Curaj şi har – Un ajutor pentru studiul cărţii Estera; - W. J. O.

Introducere

Fundalul istoric

   Cartea Estera ne relatează o istorie din timpul imperiului medo-persan. Este al doilea imperiu mondial după punerea la o parte a lui Israel. Ştim că poporul lui Dumnezeu a devenit necredincios şi în cele din urmă Dumnezeu a părăsit scaunul Său de domnie din Ierusalim şi a încredinţat puterea căpeteniilor popoarelor, Nebucadneţar fiind capul primului imperiu mondial. Ştim de asemenea că Nebucadneţar a devenit de asemenea necredincios Dumnezeului cerului, Cel care i-a dat puterea în mâini, şi de aceea imperiul lui a fost înlocuit de un alt imperiu mondial, aşa cum aceasta a fost deja anunţat în viziunile din Daniel 2 şi 7.

   Prin aceasta, această nouă putere mondială a fost instaurată prin Dumnezeu. Prorocul Ieremia vorbeşte de mai multe ori despre aceasta (în capitolele 50 şi 51), şi se exprimă foarte clar şi în cartea Zaharia. În Zaharia 6,6-8 Dumnezeu spune despre imperiul persan (prezentat în imaginea cailor negri), că ei au potolit mânia Lui în ţara de la miazănoapte – în Babel. Mezii şi perşii au exercitat judecata lui Dumnezeu asupra babilonienilor (vezi Isaia 13,17; 21,2; Ieremia 25,14; 27,7; 51,11.28; Daniel 5,30; 60,1). La aceasta se adaugă faptul, că primul împărat persan al acestui al doilea imperiu mondial este numit în Isaia 45,1 unsul Domnului. Kores, sau Cirus, era slujitorul lui Dumnezeu. La porunca lui mulţi din poporul iudeilor sub conducerea lui Zorobabel se vor întoarce în ţara Israel şi acolo vor reclădi altarul şi Templul.

   Dar Scriptura vorbeşte nu numai de începutul acestui imperiu, ci şi despre istoria lui care va urma.

   În Daniel 11 se arată deja prorocului, care va fi viitorul imperiului medo-persan: „Acum, îţi voi face cunoscut adevărul: Iată, se vor ridica trei împăraţi în Persia. Cel de al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi; şi, când va deveni puternic prin bogăţiile lui, va răscula totul împotriva împăratului Greciei” (versetul 2). Deci, acest al patrulea împărat este împăratul Ahaşveroş din cartea Estera, care în istoria lumii este cunoscut mai mult sub numele de Xerxe I (486-464 înainte de Hristos). El a fost cu adevărat cel mai mare şi mai puternic domnitor al imperiului medo-persan. Nimeni nu a posedat atât de multe bogăţii ca el, şi aceasta se vede clar şi din capitolul 1 al cărţii Estera. El a domnit peste 127 de ţări, în timp ce Darius, medul, a posedat şapte ţări mai puţin (Daniel 6,2). Teritoriul lui se întindea din India până în Etiopia (Estera 1,1).

   Niciodată acest imperiu mondial nu a fost aşa de mare cum a fost în timpul acestui al patrulea împărat. Dar în cele din urmă Dumnezeu a dat la o parte şi acest imperiu, deoarece el s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Aceasta însă a avut loc abia un secol şi jumătate mai târziu, după evenimentele relatate în cartea Estera. Imperiului medo-persan i-a urmat imperiul greco-macedonean, aşa cum a fost revelat lui Daniel în viziunea cu berbecul şi cu ţapul (ţapul din Daniel 8 este Alexandru Cel Mare). Dar totul a avut loc la timpul lui Dumnezeu, la mult timp după ce Xerxe  (în concordanţă cu Daniel 11,2) a ajuns deja o dată în contact cu Grecia. Acest Xerxe, sau Ahaşveroş, a fost împăratul renumit, de care cei mai mulţi dintre noi a auzit în timpul şcolii, că el a întreprins o expediţie militară enormă împotriva Greciei, dar care a sfârşit printr-o înfrângere îngrozitoare. La aceasta se referă Daniel 11,2, în timp ce cartea Estera tace în privinţa aceasta. În cărţile noastre de şcoală se pune mult accent pe faptul că istoria Europei ar fi arătat cu totul altfel, dacă Xerxe ar fi biruit şi ar fi cucerit Grecia. Se accentuează şi însemnătatea mare a victoriei Greciei. Dar despre aceste lucruri nu auzim nimic în cartea Estera.

Scrierea istoriei de către Dumnezeu

   De ce această tăcere? Din alte surse ştim că Xerxe a întreprins această expediţie militară în anul al treilea al domniei sale. Şi acesta este şi anul în care a avut loc ospăţul, pe care l-a sărbătorit 180 de zile (Estera 1,2-4). Dar din durata mare a acestui ospăţ se vede deja că nu era vorba de o masă de prânz obişnuită. Era timpul de pregătire pentru război; dar Scriptura nu aminteşte acest lucru nici măcar cu un cuvânt. În cartea Estera capitolul 1 citim despre anul al treilea al domniei lui şi în capitolul 2 se continuă cu anul al şaptelea al domniei lui (versetul 16). Între aceşti ani sunt cei trei ani în care el a făcut război cu Grecia, din anul al treilea al domniei lui şi până în anul al şaselea. Cartea Estera însă nu se referă la aceasta, deoarece Dumnezeu tratează istoria lumii cu totul altfel decât are loc în şcolile noastre. Pentru noi a fost foarte important să ştim care a fost soarta Europei în aceşti ani (483-480 înainte de Hristos), dar pentru Dumnezeu a fost mult mai important cum îi mergea poporului Său Israel între timp în imperiul persan!

