolul Iacov se referă la blestem şi arată că prin încălcarea unei singure porunci te faci vinovat de toată Legea (Iacov 2,10). În felul acesta orice gură este astupată; toţi sunt sub judecata lui Dumnezeu (Romani 3,19).

   Însă Dumnezeu Însuşi dă singurul răspuns posibil la această stare lipsită de speranţă a omului: altarul (un simbol al crucii lui Hristos) este construit tocmai pe Muntele Ebal. Moartea lui  Hristos eliberează pe cel care crede de toată vina şi îl justifică fără plată prin harul lui Dumnezeu (Romani 3,24; 8,1).

Jertfa de pace de pe Muntele Ebal

   Acum tot poporul s-a strâns la Sihem împreună cu bătrânii şi mai marii poporului, cu judecătorii, cu preoţii şi leviţii în prezenţa chivotului legământului Domnului. Până în momentul acesta poporul era un popor de războinici şi a fost implicat în lupte. Acum el a devenit un popor de adoratori, pentru ca în bucuria prezenţei Domnului să aducă jertfe de ardere de tot şi jertfe de pace (Deuteronom 27,6.7). Acesta este un tablou al părtăşiei care se poate savura în unitatea poporului răscumpărat la cruce. Este un popor, care a primit în dar binecuvântările lucrării înfăptuite la cruce (despre care altarul este un simbol).

   Chivotul legământului stătea pe Muntele Ebal. Aşa a suferit Hristos la cruce blestemul în locul poporului. Pietrele altarului vorbesc aici despre unitatea poporului, pe care Dumnezeu o recunoaşte. Cele douăsprezece pietre din Ghilgal şi din Iordan prezintă pentru prima dată unitatea poporului salvat la intrarea în ţară. Mai târziu Ilie a construit prin credinţă pe Muntele Carmel altarul lui Dumnezeu cu douăsprezece pietre ca referire la cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (1 Împăraţi 18,30-32). În momentul acesta unitatea vizibilă în exterior a poporului încetase de mult să existe. Numai credinţa ne poate ridica şi astăzi peste nenorocirea noastră proprie din poporul ceresc şi ne poate duce la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu.

Legea este onorată

    În final Iosua a scris o copie completă a Legii pe pietrele altarului potrivit indicaţiilor pe care le-a dat Moise deja în câmpia Moabului (Deuteronom 27,8). Legea a fost însă scrisă nu numai pe pietrele altarului, ci şi ea a fost citită înaintea întregii adunări a lui Israel, atât a femeilor cât şi a copiilor, precum şi a străinilor care erau în mijlocul lor (versetul 35).

   Cuvântul lui Dumnezeu are o valoare de nedescris. El este etalonul vieţii noastre şi hrana sufletului nostru. Aşa după cum Adunarea este pentru Dumnezeu o ceată de preoţi, care Îi aduce lauda, ea este totodată o mărturie faţă de lume, stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3,15). Fiecare creştin este o scrisoare a lui Hristos (2 Corinteni 3,3).

Concluzie

  Cu privire la poporul pământesc al lui Dumnezeu această scenă fericită îşi va găsi împlinirea desăvârşită, când Dumnezeu pe baza noului legământ va scrie Legea Sa înăuntrul lor. Despre aceasta citim în profetul Ieremia: «Voi pune Legea Mea înăuntrul lor şi o voi scrie în inima lor» (Ieremia 31,33).

   Ambele cetăţi, Ierihon şi ai, au fost cucerite. Prescripţiile lui Dumnezeu au fost recunoscute şi poporul şi-a ocupat locul în ţară în jurul chivotului legământului (Hristos) şi în prezenţa altarului (crucea lui Hristos), ca să aducă jertfe plăcute lui Dumnezeu. Mai târziu însă a trebuit să se aştepte începutul domniei lui Solomon, pentru ca chivotul legământului şi altarul să fie din nou unite, dar nu în acest loc intermediar Sihem. A avut loc în Ierusalim, şi anume «pe muntele pe care Dumnezeu Şi l-a dorit ca locuinţă» (Psalm 68,17). Acest munte aminteşte de suferinţele lui Hristos (Moria) şi de harul împărătesc al lui Dumnezeu (Sion). Citeşte pentru aceasta locurile următoare: Geneza 22,2; 2 Cronici 3,1; 4,1.19; 5,7; 6,40-42.

Capitolul 9

Legământul cu gabaoniţii

Introducere (versetele 1 şi 2)

   După victoria dublă de la Ierihon şi Ai, şase naţiuni s-au unit ca să lupte împotriva lui Iosua şi Israel.

   Acestea erau, în afară de ghirgasiţi, care nu sunt amintiţi aici, acele naţiuni pe care Israel trebuia să le exproprieze. Trecerea chivotului legământului prin Iordan a arătat deja, că Dumnezeul cel viu a intervenit în favoarea poporului Său, ca să nimicească aceste naţiuni şi să dea ţara lor ca moştenire poporului Său (Neemia 9,8). Dumnezeu le-a dat indicaţii categorice cu privire la ele (Deuteronom 7,1.2). Ele trebuiau nimicite complet, cu ele nu avea voie niciodată să se încheie un legământ.

   Un grup etnic dintre acestea erau gabaoniţii. Aceştia populau cetăţile Gabaon, Chefira, Beerot şi Chiriat-Iearim (versetul 17). Ei au încercat în alt fel să scape de nimicirea lor de către Israel. Prin viclenie le-a reuşit să intre în mijlocul poporului Israel, ca să scape de judecată. Aceasta o găsim în capitolul 9, consecinţa imediată a acestui fapt pentru Israel o aflăm în capitolul 10. Aceste două capitole ne ilustrează cum un eşec în comportarea creştinului (sau a poporului lui Dumnezeu) pe pământ poate aduce cu sine roade amare pentru toată viaţa.

   Înainte să înceapă războiul deschis între Israel şi naţiuni, Israel a trebuit să se împotrivească vicleniei gabaoniţilor. Aşa este creştinul chemat să stea «împotriva uneltirilor diavolului» (Efeseni 6,11), care se preface în «înger al luminii» (2 Corinteni 11,14), înainte ca el să pornească lupta deschisă împotriva lui satan, în care acesta întrebuinţează puterea «leului care răcnește» (1 Petru 5,8).

Viclenia gabaoniţilor (versetele 3-13)

   Gabaoniţii au înşelat poporul Israel. Au simulat că vin dintr-o ţară îndepărtată, cu toate că erau vecini (versetele 9 şi 16). Au fost aşa de îndrăzneţi, că s-au prezentat în Numele Domnului şi prin aceasta au adăugat linguşire religioasă – o armă periculoasă în mâna împotrivitorului.

   Acesta este un exemplu potrivit pentru înţelepciunea fiilor lumii acesteia, care sunt preocupaţi de avantajul propriu (Luca 16,8). Spre deosebire de Rahab, nu este credinţa care a provocat activitatea, ci înţelepciunea omenească, care se foloseşte de iscusinţa carnală.

   În contrast cu gabaoniţii citim în evanghelii despre o femeie canaaneancă dintr-un popor condamnat la judecată, care vine în credinţă la Hristos şi primeşte mântuirea.

Greşeala lui Iosua şi a căpeteniilor lui Israel (versetele 14-27)

    Responsabilitatea lui Iosua şi a poporului Israel era cu totul alta decât cea a gabaoniţilor, căci lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu (Romani 3,2). Tabăra era într-adevăr în Ghilgal, acolo unde li s-au descoperit gândurile lui Dumnezeu, cu regret însă ei au uitat să întrebe gura Domnului (versetul 14). Cuvântul lui Dumnezeu a fost într-adevăr onorat în Sihem (Iosua 8,23), dar acum a fost neglijată rugăciunea în Ghilgal. O atitudine în armonie cu învăţătura Scripturii cu privire la drumul comun al copiilor lui Dumnezeu nu ne va păzi, dacă noi nu vom căuta să aflăm gândurile lui Dumnezeu în rugăciune permanentă!

   Apoi citim, că bărbaţii lui Israel au luat din hrana gabaoniţilor: în felul acesta au savurat părtăşia cu lumea. Aceasta a făcut-o şi Adunarea pe pământ. Istoria bisericii din Pergam corespunde perioadei de timp în care împăratul Constantin a rânduit puterea civilă romană să fie protectoarea Adunării cereşti. Duhul Sfânt a trebuit să rostească cu privire la ea: «Ştiu unde locuieşti: unde este tronul lui satan, … printre voi, unde locuieşte satan» (Apocalipsa 2,13), aceasta înseamnă: în lume.

   Temerile justificate ale bărbaților lui Israel (versetul 7) au fost spulberate prin hotărârea pripită şi irevocabilă a lui Iosua şi a căpeteniilor adunării (versetul 15). În felul acesta Iosua şi izraeliţii fac pace cu gabaoniţii, au încheiat un legământ cu ei şi s-au obligat printr-un jurământ în Numele Domnului Dumnezeului lui Israel (versetul 18).

   Adevărul a venit la lumină trei zile mai târziu. Înţelegem bine cârtirea adunării lui Israel împotriva căpeteniilor. Dar aşa după cum păcatul unuia singur (Acan) a întinat toată adunarea, aşa cum hotărârea lui Iosua şi a căpeteniilor poporului crea obligaţii.

   Fie ca aceia, cărora Domnul le-a dat un loc deosebit de responsabilitate în mijlocul Adunării, să ia seama cu grijă la ei înşişi. Ca ei să asculte de fraţii lor şi să nu conducă întrunirile locale pe un drum care nu este în concordanţă cu adevărul!

   La înfrângerea din Ai, poporul s-a încrezut în puterea proprie şi a trebuit să facă experienţa propriei slăbiciuni. În situaţia cu gabaoniţii, mai marii poporului se sprijină pe înţelepciunea oamenilor, fără să întrebe pe Dumnezeu. Pofta lui Acan arată simbolic cum lumea şi păcatul se pot strecura în inima creştinului. Necredincioşia lui Israel cu privire la gabaoniţi ne arată cum lumea poate pătrunde în viaţa poporului lui Dumnezeu.

   În fond gabaoniţii şi-au salvat viaţa (versetul 26): aşa este harul suveran al lui Dumnezeu, cu toate că acţiunea gabaoniţilor este tot aşa de nescuzabilă ca şi a administratorului necredincios din pilda din evanghelia după Luca 16. Ca urmare a înşelăciunii lor ei au rămas pentru totdeauna străini şi robi, chiar dacă începând din acest moment ei sunt legaţi cu poporul lui Dumnezeu.

Urmările cu consecinţe mari: Saul şi gabaoniţii

   Greşeala lui Israel în chestiunea cu gabaoniţii a fost mai gravă decât greşeala lui Acan cu privire la urmările pentru toată istoria poporului.

   Patru secole mai târziu au apărut rezultate ale acestei hotărâri  greşite. Saul a încercat în râvna lui grăbită să bată pe gabaoniţi (2 Samuel 21,2). Roadele triste ale greşelii lui Saul au fost trei ani de foamete pentru tot poporul şi moartea dezonorabilă a celor şapte fii ai împăratului: el a încălcat jurământul, care a  fost jurat în Numele Domnului. Cât de departe este carnea – chiar şi la un împărat – de gândurile lui Dumnezeu! Saul a cruţat pe împăratul amaleciţilor şi ce era mai bun din pradă, pe care ar fi trebuit să le nimicească (1 Samuel 15,9), a pus însă mâna pe gabaoniţi, în loc să-i lase să locuiască în pace în mijlocul poporului. După ce Israel s-a curăţit de această vină a lui Saul, «Dumnezeu a fost binevoitor faţă de ţară» (2 Samuel 21,14).

Concluzia şi aplicaţia spirituală

   Istoria gabaoniţilor în mijlocul copiilor lui Israel se continuă cu două remarci îmbucurătoare în istoria poporului:

·         «Işmaia, … un viteaz dintre cei treizeci şi peste cei treizeci» (1 Cronici 12,4) era un gabaoniter, care l-a ajutat pe David în timpul lepădării sale.

·         După ducerea în captivitate «Melatia gabaonitul şi Iadon meronoritul, bărbaţii din Gabaon şi din Miţpa» (Neemia 3,7) au lucrat împreună la reconstruirea zidurilor Ierusalimului.

   Din această relatare vrem să luăm pentru noi o aplicaţie practică importantă. Să fim treji şi în situaţii personale să nu ne obligăm cu uşurătate faţă de alţii – fraţii noştri sau persoane din lume. Deseori nu ne mai putem elibera din acestea (Proverbe 6,1.2; Romani 13,8). Însă credincioşia faţă de Dumnezeu cere ca noi să împlinim cu conștiinciozitate toate obligaţiile la care ne-am angajat: aceasta este mărturia primară pe care o avem de depus faţă de lume.

Capitolul 10

Biruinţa asupra Gabaonului

Alianţa celor cinci împăraţi (versetele 1-6)

   Nu durează mult până când se văd urmările legământului cu gabaoniţii. O alianţă a împăraţilor amoriţilor s-a suit împotriva cetăţii Gabaon. Ei i-au identificat cu Israel. Ce era de făcut?

·         Să ajuţi pe Gabaon – aceasta ar trezi impresia că se acceptă definitiv legământul cu lumea.

·         Să abandonezi pe Gabaon – nu era aceasta ocazia să te eliberezi de obligaţii necugetate?

   Nu, credincioşia faţă de jurământul făcut obligă pe Israel să intervină pentru apărarea gabaoniţilor, care i-au chemat în ajutor (versetul 6). Domnul l-a sprijinit pe Iosua în această acţiune (versetul 8).

   De data aceasta totul a fost simplu, căci Dumnezeu era cu poporul Său, şi robul a vorbit cu îndrăzneală Domnului Său (versetul 12). Ghilgal a devenit din nou punctul de plecare al biruinţelor şi după aceea punctul de strângere (versetele 7.15.43). Alianţa duşmanilor lui Gabaon şi ai lui Israel cuprindea cinci împăraţi ai amoriţilor:

·         Adoni-Ţedec, împăratul Ierusalimului,

·         Hoham, împăratul Hebronului,

·         Piream, împăratul Iarmutului,

·         Iafia, împăratul Lachisului,

·         Debir, împăratul Eglonului.

   Adoni-Ţedec, al cărui nume înseamnă „Domnul dreptăţii”, a purtat acelaşi nume ca şi înaintaşul lui, Melhisedec (împărat al dreptăţii), care a ieşit în întâmpinarea lui Avraam după biruinţa acestuia asupra împăraţilor (Geneza 14,18; Evrei 7,1-3). Ca preot al Dumnezeului Preaînalt şi împărat al dreptăţii şi al păcii (împărat al Salemului), Melhisedec a domnit asupra cetăţii, care mai târziu a fost numită Ierusalim (întemeierea păcii).

   Dar toată teama de Dumnezeu a dispărut între urmaşii lui Melhisedec pe tronul Salemului şi a făcut loc urii religioase împotriva poporului lui Dumnezeu, al cărui Nume ei L-au recunoscut odinioară. Chiar şi după nimicirea amoriţilor, iebusiţii au luptat pe Muntele Sionului până la extrem împotriva unsului lui Dumnezeu, împăratul Israelului (2 Samuel 5,6-9).

   Din aceasta învăţăm următoarele: nimic nu împietreşte inima mai mult ca un simplu contact exterior cu Dumnezeu şi poporul Său, în timp ce conştiinţa rămâne neatinsă.

Judecata asupra amoriţilor (versetele 7-15)

   A venit deci ziua judecăţii, pe care Avraam a anunţat-o cu mult timp înainte, căci nelegiuirea a umplut măsura (Geneza 15,16). Alianţa lor împotriva Gabaonului s-a ridicat, din cauza legământului cu Israel, împotriva poporul lui Dumnezeu, şi în fond împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Căci în versetul 14 se spune, că Domnul lupta pentru Israel. În felul acesta atacul lor a fost cauza înfrângerii şi nimicirii lor. Două lucruri caracterizează judecata asupra amoriţilor:

·         Pe de o parte, Domnul lupta împreună cu Israel.

·         Pe de altă parte, Iosua şi tot poporul s-au suit din Ghilgal şi după luptă s-au reîntors înapoi la Ghilgal (versetele 7.15)

   Dumnezeu Însuşi a atacat, fie prin sabia poporului Său sub conducerea lui Iosua, fie prin acţiuni neaşteptate: El a aruncat pietre mari din cer peste duşmani (versetul 11). Singurul atac similar al lui Dumnezeu a avut loc la plăgile din Egipt (Exod 9,24.25), un preludiu al judecăţilor sfârşitului, care vor creşte în intensitate (Apocalipsa 11,19; 16,21; 20.9).

   Când Iosua s-a rugat la Dumnezeu, se spune că Dumnezeu a ascultat de glasul unui om şi pentru aproximativ o zi întreagă a intervenit în mersul natural al corpurilor cereşti, până când a avut loc judecata asupra duşmanilor poporului lui Dumnezeu (versetele 12-14).

   Biblia relatează despre o a doua întâmplare, când Dumnezeu a întrerupt derularea timpului: cu acest semn Dumnezeu a confirmat împăratului Ezechia vestea însănătoşirii lui (Isaia 38,8). Mersul înapoi cu zece trepte a umbrei pe cadranul solar corespunde unei lungiri a acestei zile remarcabile cu 40 de minute. S-a presupus că oprirea soarelui peste Gabaon (aproape o zi întreagă, versetul 13) a durat exact 23 de ore şi 20 de minute, aşa că această intervenţie dublă a lui Dumnezeu corespunde în total unei zile întregi. Aceasta este ziua care lipseşte astronomilor în calculele exacte, care s-au preocupat îndeaproape cu cosmologia începând de la creaţie.

   Această primă parte a capitolului (versetele 1-15) relatează deci despre judecata asupra celor cinci împăraţi ai amoriţilor şi armatele lor, un tablou al nimicirii duşmanilor Domnului la venirea Sa. Când lumea va spune: «Pace şi siguranţă» (1 Tesaloniceni 5,3), atunci deodată va veni pieirea peste ei. Niciodată lumea nu a fost mai aproape de acest moment ca astăzi – în mod deosebit în Orient, centrul hărţii profetice al evenimentelor care vor veni. Judecata anunţată va veni deodată tot aşa cum a venit potopul în zilele lui Noe, şi va veni tot aşa de sigur ca şi nimicirea Sodomei şi Gomorei în zilele lui Lot (Luca 17,26-29). Lumea va spune atunci: «A venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?» (Apocalipsa 6,17).

   Înainte să vină aceste judecăţi, Dumnezeu lasă să răsune mesajul Său: «Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile» (Psalm 95,7.8; Evrei 3,8.15; 4,7)

Sfârşitul împăraţilor amoriţilor (versetele 16-21)

   Partea a doua a capitolului conţine detalii concludente despre biruinţa lui Israel şi cucerirea celor şapte cetăţi ale duşmanului.

   Cei cinci împăraţi ai amoriţilor s-au ascuns într-o peşteră din Macheda. Iosua i-a încuiat acolo, până când înfrângerea duşmanilor a fost completă. Judecata lor a fost aceeaşi ca şi a împăratului din Ai; s-a dat ascultare prescrierilor Legii cu privire la cadavrele lor tot aşa de conştiincios ca şi mai înainte (Iosua 8,29; 10,27). Iosua a anunţat poporului întreg şi conducătorilor oamenilor de război, că aceste prime biruinţe sunt o anticipaţie a biruinţei depline asupra tuturor duşmanilor (versetul 25).

   Aceeaşi făgăduinţă a făcut-o Dumnezeu creştinilor: satan împreună cu toate căpeteniile şi autorităţile a fost biruit de Hristos la cruce (Evrei 2,14; Coloseni 2,15), dar puterea efectivă a duşmanului va fi în curând distrusă pentru totdeauna: «Iar Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele voastre» (Romani 16,20).

Luarea în stăpânire a ţării (versetele 22-39)

   Tabăra lui Israel a venit acum la Macheda, ca să ia în stăpânire ţara amoriţilor (versetul 21). În felul acesta cu ajutorul Domnului au fost cucerite şase cetăţi: Macheda, Libna, Lachis, Eglon, Hebron şi Debir (versetele 28-39). O altă cetate, a şaptea, Ghezer, a avut parte de soarta tristă a celorlalte şase, deoarece împăratul ei Horam s-a lăsat sedus să ajute Lachis (versetul 33). Împăraţii a trei cetăţi dintre acestea au fost deja judecaţi.

   O remarcă deosebită trebuie făcută cu privire la Hebron, al cărei împărat Hoham a fost prins şi omorât (versetele 2.23.26). Când Iosua s-a pregătit să ia în stăpânire această cetate, părea că acolo s-a ridicat un alt împărat (versetul 37). Duşmanul sufletelor noastre nu se dă niciodată bătut. Pentru o biruinţă definitivă nu este suficient să faci o înfrângere mare trupelor aliate. Soldaţii fugari au găsit refugiu în cetăţile întărite (ca Hebron) şi s-au format din nou împotriva poporului lui Dumnezeu. Vegherea şi energia spirituală sunt necesare până la ajungerea la ţintă: «Fiţi tari şi curajoşi» (versetul 25).

Cucerirea părţii de sud (versetele 40-42)

   Biruinţa supra duşmanilor s-a extins acum spre partea de sud a ţării. Până în acest moment al cuceririi, posesiunile lui Iuda, Beniamin şi Simeon până la pustia Sur, Paran şi Sin, care se învecinau cu ţara Egipt, erau aproape complet eliberate de duşmani.

   Prima biruinţă, pe care fiecare creştin trebuie s-o aibă, înainte ca el să poată savura binecuvântările spirituale în Hristos, este biruinţa asupra lui însuşi şi asupra naturi lui adamice (simbolizată prin Egipt).

  Noi trebuie să presupunem, că filistenii n-au fost complet alungaţi din făşia de coastă a Mării Mari (Mediterana), ceea ce explică mândria lor din timpul judecătorilor.

Întoarcerea la Ghilgal (versetul 43)

   La sfârşitul acestei expediţii militare, Iosua şi tot poporul cu el s-au întors înapoi la Ghilgal. Macheda a fost punctul de plecare temporal spre nimicirea puterii duşmanilor. Însă după biruinţă ei trebuiau totdeauna să se întoarcă înapoi la Ghilgal, tabloul judecăţii de sine prin puterea crucii lui Hristos. Aceasta este lecţia serioasă pentru fiecare creştin, care stă ca soldat în slujba lui Isus Hristos.

Capitolul 11

Biruinţa asupra Haţorului şi anachimilor

Cucerirea părţii de nord şi a ţinutului de la apele Merom (versetele 1-9)

   Războiul avea loc acum în partea de nord a ţării, în timp ce partea din sud era deja eliberată de duşmani. Este vorba de aceleaşi şase naţiuni din luptele anterioare (compară cu Iosua 9,1 şi 11,3), dar noua lor alianţă era condusă de Iabin, împăratul Haţorului, capitala acestei împărăţii (versetele 1 şi 10). Trei împăraţi s-au unit cu el (cel al Madonului, al Şimronului şi al Acşafului), ca să ducă un război deschis împotriva lui Israel: «Toate oştirile lor împreună cu ei, alcătuind un popor fără număr, ca nisipul care este pe marginea mării, cu cai şi care în foarte mare număr» (versetul 4). Ce înseamnă această desfăşurare de trupe, dacă Dumnezeu luptă împreună cu poporul Său (versetele 6 şi 8)!

   Creştinul, pentru care Hristos este puterea lui - «Pot totul în Hristos, care mă întăreşte» (Filipeni 4,13) -, este chemat în acelaşi fel să nu se teamă: «… fără să vă lăsaţi înspăimântaţi de potrivnici» (Filipeni 1,28). Puterea, pe care se bazează duşmanii, consta în caii şi carele lor: «Unii se bizuie pe care, alţii pe cai; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru» (Psalm 20,7). Exact aceasta era puterea, care trebuia nimicită (versetul 6). Ea a fost distrusă de Iosua sub conducerea lui Dumnezeu (versetul 9). În felul acesta poporul nu va fi ispitit mai târziu să se încreadă în mijloace de ajutor omeneşti (simbolizate prin cai şi care).

   Armatele s-au strâns în Merom (versetul 5), la Iordan, în partea de nord a lacului Ghenezaret (sau Chineret, versetul 2). Acolo ele au fost date pe deplin de Domnul în mâna lui Israel. Aceste lupte sunt imagini ale ultimelor războaie ale imperiilor mondiale, conduse de satan împotriva lui Hristos: «Împăraţii întregii lumi locuite ..., i-au strâns în locul care în evreieşte se numeşte Armaghedon» (Apocalipsa 16,14.16; cu privire la acest loc este vorba de câmpia Izreel sau Meghido din partea de sud-vest a apelor Merom). «Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi armatele lor adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu armata Lui» (Apocalipsa 19,19).

   Prin această ultimă luptă ţara a fost deschisă definitiv pentru Israel, până la graniţele cu Fenicia. Duşmanii au fost urmăriţi până la Sidon (centrul 8), centrul afacerilor şi comerţului. După eliberarea din lume în caracterul ei specific (simbolizat prin Egipt) urmează eliberarea de lumea organizată fără Dumnezeu (simbolizată prin siro- fenicieni).

Judecata asupra lui Iabin, împăratul Haţorului (versetele 10-15)

    Victoria asupra duşmanilor din nord a fost consolidată prin cucerirea cetăţii Haţor cu împăratul ei Iabin (versetul 10). Iabin (înseamnă „cel înţelept” sau „raţional”) era titlul oficial al împăraţilor din Canaan, care domneau în Haţor (compară cu Judecători 4,2). Israel a distrus astfel centrul acestor naţiuni şi al tuturor cetăţilor din jur, aşa cum Domnul a poruncit lui Moise (versetul 12).

   Este foarte trist să se constate, că această cetate şi-a recăpătat puterea (900 care de fier) în timpul judecătorilor ca urmare a necredincioşiei poporului. Ea a devenit chiar o unealtă de disciplinare în mâna Domnului împotriva poporului vinovat (Judecători 4,1-3).

   În timpul acestor evenimente Iosua a respectat permanent Cuvântul lui Dumnezeu:

·         Fie pentru nimicirea duşmanilor (versetul 12),

·         Fie pentru a arăta o măsură de har acelora care s-au comportat paşnic (versetul 13). Aceasta era în concordanţă cu rânduielile Legii (Deuteronom 20,10-18).

   Cuvântul lui Dumnezeu este arma, care a fost dată acum credinciosului pentru lupta împotriva duşmanului. Să te legi cu inima de Cuvântul Domnului, aceasta ne dă biruinţa asupra duşmanului sufletelor noastre şi ne conduce la savurarea binecuvântărilor! În familia credinţei, tinerii sunt puternici: ei au biruit pe cel rău, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în ei (1 Ioan 2,14).

Consolidarea victoriilor (versetele 16-20)

   După bătălia decisivă de la apele Merom, victoriile trebuiau consolidate, ca să menţină pe duşman înapoia graniţelor ţării: «Războiul pe care l-a purtat Iosua împotriva tuturor acestor împăraţi a ţinut mult timp» (versetul 18). După datele, pe care Caleb le aminteşte în sinteza vieţii sale (Iosua 14,7.10), aceste războaie au durat aproximativ şapte ani.

   În afară de gaboniţi, a căror istorie am studiat-o în capitolul 9, toate naţiunile s-au ridicat împotriva lui Israel, ca să facă război cu acest popor. Aceste popoare şi-au împietrit inima şi de aceea au fost judecate de Israel (versetul 20), aşa că Cuvântul Domnului, pe care El L-a spus lui Moise, s-a împlinit.

   În orice caz, la Dumnezeu nu există nici o nedreptate, deoarece El împietreşte inima abia atunci când toate chemările harului nu au fost luate în seamă sau au fost respinse. Aşa a fost la faraon, sau la Esau, şi aşa va fi judecata celor păcătoşi, care nu au primit «dragostea pentru adevăr, ca să fie mântuiţi», cărora «Dumnezeu le va trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună» (2 Tesaloniceni 2,10.11).

Judecata asupra anachimilor (versetele 21 şi 22)

   Un lucru mai trebuia adus în ordine: situaţia anachimilor, a acelora care au inspirat frică iscoadelor trimise de popor pentru iscodirea ţării (Numeri 13,33). Anac, un uriaş, era un fiu al lui Arba, care locuia în Hebron (sau Chiriat-Arba, aceasta înseamnă cetatea lui Arba). El avea trei fii: Şeşai, Ahiman şi Talmai (Iosua 15,14).

   Anac este un tablou al lui satan şi al puterii sale, şi cei trei fii ai lui sunt un tablou al lumii, care este împotriva lui Dumnezeu. Ei ilustrează pofta ochilor, pofta cărnii (a firii) şi lăudăroşia vieţii. Şeşai înseamnă „albicios, liber, nobil”, Ahiman înseamnă „fratele meu este dar, frate al fericirii” şi Talmai înseamnă „frăţeşte, temerar, îndrăzneţ, curajos”. În aroganţa lor, oamenii mândri cred că ei sunt liberi. Ei se unesc ca să devină prieteni ai lumii dar duşmani ai lui Dumnezeu.

   Acest popor, care a fost cauza multor suferinţe pentru Israel (compară cu Numeri 13,33), trebuia acum să fie nimicit, şi Iosua era instrumentul acestei judecăţi (versetul 21). Ţara Israel a fost eliberată de ei, însă au fost unii care şi-au găsit refugiu în ţara filistenilor (în Gaza, Gat şi Asdod). Influenţa lor s-a făcut simţită mai târziu în timpul de decădere al poporului.

   Mântuirea noastră prin credinţă şi poziţia noastră în Hristos sunt o siguranţă irevocabilă. Dar în ceea ce priveşte conflictul practic cu duşmanul, nimic nu este obţinut în chip definitiv, aşa că noi până ne vom sfârşi alergarea creştină trebuie să ne maturizăm. Cu toate acestea Dumnezeu ne oferă timpuri de pace deja înainte de a ajunge la odihna veşnică din Casa Tatălui.

Liniştea de după lupte (versetul 23)

   După toate aceste lupte şi războaie, care au caracterizat această perioadă din istoria lui Israel (capitolele 6-12), urmează acum această constatare încurajatoare: «Ţara s-a odihnit de război» (versetul 23). Această afirmaţie se găseşte de trei ori în această carte: în legătură cu Iosua (Iosua 11,23), cu Caleb (Iosua 14,15) şi cu partea de moştenire a leviţilor în mijlocul poporului (Iosua 21,44). Aici era odihna ca urmare a credincioşiei în lupte.

   Necazul şi strâmtorarea (2 Tesaloniceni 1,6.7) caracterizează lumea actuală, bucuria şi odihna aparţin lumii viitoare, nevăzute. Cele două stări nu ar putea fi mai opuse una alteia (2 Corinteni 4,16-18). Un slujitor al lui Dumnezeu a scris: „Lucrul aparţine lumii acesteia, bucuria aparţine celeilalte lumi, cu toate că noi o savurăm ca râuri de apă, înainte ca noi să fi ajuns la izvor.”

Capitolul 12

Biruinţele – odihna

   Partea a doua a cărţii Iosua (Iosua 6 – 12) se încheie cu enumerarea victoriilor obţinute în luptă. Aceste capitole ne învaţă cum noi prin puterea Duhului Sfânt în mod spiritual putem obţine victoria asupra duşmanilor. În continuare noi suntem conduşi să preţuim dimensiunea şi valoarea ţării făgăduinţei (locurile cereşti).

   În timpul luptei creştinul nu este preocupat cu numărarea victoriilor. În primul rând este vorba de atingerea ţintei. Este vorba de un singur lucru, în timp ce noi uităm tot ce este în urma noastră (Filipeni 3,13.14).

   Dar după terminarea luptelor, noi avem voie să privim înapoi şi să măsurăm dimensiunea harului lui Dumnezeu, care va desăvârşi lucrarea pentru noi (Psalm 90,16; Isaia 26,12).

Biruinţele în partea de răsărit a Iordanului (versetele 1-6)

   La enumerarea victoriilor, Scriptura începe cu ţara din partea de răsărit a Iordanului, cu câmpiile Galaadului. Doi împăraţi sunt amintiţi:

·         Sihon, împăratul amoriţilor, care locuia în Hesbon (versetul 2 şi 3). Israel a trimis soli la el, ca să ceară permisiunea să traverseze ţara lui. Din cauza respingerii, Israel l-a bătut şi a ocupat ţara lui (Numeri 21,21-31).

·         Og, împăratul Basanului, a fost şi el bătut de Israel şi înfrânt (Numeri 21,33-35). Această ţară a fost posesiunea celor două seminţii şi jumătate, care a vrut să rămână pe partea de răsărit a Iordanului.

   Ecoul acestor prime victorii a pus în mişcare inima lui Rahab, prin credinţa în Dumnezeu şi în poporul Său (Iosua 2,9.10). Când aceste evenimente au ajuns mai târziu la urechea gabaoniţilor, ei au încercat prin şiretlic să se încorporeze în poporul lui Dumnezeu (Iosua 9,10).