   Dumnezeu ţine seama şi evaluează istoria lumii în relaţia ei cu poporul Său. Tot aşa la începutul istoriei omenirii au avut loc multe războaie, dar Dumnezeu aminteşte numai un război, despre care ne este relatat în Geneza 14. De ce? Deoarece Lot şi Avraam au fost implicaţi în el, şi aceasta era important pentru ochii lui Dumnezeu. De aceea noi ar trebui să privim istoria lumii într-o altă lumină, în lumina lui Dumnezeu. Este de asemenea ciudat, că Mardoheu, care joacă un rol important în această carte, este necunoscut în scrierile istorice ale mezilor şi perşilor. Estera este probabil împărăteasa, pe care noi o cunoaştem din istoria Persiei sub numele de Amestris; însă aceasta nu este sigur. În orice caz Mardoheu nu este amintit. Se pare că pentru oamenii lumii acesteia istoria lui are valoare mică, dar pentru Dumnezeu ea a fost evident de cea mai mare importanţă, deoarece El i-a dedicat în Biblie o carte întreagă.

   Poporul lui Dumnezeu ocupă pentru Dumnezeu în istoria lumii un loc important. Aceasta a fost aşa atunci, şi aceasta este valabil şi astăzi. Pe Dumnezeu nu-L interesează războiul dintre marile puteri mondiale, ci bunăstarea poporului Său. Vedem aceasta foarte bine în Daniel 10, unde puterile demonice (căpeteniile) înapoia Persiei şi Greciei par să nu se lupte una împotriva celeilalte, ci împotriva lui Mihail, căpetenia lui Israel, a poporului lui Dumnezeu. Astfel pe Dumnezeu Îl interesează poporul Său, oricât de mic şi de desconsiderat ar fi el. Astăzi El ne are pe noi creştinii înaintea ochilor Săi. Şi când Adunarea va fi luată de pe scena lumii acesteia, atunci Dumnezeu va aduce iarăşi istoria lumii în legătură cu vicisitudinile vechiului Său popor Israel. El Îşi are ochii îndreptaţi asupra rămăşiţei poporului Său, aşa cum putem vedea şi din cartea Estera.

   Evenimentele amintite aici au avut loc pe când Ezra se afla încă în Persia. Zorobabel se întorsese deja cu aproximativ 42.000 de iudei la Ierusalim, dar Ezra s-a urcat la Ierusalim abia sub domnia lui Artasasta (=Artaxerxe I), fiul lui Xerxe I. Cartea Estera se poate încadra istoric între capitolele 6 şi 7 din cartea Ezra. Şi dacă s-ar fi împlinit realmente porunca împăratului de a ucide pe toţi iudeii, atunci fără îndoială şi Ezra ar fi fost ucis prin şiretlicul rău al lui Haman. Pe lângă aceasta, iudeii, care erau deja în Ierusalim, ar fi fost în pericol, căci planul lui Haman era să nimicească pe toţi iudeii din tot imperiul! Dar spre fericire, Dumnezeu păzeşte poporul Său, şi aceasta se arată în mod deosebit în această carte.

Dumnezeu Se ţine ascuns

   Este cu atât mai ciudat, cu cât Numele lui Dumnezeu nu Se întâlneşte în cartea Estera. Dumnezeu ocroteşte poporul Său, aceasta se vede foarte clar. Dar Numele Lui nu este amintit, şi noi nu găsim nici rugăciuni adresate Lui. Nu vedem aici nici preoţi, nici proroci şi nici o jertfă. Tot ce stă în legătură cu serviciul divin iudaic este trecut sub tăcere. Nu este aceasta foarte remarcabil, tocmai într-o carte care vorbeşte aşa de clar de purtarea de grijă a Lui Dumnezeu faţă de poporul Său şi unde intervenţia Sa în previziunea Sa stă aşa de mult pe prim plan? Desigur aceasta nu este întâmplător, este un motiv pentru aceasta. Poporul era aici în străinătate, din cauza neascultării şi a necredincioşiei faţă de Domnul. Legătura publică cu El era distrusă, şi de aceea El trebuia să se ţină pe planul secund. Dar aceasta nu înseamnă că El încetează să poarte grijă de poporul Său. În privinţa aceasta această carte oferă o dovadă elocventă. Dar El nu Se poate face cunoscut public; şi chiar şi în cele mai grele împrejurări El rămâne ascuns, şi noi auzim numai despre post şi nu şi de rugăciune.