   Biruinţele asupra lui Sihon şi Og şi împărţirea ţării lor celor două seminţii şi jumătate sunt atribuite aici lui Moise (versetul 6). Numele lui Iosua nu este nicidecum amintit. Persoana lui Moise vorbeşte despre Hristos, care se interesează de ai Săi pe pământ, în timp ce Iosua ne prezintă pe Domnul înviat, care ne face să savurăm în El binecuvântările cereşti. Creştinii, a căror inimă rămâne legată de pământ, nu se pot bucura cu Hristos, adevăratul Iosua, de cer, căci în viaţa lor de credinţă practică ei nu au trecut împreună cu El Iordanul.

Victoriile din ţară (versetele 7-24)

   Partea a doua a capitolului conţine lista celor 31 de împăraţi care au domnit peste cele şase naţiuni amintite mai înainte (Iosua 9,1; 11,3). Ei locuiau în ţara propriu-zisă, adică pe partea de vest a Iordanului.

1. Ierihon        2. Ai                3. Ierusalim                 4. Hebron                   5. Iarmut

6. Lachis         7. Eglon          8. Ghezer                    9. Debir                      10. Gheder

11. Horma       12. Arad         13. Libna                    14. Adulam                15. Macheda

16. Betel         17. Tapuah      18. Hefer                    19. Afec                     20. Laşaron

21. Madon      22. Haţor        23. Şimron-Meron      24. Acşaf                    25. Taanac

26. Meghido   27. Chedeş      28. Iocneam                29. Dor                      30. Goim

31. Tirţa

   Aceasta era amintirea succesiunii în timp a experienţelor şi victoriilor poporului Israel în timpul acestor perioade de cucerire. Mai întâi amintirea de cele două cetăţi (Ierihon şi Ai), care reprezentau puterea duşmanului, care a fost distrusă de Hristos la cruce (Iosua capitolele 6-8).

   După aceea urmează cinci cetăţi ale împăraţilor amoriţilor, care s-au ridicat împotriva lui Israel, după ce acesta a încheiat legământul cu gabaoniţii (Iosua capitolele 9-10). Printre ele era Ierusalimul, cetatea marelui Împărat, care desigur este amintit pe primul loc, urmat de Hebron, care a jucat un rol aşa de mare în istoria patriarhilor. În momentul acesta au fost cucerite şapte cetăţi (Iosua 10,28-39), trei din împăraţii lor au fost deja judecaţi (Hebron, Lachis, Eglon), ceilalţi patru îşi găsesc locul aici în lista biruinţelor (Ghezer, Debir, Libna şi Macheda).

   Celelalte 20 de nume includ împăraţii nordului, care au luat parte la alianţa din Haţor (Iosua 11). Ceilalţi aparţin, potrivit cu aşezarea cetăţilor lor, probabil aceleiaşi părţi din ţară.

  Dorim să scoatem în evidenţă patru nume dintre ele:

·         Betel (Casa lui Dumnezeu), unită mai întâi cu Iacov, apoi mai mult cu istoria lui Israel.

·         Meghido, în câmpiile Izreelului, scena ultimelor conflicte ale naţiunilor cu Hristos înainte de Împărăţia de o mie de ani (Armaghedon; Apocalipsa 16,16).

·         Adulam, mai târziu locul de strângere al celor credincioşi faţă de David cel lepădat (1 Samuel 22,1), în final un loc al slavei lui Israel (Mica 1,15).

·         În final ultima cetate, Tirţa, care va fi mai târziu reşedinţa împăraţilor celor zece seminţii (1 Împăraţi 15,21; 16,2.23). Ca reprezentant al tuturor cetăţilor pământului ea simbolizează frumuseţea miresei pământeşti în ochii lui Hristos (Cântarea Cântărilor 6,4).

Încheiere şi sinteză

   Aşa se încheie partea a doua a cărţii, care relatează despre biruinţele lui Israel sub conducerea lui Iosua (Hristos) asupra tuturor duşmanilor lui. «Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Căci El „a supus totul sub picioarele Lui”» (1 Corinteni 15,25-27).

   Din aceasta se pot deduce îndemnuri practice:

·         Luptele spirituale durează până la sfârşitul vieţii noastre creştine.

·         Noi suntem conduşi prin Isus, Urzitorul şi Desăvârşitorul credinţei (Evrei 12,2). Prin faptul că noi Îl urmăm cu încredere şi curaj, «noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit» (Romani 8,37).

·         În lupta creştină sunt numai două posibilităţi: victorie sau înfrângere (Luca 9,50; 11,23). Neutralitate nu există în domeniul spiritual.

·         Cauza unei înfrângeri trebuie căutată prin rugăciune (Ai şi Gabaon).

·         Biruinţa asupra duşmanilor noştri este un drum de lungă durată, care se obţine printr-o succesiune de lupte.

·         Biruinţa într-o luptă nu înseamnă succes pentru toată expediţia militară şi o înfrângere într-o luptă nu atrage după sine nimicirea întregii expediţii militare.

·         Dumnezeu ne ajută în lupte, dar noi suntem personal implicaţi în ele. El luptă pentru noi, dacă noi luptăm împreună cu El. «Domnul este cu voi când sunteţi cu El» (2 Cronici 15,2).

·         Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea sunt cele două arme de atac ale creştinului (Efeseni 6,17.18).

·         Dumnezeu ne cere să luptăm împotriva duşmanilor noştri (puterile spirituale ale răutăţii din locurile cereşti) şi niciodată să nu încheiem vreo alianţă cu ele.

·         Hristos a biruit pentru noi pe toţi duşmanii. Ca urmare a acestei biruinţe El doreşte acum de la noi, ca noi să avem zilnic parte de biruinţă asupra tuturor.

Capitolul 13

Cele două seminţii şi jumătate în Galaad

Introducere (versetele 1-6)

   Partea a treia a cărţii începe cu o constatare dublă:

·         Iosua era bătrân, înaintat în vârstă.

·         O foarte mare parte din ţară trebuia încă să fie luată în posesiune, cu toate că Iosua, ca model al lui Hristos, a luat deja în stăpânire toată ţara (Iosua 11,23).

   Începând de acum nu se mai întâlneşte aceeaşi energie spirituală, care s-a văzut mai înainte cu privire la duşmani. Greutăţile, despre care relatează capitolele următoare, sunt de altă natură: Indiferenţa şi lipsa de curaj se strecoară în armata lui Israel (Iosua 18,3). Realmente misiunea lui Iosua nu era încă încheiată: «Căci, dacă Iosua le-ar fi dat odihna, n-ar fi vorbit după aceea despre o altă zi» (Evrei 4,8). Acestui slujitor credincios al lui Dumnezeu îi lipseau acum puterile. Noi facem deseori aceleaşi experienţe ca şi el. Dar de unde primim noi curaj nou, dacă nu de la Dumnezeu? Aşa este Domnul, care poartă de grijă, ca misiunea începută să fie şi îndeplinită: «Eu îi voi izgoni dinaintea fiilor lui Israel» (versetul 6), asigură El după enumerarea tuturor duşmanilor care mai erau de alungat.

   Aceeaşi realitate se arată în istoria Adunării pe pământ. Deja înainte de încheierea lucrării apostolilor (Pavel, Petru şi Ioan), răul a pătruns în Adunare, care este mărturia lui Dumnezeu pe pământ. Pătrunderea lui a fost favorizată prin slăbiciunea din rândul credincioşilor. Energia şi prospeţimea de la început, aşa cum sunt ele descrise în cartea Faptele Apostolilor, au făcut loc lipsei de activitate şi paralizării spirituale printre credincioşi. Pavel constată în timpul primei lui întemniţări: «toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Hristos» (Filipeni 2,21). El adaugă la sfârşitul vieţii sale: «Toţi cei ce sunt în Asia m-au părăsit» (2 Timotei 1,15), şi: «La întâia mea apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit.» (2 Timotei 4,16).

   Dar Isus Hristos rămâne într-un mod şi mai clar decât în timpurile strălucitoare de la început, singurul Izvor şi este pe deplin suficient pentru fiecare credincios în parte şi pentru Adunare: «Deci tu, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus» (2 Timotei 2,1).

   Începând de acum Iosua a fost scutit de o mare parte din eforturile slujbei sale, ca să folosim exemplul leviţilor (compară cu Numeri 8,23-26). Dar deoarece el avea în continuare pe inimă interesele poporului Israel, el i-a învăţat în continuare (capitolul 23 şi 24) şi a lăsat în urma lui un exemplu demn de urmat de generaţiile care au venit după el (compară cu Judecători 2,7). Paralela cu apostolul Pavel în această privinţă este evidentă şi deosebit de instructivă.

   Cu toate acestea Iosua a rămas iarăşi acela căruia Domnul i-a încredinţat misiunea să împartă ţara celor nouă seminţii şi jumătate. Eleazar, preotul, i-a fost dat ca ajutor în această lucrare. Începând cu capitolul 14 se descrie împărţirea moştenirii în ţară.

   În capitolul 13 s-a amintit moştenirea celor două seminţii şi jumătate (Ruben, Gad şi jumătate din seminţia lui Manase), pe care ei au primit-o deja de la Moise înainte de moartea sa.

Moştenirea şi luarea în posesiune a ţării

   Dumnezeu a dat lui Israel ca moştenire toată ţara până la Eufrat (Iosua 1,3.4). Dar poporul trebuia s-o cucerească prin luptă şi apoi s-o ia în posesiune. Aplicarea spirituală la noi creştinii ne este prezentată în capitolele 13 până la 19 pe baza exemplelor diferitelor seminţii. Cinci principii se arată în această parte a cărţii:

1.      Posedarea moştenirii are loc potrivit voii lui Dumnezeu. Pentru Israel ţara a fost împărţită prin sorţi (Iosua 13,6). Cuvintele „căzută la sorţi” şi „sorţi” se întâlnesc de 27 de ori în capitolele 13 până la 23. Intenţia lui Dumnezeu a fost revelată prin providenţă divină: «Se aruncă sorţul în poala hainei, dar orice hotărâre vine de la Domnul» (Proverbe 16,33). Întâmplarea era pentru Israel tot aşa de inexistentă ca şi pentru noi creştinii. Noi cunoaştem gândurile lui Dumnezeu prin Biblie şi prin Duhul Sfânt.

2.      Posedarea efectivă era dependentă de energia credinţei: Caleb este în privinţa aceasta un exemplu remarcabil (Iosua 14,6-15).

3.      Posesiunea se primeşte prin luptă personală: în capitolele 6 până la 12 a fost prezentată partea comună a luptei lui Israel. Acum primirea posesiunii proprii este o chestiune personală. Cazul copiilor lui Iosif (Iosua 17,14-18) arată, că fiecare seminţie trebuia să-şi cucerească personal moştenirea.

4.      Posesiunea este un răspuns la o rugăminte: istoria lui Acsa, fiica lui Caleb, poate fii exprimată în trei expresii: «mi-ai dat», «dă-mi» şi «i-a dat» (Iosua 15,19). Lui Dumnezeu Îi place, să răspundă cu plăcere la astfel de rugăciuni ale celor care sunt ai Săi (Matei 7,7).

5.      În cele din urmă posesiunea corespunde capacităţii fiecăruia în parte:

- nu destul, ca la Iosif (Iosua 17,14);

- prea mult, ca la Iuda, care a împărţit cu Simeon (Iosua 19,9);

- prea puţin după aprecierea copiilor lui Dan, care voiau să-şi înmulţească posesiunea (Iosua 19,47).

Moştenirea de partea cealaltă a Iordanului (versetele 7-14)

   Cucerirea ţinuturilor din partea de răsărit a Iordanului este atribuită lui Moise şi nu lui Iosua (versetele 8.12.15.24.29). Această realitate remarcabilă arată clar, că aceste două seminţii şi jumătate sunt un tablou al creştinilor care se gândesc la pământ. Ei nu au traversat Iordanul (un simbol al identificării noastre cu Hristos în moartea Sa) şi nu au primit moştenirea lor sub conducerea lui Iosua (un tablou al lui Hristos înviat).

   Un alt punct important este scos aici în evidenţă: Moise a bătut naţiunile de partea cealaltă a Iordanului (versetul 12). Totuşi copiii lui Israel nu au alungat nici pe gheşuriţi şi nici pe maacatiţi (versetul 13). Aşa începe aici lista lungă a necredincioşiei poporului, care este descrisă detaliat în cartea Judecători. Înainte ca Duhul să intre în detalii cu privire la posesiuni, El subliniază partea deosebită a seminţiei Levii (Iosua 13,14.33; 14,3; 18,7). Poziţia ei în mijlocul poporului este un tablou minunat al relaţiei intime a tuturor răscumpăraţilor cu Hristos: «ca să-L cunoască pe El» (Filipeni 3,10).

Moştenirea lui Ruben (versetele 15-23)

   Posesiunea lui Ruben era delimitată de Marea Sărată (Marea Moartă) şi era udată de pârâul Arnon. Moise a privit ţara de pe muntele Pisga, fără să intre în ea, şi mormântul lui era situat ascuns de partea cealaltă a Bet-Peor-ului. În timpul luptelor împotriva lui Madian, copiii lui Israel au omorât pe Balaam (versetul 22), o situaţie, care este amintită, ca şi cum ar fi fost ultima misiune a lui Moise, înainte ca el să fie chemat de Dumnezeu din viaţă (Numeri 31,1.2.8). Pineas, fiul lui Eleazar, preotul, este însărcinat de el, ca să facă judecata asupra acestui proroc rău (Numeri 31,6). În timp ce Balaam mergea pe un drum al nedreptăţii (2 Petru 2,15), el a ademenit poporul la rău moral (Numeri 25,1-3; 31,16; Apocalipsa 2,14). Aceasta a avut loc în Sitim, care acum era în partea de moştenire a lui Ruben. Istoria de odinioară a fiului cel mai în vârstă al lui Iacov amintea de acest pericol pentru tot Israelul. Este totodată un apel insistent adresat tuturor creştinilor, să trăiască în sfinţenia vieţii şi duhului (2 Corinteni 7,1).

Moştenirea lui Gad (versetele 24-28)

   Moştenirea lui Gad se afla în partea de nord a moştenirii lui Ruben, delimitată la vest de Iordan până la lacul Ghenezaret (Chineret). Ramot din Galaad a fost prima cetate care în timpul lui Ahab a căzut în mâinile duşmanilor (1 Împăraţi 22,3). Încercarea de a o redobândi a fost ocazia folosită de Dumnezeu pentru moartea acestui împărat păcătos.

   Pozitiv de amintit este cetatea Galaad, din care descindea Ilie Tişbitul. El era un proroc credincios, care a fost chemat într-o perioadă foarte întunecată din istoria lui Israel.

Moştenirea jumătăţii din seminţia lui Manase (versetele 29-31)

   Partea ei se extindea din tot Basanul până la muntele Hermon şi la nord se învecina cu Siria. Iair, galaaditul, descindea din acest teritoriu. El era al şaptelea judecător chemat de Dumnezeu ca să elibereze pe poporul Său. Apropierea naţiunilor slujitoare la idoli explică probabil de ce Israel imediat după moartea sa s-a abătut, ca să slujească zeilor Siriei (Judecători 10,3.6).

Încheiere (versetele 32 şi 33)

   Cele două seminţii şi jumătate erau într-o poziţie care nu corespundea pe deplin gândurilor lui Dumnezeu. În orice caz această situaţie cu privire la ei se încheie cu un exemplu strălucitor al harului dumnezeiesc. Din cele şase cetăţi de scăpare, pe care le-a primit Levi între fraţii lui, trei erau de partea cealaltă a Iordanului; una pentru fiecare seminţie: Golan, Beţer şi Ramot din Galaad (Iosua 21,27.36.38). Dumnezeu nu uită niciodată pe ai Săi, chiar dacă ei spre paguba lor merg după gândurile lor proprii.

Capitolul 14-15

Partea de moştenire a lui Iuda

Introducere (14,1-5)

   Începând de acum lucrurile se desfăşoară în ţara însăşi, deci pe partea vestică a Iordanului. Capitolele 14 până la 19 redau împărţirea ţării între cele nouă seminţii şi jumătate.

   În Ghilgal au primit partea lor de moştenire în ţară prin tragere la sorţi numai două seminţii şi jumătate. Ea a fost împărţită prin Eleazar şi Iosua, împreună cu căpeteniile de familie (versetul 1). Este vorba de fapt numai de Iuda şi Iosif. Amândouă căpeteniile de familie sunt un tablou minunat al lui Hristos: Hristos este înfăţişat în Iosif ca Întâiul născut  şi în Iuda ca Împăratul. Amândoi au înlocuit pe Ruben, bătrânul familiei lui Iacov: «Dreptul lui de întâi-născut a fost dat fiilor lui Iosif, fiul lui Israel; totuşi Iosif n-a fost scris în spiţele de neam ca întâi născut. Iuda a avut întâietate printre fraţii săi, şi din el este domnitorul; dar dreptul de întâi-născut era al lui Iosif.» (1 Cronici 5,1.2). Din acest motiv Iosif a primit o parte dublă, aşa că amândoi fiii lui, Manase şi Efraim, alcătuiesc două seminţii diferite.

   Mai întâi în capitolele 14 şi 15 este prezentată moştenirea lui Iuda şi apoi urmează prezentarea moştenirii celor doi fii ai lui Iosif. Moştenirea lui Efraim este prezentată în capitolul 16 şi moştenirea jumătăţii din seminţia lui Manase, care a traversat Iordanul, este prezentată în capitolul 17.

   Ultimele şapte seminţii (Beniamin, Simeon, Zebulon, Işahar, Aşer, Neftali şi Dan) au primit moştenirea lor în Silo, unde erau unite întreaga adunare a lui Israel şi cortul întâlnirii (capitolele 18 şi19). Exemplul luminos al lui Caleb prefaţează spre învăţătura şi încurajarea noastră relatarea detaliată a luării în posesiune a ţării de către fiecare seminţie în parte.

Caleb, un bărbat al credinţei (capitolul 14,6-12)

   Caleb a ieşit în evidenţă prin credinţa sa şi legătura sa strânsă cu Domnul, în comparaţie cu indolenţa şi lipsa de energie a poporului în general. El apare prima dată la trimiterea iscoadelor lui Israel pentru recunoaşterea ţării (Numeri 13.14). Caleb reprezenta atunci seminţia Iuda, în timp ce Iosua, care începând de atunci era aşa de des unit cu el, seminţia Efraim, a fiului lui Iosif.

   În timp ce mergeau prin Hebron, cele douăsprezece iscoade au întâlnit pe cei trei uriaşi. Fiii lui Anac sunt împreună un tablou al lumii, care se împotriveşte lui Dumnezeu. Privit din punct de vedere omenesc ei insuflau destulă groază, ca să descurajeze pe iscoade. Însă aceştia au uitat nu numai roadele minunate ale ţării (reprezentate prin strugurele din Eşcol), ci înainte de toate făgăduinţele lui Dumnezeu şi puterea Sa.

   Caleb şi Iosua au încercat zadarnic să aducă la tăcere pe celelalte zece iscoade, care prin descrierea ţării au descurajat poporul. Când adunarea lui Israel a murmurat împotriva lui Dumnezeu, cele două iscoade credincioase au ocupat locul potrivit al smereniei (Numeri 14,6-10). Credinţa lui Caleb i-a fost socotită ca dreptate (compară cu Romani 4,3). El a avut voie nu numai să rămână în viaţă împreună cu Iosua, ci Moise i-a făgăduit o parte de binecuvântare în ţară (Iosua 14,9; Deuteronom 1,36) – şi anume exact locul unde piciorul lui a călcat atunci: Hebron.

   Numele Caleb înseamnă „leu tânăr” („cel mic al leoaicei” sau „cel mic al ursoaicei”), o expresie cu care Iacov a caracterizat în prorocia sa pe Iuda (Geneza 49,9). Pentru Caleb leul era simbolul energiei şi puterii aceluia care «nu se dă înapoi dinaintea nimănui» (Proverbe 30,30). În Hristos se vor revela cu desăvârşire aceste însuşiri, când Leul din seminţia lui Iuda (Apocalipsa 5,5) va reveni pe pământ în glorie şi putere.

   Pentru noi creştinii această energie naturală trebuie permanent ţinută sub controlul puterii Duhului Sfânt, căci altfel stăm în pericol să cădem în starea tristă a lui Nabal, un urmaş al lui Caleb din timpul lui David: «Bărbatul era aspru şi rău în faptele lui. El se trăgea din Caleb.» (1 Samuel 25,3).

   În contrast cu acesta, Caleb a dovedit blândeţea duhului şi multă smerenie, deoarece el se baza numai pe Dumnezeu şi nu pe propria lui putere: «Domnul va fi, poate, cu mine, şi-i voi izgoni» (versetul 12). În credinţa lui Caleb se văd şi alte însuşiri instructive:

Energia şi siguranţa credinţei (Evrei 10,22)

   Iosua, conducătorul poporului, prezintă simbolic pe Isus ca Iniţiatorul şi Desăvârşitorul credinţei (Evrei 12,2), ca Acela care face primul pas şi merge în frunte. Chiar dacă puterile omeneşti ale lui Iosua au slăbit, cele ale lui Hristos rămân veşnice, asemenea celor ale soarelui (Apocalipsa 1,16; Psalm 19,5.6; 45,4.5). Caleb putea să mărturisească cu bucurie, că puterile nu i-au slăbit (versetul 11). El este un tablou al lui Hristos ca Desăvârşitor al credinţei (Evrei 12,2). El este cel care a trăit viaţa şi drumul credinţei în toată desăvârşirea şi plinătatea lor.

Preţuirea moştenirii făgăduite

   Caleb a atribuit o mare valoare moştenirii sale: «Dă-mi dar muntele acesta» (versetul 12). În aceasta nu era nimic lumesc, ca la Esau. Nu, Caleb a preţuit binecuvântarea dumnezeiască. Dorinţa lui se asemăna cu cea a apostolului Pavel cu privire la premiul alergării creştine (Filipeni 3,12-14).

Certitudinea deplină a speranţei (Evrei 6,11)

   Caleb a adăugat certitudinea speranţei la certitudinea credinţei sale într-un mod aşa de viu, că ea s-a extins şi la alţii: fiica lui Acsa a arătat aceeaşi energie ca şi tatăl ei, ca să primească binecuvântarea.

Faptele credinţei

   Pentru credinţă are valoare ceea ce ea a savurat: înainte ca credinciosul să poată savura odihna viitoare, lupta este ceva normal pentru el în lumea aceasta. Dacă nouă ne este prezentată ca exemplu credinţa lui Caleb, să luăm seama, ce însemna aceasta pentru el. Probabil au fost necesari cinci ani de luptă, ca să ia moştenirea din mâinile duşmanului (versetul 10).

Încercarea credinţei

   În încheiere punctul cel mai de valoare: Dumnezeu a vrut să pună la probă credinţa lui Caleb. Caleb a explicat înaintea întregii adunări a lui Israel – şi în afară de Iosua şi el, toţi au pierit în pustie – că ei sunt capabili să ia ţara în posesiune (Numeri 13,30). Acum, după mulţi ani, venise momentul să dovedească cele spuse. Caleb a trebuit personal să se angajeze în luptă, ca să ia Hebronul din mâinile lui Anac şi al celor trei fii ai lui (tablou al lui satan şi al puterii lumii). Încrederea în făgăduinţele şi atotputernicia lui Dumnezeu a dăruit lui Caleb biruinţa deplină.

Caleb şi cetatea Hebron (14,13-15)

   Hebron, o cetate în Iuda, a devenit domiciliul omului credinţei Caleb. Cetatea a devenit mai târziu unul din locurile de scăpare în Israel (Iosua 21,13). Ca loc de scăpare (în simbol: Isus Hristos Însuşi) ea a fost dată familiei preoţeşti. Se pare că prin credinţă Caleb a dat moştenirea lui înapoi lui Dumnezeu, ca să păstreze pentru sine numai câmpia şi satele cetăţii (Iosua 21,11.12). Este ceva mai bun pentru noi, decât să imităm pe acest slujitor credincios al lui Dumnezeu?

   Hebron era pentru Caleb, în mijlocul poporului necredincios, punctul de plecare al încercărilor credinţei sale. La sfârşitul vieţii sale a fost locul de odihnă, care a încununat lucrarea şi suferinţa sa. Să ne amintim că, împreună cu Iosua, Caleb a avut parte fără cârtire de 40 de ani de încercare în pustie. Această judecată a lui Dumnezeu era consecinţa necredincioşiei poporului, împotriva căreia Iosua şi Caleb pe drept se revoltă şi la care ei nu au nici o contribuţie.

   Adunarea pe pământ cunoaşte şi necazuri, care pot fi urmarea necredincioşiei ei din trecut. Le privim noi cu smerenie ca expresie a credincioşiei lui Dumnezeu faţă de aceia pe care El îi iubeşte? Să ne îndreptăm ca şi Caleb privirea credinţei spre ziua odihnei şi a moştenirii veşnice.

   Capitolul 14 se încheie cu acest gând al odihnei (versetul 15). După ce odihna a fost amintită ca rezultat al credincioşiei lui Iosua (Iosua 11,23), ea este aici legată cu faptele de credinţă ale lui Caleb.

Otniel şi Acsa (15,13-19)

   Istoria lui Caleb se continuă cu relatarea semnificativă despre Otniel şi Acsa. Caleb a luat în posesiune Hebronul, alungând pe cei trei fii ai lui Acan. Acesta este singura victorie deplină, care a fost obţinută în Israel asupra duşmanilor lui.

   Energia credinţei nu s-a oprit însă la aceasta. Caleb a vrut să cucerească şi cetatea Chiriat-Sefer. Numele Chiriat-Sefer înseamnă „cetatea leilor”. Ea este un tablou al puterii oamenilor care nu cunosc gândurile lui Dumnezeu. Este vorba de Debir (versetul 15), o cetate care a fost deja cucerită în timpul primelor expediţii militare ale lui Iosua (Iosua 10,38) şi posedarea reală a ei trebuia acum asigurată.

   Otniel, nepotul lui Caleb, a răspuns la apelul credinţei. El va fi primul din cei doisprezece judecători, prin care Dumnezeu a eliberat pe poporul Său (Judecători 3,9). Cucerirea cetăţii Debir este pentru noi aşa de importantă, că relatarea se găseşte de două ori în Scriptură (Iosua 15,13-19; Judecători 1,11-15).

   Acsa, fiica lui Caleb, a devenit soţia cuceritorului cetăţii Chiriat-Sefer. Ea a primit deja un pământ secetos de la tatăl ei. Acum ea îşi dorea un izvor de apă, ca să-l ude şi să-l răcorească de căldura soarelui. Caleb i-a dat mai mult decât aşteptările ei,

·         Izvoarele de sus, care se referă la Hristos în glorie şi la binecuvântările cereşti în El;

·         Izvoarele de jos, care izvorăsc dintr-o ţară spre care Dumnezeu Îşi avea ochii permanent îndreptaţi (Deuteronom 8,7; 11,12). Acesta este un tablou al Duhului Sfânt pe pământ.

   Rugămintea lui Acsa, care a făcut pe tatăl ei s-o dăruiască aşa de mult, ne stimulează să luăm practic în posesiune moştenirea noastră cerească cu rugăciune. Cele trei expresii: «Mi-ai dat», «dă-mi» şi «i-a dat» (Iosua 15,19) sintetizează dorinţa şi răspunsul credinţei lui Acsa. Fie ca fiecare din noi să facă această experienţă în domeniul spiritual!

   Otniel, ca şi cap al acestei familii, a continuat lucrarea lui Caleb, aşa cum Timotei a continuat lucrarea lui Pavel în Adunare. Acsa se ocupa la locul ei de domeniul ascuns al familiei.

   Adunarea pe pământ are nevoie de luptători motivaţi împotriva duşmanilor. Este o luptă împotriva lui satan şi a îngerilor lui. Pentru aceasta sfinţii trebuie hrăniţi şi învioraţi de Hristos. El este Izvorul viu, care lucrează în noi prin Duhul Sfânt. Apa devine în ei o fântână de apă vie (Ioan 4,14) şi «râuri de apă vie» (Ioan 7,38).

Obstacole în luarea în posesiune a ţării

   Încurajaţi prin exemplul strălucitor al lui Caleb, Acsa şi Otniel noi suntem informaţi şi de obstacolele la luarea în stăpânire a ţării făgăduite.

   Scriptura ne prezintă cel puţin trei obstacole în această privinţă:

   a) Incapacitatea omenească: Fiii lui Iuda nu au putut să alunge pe iebusiţii din Ierusalim (Iosua 15,63). Tot așa și fiii lui Manase nu au fost în stare să desproprietărească pe canaaniţii, care au rămas în cetăţile lor, chiar dacă au plătit tribut (Iosua 17,12.13).

  b) Compromisuri şi înţelegeri cu duşmanii: Efraim a lăsat pe canaaniţi să locuiască în mijlocul poporului (Iosua 16,10). Cu toate că duşmanul era subjugat prin tribut, el a rămas totuşi o cursă de cădere şi o nuia pentru poporul lui Dumnezeu (Iosua 23,13).

  c) Delăsarea poporului în luarea în posesiune a ţării: Iosua i-a mustrat aspru (Iosua 18,3). Ea este în opoziţie cu credinţa activă a lui Caleb. Această stare de pasivitate este rezultatul trândăviei spirituale (Proverbe 10,4). Ea duce la sustragere de la chemarea lui Dumnezeu (Iosua 1,5.6).

Moştenirea lui Iuda (15,1-12.20-63)

   Sorţul, expresia alegerii suverane a lui Dumnezeu, a căzut mai întâi pe Iuda, seminţia împărătească (versetul 1). Ea a primit partea cea mai distinsă şi cea mai mare a moştenirii, cu Ierusalimul, cetatea împărătească, ca centru. Iuda, care a fost preamărit de fraţii săi, trebuia să posede sceptrul împărătesc şi toiagul dătătorului Legii (Geneza 49,8-10).

   Cetatea împărătească purta aici încă numele Iebus (domiciliul iebusiţilor, versetul 8). Ea este aşezată în apropiere de valea Hinom, care este un tablou al întunericului moral. Localitatea Ghehena (=chinuri) se afla în partea de sud a Ierusalimului şi ea şi-a luat numele de la această vale (ge-hinom). Mai târziu a fost necesar ca David – care este un tablou al Unuia mult mai mare decât el - să angajeze toate forţele, ca să facă din această cetate un loc al harului împărătesc, fără duşmani şi curat. Acolo a vrut Dumnezeu să locuiască, «pentru ca Numele Meu să locuiască în ea pe vecie» (2 Cronici 7,16).

   Partea de moştenire a lui Iuda cuprindea 112 cetăţi, împărţite în patru regiuni: sudul, câmpia, regiunea muntoasă şi pustia.

   De pe munte privirea se poate îndrepta spre câmpie şi se poate admira frumuseţea cetăţii lui Dumnezeu (Psalm 122,3-8). Aşa a privit Moise ţara de pe vârful muntelui Pisga (Deuteronom 34,1-3). Mai târziu apostolul Ioan a fost condus în duhul «pe un munte mare şi înalt», ca să vadă Noul Ierusalim (Apocalipsa 21,10).

   Pustia Iuda a fost locul de scăpare al împăratului David în timpul exilului său. Acolo a compus el cântările impresionante, care exprimă experienţele sufletului lui în timpul acestei încercări a credinţei (Psalm 63,1). În timpul Împărăţiei de o mie de ani pustia va înflori (Isaia 35,1). Ea va fi udată de apele care izvorăsc din Locul Preasfânt, ca să redea din nou pământului viaţa şi fertilitatea (compară cu Ezechiel 47,12).

   Două detalii ating în mod deosebit conștiința noastră:

·         Cetăţile filistenilor, Ecron, Asdod şi Gaza (versetele 45-47), nu sunt enumerate împreună cu celelalte cetăţi ale părţii de moştenire. Se pare, că Iuda nu le-a luat cu adevărat în stăpânire şi nu a alungat pe locuitorii lor. Filistenii sunt un tablou al creştinilor, care au numai o mărturisire exterioară, dar nu posedă viaţă din Dumnezeu. Filistenii vor mai juca un rol trist în istoria lui Israel, în mod deosebit în timpul lui Samson, fiind singurul care s-a ridicat împotriva lor (Judecători 15,11), sau când mai târziu ei au luat chivotul legământului (1 Samuel 5,1).

·         Copiii lui Iuda nu au putut alunga pe iebusiţii din Ierusalim (versetul 63). Aici Scriptura constată pentru prima dată necredincioşia poporului, aceea de a nu lua pe deplin moştenirea lor din ţară. Dacă ne lipseşte puterea să învingem pe duşmanii noştri spirituali, necondiţionat pierdem bucuria pentru libertatea minunată a copiilor lui Dumnezeu.

Capitolul 16-17

Partea de moştenire a lui Iosif în Ghilgal

Introducere (16,1-4)

   După Iuda, Iosif a primit partea lui de moştenire în ţară. Ea se afla în partea de nord a Ierusalimului între Iordan şi Marea Mediterană.

   Acest ţinut a fost împărţit între seminţia lui Efraim şi jumătate din seminţia lui Manase, care nu s-a stabilit în câmpia Galaadului.

Partea de moştenire a lui Efraim (16,5-10)

   Partea de moştenire a lui Efraim începe în Ierihon (locul morţii şi al blestemului) şi cuprinde Betel (Casa lui Dumnezeu) şi Şilo, primul loc unde a staţionat Cortul întâlnirii al lui Dumnezeu.

   Această parte de moştenire nu avea dimensiunea ca aceea a lui Iuda, şi graniţele ei erau mai puţin definite. Unele cetăţi ale lui Efraim se aflau în teritoriul lui Manase.