   Dumnezeu nu Se poate revela acestui popor, care nu s-a întors împreună cu Zorobabel în locul în care El a lăsat să locuiască Numele Său; dar aceasta nu înseamnă că El îi uită. Gândesc că în Biblie nu este o altă carte în care noi putem vedea mai clar mâna lui Dumnezeu înapoia culiselor. Dumnezeu are aici toată situaţia în mâna Sa. El conduce pe Estera în palatul împărătesc. El îngrijeşte ca Mardoheu să descopere complotul celor doi fameni ai împăratului, că acesta a fost desigur notat, dar între timp a fost dat uitării. El călăuzeşte lucrurile aşa fel, că planul de nimicire alcătuit de Haman urma să fie executat abia după aproape un an. Însă în mod deosebit vedem în noaptea fără somn a împăratului Ahaşveroş, cum El în previziunea Sa este la lucru. Exact în acest moment hotărât, când totul depinde de harul lui Dumnezeu faţă de poporul Său, împăratului i se aminteşte prin citirea în cartea aducerilor aminte de atitudinea nobilă a iudeului Mardoheu. Şi tocmai în acelaşi moment Haman stătea gata în curtea din afară a palatului, ca să împlinească planul său odios. Însă în loc de aceasta el este constrâns să acorde onoarea cea mai mare duşmanului său de moarte (capitolul 6). Deci cu toate că Dumnezeu rămâne pe planul secund, El conduce totul foarte exact.

Istoriografia profetică

   Dar această carte ne arată nu numai cum Dumnezeu a cruţat atunci pe poporul Său; ea are şi un scop mult mai larg, spiritual şi profetic. Potrivit cu Romani 15,4 şi 1 Corinteni 10,11, cărţile Vechiului Testament nu au fost scrise în primul rând pentru Israel, ci pentru noi, peste care au venit sfârşitul veacurilor. Învăţăm din cartea Estera, cum Dumnezeu Se gândeşte şi astăzi la poporul Său, chiar dacă El, vorbind în general, nu Se mai poate revela aşa de evident cum era în timpul de început al Adunării. Totuşi în aceste ultime zile El doreşte să aibă fii şi fiice, care potrivit cu 2 Corinteni 6,17.18 merg pe drumul lor despărţiţi de rău. Faţă de ei doreşte El să-Şi dovedească credincioşia, deoarece ei ocupă poziţia bisericii Filadelfia (Apocalipsa 3,7-13).

   Găsim aici însă şi lecţii profetice importante. Cartea Estera este ultima carte istorică a Vechiului Testament, şi este foarte remarcabil, că Dumnezeu arată aşa de clar spre Omul după inima Sa, Fiul Omului, care odată va primi toată onoarea şi va domni peste toate lucrurile. Căci este un Om, care cândva va fi pus de Dumnezeu peste toate lucrurile, şi astfel vedem în ultimul capitol al cărţii acesteia un tablou al unei domnii viitoare în Împărăţia de o mie de ani şi a binecuvântării viitoare pentru Israel şi pentru naţiuni.

  Prima carte din Vechiul Testament începe de asemenea cu un model important despre Hristos în domnia Sa peste creaţie, şi anume în Adam – unit cu soţia lui Eva – ca şi cap al tuturor lucrurilor. Şi istoriografia Vechiului Testament se încheie de asemenea cu acelaşi subiect, care este tratat în mod deosebit şi prin prorocii ultimi – Zaharia şi Maleahi. Dumnezeu are cu adevărat o mare bucurie să arate mereu din nou spre slava Fiului Omului, căruia El Îi va supune toate lucrurile.

  Este astfel o interpretare profetică foarte importantă a acestei cărţi, care stă în legătură cu alte două cărţi ale Vechiului Testament: cartea Rut şi Cântarea Cântărilor. Toate cele trei cărţi au comun faptul că o femeie este punctul central; Rut, sunamita şi Estera. Ele sunt modele ale rămăşiţei credincioase din Israel, în mod deosebit în timpul necazului cel mare, care va veni asupra pământului după răpirea Adunării. Atunci Dumnezeu Se va preocupa din nou cu vechiul Său popor Israel şi îi va trece prin aceste grele încercări, şi în final îi va salva şi îi va conduce la slavă sub conducerea lui Mesia.

Însemnătatea simbolică şi aplicarea practică

   În aceste trei cărţi este permanent vorba de mireasă, aceasta este rămăşiţa din Israel şi în mod deosebit de oraşul Ierusalim (căci acesta este mireasa propriu-zisă a Împăratului în Împărăţia păcii, aşa cum se vede din Psalmul 45 şi din multe altele prorocii). El este mireasa pământească a Domnului Isus, care în cartea Rut este prezentat prin tabloul lui Boaz şi în Cântarea Cântărilor prin Solomon (mirele). În cartea Estera relaţiile sunt puţin altfel, aşa cum vom vedea, dar şi aici găsim istoria unei mirese şi a unui mire. Aşa de important consideră Dumnezeu acest subiect şi aşa de mult iubeşte El rămăşiţa poporului Său, că El dedică trei cărţi acestui subiect!

   În aceste cărţi se accentuează mereu, că Israel a pierdut tot ce poseda odinioară. El nu mai are nici un drept la vreo binecuvântare sau la vreo făgăduinţă a lui Dumnezeu. În cartea Rut aceasta este foarte clar. Rut este o păgână, care nu poate avea nici un drept la moştenire, ca să nu mai vorbim de vreo legătură cu Boaz. Tot aşa este şi cu mireasa în Cântarea Cântărilor şi tot aşa şi cu Estera, al cărei trecut este trecut sub tăcere şi ca orfană este total dependentă de favoarea lui Mardoheu. Însă în timp ce în cartea Rut şi în Cântarea Cântărilor este vorba de legătura miresei cu mirele, în cartea Estera accentul este pus pe altceva. Aici nu este vorba de o legătură de căsnicie între Estera şi Mardoheu (ca tablou al lui Hristos), ci între Estera şi Ahaşveroş. Şi noi vom vedea că acesta este un tablou al lui Dumnezeu Însuşi; aşa cum Israel din vechime a avut legătură cu Dumnezeu şi este numit soţia lui Dumnezeu.