   Lui Efraim – ca şi lui Iuda – îi lipsea curajul în faţa puterii vrăjmaşului, şi s-a mulţumit să trăiască împreună cu el: compromisul cu duşmanul este cauza idolatriei, care mai târziu în Israel a ros în jurul ei cum roade cancerul (compară 2 Timotei 2,17).

Machir şi fiicele lui Ţelofhad (17,1-6)

    Energia lui Machir, întâiul născut al lui Manase, străluceşte aici în mijlocul indiferenţei generale. Cu toate că el era fiul unei femei siriene (1 Cronici 7,14), el s-a dovedit a fi un războinic credincios (versetul 1), care a condus seminţia sa în bătălii şi la victorie. Se pare însă, că partea lui de moştenire era pe partea de răsărit a Iordanului.

   Cele cinci fiice ale lui Ţelofhad au moştenit de la căpeteniile seminţiei lor energia credinţei şi au acordat valoare moştenirii Domnului. Tatăl lor a murit în pustie şi el nu avea fii (Numeri 27,3; Evrei 3,17). Din cauza aceasta să nu primească ele nici o moştenire?

   Ele au prezentat lui Moise cazul lor, şi acesta l-a adus înaintea Domnului (Numeri 27,5). Credinţa lor a fost răsplătită şi ele au primit partea de moştenire, ca fraţii lor. Din momentul acela cazul lor a devenit normă de drept juridic în popor (Numeri 27,11). Domnul să formeze inimile noastre, ca noi să căutăm cu aceeaşi râvnă binecuvântările spirituale, pe care noi le posedăm în El!

   Căpeteniile strămoşilor seminţiei lui Manase au adus după aceea lui Moise problema căsătoriei fiicelor lui Ţelofhad (Numeri 36,1-12). Căsătoria în afara propriei seminţii ducea cu sine de drept transferarea moştenirii la cealaltă seminţie. Aceasta ar fi condus la micşorarea moştenirii lui Manase. De aceea ele trebuiau să se căsătorească cu cineva din propria seminţie. Cât de multe familii au fost dezmembrate prin tristele certuri legate de moştenire!

   Dar în domeniul spiritual Domnul invită prin exemplul fiicelor lui Ţelofhad pe fiecare creştin să analizeze cu grijă gândurile lui cu privire la căsătorire.

   Alături de întoarcerea la Dumnezeu, aceasta este cea mai importantă întrebare în viaţa creştină. Căsătorirea cu o persoană ne întoarsă la Dumnezeu, pentru un creştin înseamnă înjugarea la un jug nepotrivit. Aceasta este necredincioşie faţă de Dumnezeu (compară cu 2 Corinteni 6,14). Dar chiar într-o casă creştină cum să se savureze o părtăşie fericită, dacă amândoi soţii nu recunosc în acelaşi fel drepturile Domnului asupra inimii şi vieţii lor? Cu siguranţă în felul acesta nu pot avea parte împreună în deplină măsură de moştenirea «harului vieţii» (1 Petru 3,7)! Însă în îndurarea Sa Domnul poate crea armonie şi în astfel de căsnicii creştine.

   Moise a rezolvat principial cazul fiicelor lui Ţelofhad din punctul de vedere al Domnului. Iosua a realizat acum rezolvarea lui fericită (Iosua 17,4).

Moştenirea jumătăţii din seminţia lui Manase (Iosua 17,7-13)

   Din nou auzim ceea ce de acum încolo va deveni un refren trist în istoria poporului: Manase nu a fost în stare să alunge pe deplin pe locuitori, şi canaaniţi voiau să rămână în ţară. Cu toate că trebuiau să plătească tribut, totuşi ei nu au fost expropriaţi.

   De ce nu a putut Manase să învingă pe duşman? În fond din cauză că el nu a vrut. Tot aşa este deseori şi cu noi, căci în viaţa creştină „a vrea” precede pe „a înfăptui”. Ambele vin de la Dumnezeu (Filipeni 2,13). Să-L rugăm pe Dumnezeu, ca în harul Său să dea naştere în noi la aceste două virtuţi.

   O legătură între adevăr şi rătăcire nu poate avea durabilitate. Rătăcirea nu va deveni adevăr, şi adevărul îşi pierde puterea. Numai printr-o despărţire clară şi deplină de orice rătăcire se realizează credincioşia noastră faţă de Dumnezeu şi taina puterii noastre practice.

Problema fiilor lui Iosif, Efraim şi Manase (Iosua 17,14-18)

   Istoria fiilor lui Iosif se încheie cu o atenţionare serioasă adresată nouă. Ambele seminţii au venit în acelaşi timp la Iosua, ca să ceară o moştenire suplimentară, «şi Domnul ne-a binecuvântat până acum» (versetul 14). Comportarea lor pare demnă de laudă. În realitate cazul lor se deosebeşte total de cazul fiicelor lui Ţelofhad, care prin credinţă îşi doreau o moştenire şi apoi au şi primit-o. În opoziţie cu aceasta era lipsa de credinţă care îi reţinea pe fiii lui Iosif să termine cucerirea moştenirii lor. Ei voiau s-o mărească, fără să lupte pentru ea (versetul 16). Iosua le-a prezentat situaţia reală şi le-a amintit că ei erau pe deplin în stare să obţină biruinţa asupra canaaniţilor.

   Aceasta este pentru noi o lecţie cu o importanţă deosebit de mare. Trăim într-un timp în care prospeţimea credinţei din Filadelfia şi puterea mică în mijlocul slăbiciunii sunt prea des constrânse de nepăsarea şi mulţumirea de sine din Laodiceea.

   Noi nu putem poseda moştenirea noastră spirituală, fără să luptăm. Nici credinţa părinţilor noştri – sau a acelora care au mers înaintea noastră pe drumul credinţei – şi nici amintirea biruinţelor din trecut nu ne pot da astăzi putere şi biruinţă. Conştienţa binecuvântărilor trecute ameninţă să ducă la decădere, dacă pe acestea le despărţim de harul Dătătorului. Noi trebuie să privim la Dumnezeu, «Cel care ne dă biruinţa» (1 Corinteni 15,57).

   În timpul din urmă al Adunării pe pământul acesta noi suntem încă solicitaţi să tăiem pădurea (versetul 18), ca s-o posedăm; să tăiem indiferenţa, asemănarea cu lumea şi tradiţia. Prea des în viaţa noastră ele au înlocuit adevărata teamă de Dumnezeu şi părtăşia cu Hristos. Aşa se încheie această parte a cărţii. Începând cu tabloul luminos al lui Caleb, care ne este recomandat ca fiind demn de imitat, se termină cu o atenţionare cu privire la atitudinea fiilor lui Iosif.

Capitolele 18-19

Moştenirea ultimelor şapte seminţii în Şilo

   În istoria poporului începea acum o nouă perioadă. Adunarea lui Israel s-a mutat de la Ghilgal la Şilo, unde a aşezat cortul întâlnirii.

   Acolo s-a împărţit moştenirea ultimelor şapte seminţii (Beniamin, Simeon, Zabulon, Isahar, Aşer, Neftali şi Dan)

Şilo şi ultima cercetare a ţării (Iosua 18,1-10)

   Până în momentul acesta poporul s-a strâns în tabără la Ghilgal, locul îndepărtării ruşinii Egiptului. Acest loc este pentru noi un loc al judecăţii asupra cărnii prin moartea lui Hristos. Ghilgal era punctul de plecare la luptă şi taina biruinţei. După aceea poporul a venit la Ebal, unde a construit altarul. Până în momentul acesta, în care poporul formal a luat în posesiune ţara făgăduinţei, Legea era confirmată pe table de piatră.

   Acum tabăra lui Israel s-a mutat la Şilo (înseamnă: „pace, odihnă”) la nord de Betel. Acolo a fost aşezat cortul întâlnirii şi s-a încheiat împărţirea ţării prin sorţ în prezenţa lui Iosua şi Eleazar, preotul (Iosua 19,51).

   Iosua a solicitat adunarea copiilor lui Israel să se întărească, ca să termine cucerirea ţării (versetul 3) şi să măsoare mărimea posesiunii lor. Tot aşa apostolul Pavel s-a rugat pentru credincioşii din Efes, ca să aibă ochii inimii luminaţi. Ei trebuiau să ştie care este bogăţia slavei moştenirii lui Dumnezeu în sfinţi (Efeseni 1,8). În continuare ei trebuiau să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii care sunt dimensiunile hotărârilor lui Dumnezeu şi să cunoască centrul lor: «dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă» (Efeseni 3,18.19).

   Trei reprezentanţi (o mărturie deplină) din fiecare din cele şapte seminţii au fost trimise, ca să străbată ţara şi să întocmească un inventar al ei. Cele două seminţii, Iuda şi Iosif, şi-au primit deja moştenirea lor (versetul 5) şi lui Levi i-a fost confirmată preoţia (versetul 7). Rezultatele inventarierii au fost scrise într-o carte, care a fost păstrată în Şilo în prezenţa lui Iosua. În felul acesta cele şapte seminţii au cunoscut graniţele moştenirii lor. Luarea în posesiune a acestora era pasul următor. Tot aşa este şi pentru noi creştinii. Puterea lui Dumnezeu faţă de noi (Efeseni 1,19) ne lasă să cunoaştem moştenirea noastră. Dar este puterea lui Dumnezeu în noi (Efeseni 3,20), care prin credinţă ne face să locuim acolo. Trecerea de la cunoaşterea obiectivă a binecuvântărilor dumnezeieşti la realizarea subiectivă a lor are loc prin lupta împotriva puterilor spirituale (Efeseni 6,11.12). Este o luptă a credinţei, la care trebuie să se alăture virtutea, aceasta înseamnă energia spirituală (2 Petru 1,5).

   Nu este aşa de uşor să se spună ceva despre moştenirea acestor seminţii. Vrem să redăm aici unele învăţături din puţinele comunicări cuprinse în Biblie despre aceşti fii ai lui Iacov.

Moştenirea lui Beniamin (Iosua 18,11-28)

   Beniamin era fiul durerii mamei lui (Benoni). Tatăl său l-a numit prin credinţă fiul dreptei (Beniamin) (Geneza 35,18). El era şi preaiubitul Domnului, care urma să locuiască la El (Deuteronom 33,12).

   Teritoriul lui Beniamin se învecinează cu cel al lui Iuda şi este cel mai apropiat de Ierusalim. Caracterul faptei de violenţă naturală, pe care Iacov îl descrie cu un lup care sfâşie (Geneza 49,27), a determinat această seminţie să provoace evenimentele triste din Ghibea în timpul judecătorilor. Cu toate acestea Beniamin rămâne un tablou minunat al lui Hristos: «Mâna Ta să fie peste omul dreptei Tale, peste fiul omului pe care Ţi l-ai întărit» (Psalm 80,17).

Moştenirea lui Simeon (Iosua 19,1-9)

   Simeon a răzbunat împreună cu fratele său Levi fapta ruşinoasă făcută surorii lor Dina (Geneza 34,25). Urmare acestui fapt cele două seminţii au rămas sub sentinţa tatălui lor, şi anume împărţiţi în Iacov şi risipiţi în Israel (Geneza 49,7). Dar ce frumos este să se vadă, cum Dumnezeu a folosit profeţia lui Iacov cu privire la Levi, ca să împlinească intenţiile Sale: această seminţie trebuia să fie pusă deoparte pentru slujba pentru sfinţii Săi.

   Ţinutul lui Simeon nu a fost măsurat. Seminţia lui a rămas un număr restrâns de persoane care locuiau în mijlocul moştenirii fratelui său Iuda (versetul 9). Numai 17 din cele 112 cetăţi ale lui Iuda au fost repartizate lor.

Moştenirea lui Zabulon (Iosua 19,10-16)

   Zabulon era în ordinea naşterii al şaselea copil al lui Lea şi al zecelea fiu al lui Iacov. Istoria lui vorbeşte de la început despre pericolele pe care legăturile cu lumea comercială şi de afaceri le ascunde în sine (ţărmul, corăbiile din Sidon; Geneza 49,13).

   Ţinutul lui în Israel nu a fost departe de locul unde îl atrăgea inima lui. Cu toate acestea Dumnezeu Şi-a păstrat din mijlocul acestei seminţii o rămăşiţă pentru inima Sa: «gata să se lupte cu o inimă hotărâtă» (1 Cronici 12,33).

Moştenirea lui Isahar (Iosua 19,17-23)

   Aşa după cum Isahar în ordinea naşterii este aproape de Zabulon (al cincilea copil al lui Lea), el a obţinut moştenirea sa în apropierea fratelui său. Isahar oferă tabloul comodităţii în lume şi al robiei, care inevitabil urmează după comoditate (Geneza 49,15). Cu toate acestea o rămăşiţă din această seminţie a păstrat înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu cu privire la poporul Său: «Din fiii lui Isahar, care se pricepeau să deosebească timpurile pentru a şti ce trebuia să facă Israel» (1 Cronici 12,32).

Moştenirea lui Aşer (Iosua 19,24-31)

   Aşer trebuia să locuiască în prosperitate regală (Geneza 49,20). Moştenirea lui se mărginea cu cetăţile Feniciei: Sidon, marea cetate, şi Tir, cetatea tare; ambele tablouri ale «acestui veac rău» (Galateni 1,4).

Moştenirea lui Neftali (Iosua 19,32-39)

   Delimitat la răsărit de Iordan, ţinutul lui Neftali se învecina cu ţinuturile lui Aşer, Zabulon şi Isahar. Aceasta este Galileea, unde Domnul a făcut cea mai mare parte a lucrării Sale: «Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali … Galileea Neamurilor. Poporul care umbla în întuneric a văzut o mare lumină» (Isaia 9,1.2). «Căprioara liberă» (Geneza 49,21), care savura libertatea, era acum «sătul de bunăvoinţă şi copleşit cu binecuvântări de la Domnul» (Deuteronom 33,23).

Moştenirea lui Dan (Iosua 19,40-48)

   Cu toate că ei descindeau din aceeaşi familie, fraţii Dan şi Neftali, care prin natura lor erau aşa de apropiaţi (Geneza 30,3-8), au mers pe căi de viaţă total diferite. În Dan recunoaştem sursa decăderii de la Dumnezeu şi desfăşurarea violenţei.

   Energia aparentă a leului din Basan (Deuteronom 33,22) stătea în realitate în slujba răului: «un şarpe pe drum, o năpârcă pe cărare» (Geneza 49,17). Istoria tristă a acestei seminţii a confirmat profeţia lui Iacov. Dan a revelat duhul lui Cain (violenţă şi omor), care a construit o cetate şi i-a dat numele fiului său Enoh (Geneza 4,17; Iosua 19,47).

   Violenţa a condus la prima manifestaţie publică a idolatriei în poporul lui Dumnezeu: Ionatan, nepotul lui Moise, a intrat în scenă ca preot al dumnezeilor falşi, în timp ce Casa lui Dumnezeu era în Şilo (Judecători 18,30.31). De ce sunt în stare inimile noastre fireşti! Nu era Dan un fiu al patriarhilor, care au preamărit pe Dumnezeu prin credinţa lor?

Moştenirea lui Iosua (Iosua 19,49-51)

   Această parte a istoriei lui Israel se termină în mod fericit cu o remarcă sublimă. Fără să ţină seama de vârsta lui şi de pierderea puterii naturale (Iosua 13,1; 23,1), Iosua a primit de la Dumnezeu energia să construiască cetatea Timnat-Serah, care i-a fost dată ca moştenire. El a locuit în ea (Iosua 19,50) în mijlocul poporului său şi a seminţiei sale, căci Iosua era un efraimit (Numeri 13,9; 1 Cronici 7,20.27). Domnul va avea mai târziu deosebită compasiune cu privire la Efraim (Ieremia 31,20; Osea 14,9).

   În felul acesta s-a încheiat împărţirea ţării în Şilo, şi anume înaintea Domnului la intrarea în cortul întâlnirii, unde poporul era adunat în prezenţa Dumnezeului său. Dumnezeu «care a început în noi o lucrare bună, o va duce la capăt până în ziua lui Isus Hristos» (Filipeni 1,6). El o va face în aşa fel, că noi putem spune împreună cu David: «Domnul va sfârşi ce a început pentru mine. Doamne, bunătatea Ta ţine în veci; nu părăsi lucrările mâinilor Tale!» (Psalm 138,8).

Capitolul 20

Cetăţile de refugiu

   Ţara era acum împărţită seminţiilor lui Israel (Iosua 19,51). Duhul lui Dumnezeu ne prezintă în capitolele următoare două teme deosebite:

·         Stabilirea cetăţilor de refugiu (capitolul 20),

·         Cetăţile leviţilor în mijlocul poporului (capitolul 21).

   După aceea Israel a fost introdus în odihna lui Dumnezeu şi Dumnezeu le-a confirmat făgăduinţele Sale (Iosua 21,43-45).

   Cetăţile de refugiu constituiau pentru popor, cu privire la greşelile lor, un mijloc minunat al harului lui Dumnezeu. Tema cetăţilor de refugiu este tratată în paragrafele următoare: Exod 21,13; Numeri 35,9-34; Deuteronom 4,41-43; Deuteronom 19,1-13.

   Pentru noi cetăţile de scăpare sunt un indiciu spre Hristos, la care noi ne-am refugiat, ca să apucăm nădejdea care ne este pusă înainte (Evrei 6,18).

Păcat înfăptuit cu premeditare şi păcat nepremeditat

   Legea lui Moise confirma rânduielile pentru guvernarea lumii, pe care Dumnezeu le-a încredinţat omului după potop: «Dacă cineva varsă sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om» (Geneza 9,6). Această declaraţie, pe care Dumnezeu până astăzi nu a anulat-o, a fost confirmată prin Lege: «Să nu ucizi» (Exod 20,13). Orice periclitare intenţionată a vieţii unui om (acesta este păcat cu premeditare) conducea inevitabil la condamnarea la moarte a ucigaşului. Motivul putea fi ură sau intenţie rea şi ucigaşul ar fi putut folosi intenţionat o unealtă periculoasă (Numeri 35,16-21). Pentru aceasta nu era nici o scuză şi răzbunătorul sângelui trebuia să omoare pe ucigaş.

   Cazul păcatului fără premeditare era altfel, chiar şi atunci când acesta avea ca urmare moartea (Numeri 35,22.23). Atunci intervenea Dumnezeu în har, ca să cruţe viaţa celui vinovat, şi după un anumit timp îi permitea să se reîntoarcă în casa sa (versetul 6) şi la posesiunea sa (Numeri 35,28). Până atunci însă trebuia să stea într-o cetate de refugiu.

Cele şase cetăţi de refugiu

    Şase cetăţi au fost sfinţite, aceasta înseamnă puse deoparte, ca cetăţi de refugiu (versetele 7 şi 8). Şi ca să fie văzute de departe ele erau aşezate pe un deal. În afară de aceasta, la ele se putea ajunge uşor. Fiecărei cetăţi i s-a repartizat un anumit teritoriu şi s-au pregătit drumuri de acces la ele (Deuteronom 19,3). Ucigaşul fără intenţie trebuia să fugă cât mai repede în una din aceste cetăţi (versetul 4). Acolo, la intrarea porţii cetăţii (unde în mod obişnuit se făcea judecata), întâmpina pe bătrânii cetăţii şi cazul era adus înaintea adunării (Numeri 35,12). Dacă se putea dovedi că era vorba de un omor nedorit, ca urmare a unui accident, ucigaşul găsea refugiu în cetate. Acolo nu era ajuns de răzbunătorul sângelui. El nu trebuia predat în mâinile acestuia (versetul 5; Numeri 35,25). Ucigaşul era acolo în siguranţă, dar pentru un timp el pierdea bucuria moştenirii lui până la moartea marelui preot. După aceea avea voie să se reîntoarcă în cetatea sa şi în casa sa (versetul 6). Dacă părăsea mai devreme cetatea de refugiu, ucigaşul îşi pierdea protecţia (Numeri 35,26.27).

   Şimei, fiul lui Ghera, care a blestemat rău pe David, a savurat o măsură asemănătoare de har din partea împăratului Solomon. Mai târziu însă a plătit cu moartea nebunia de a părăsi refugiul lui în Ierusalim (1 Împăraţi 2,37-46).

   Cu câtă grijă a vegheat Dumnezeu ca ţara Lui să nu fie întinată! În timp ce judecata sau locul de refugiu se referea la un ucigaş identificat, se putea întâmpla, că cel omorât era găsit pe un câmp, fără să fie cunoscut cine l-a omorât. În acest caz trebuia adusă jertfa unei viţele la o apă curgătoare care nu seacă niciodată, pentru ca Dumnezeu să poată ierta şi ca sângele nevinovat, care a fost vărsat, să nu trebuiască adus ca povară poporului (Deuteronom 21,1-9).

   Toate aceste indicaţii vorbesc inimii noastre despre Hristos şi crucea Sa, mai întâi cu privire la poporul Său pământesc, dar şi în favoarea tuturor oamenilor.

Înţelesul moral pentru poporul Israel

   Reîntorşi din exilul din Babilon, iudeii (aceasta înseamnă cele două seminţii Iuda şi Beniamin) se aflau în Ierusalim, ca să aştepte venirea lui Mesia. Dar în loc să-L primească, ei L-au omorât. Omorârea cu premeditare şi intenţionată a Fiului lui Dumnezeu de către popor este confirmată accentuat în Biblie (Matei 21,38; Luca 19,14; Ioan 15,24). Cu toate acestea Domnul în harul Său nespus de bogat le-a acordat privilegiul neştiinţei – pentru ca păcatele lor să poată fi iertate. La cruce El S-a rugat Tatălui: «Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!» (Luca 23,34).

   Răspunsul la această rugăciune le-a fost dat lor prin apostolul Petru (Faptele Apostolilor 3,17). Mulţi s-au folosit de această şansă şi şi-au găsit refugiul la Domnul Isus. Ei au fost adăugaţi Adunării (Faptele Apostolilor 4,4). Cu regret marea mulţime îndrumată de conducătorii lor s-a împietrit. Moartea de martir a lui Ştefan în cele din urmă a umplut măsura de păcat a poporului. Distrugerea Ierusalimului şi împrăştierea iudeilor în toată lumea sunt un răspuns parţial al lui Dumnezeu ca judecată la omorârea Fiului Său.

   Începând de atunci Dumnezeu Îşi constituie un popor ceresc: Adunarea. În timpul actual Domnul Isus este pentru poporul Israel totodată ca un loc de refugiu şi ca Marele Preot uns. Ascuns în cer, înapoia perdelei (Faptele Apostolilor 3,21), Hristos îndeplineşte acum preoţia după ordinea lui Aaron. Şedinţa de judecată a adunării bătrânilor (versetul 6) cu privire la Israel încă nu a avut loc definitiv. La arătarea Sa, Hristos, Fiul Omului (căruia I-a fost încredinţată toată judecata), va lua în mâna Sa chestiunea poporului Său. Venind din cer El va exercita atunci o preoţie împărătească după rânduiala lui Melhisedec.

   Această schimbare a preoţiei de la rânduiala lui Aaron la rânduiala lui Melhisedec conduce pentru Israel la şedinţa de judecată definitivă asupra păcatului poporului, omorârea lui Mesia:

·         Vrăjmaşii lui Hristos, care îl vor urma pe antihrist, vor fi judecaţi: «Cât despre acei vrăjmaşi ai Mei, care n-au vrut să împărăţesc Eu peste ei, aduceţi-i încoace şi tăiaţi-i înaintea Mea» (Luca 19,27).

·         Celor neştiutori dimpotrivă li se va ierta şi ei se vor reîntoarce în partea lor de moştenire: ei se vor bucura de Împărăţia pământească a lui Hristos, care se va instaura pe baza legământului cel nou, care a fost pecetluit prin sângele crucii.

Cetăţile de refugiu şi scrisoarea către Evrei

   Învăţătura despre cetăţile de scăpare prezintă izvoarele de har pentru creştin (Evrei 6,18-20). Prin comparaţie şi scoaterea în evidenţă a contrastelor scriitorul arată superioritatea lucrurilor cereşti faţă de cele pământeşti.

   Expresia «este cu neputinţă», folosită de două ori (evrei 6,4,18), stă în legătură cu omorul prin lovire cu premeditare respectiv, omorul prin lovire nevoit:

·         «Cu neputinţă» din versetul 4 se referă la aceia care resping creştinismul, după ce ei au gustat avantajele exterioare. Ei se încarcă cu vina de a răstigni pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu şi Îl fac să fie batjocorit. Deci ei păcătuiesc cu voia, după ce au primit cunoştinţa adevărului (Evrei 10,26). Soarta sufletului lor este aşteptarea îngrozitoare a judecăţii. Aceasta corespunde morţii pricinuite de cel care omoară prin lovire cu premeditare în Israel.

·         Însă sunt prezentate şi lucrurile mai bune şi aflate în legătură cu mântuirea cu privire la cel care crede (Evrei 6,9). Lor le aparţine «cu neputinţă» din versetul 18. Dumnezeu, care este credincios şi care S-a legat prin jurământ, a dat o făgăduinţă. Prin aceste două lucruri, care nu se pot schimba (făgăduinţa şi jurământul), deplina certitudine a nădejdii este pentru o siguranţă până la sfârşit pentru cei care posedă pe Isus ca ancoră sigură şi tare în cer.

   Aceasta este concordanţa între cetatea de refugiu pentru izraelit şi poziţia fiecărui creştin adevărat, care prin Duhul îşi ia refugiul la Hristos în cer şi ia nădejdea oferită.

Cetăţile de refugiu şi poziţia creştină

   Cel care omora prin lovire fără intenţie se afla într-o poziţie de nesiguranţă. Era posibil ca el să moară înaintea marelui preot şi niciodată să nu se poată reîntoarce la moştenirea lui. În opoziţie cu aceasta poziţia creştinului este sigură şi clar definită. El intră deja acum în cer în deplina siguranţă a credinţei (Evrei 10,19.22), pentru ca acolo să savureze partea de moştenire – care este Hristos Însuşi -, înainte ca Acesta să practice preoţia Sa împărătească.

  Haideţi, umpluţi de dragostea lui Hristos, să vestim vestea bună a mântuirii, prezentând simplu, dar cu putere pe Isus Hristos ca singurul refugiu al sufletului, ca Acela «care ne scapă de mânia viitoare» (1 Tesaloniceni 1,10).

   Porţile cetăţii de refugiu cereşti sunt încă deschise şi calea este pregătită. Să ne rugăm, ca multe suflete să intre acolo, atâta timp cât încă este «timpul potrivit … ziua mântuirii» (2 Corinteni 6,2).

Capitolul 21

Cetăţile leviţilor şi odihna

Leviţii în Şilo cu Eleazar (versetele 1-3)

   Căpeteniile de familie ale leviţilor au venit la Şilo, ca acolo să întâlnească pe Eleazar, preotul, pe Iosua, fiul lui Nun, şi pe căpeteniile de familie ale seminţiilor lui Israel. Ei au adus aminte acestor conducători de porunca, pe care Domnul a dat-o lui Moise cu privire la cetăţile în care ei trebuiau să locuiască în mijlocul fraţilor lor.

   Eleazar, «căpetenia căpeteniilor leviţilor … fiul preotului Aaron» (Numeri 3,32), este citat de patru ori în cartea Iosua, de trei ori din acestea împreună cu Iosua:

·         La împărţirea ţării între cele nouă seminţii şi jumătate în partea de vest a Iordanului (Iosua 14,1),

·         Când această împărţire a ţării s-a terminat (Iosua 19,51),

·         Când leviţii au primit cetăţile lor (Iosua 21,1),

·         La sfârşitul cărţii, unde se relatează moartea acestui slujitor credincios al lui Dumnezeu (Iosua 24,33).

   Eleazar – care reprezintă preoţia în poporul lui Dumnezeu – este numit de regulă înaintea lui Iosua, conducătorul poporului. Preoţia păstra legătura poporului cu Dumnezeu. Slujba lui era importantă, după ce cucerirea ţării sub conducerea lui Iosua s-a terminat.

   Leviţii au ocupat în mijlocul poporului locul celor întâi născuţi (Numeri 3,41). Ei erau proprietatea Domnului şi sunt astfel un tablou al sfinţilor cereşti: «Adunarea celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri» (Evrei 12,23).

Împărţirea generală a cetăţilor levitice (versetele 4-8)

   Împărţirea generală a celor 48 de cetăţi levitice la cei trei fii ai lui Levi se face înaintea enumerării lor detaliate. Ordinea naşterilor în familia lui Levi era Gherşon, Chehat şi Merari.

   Scriptura începe aici însă cu Chehat, din care descindea familia preoţească, care era cea mai apropiată de inima lui Dumnezeu.

   13 cetăţi au fost date familiei lui Aaron şi 10 celorlalţi fii ai lui Chehat (printre ei probabil familia lui Moise), ceea ce în total însemna aproape jumătate din totalul de 48 de cetăţi. Apoi Gherşon a primit 13 cetăţi şi Merarii 12 cetăţi.

Cele 48 de cetăţi în detaliu (versetele 9-40)

a) Versetele 9-19: 13 cetăţi au fost date fiilor lui Aaron, familia preoţească. Toate se aflau în teritoriul lui Iuda (cele două seminţii Iuda şi Beniamin cu Simeon, care avea o moştenire în Iuda), deci în jurul Ierusalimului. Hebron, cetatea de refugiu din Iuda, aparţinea acestora.

b) Versetele 20-26: Cele zece cetăţi ale celorlalţi Chehatiţi erau situate în ţinutul seminţiei lui Efraim, Dan şi Manase, inclusiv Sihem, o cetate de refugiu.

c) Versetele 27-33: Urmează apoi 13 cetăţi ale fiilor lui Gherşon, între care se aflau şi cele două cetăţi de refugiu Golan (Manase) şi Chedeş (Naftali).

d) Versetele 34-40: În final urmează cele douăsprezece cetăţi ale fiilor lui Merarii, printre care se află şi cele două cetăţi de refugiu Bezer (Ruben) şi Ramot în Ghilead (Gad).

Levi în mijlocul poporului (versetele 41 şi 42)

   Astfel cele 48 de cetăţi ale leviţilor erau răspândite pe tot ţinutul lui Israel şi fiecare cetate poseda cel puţin trei cetăţi ale leviţilor. Totalitatea acestor cetăţi (48 la număr) exprimă probabil desăvârşirea împătrită a administraţiei divine (numărul 12) pe pământ.

   Seminţia lui Levi a fost pusă deoparte pentru Dumnezeu şi a primit preoţia Domnului ca moştenire. Acest gând îl găsim de trei ori în cartea Iosua (Iosua 13,33;14,3; 18,7). El confirmă astfel misiunea pe care Moise a încredinţat-o seminţiei lui Levi pentru viitorul poporului în ţară, în binecuvântarea sa la sfârşitul călătoriei prin pustiu (Deuteronom 33,8-10):

·         Revelarea gândurilor lui Dumnezeu: «Tumim şi Urim sunt ale bărbatului sfânt»,

·         Slujirea în Cuvânt: «Ei învaţă pe Iacov poruncile Tale, şi pe Israel Legea Ta»,

·         Şi în final slujirea în cântarea de laudă: «Ei pun tămâie sub nările Tale şi ardere-de-tot pe altarul Tău».

   Este interesant să vedem, că slujirea levitică şi locul deosebit al familiei lui Ţadoc (preotul credincios din timpul lui David) vor continua să existe în timpul Împărăţiei de o mie de ani (Ezechiel 44,15.16.23.24).

   Slujirea leviţilor în adunarea lui Israel corespunde astăzi practicării darurilor, a slujirii prin Cuvânt în Adunare, privită ca fiind Casa preoţească a lui Dumnezeu pe pământ.

   Leviţii aparţin Domnului, pe care El i-a dat ca dar lui Aaron (un tablou al lui Hristos) şi fiilor săi (un tablou al Adunării) (Numeri 3,45; 8,19; 18,6). Astfel Dumnezeu a pus daruri în Adunare (1 Corinteni 12,28). Ele au fost date prin Hristos Însuşi pentru zidirea sufletească a trupului în dragoste (Efeseni 4,11.16).

Odihna (versetele 43-45)

   Această parte a cărţii Iosua se termină cu un punct culminant. Ea ne ridică prin credinţă la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu, dacă pentru un moment facem excepţie de slăbiciunea şi lipsa de credincioşie a poporului Său. Dumnezeu este credincios, ca să împlinească făgăduinţele Sale. El a dat fără plată poporului Său ţara, odihna şi biruinţa.

   Dumnezeu a jurat să dea lui Israel ţara ca locuinţă: acum aceasta era o realitate împlinită. El a adăugat la aceasta odihna, care este de trei ori amintită în cartea Iosua:

a) după cucerirea ţării sub conducerea lui Iosua: «Ţara s-a odihnit de război» (Iosua 11,23);

b) după biruinţa personală a lui Caleb, ca să ia în posesiune moştenirea sa (Iosua 14,15). În felul acesta odihna este urmarea credincioşiei noastre în lupta spirituală.

c) în final odihna este aici un dar al lui Dumnezeu, pe care El l-a dat în momentul când cele douăsprezece seminţii au cucerit posesiunile lor şi leviţii locuiau în mijlocul lor (versetul 44).