   Vedem astfel în Ahaşveroş un tablou al lui Dumnezeu; în persoana lui Estera un tablou al rămăşiţii din viitor din Israel; Mardoheu este un tablou al Domnului Isus, în mod deosebit ca Mesia şi Împărat al lui Israel; şi în Haman vedem în sfârşit un tablou al lui antihrist, care depune eforturi să nimicească poporul lui Dumnezeu. Împreună ei constituie persoanele principale ale istoriei profetice din ultimele zile. Împărăteasa de odinioară, Vasti, simbolizează biserica necredincioasă, care ca mărturie a lui Dumnezeu pe pământ va fi dată la o parte.

   Însă alături de interpretarea profetică a acestei cărţi în legătură cu istoria lui Israel din ultimele zile, există şi o aplicare practică pentru noi. Căci Dumnezeu caută şi astăzi o rămăşiţă credincioasă, o rămăşiţă cu caracterul biserici Filadelfia (Apocalipsa 3,7-13), în mijlocul decăderii generale a mărturiei Sale pe pământ. Aceasta este mică şi slabă, dependentă de har, deseori în strâmtorare şi ameninţată de puterea duşmanului. De aceea noi găsim aici – ca pretutindeni în Scriptură – totodată învăţături spirituale de valoare pentru noi, făcând abstracţie de interpretarea propriu-zisă profetică a acestei cărţi cu privire la Israel.

   Pentru unii cititori este probabil un gând nou, că Ahaşveroş – un împărat păgân – poate fi un tablou despre Dumnezeu. Însă găsim aceasta încă o dată în Vechiul Testament, şi anume în cartea Geneza. Faraonul puternic este acolo un tablou despre Dumnezeu, şi Iosif, atât în umilirea lui cât şi în înălţarea lui, este un tablou despre Hristos. Şi noi vedem aici din nou o paralelă între cartea Geneza şi cartea Estera, prima şi ultima carte istorică din Vechiul Testament. Drumul lui Iosif este acelaşi, ca şi al lui Mardoheu; din poziţia cea mai de jos este ridicat de domnitorul suveran în poziţia cea mai înaltă. Amândoi sunt imagini despre Hristos, care în Împărăţia de o mie de ani în Numele lui Dumnezeu va domni peste toate lucrurile. Însă studiul fiecărui capitol al cărţii Estera, pe care dorim acum să-l începem, ne va oferi suficiente ocazii să ilustrăm mai exact însemnătatea acestor imagini.

Capitolul 1

Tronul împărătesc

   Primele versete ale cărţii Estera ne descriu mărimea domniei împăratului Ahaşveroş. În versetul 2 îl vedem în palat la Suza şezând pe scaunul său de domnie şi deoarece Ahaşveroş ca domnitor suveran este un tablou despre Dumnezeu Însuşi, acest scaun de domnie este un tablou al scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Acesta nu este scaunul de domnie împărătesc, pe care va sta Hristos în timpul Împărăţiei păcii – această domnie regală o găsim abia în capitolul 10 -, ci este scaunul de domnie al lui Dumnezeu în guvernarea Sa generală peste lumea aceasta, în providenţa Sa în prima creaţie, aşa cum El a pregătit-o pentru om.

   Doresc să îndrept atenţia asupra faptului că acest scaun de domnie, privit din punct de vedere spiritual, era scaunul de domnie al căpeteniilor popoarelor. Scaunul de domnie al lui Iehova a stat odinioară în Ierusalim, aşa cum putem citi aceasta în 2 Cronici 29,23. Dar după punerea la o parte a lui Israel Dumnezeu a încredinţat puterea de guvernare domnitorilor popoarelor, Nebucadneţar fiind primul dintre ei. Prorocul Daniel lasă să se vadă aceasta foarte clar: Nebucadneţar era domnitorul neîngrădit asupra popoarelor şi chiar şi asupra creaţiei, şi el a primit puterea sa de la Dumnezeul cerului (Daniel 2,37.38). După aceea această domnie a fost dată în mâinile imperiului medo-persan, şi împăratul Ahaşveroş era acum ca domnitor suveran reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Aceasta confirmă corectitudinea ideii, care a fost expusă deja în introducere, şi anume că Ahaşveroş este un tablou despre Dumnezeu Însuşi. Şi scaunul lui de domnie este fără îndoială un tablou al scaunului de domnie al lui Dumnezeu Însuşi.

   Aşa cum am spus, aici este vorba de scaunul de domnie al lui Dumnezeu în domnia Sa asupra primei creaţii, care va dura până în timpul şi în timpul Împărăţiei păcii. De aceea acest scaun de domnie se întâlneşte nu numai în cartea Estera capitolul 1, ci şi în Estera capitolul 10. Domnia lui Hristos – şi domnia minunată a lui Mardoheu este un tablou despre aceasta – constituie încheierea primei creaţii. Abia după Împărăţia păcii urmează noua creaţie, cerul nou şi un pământ nou, în care Dumnezeu va fi totul în toţi şi nu va mai fi nici o necesitate pentru domnia mijlocitoare a Fiului Omului.