   Acest gând este reluat în Epistola către Evrei (Evrei 4,8-10). După Iosua şi David, poporul lui Dumnezeu poseda asigurarea odihnei de Sabat. Aceasta este o odihnă desăvârşită, care urmează să aibă loc, dar pe care noi putem deja aici s-o savurăm într-o oarecare măsură. Noi trebuie să realizăm eliberarea noastră prin moartea şi biruinţa lui Hristos la cruce, o eliberare de toţi duşmanii noştri: păcatul, carnea, lumea şi satan.

   Poporul era în Şilo (locuinţa păcii) şi leviţii (slujitorii în Cuvânt) îşi aveau posesiunea în mijlocul fraţilor lor. În felul acesta Duhul lui Dumnezeu introduce gândul cu privire la odihnă. În Sihem (Iosua 8,30-35) adorarea şi mărturia Cuvântului era unită cu posesiunea ţării; acum la moştenirea poporului a fost adăugată odihna.

Continuarea cărţii Iosua

   În principal cartea Iosua se termină cu această scenă minunată a odihnei lui Dumnezeu. Ultimele trei capitole conţin atenţionări şi încurajări:

·         Pentru aceia care deşi posedă făgăduinţa intrării în odihnă, dar care se pare că nu o obţin (Evrei 4,1): cele două seminţii şi jumătate de partea cealaltă a Iordanului (capitolul 22).

·         Pentru aceia, care sunt solicitaţi să se grăbească să intre în această odihnă (Evrei 4,11): poporul în ţară. Iosua şi după aceea Domnul a adresat acestor izraeliţi atenţionări serioase şi mişcătoare, cu care se încheie cartea.

   Cetăţile de refugiu, care au fost date lui Israel, sunt pentru creştin un tablou despre Hristos, Ancora sigură şi stabilă a sufletului, care asigură împlinirea nădejdii fericite (Tit 2,13). Scena odihnei finale a lui Dumnezeu pentru Israel, simbolizată în sărbătoarea corturilor, adaugă acum simbolic introducerea Adunării în odihna dragostei dumnezeieşti (Ţefania 3,17). Este odihna veşnică a celor răscumpăraţi, pe care ne-a câştigat-o Hristos, care în clipele de părăsire a trebuit să strige: «Şi tot n-am odihnă» (Psalm 22,2).

   «A Lui să fie slava în Biserică, în Hristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor! Amin.» (Efeseni 3,21).

Capitolul 22

Reîntoarcerea la Ghilgal a celor două seminţii şi jumătate şi altarul «Martor»

   Iosua a vorbit deja celor două seminţii şi jumătate înainte de cucerirea ţării (Iosua 1,12-18) despre reîntoarcerea acestora. Acum sosise timpul pentru cei supuşi serviciului militar obligatoriu să se reîntoarcă la familiile lor aflate de partea cealaltă a Iordanului. Capitolul 22 descrie această reîntoarcere şi urmările ei nemijlocite pentru Israel.

Situaţia celor două seminţii şi jumătate

   Ca să se înţeleagă situaţia acestor două seminţii şi jumătate trebuie să revenim la cauza despărţirii lor de celelalte seminţii ale poporului. Ei s-au decis conştient să locuiască în ţinutul Galaad, fără să traverseze Iordanul: «Să nu ne treci peste Iordan» (Numeri 32,5). Rugămintea lor a fost prezentată lui Moise ca semn de subordonare şi smerenie.: «Dacă am căpătat trecere în ochii tăi», însă în realitate ei luaseră demult hotărârea, şi mai târziu nimic nu-i mai putea convinge s-o schimbe. După ce a fost pusă condiţia de a participa la cucerirea ţării (Numeri 32,20-32), Moise le-a dat ţinutul ales de ei. Deci Dumnezeu a permis aceasta, fără ca voia Lui să corespundă acestui procedeu.

   Este foarte important pentru noi creştinii să înţelegem această atenţionare cu privire la hotărârile egoiste, care se repetă de mai multe ori în istoria lui Israel. De exemplu la trimiterea iscoadelor, ca să cerceteze ţara (compară Numeri 13,3 cu Deuteronom 1,22), sau la alegerea unui împărat şi prin aceasta lepădarea lui Dumnezeu (compară 1 Samuel 8,7.22 cu Osea 13,11). Dumnezeu ne lasă uneori propriei noastre voinţe ca prin urmările ei amare să ne înveţe lecţia pe care n-am fi învăţat-o în părtăşia cu El. Însă din aceasta să nu tragem concluzia, că Dumnezeu consideră tot ce facem noi ca fiind bun, că va pune pecetea binecuvântării Lui pe ceea ce facem. Cu toate că aparent părea că Dumnezeu aprobă – în mod deosebit cu privire la binecuvântarea, pe care Iosua le-a dat-o în har (versetul 6) – situaţia celor două seminţii şi jumătate nu era potrivit gândurilor lui Dumnezeu. Istoria lor ulterioară a dovedit aceasta.

Mesajul adresat de Iosua acestor seminţii (versetele 1-8)

   Iosua a recunoscut celor două seminţii şi jumătate, că ele şi-au respectat făgăduinţa. Ele erau curate în această chestiune şi prin aceasta erau eliberaţi de blestemul sever: «Să ştiţi sigur că păcatul vostru vă va ajunge» (Numeri 32,23). Să ne amintim mereu, că Dumnezeu este Cel înaintea Căruia trăim. El este Cel care cercetează inimile noastre şi rinichii noştri (Ieremia 17,10).

   Iosua i-a binecuvântat şi le-a recomandat insistent să respecte Legea şi să iubească pe Domnul, şi să-I slujească. Mai târziu el a folosit aceleaşi expresii ca să atenţioneze pe celelalte seminţii în momentul despărţirii lui (versetul 5; Iosua 23,8). Aceasta scoate în evidenţă unitatea celor douăsprezece seminţii ale poporului lui Dumnezeu. Toate sunt subiectul eforturilor Sale.

Altarul «Martor» (versetele 9-12)

   Problemele au început după reîntoarcerea seminţiilor în ţinutul Galaad odată cu construirea altarului «Martor». Era un altar „a cărui mărime izbea privirile», care a fost ridicat ca mărturie (versetele 10.34). Cu toate că cele douăsprezece seminţii potrivit gândurilor lui Dumnezeu erau un singur popor, unitatea practică a fost distrusă prin hotărârea celor două seminţii şi jumătate de a se stabili în Galaad. Ca să întâmpine această situaţie, asupra căreia tocmai au fost făcuţi atenţi de Iosua, seminţiile au construit un altar, un monument cu caracter religios.

   Un astfel de drum s-a repetat deseori în istoria omenirii: ca să se pecetluiască unitatea politică a unei naţiuni, se apelează la sentimentele religioase ale inimii umane, la simţămintele ei, la temerile ei şi chiar la pasiunile ei. Aceasta este istoria idolatriei din lumea aceasta. Astfel Ieroboam a construit două altare: în Betel unul şi în Dan unul. El a momit poporul Israel la idolatrie, ca să consolideze autoritatea sa politică (1 Împăraţi 12,26-33). Mai târziu Nebucadneţar a ridicat o statuie din aur în Valea Dura, ca să adune pe mai marii împărăţiei sale cu toate popoarele lor, neamurile şi limbile în jurul tuturor instrumentelor muzicale (Daniel 3,1-7).

   Cazul altarului „Martor” nu era aşa de grav, chiar dacă el aducea la lumină acelaşi principiu moral. În fond cele două seminţii şi jumătate de pe partea cealaltă a Iordanului erau uniţi cu fraţii lor. Dar altarul Domnului era deja ridicat pe muntele Ebal. Mai târziu el va fi în Ierusalim alături de chivotul legământului. Să ridici un alt altar într-un alt loc însemna practic să negi unitatea poporului. Însemna de asemenea, să desconsideri «locul, pe care Domnul Dumnezeul tău l-a ales, ca să lase să locuiască Numele Lui acolo».

Mesajul lui Fineas (versetele 13-20)

   După ce adunarea lui Israel a auzit această chestiune, ea s-a strâns la Şilo, ca să pornească la luptă împotriva fraţilor lor. Fineas, fiul preotului Eleazar a fost mai întâi trimis împreună cu zece căpetenii, ca să se informeze detaliat la faţa locului. Aceasta era în concordanţă cu prescripţiile Legii lui Moise (Deuteronom 13,14.15). Fineas şi-a dovedit credincioşia faţă de Dumnezeu în chestiunea cu răul legat de Baal-Peor (Numeri 25,7.8). Mărturia acestei credincioşii – alături de cea a lui Moise, care a intervenit pentru popor – a fost păstrată în Scriptură (Psalm 106,23.30). Mai târziu Fineas a stat alături de chivotul legământului lui Dumnezeu în Betel cu ocazia evenimentului trist din Ghibea (Judecători 20,27.28).

   Fineas avea o atitudine necruţătoare faţă de rău. Se temea, că altarul nu va fi nimic altceva decât o revoltă împotriva lui Dumnezeu. De aceea a amintit fraţilor săi de cele două evenimente triste în legătură cu Peor şi Acan, unde greşelile înfăptuite au întinat tot Israelul. Poporul întreg era răspunzător înaintea lui Dumnezeu: «mâine El Se va mânia împotriva întregii adunări a lui Israel» (versetul 18).

   În acelaşi timp Fineas a arătat în cuvintele lui harul mare al inimii sale. Astfel el a propus celor două seminţii şi jumătate să vină înapoi la locuinţa Domnului, ca acolo să găsească o posesiune în mijlocul fraţilor lor. Ei vor împărţii moştenirea lor cu ei (versetul 19). Fie un astfel de exemplu un imbold pentru noi, să căutăm acest echilibru practic între râvna şi credincioşia faţă de Hristos şi cerinţele harului Său, singurul care ajunge la inimi!

Răspunsul celor două seminţii şi jumătate (versetele 21-29)

   Răspunsul celor două seminţii şi jumătate arată că în principiu ele erau credincioase faţă de Domnul, cu toată înfăţişarea exterioară, care a luat naştere prin situaţia lor. Altarul a fost construit ca martor pentru generaţiile viitoare (versetul 24). Cu toate acestea au rămas îndoieli referitoare la folosirea viitoare a altarului pentru slujba jertfelor (versetul 27). Nu era vorba de idolatrie, ci de slujba Domnului. Dar unitatea poporului lui Dumnezeu a fost desconsiderată.

   Mulţi credincioşii se adună astăzi la mese ridicate de om în diferite locuri. Cu regret aceasta are loc în independenţă practică de Masa Domnului, unde se exprimă unitatea trupului prin frângerea unei singure pâini (1 Corinteni 10,17). Domnul să ne păzească de orice duh de independenţă! Până la sfârşitul istoriei Adunării pe pământ va fi un loc unde doi sau trei, care cheamă Numele Său dintr-o inimă curată, se adună în spre Numele Său.

Reîntoarcerea lui Fineas la popor în Şilo (versetele 30-34).

    Răspunsul celor două seminţii şi jumătate a fost bun în ochii lui Fineas şi a celor zece căpetenii, care au adus această veste fraţilor lor în ţara Canaan. Drepturile lui Dumnezeu au fost solemn recunoscute: «fiii lui Israel au binecuvântat pe Dumnezeu» (versetul 33). Războiul civil a fost împiedicat şi pacea temporală între fraţi a fost regăsită.

   Dar mai târziu vor ieşi la iveală roadele amare ale poziţiei ambigue a acestor seminţii. Lipsa energiei credinţei i-a amăgit să nu ia parte la luptele împotriva duşmanilor în timpul lui Barac şi Debora (Judecători 5,15-17). Paşterea turmelor în Galaad (un tablou al plăcerilor pământeşti din lumea aceasta) era pentru ei mai importantă decât interesele poporului lui Dumnezeu.

   Seminţiile din Galaad au fost primele care au fost subjugate de duşmanii din afară. La început, când au ales moştenirea lor, Dumnezeu i-a lăsat să se apere. Dar la sfârşit Dumnezeu Însuşi a intervenit. El a trezit «duhul lui Pul, împăratul Asiriei» (1 Cronici 5,26), ca să pedepsească prin mâna naţiunilor necredincioşia, ale cărei rădăcini erau în această istorie tristă.

   Să luăm seama la semnul degetului lui Dumnezeu, dar totodată să veghem «să nu fim lipsiţi de harul lui Dumnezeu» (Evrei 12,15). În încheiere cităm cuvintele unui slujitor al lui Dumnezeu: „Dumnezeu să ne păzească de aceste trei principii, care atrag după sine judecata lui Dumnezeu asupra locuinţei sale: de asemănarea cu lumea (Acan), de legătura cu lumea religioasă (Gabaon şi Peor) şi de independenţă (altarul „Martor”). Ultimul este cel mai şiret şi periculos dintre toate, deoarece independenţa este punctul de plecare al păcatului pentru toate celelalte.”

Capitolul 23

Ultimele cuvinte ale lui Iosua adresate poporului

    Sfârşitul vieţii şi lucrării lui Iosua, a acestui slujitor credincios al lui Dumnezeu, sosise acum. Scriptura a păstrat spre învăţătura noastră ultimele lui cuvinte.

   Deja la împărţirea ţării la seminţiile lui Israel, Domnul i-a spus lui Iosua, că el este bătrân, înaintat în vârstă (Iosua 13,1). Această remarcă este repetată acum: «Iosua era bătrân, înaintat în vârstă» (versetul 1) şi el însuşi adaugă: «Iată, astăzi eu mă duc pe calea întregului pământ (versetul 14).

   Astfel Iosua a chemat pe tot Israelul, pe bătrânii lui, pe căpeteniile lui, pe judecătorii lui şi pe căpeteniile oastei, ca să le transmită ultimul mesaj: să se întărească în Dumnezeu, să se alipească de El, să continue cuceririle, şi să se ferească de pericolul unirii cu naţiunile.

Ultimul mesaj al lui Iosua

   Istoria cuceririi ţării era în fond istoria puterii şi credincioşiei lui Dumnezeu:

·         «Domnul Dumnezeul vostru a luptat pentru voi» (versetul 3): aşa s-a arătat puterea Sa.

·         «Nici unul din toate cuvintele bune, rostite asupra voastră de Domnul Dumnezeul vostru n-a rămas neîmplinit» (versetul 14): aşa a fost credincioşia Sa, de care li s-a amintit deja la sfârşitul cuceririi ţării (Iosua 21,45).

   Poporul dispunea încă de aceleaşi surse de ajutor  (versetul 5), însă sub premisa că ei vor împlini anumite condiţii:

·         În primul rând o inimă veghetoare şi sinceră faţă de Dumnezeu: «Luaţi deci bine seama asupra sufletelor voastre, ca să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru!» (versetul 11). În viaţa noastră de creştini totul depinde de starea inimii noastre şi de sentimentele noastre.

·         Apoi, energia credinţei şi legătura strânsă cu Cuvântul: «Fiţi de aceea tari, ca să păziţi şi să împliniţi tot ce este scris în cartea Legii lui Moise» (versetul 6). Aceasta a spus-o Domnul lui Iosua deja înainte de cucerirea ţării (Iosua 1,7.8); acum Iosua aminteşte poporului aceste cuvinte.

·         În sfârşit, vigilenţa permanentă faţă de vrăjmaşii care încă mai erau în ţară. Războaielor deschise şi alianţelor armatelor vrăjmaşe le va urma ademenirile viclene ale naţiunilor. Prin faptul că ele au pătruns în familia lui Israel, ele vor introduce acolo idolatria. Creştinii din lumea din vest nu cunosc ura şi asuprirea din partea puterilor politice şi religioase. Dimpotrivă, ispita de a intra în relaţii cu lumea şi de a iubi lucrurile pământului acesta este mult mai rafinată şi mai periculoasă.

Învăţături pentru Adunare

   Paralela dintre învăţăturile date de Iosua lui Israel şi cele date de apostolul Pavel bătrânilor din Efes este deosebit de evidentă (Faptele Apostolilor 20,28-32):

·         «Luaţi seama dar la voi înşivă»: aceasta este solicitarea de a fi atenţi la inima noastră.

·         «După plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma»: acestea sunt pericolele din afară.

·         «Şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase»: aceasta arată spre pericolele care vin din interiorul Adunării.

·         Mijloacele de ajutor sunt «Mâna lui Dumnezeu şi Cuvântul harului Său, care vă poate zidi şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi sfinţii».

Căile de guvernare ale lui Dumnezeu cu poporul Său Israel

   Poporul Israel se afla sub Lege, şi Iosua le prezintă urmările căilor lor:

·         Dacă poporul va fi credincios, Domnul va alunga naţiunile dinaintea lor (versetul 5) şi le va da binecuvântările făgăduite (Deuteronom 28,1-14).

·         Dacă poporul nu va asculta (ceea ce din păcate aşa s-a dovedit a fi, după cum dovedeşte istoria), ei vor atrage asupra lor blestemele, care sunt scrise în cartea Legii (Deuteronom 28,15-68). Mânia Domnului se va aprinde împotriva poporului Său (versetele 13.16).

   Dumnezeu acţionează şi în timpul de har în chip de guvernare cu ai Săi. Aceasta noi o pierdem deseori din vedere. «Ce seamănă omul, aceea va şi secera» (Galateni 6,7), ori binecuvântare ori blestem (1 Corinteni 11,32).

   Dumnezeu practică această guvernare atât cu privire la fiecare credincios în parte cât şi cu privire la credincioşi în totalitatea lor. Primul aspect este o taină între fiecare suflet în parte şi Dumnezeu. Aspectul al doilea are loc în Adunare. Prin aceasta Dumnezeu doreşte să păstreze înaintea lumii mărturia Adunării, «stâlpul şi temelia adevărului» (1 Timotei 3,15).

   Niciodată să nu uităm, că judecata lui Dumnezeu este expresia dragostei Lui faţă de noi. «Eu mustru şi disciplinez pe toţi aceia pe care îi iubesc» (Apocalipsa 3,19). Aceasta nu se poate despărţi de har. Tot ce are loc pe pământ, se va descoperi odată înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, «pentru ca fiecare să primească răsplata pentru lucrurile înfăptuite în trup, potrivit cu binele sau răul pe care-l va fi făcut» (2 Corinteni 5,10). Acesta va fi momentul minunat, când mireasa se va pregăti pentru nuntă, ca să fie prezentată Mielului (Apocalipsa 19,7); «sfântă şi fără defect» (Efeseni 5,27), spre bucuria veşnică a Aceluia care S-a dat pe Sine pentru ea.

 Pericolul de a deveni necredincios (versetul 12)

    Poporul stătea în pericol să renunţe la ceea ce Dumnezeu le-a încredinţat. Dar Dumnezeu urăşte pe cei necredincioşi şi «purtarea celor ce se abat» (Psalm 101,3; 125,5).

   Pericolul era mare în mod deosebit pentru acei evrei care stăteau în legătură cu creştinismul. Ei erau ameninţaţi să se abată. În acest caz ei ar aparţine acelora «care dau înapoi spre pierzare» (Evrei 10,39). Acelaşi pericol şi urmările lui îngrozitoare este prezentat de apostolul Petru: «Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată» (2 Petru 2,21). În ambele cazuri este vorba de creştini cu numele, care nu au viaţă din Dumnezeu şi care după un anumit timp renunţă la mărturia creştină.

   Un mântuit posedă viaţa din Dumnezeu şi nu poate pierde mântuirea sufletului său; dar dacă el se abate de la calea ascultării, atunci se abate de la calea creştină şi îşi pierde cununa (1 Corinteni 9,25), chiar dacă el este mântuit ca prin foc (1 Corinteni 3,15).

Capitolul 24

 Ultimele cuvinte ale Domnului în Sihem

Sihem (versetul 1)

    Duhul lui Dumnezeu ne conduce la Sihem, ca să auzim ultimele cuvinte ale Domnului, pe care Iosua le-a adresat poporului.

   Acolo în apropiere, pe muntele Ebal, s-a mai strâns deja odată tot poporul în jurul chivotului legământului, după biruinţele asupra cetăţilor Ierihon şi Ai (Iosua 8,30.35). O copie a Legii lui Moise a fost scrisă pe table de piatră. Mulţi dintre cei care au fost martori ai acestei scene mai trăiau încă.

   Dar Iosua, împuternicit de Dumnezeu, s-a adresat acum celor care purtau responsabilitatea în popor (bătrânii, judecătorii, căpeteniile poporului şi căpeteniile oastei). Drept urmare cuvintele lui erau valabile pentru tot Israelul. În acelaşi fel apostolul Pavel s-a adresat în mod deosebit bătrânilor din Efes, ca să le vorbească despre Adunare (Faptele Apostolilor 20,28).

Cuvintele Domnului Dumnezeului lui Israel (versetele 2-13)

    Dumnezeu a amintit prin Iosua de suveranitatea Sa, de puterea şi de harul Său. Începând cu chemarea lui Avraam căile lui Dumnezeu cu poporul Său se pot împărţi în şapte etape. Căile lui Dumnezeu sunt mijloacele prin care El Îşi exercită voia Sa.

a) Chemarea lui Avraam (versetele 2 şi 3): Dumnezeu l-a scos din naţiunile care slujeau idolilor, care locuiau la Eufrat. Dumnezeu l-a ales, l-a chemat şi i-a dat făgăduinţe. Această alegere este alegerea suverană a harului.

b) Darul lui Isaac (versetul 3): Fiul care s-a născut după timpul potrivit al vârstei de a naşte copii, a devenit moştenirea cerească. Mai târziu el a fost dat înapoi lui Avraam după jertfa de pe muntele Moria, ca să zicem aşa, trecând prin moarte (Geneza 22,4-14).

c) Alegerea divină între Iacov şi Esau (versetul 4): Aici avem o dovadă nouă a suveranităţii dumnezeieşti. Esau cel lumesc a primit ca moştenire ţinutul muntos din Seir, în timp ce Iacov, adevăratul moştenitor al făgăduinţei, a locuit mai departe în corturi ca într-o ţară străină (Evrei 11,9).

   Urmaşii lui au trebuit chiar să coboare în Egipt, ca să rămână în viaţă. Din păcate acolo au căzut din nou în slujirea idolilor (Ezechiel 20,8).

d) Ieşirea din Egipt prin traversarea Mării Roşii (versetele 5-7): După acţionarea lui Dumnezeu în suveranitate, acum a trecut pe prim plan acţionarea Sa în putere, ca să elibereze pe poporul Său şi să învingă pe vrăjmaşii lui.

e) Pustia (versetele 7-10): «Aţi rămas multă vreme în pustie.» Dumnezeu nu le aminteşte aici de faptul că ei au continuat să slujească idolilor, slujbă din care Avraam a fost scos. În contrast cu aceasta El scoate în evidenţă puterea Sa, care a dat pe împăraţii amoriţilor în mâna lor, şi apoi de hotărârea Lui fermă, atunci când a transformat blestemul lui Balaam în binecuvântare.

   Prorocul Amos aminteşte mai târziu de slujirea idolilor de către popor în pustie: «Mi-aţi adus voi jertfe şi daruri de mâncare, în timpul celor patruzeci de ani în pustie, casa lui Israel? Aţi ridicat pe Sacut, împăratul vostru, şi pe Caivan, chipurile voastre idoleşti, steaua dumnezeului vostru, pe care vi l-aţi făcut» (Amos 5,25.26).

f) Trecerea prin Iordan şi biruinţele asupra vrăjmaşilor (versetele 11 şi 12): Cele şapte naţiuni amintite deja au fost alungate de Israel printr-un act al providenţei dumnezeieşti (gărgăuni) şi nu prin puterea omenească (sabie şi arc).

g) În final darul ţării făgăduinţei (versetul 13): După lupte vine odihna şi pacea.

   Acest rezumat al căilor lui Dumnezeu cu Israel ne aminteşte nouă creştinilor de toată istoria harului lui Dumnezeu pentru poporul Său ceresc: ales, chemat, hotărât mai dinainte, vase ale făgăduinţei şi pecetluiţi cu Duhul pentru ziua răscumpărării, noi am fost introduşi în locurile cereşti. Acolo am fost binecuvântaţi cu orice binecuvântare duhovnicească în Hristos (Efeseni 1,3-14; 2,4-7; Romani 8,29.30).

 Mesajul lui Iosua adresat poporului (versetele 14 şi 15)

    După declaraţia lui Dumnezeu, Iosua însuşi s-a adresat „acum”  (versetele 14 şi 23) inimii şi conştiinţei poporului. Apostolul Pavel a făcut exact acelaşi lucru înaintea bătrânilor din Efes. El nu a încetat să le facă cunoscut tot planul lui Dumnezeu. El îi va părăsi, căci el ajunsese la sfârşitul alergării lui. Şi „acum” el i-a instruit (Faptele Apostolilor 20,22.25.32).

   Iosua a îndemnat poporul să se teamă de Dumnezeu, să-I slujească şi să se despartă de slujirea la idoli. Prin aceasta a confirmat solicitarea lui Moise (Deuteronom 6,13.14). Aceste cuvinte sunt cu atât mai remarcabile cu cât ele au fost în gura Domnului arma prin care El a adus pe satan la tăcere în pustie (Matei 4,10). Să te temi de Dumnezeu înseamnă să-I dai onoare, să-I slujeşti şi să-I aduci adorare. Obed, fiul lui Boaz şi Rut, bunicul lui David, a primit la naştere un nume cu o însemnătate deosebită. Obed înseamnă slujitor. Aceasta trebuia să amintească poporului de această atitudine dublă – de slujire şi de adorare.

   Cum am putea noi face această slujbă altfel decât în despărţirea de idoli, prin aceea că noi practic renunţăm la tot ce a ocupat locul lui Hristos în inima noastră (1 Ioan 5,21)?

   Iosua a terminat comunicarea sa cu o mărturisire de credinţă: «Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului» (versetul 15). Acest slujitor al lui Dumnezeu este un exemplu despre felul cum omul lăuntric se înnoiește, în timp ce omul exterior trece (2 Corinteni 4,16). În felul acesta el a impulsionat casa lui după el, ca să urmeze pe cărarea credinţei. Mărturisirea de credinţă a lui Iosua este cu atât mai ciudată, cu cât Scriptura nu dă nici un detaliu despre casa lui Iosua şi nu relatează despre urmaşii lui. Fie ca acest exemplu să fie un imbold pentru părinţi, ca ei să exercite o tot aşa de fericită influenţă asupra copiilor lor, pe care Domnul li i-a încredinţat!

Discuţia dintre Iosua şi popor (versetele 16-24)

    Într-o sinceritate necugetată poporul s-a obligat conştient să imite pe Iosua: „Şi noi vom sluji Domnului” (versetul 18). Israel a confundat responsabilitatea cu puterea necesară pentru a îndeplini această responsabilitate. Odinioară poporul a dat lui Moise aceeaşi declaraţie, chiar înainte de a cunoaşte cerinţele Legii: «Vom face tot ce a zis Domnul!» (Exod 19,8; 24,3). Lecţia îngrozitoare, pe care au avut-o de învăţat părinţii lor în legătură cu viţelul de aur, dispăruse dinaintea ochilor lor. Nimic nu este mai uituc ca inima noastră, dacă ea nu este întărită prin har. Experienţa trecutului nu este de nici un ajutor în viaţa creştină, ca să rezişti în faţa încercărilor actuale. Noi avem totdeauna nevoie de Hristos în inimă, ca să ne împotrivim ispitelor lumii.

   După ce Iosua a atras atenţia poporului cu privire la slăbiciunea sa (versetul 19) şi urmările neascultării (versetul 20), acesta a confirmat de trei ori intenţia lui de a sluji lui Dumnezeu cu puterea proprie (versetele 18.21.24). Nu trebuie să aştepţi mult, până se arată slăbiciunea şi necredincioşia poporului. Este întreaga istorie a cărţii Judecători.

 Legământul din Sihem (versetele 25-28)

    În Sihem, la stejarul lui More, unde Avraam a construit primul său altar (Geneza 12,6.7), a fost ultima acţiune a lui Iosua, să încheie un legământ cu poporul. El este scris în cartea Legii lui Dumnezeu. O piatră mare a fost ridicată ca martor şi el a trimis poporul înapoi în moştenirea sa.

   Istoria întregii suferință viitoare a lui Israel era acum pecetluită prin propria greşeală (versetul 27). Dar Hristos va răspunde la cruce pentru responsabilitatea poporului Său necredincios. Prin sângele Lui ispăşitor El va încheia un nou legământ, pe baza căruia i se va ierta lui Israel şi prin care el va fi restabilit şi în cele din urmă binecuvântat.

 Moartea lui Iosua (versetele 29-31)

   Iosua şi-a terminat călătoria la vârsta de 110 ani, însă lucrarea în ţară nu era încă terminată. El este numit aici la sfârşitul slujbei sale «robul Domnului» (Judecători 2,8). În felul acesta simplu şi mişcător se exprimă recunoştinţa din partea lui Dumnezeu.

   Va auzi cândva unul sau altul dintre noi cunoscutul glas al Domnului spunând: «Bine, rob bun şi credincios! … intră în bucuria Stăpânului tău!» (Matei 25,21)? Titlul de laudă al unui creştin este acela de a fi un rob sau un sclav al lui Isus Hristos (Filipeni 1,1; Tit 1,1). Noi am fost răscumpăraţi prin El (1 Corinteni 6,20; 2 Petru 2,1), ca să-I aparţinem (2 Corinteni 5,15) şi să-I slujim mergând pe urmele Lui (Ioan 12,26).

   Mormântul lui Iosua se afla în mod normal în teritoriul moştenirii sale în Timnat-Serah în ţinutul deluros al lui Efraim (Iosua 19,50; 24,30; Judecători 2,9). Exact pe acest ţinut deluros fiii lui Iosif au dat înapoi dinaintea puterii vrăjmaşului (Iosua 17,14-18). Moştenirea şi mormântul lui Iosua ne amintesc deci de faptul că «ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră» (1 Ioan 5,4).

   Influenţa binecuvântată a lui Iosua s-a făcut remarcată în timpul zilelor când martorii lucrării Domnului mai trăiau încă (versetul 31). Când s-a ridicat o generaţie nouă (Judecători 2,10), s-a răspândit în popor pericolul fatal al idolatriei. Puterea ascunsă din Ghilgal s-a pierdut şi a făcut loc lacrimilor din Bochim.

   Tot aşa a fost şi cu istoria Adunării după moartea apostolilor şi tot aşa a fost cu istoria ultimelor treziri lucrate de harul lui Dumnezeu în Adunare. Dar Hristos şi puterea harului Său constituie – mai mult ca oricând – comoara adevărată alor Săi şi singura sursă de ajutor până la revenirea Sa.

Mormântul osemintelor lui Iosif (versetul 32)

   Prin credinţă Iosif a dat poruncă cu privire la oasele sale (Evrei 11,22). Cu moartea lui în Egipt se termină prima carte a lui Moise (Geneza 50,25.26). Moise şi-a luat ca sarcină, să ia cu sine oasele lui Iosif la ieşirea din Egipt (Exod 13,19).

   Israel a împlinit acum cu credincioşie în Sihem ultima dorinţă a patriarhului. Odinioară Iosif a plecat din Hebron şi s-a coborât la Sihem, ca să caute pe fraţii lui. Acolo erau acum puse osemintele lui, în apropiere de fântâna lui Iacov (Ioan 4,12), tatăl său, în speranţa învierii minunate.

Moartea şi mormântul lui Eleazar, fiul lui Aaron (versetul 33)

   Pus deoparte de Dumnezeu în mijlocul familiei preoţeşti, şi Eleazar, «căpetenia căpeteniilor leviţilor» (Numeri 3,32) îşi termină alergarea.

Postfaţă

   Istoria pustiei s-a încheiat cu moartea lui Aaron, preotul, şi moartea lui Moise, conducătorul lui Israel. Relatarea cuceririi ţării este acum caracterizată prin moartea lui Eleazar, preotul, şi Iosua, conducătorul lui Israel. Toţi patru reflectă caracterul lui David, care «după ce a slujit celor din generaţia lui prin voia lui Dumnezeu, a murit, a fost adăugat lângă părinţii săi» (Faptele Apostolilor 13,36).

   Moartea este astfel sfârşitul slujirii pe pământ. Uneltele umane în lucrarea lui Dumnezeu părăsesc unul după altul câmpul de lucru, fără ca activitatea lor să fie încheiată. Caracterul lucrării omeneşti – chiar şi a celor credincioşi – este, că ea rămâne neterminată. Altfel este la Dumnezeu şi la Domnul Isus:

·         Dumnezeu a încheiat lucrarea creaţiei spre glorificarea Fiului Său, Întâiul născut din toată creaţia (Coloseni 1,15) şi a văzut că totul era bun (Geneza 2,2).

·         Hristos, în ale cărui mâini Tatăl a dat toate lucrurile (Ioan 13,3; Matei 11,27), a terminat lucrarea de răscumpărare spre glorificarea Tatălui Său (Ioan 17,4; 19,30).

·         Dumnezeu continuă şi acum lucrarea în lume până la terminarea ei. Fie că este vorba de judecată, dacă este necesară (1 Samuel 3,12), fie că este vorba de binecuvântare în inima sfinţilor până în ziua lui Hristos (Filipeni 1,6; Isaia 46,10.11).

·         Toate rămân în mâinile Aceluia care este «Rădăcina şi Sămânţa lui David» (Apocalipsa 22,16). «Potrivit puterii unei vieţii nepieritoare» (Evrei 7,16) El va conduce în slava învierii pe toţi cei care au adormit în El.