   Cu regret aceasta nu va fi văzută de aceia care nu cred într-o Împărăţie a păcii viitoare de o mie de ani. Ei nu văd  că domnia lui Hristos este cununa întregii lucrări a lui Dumnezeu cu prima creaţie. Însă acest plan al lui Dumnezeu exista deja înainte de prima creaţie. În epistola către Evrei capitolul 1 versetul 2 citim, că El a pus pe Fiul să fie moştenitor al tuturor lucrurilor, şi abia după aceea urmează fraza: „prin care El a făcut şi lumile”. Dumnezeu a pregătit prima creaţie, pentru ca El, după tot eşecul primului om, în final s-o poată pune sub picioarele Fiului Omului. Hristos va domni ca Om peste creaţia pe care El ca Fiu al lui Dumnezeu a chemat-o la existenţă.

Ospăţul

   Vedem aici cum Ahaşveroş a pregătit mai întâi un ospăţ pentru prinţii şi slujitorii săi (versetul 3) şi apoi pentru tot poporul care se afla în capitala Suza (versetul 5). Şi cu această ocazie împăratul a pregătit belşug de binecuvântare, nu numai pentru cei cu vază, ci pentru tot poporul. Acesta este un tablou al tuturor bunătăţilor, pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru om în prima creaţie şi din care şi noi putem savura. Dumnezeu încă binecuvântează pe oameni; El nu a încetat să facă aceasta, nici după căderea în păcat şi nici după falimentarea lui Israel, şi nici după ce a apărut decăderea în biserica creştină. În cartea Faptele Apostolilor 14,17 spune că Dumnezeu nu S-a lăsat fără mărturie în a face bine, dând ploaie din cer şi timpuri roditoare, hrană din belşug şi a umplut inimile de bucurie.

   Toate aceste binecuvântări pământeşti sunt pentru aceia care vor să se folosească de ele. Acesta a fost scopul lui Dumnezeu. În versetul 8 se spune: „Nimeni nu era silit să bea, căci împăratul poruncise tuturor oamenilor din casa lui să facă după plăcerea fiecăruia.” Dumnezeu nu a constrâns niciodată pe oameni să se folosească de aceste binecuvântări. Nici măcar în grădina Eden Dumnezeu nu a aşezat pe om ca pe o marionetă. El i-a dat într-adevăr o poruncă – aşa cum şi aici este vorba de o poruncă -, dar El nu l-a obligat. El putea să savureze liber toate binecuvântările lui Dumnezeu. Şi acest principiu este valabil şi astăzi, oricât de mult am avea noi a face cu urmările căderii în păcat a omului. Dumnezeu încă dă mâncare şi băutură şi alte binecuvântări pământeşti, aşa cum ar fi căsnicia, şi noi avem dreptul să luăm cu mulţumire toate aceste binecuvântări din mâna lui Dumnezeu.

   Tot ce a dat Dumnezeu în această creaţie, este destinat spre binecuvântarea omului, numai dacă el se foloseşte de ele în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu. Căci aceste binecuvântări pot fi folosite şi abuziv, şi atunci ele duc la pieirea omului. Cu regret vedem aceasta şi din această istorisire, căci în versetul 9 se relatează, că împărăteasa Vasti a făcut şi ea un ospăţ al ei. Ea voia să aibă un ospăţ fără împărat. Aceasta este totdeauna eşecul omului: el vrea un ospăţ fără Dumnezeu! Nu avem voie să trecem uşor peste aceasta. Omul doreşte cu plăcere să savureze şi să facă un ospăţ, dar nu cu Dumnezeu. Şi în felul acesta foloseşte abuziv ce Dumnezeu i-a dăruit.

   Ştiţi voi cine a început să facă aşa în istoria omenirii? Este Eva, prima femeie. Ea a mâncat din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului, dar a fost o mâncare fără Dumnezeu. Şi aşa a făcut omul mai departe. Cain a plecat dinaintea feţei Domnului şi în viaţa sa şi-a creat comoditate fără Dumnezeu. El a clădit o cetate şi urmaşii lui au dezvoltat acolo o cultură, dar a fost o „mâncare” fără Dumnezeu. Acelaşi lucru vedem în istoria fiului risipitor. Fiul mai mare i-a luat în nume de rău tatălui său, că acesta niciodată nu i-a dat măcar un ied, ca să poată mânca din el. Cu cine, cu tatăl său? Nu, cu prietenii lui! El voia să se veselească împreună cu prietenii lui, dar la masa de sărbătoare pregătită de tatăl său nu a vrut să ia parte (Luca 15). Aşa a fost mereu cu omul, şi tot aşa este şi aici cu Vasti: ea vrea să savureze un ospăţ despărţit de acela care era începutul fericirii şi binecuvântării ei. Urmările grave ale acestui fapt nu vor întârzia să apară.

Destituirea lui Vasti

   Comportarea independentă a lui Vasti, care în continuare a refuzat să arate frumuseţea ei, a făcut ca ea să fie destituită ca împărăteasă. Ce ne spune aceasta nouă ca creştini? Ce înseamnă că Vasti este destituită şi Estera este înălţată la rangul de împărăteasă? La mulţi creştini aceasta provocă uimire, când ei aud pentru prima dată ceva despre înţelesul valabil aici pentru noi. Ei ştiu foarte bine, că Israel din cauza lepădării lui Mesia de către el a fost pus la o parte ca mărturie a lui Dumnezeu pe pământ şi că Adunarea a luat locul lui. Dar le sună incredibil în urechi, că şi creştinătatea va fi repudiată din cauza necredincioşiei ei şi că atunci Dumnezeu va relua din nou relaţiile Sale cu vechiul Său popor Israel. Ei nu înţeleg ce spune apostolul Pavel în epistola către Romani capitolul 11, că va fi o restaurare viitoare pentru Israel, când creştinătatea la rândul ei va fi pusă la o parte (exact aşa ca şi atunci Israel, şi tot din cauza propriei eşuări).

   Nu vorbesc acum de adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, de adevărata Adunare, care va fi luată în cer, atunci când vor veni judecăţile asupra pământului. Ci vorbesc despre creştinătatea în înfăţişarea ei exterioară, ca mărturie responsabilă pe pământ. Ea s-a comportat mult mai rău decât Israel, chiar şi mai rău decât Vasti în cartea Estera, şi chiar decât Eva. În ultima cartea a Bibliei creştinătatea necredincioasă este prezentată ca „femeia Izabela”, care ademeneşte la curvie şi idolatrie (Apocalipsa 2,20), şi mai târziu ea este numită „curva cea mare” (Apocalipsa 17 şi 18). Este remarcabil, că şi ea pregăteşte o masă, o masă dezgustătoare cu jertfe de curvie şi idolatrie, o masă fără Dumnezeu. Însă Dumnezeu o va judeca şi o va pune la o parte, aşa cum arată clar aceste pasaje din cartea Apocalipsa.

   Dar această judecată nu are loc fără atenţionările necesare venite din partea lui Dumnezeu. Găsim aceasta prezentat simbolic aici în cartea Estera capitolul 1, versetele 10-12. În mod remarcabil sunt şapte fameni care aduc împărătesei Vasti porunca împăratului. Tot aşa Dumnezeu a dat Adunării Sale o mărturie înşeptită, desăvârşită. Să ne gândim numai la cele şapte scrisori deschise adresate celor şapte adunări din cartea Apocalipsa capitolele 2 şi 3. Aşa cum ştim din istorie, aceste adunări nu au ascultat de glasul lui Dumnezeu. În privinţa aceasta ne putem probabil gândi şi la scrisorile (2 x 7!) apostolului Pavel, în care Adunarea este chemată să prezinte cu adevărat frumuseţea şi poziţia pe care le-a primit de la Dumnezeu. Cu regret nu a folosit la nimic, exact aşa cum aici porunca împăratului a rămas fără efect. Creştinătatea a eşuat jalnic (aşa cum se spune despre Israel în Ezechiel 16,14.15) în prezentarea frumuseţii, cu care Dumnezeu a împodobit-o. În loc ca ea să fie în lumea aceasta o mărturie a tuturor bogăţiilor şi a tuturor slăvilor pe care Dumnezeu le-a dăruit alor Săi în Hristos şi prin Hristos, ea s-a comportat foarte rău. Ea nu a prezentat frumuseţea ei ca Biserică-mireasă adevărată şi curată, ci a încheiat un legământ păcătos cu lumea aceasta (şi de aceea în cartea Apocalipsa ea este denumită „curva cea mare”).

   Vasti a refuzat aici să vină la ospăţul împăratului. Ea trebuia să vină împodobită cu coroana împărătească (versetul 11), gătită cu ceea ce împăratul însuşi i-a dat. Dar ea nu a venit. Ce diferenţă faţă de Estera, care mai târziu nu a făcut un ospăţ pentru ea, ci pentru împărat (capitolul 5). Vasti voia să aibă numai ospăţul ei propriu. Este un gând serios, când aplicăm aceasta la biserica creştină, care şi ea şi-a planificat ospeţele ei, ca de exemplu euharistia, ospeţe fără Dumnezeu, alcătuite după gânduri omeneşti proprii. Domnul să dea har, ca şi noi să avem dorinţa care trăia în inima lui Estera, să facem un ospăţ pentru El, şi acesta să fie în armonie cu gândurile Lui (aşa cum fiecare jertfă de pace din timpul călătoriei prin pustie a lui Israel era realmente un ospăţ cu Domnul şi pentru El!). Atunci el va putea găsi şi la noi plăcere.

   După refuzul lui Vasti, împăratul ţine sfat cu înţelepţii săi, care aici sunt foarte nimerit parafrazaţi prin „cunoşteau obiceiurile timpului” (versetul 13). Este important şi pentru noi, să cunoaştem timpurile şi să înţelegem că noi trăim în ultimele zile, zilele de luat hotărâri, chiar şi pentru creştinătatea necredincioasă. Însă aceşti şapte înţelepţi dinaintea scaunului de domnie a împăratului ne fac să ne gândim în primul rând la cele şapte Duhuri dinaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Apocalipsa 1,4; 3,1; 4,5; 5,6). Din nou găsim numărul şapte, care vorbeşte despre desăvârşirea dumnezeiască. În acest context este desăvârşirea dumnezeiască cea care apreciază şi după aceea judecă. Când în epistolele Noului Testament este vorba de Adunare potrivit gândurilor lui Dumnezeu, atunci totdeauna se vorbeşte despre Duhul Sfânt care locuieşte în noi. Însă când în cartea Apocalipsa se vorbeşte despre mărturia creştină în responsabilitatea ei, atunci găsim Duhul în acest caracter înşeptit (compară şi cu Isaia 11,2). Acolo nu este Duhul care locuieşte în noi, ci sunt cele şapte Duhuri, care stau înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi cercetează dacă noi corespundem responsabilităţii noastre. Cândva Dumnezeu a ţinut sfat în veşnicie cu privire la Adunarea pe care El voia s-o câştige, după planul veşnic, pe care El l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru (Efeseni 3,11). Dar aici vedem prezentat simbolic, cum El Se sfătuieşte cu cele şapte Duhuri, care sunt înaintea scaunului Său de domnie, ca să pună la o parte creştinătatea falimentară de pe pământ. Ce gând serios!

   Unul din cei şapte înţelepţi, cu numele Mehuman, este purtătorul lor de cuvânt şi spune împăratului: ce s-a petrecut aici este foarte grav. Dacă este posibil ca împărăteasa să fie în felul acesta neascultătoare de împărat, atunci modelul ei rău va avea urmări în toate familiile supuşilor tăi, de la cel mai mare şi până la cel mai mic. Ea trebuie să fie destituită ca împărăteasă şi atunci toate femeile vor da onoare soţilor lor, de la cel mai cu vază şi până la cel mai neînsemnat (vezi versetele 16-20). Împăratul primeşte acest sfat şi hotărăşte să dea demnitatea împărătească altei femei, care va fi mai bună decât Vasti. Această hotărâre este  apoi făcută cunoscut în toată împărăţia, pentru ca, aşa cum se spune în versetul 22, „orice bărbat să aibă conducerea în casa lui”.

   Nu degeaba stă aceasta scris aici. Şi noi trăim astăzi într-un timp care poartă amprenta unei mari crize de autoritate. Şi astăzi este o legătură clară între diverse domenii, în care autoritatea dată de Dumnezeu are de suferit: în creştinătate în general, în adunările locale şi în familiile credincioşilor. Căci cum ne-am putea noi aştepta, ca într-o adunare locală să fie autoritate morală, când autoritatea Domnului şi poruncile Sale nu mai sunt recunoscute în familie? Aceasta poate avea loc numai dacă şi în familie este exercitată autoritatea, dacă soţiile sunt supuse soţilor lor şi copiii sunt supuşi părinţilor lor. Cu regret vedem astăzi că criza de autoritate, care domină în lume, se face simţită şi în alte domenii. Şi Dumnezeu nu poate permite aceasta, aşa cum ne arată clar această istorisire.

Capitolul 2

O nouă împărăteasă

   Între capitolul 1 şi capitolul 2 este o perioadă de timp de aproximativ trei ani, aşa cum se poate deduce dintr-o comparaţie între capitolul 1 versetul 3 cu capitolul 2 versetele 12 şi 16. Scriptura tace cu privire la această perioadă intermediară, cu toate că noi ştim din alte surse că în acel timp au avut loc campaniile militare ale lui Xerxe împotriva Greciei, când el a suferit o înfrângere mare. Noi ne putem imagina, că el s-a întors dezamăgit în ţara lui şi a căutat dragoste şi mângâiere. Însă atunci şi-a adus aminte cu durere, că el nu mai avea împărăteasă. Se gândeşte din nou la Vasti (versetul 1), şi astfel se naşte în el dorinţa de a avea iarăşi o împărăteasă.

   Slujitorii împăratului înţeleg această dorinţă. Textual acolo nu stă slujitori, ci „băieţii, tinerii”, şi aceasta este foarte ciudat. Ei fac de fapt aluzie la o stare nouă. Tot aşa găsim şi la învierea lui Hristos, că femeile văd un „tânăr” şezând în mormântul deschis (Marcu 16,5). Acest tânăr – din celelalte evanghelii ştim că este vorba de un înger – se potrivea pe deplin stării noi şi relaţiilor noi care decurgeau din învierea Domnului. Aici în Estera 2 aceşti „băieţi” aparţin de asemenea la ceva nou, unei împărătese noi. Ei înşişi vorbesc despre aceasta (versetele 2-4). Şi ce spun ei este în deplină armonie cu gândurile împăratului.

   Tot aşa este şi atunci când noi aplicăm aceasta în sens spiritual şi profetic, împăratul – aşa cum am spus mai înainte – fiind un tablou despre Dumnezeu Însuşi. Noi nu ne dăm seama cât de preţios este pentru inima lui Dumnezeu să aibă aici pe pământ un popor care Îi aparţine şi este dedicat Lui pe deplin. Este o mare tristeţe pentru inima Lui, că creştinătatea (cel puţin vorbind la modul general) a greşit mult în privinţa aceasta. Şi când adevărata Adunare va fi luată de pe pământ, ce va însemna atunci pentru El, când Se va gândi la biserica falsă, care va rămâne atunci pe pământ, în timp ce nu va mai fi nici o altă mărturie, pe care El s-o poată iubi şi care să fie bucurie pentru inima Lui? Atunci El Îşi va trezi o nouă mărturie în mijlocul vechiului Său popor Israel, şi inima Lui Se va îndrepta spre el. Estera este un tablou despre aceasta; ea este noua împărăteasă.

Mardoheu şi Estera

   În această istorisire vedem nu numai pe Estera stând pe prim plan, ci şi pe tatăl ei adoptiv, Mardoheu. Am spus deja, că Mardoheu este un tablou despre Domnul Isus, în timp ce Estera reprezintă rămăşiţa credincioasă din Israel. Aceasta face interpretarea acestei cărţi întru-câtva să fie grea, deoarece noi găsim prezentate aici atât suferinţele lui Mardoheu (şi prin aceasta suferinţe lui Hristos), cât şi suferinţele Esterei (şi prin aceasta ale rămăşiţei iudaice din viitor). Privit din punct de vedere istoric, timpul de har, care durează de aproape două mii de ani, este cuprins între suferinţele lui Hristos şi cele ale rămăşiţei, însă aici ele sunt unite unele cu altele. Aceasta nu este uşor de înţeles, însă va deveni mai clar, dacă ne gândim că din punct de vedere moral nu sunt două mii de ani între ele. Domnul Isus cunoaşte sentimentele şi stările rămăşiţei din Ierusalim din propria experienţă, deoarece în ultimele zile ale vieţii Lui pe pământ El a trăit în împrejurări asemănătoare. Aşa cum El a suferit în Ierusalim din cauza împotrivirii lui Irod şi a lui Pilat, tot aşa rămăşiţa va suferi în viitor sub apăsarea lui antihrist, împăratul fals al iudeilor, care va fi împrietenit cu conducătorii imperiului roman reinstaurat în timpul acela. Hristos a pătruns în duhul în sentimentele rămăşiţii, şi El cunoaşte suferinţele ei. Aici nu este vorba de suferinţele pentru ispăşirea păcatului, pe care numai El singur le-a avut pe cruce, ci de suferinţele din partea oamenilor, pe care El desigur le poate avea împreună cu alţii. Hristos cunoaşte sentimentele alor Săi, şi El ştie şi să le exprime în mod desăvârşit. Vedem aceasta în mod deosebit în cartea psalmilor, unde Duhul lui Hristos mărturiseşte despre suferinţele care urmau să vină asupra lui Hristos, şi unde acestea deseori sunt unite cu suferinţele rămăşiţei.

   Aşa găsim aici în legătură directă cu Estera pe acest bărbat iudeu, „numit Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Şimei, fiul lui Chis, un beniamit” (versetul 5). Mardoheu – aşa rezultă din această genealogie scurtă – aparţinea seminţiei lui Beniamin. Despre această seminţie a prorocit Iacov pe patul de moarte, că Beniamin va fi un lup sfâşietor, care dimineaţa devorează prada, iar seara împarte prada răpită (Geneza 49,27). Şi în acest caracter îl vedem noi efectiv pe Mardoheu în această carte, în mod deosebit în ultimul capitol: ca mare biruitor asupra duşmanilor lui, care face pe poporul lui să aibă parte de toate urmările minunate ale triumfului lui, pe care el l-a obţinut. Numele Beniamin înseamnă „fiul dreptei” (compară cu Geneza 35,18). Aşa este Hristos Omul de la dreapta lui Dumnezeu, căruia trebuie să-I fie supuse toate lucrurile şi înaintea căruia nici un duşman nu poate rezista.

   În al doilea rând, vedem aici, că Mardoheu este un urmaş al lui Chis, evident un omonim al tatălui lui Saul, care de asemenea descindea din Beniamin (1 Samuel 9,1).Şi dacă apoi ţinem seama că Haman era un agaghit şi prin aceasta probabil un descendent din casa lui Agag, împăratul lui Amalec – sau în orice caz descindea dintr-un omonim -, atunci este ca şi cum noi am regăsi în cartea Estera vechiul conflict dintre Israel şi Amalec (vezi între altele Geneza 36,12; Exod 17,8-16; Deuteronom 24,17-19; 1 Samuel 15). Însă în timp ce Saul în această luptă a fost indulgent şi a cruţat pe Agag, Mardoheu a fost consecvent şi a purtat victoria împotriva duşmanului său de moarte.

   În continuare în versetul 6 este prezentată genealogia acestuia, că „el” a fost dus cu captivii deportaţi, care au fost duşi de Nebucadneţar de la Ierusalim la Babel. Textual aici este vorba desigur de Chis, străbunicul lui Mardoheu. Căci altfel ar trebui să presupunem că Mardoheu avea mult peste o sută de ani. Însă Duhul lui Dumnezeu prezintă aici lucrurile ca şi cum aceste cuvinte s-ar referi la Mardoheu, şi în aplicarea simbolică aceasta se potriveşte foarte bine. Căci Hristos, despre care Mardoheu este un model, este totdeauna cu ai Săi, oricare ar fi împrejurările în care ei se află, chiar şi atunci când ei sunt ca deportaţi în străinătate. Aşa vedem pe Mardoheu în această carte permanent în apropierea Esterei, ca s-o ajute şi s-o conducă. Cu toate că el abia în ultimul capitol este înălţat şi glorificat public (capitolul 6 este un gust anticipat), în planul secund el este totdeauna prezent şi are grijă de ea. În acelaşi fel rămăşiţa în necazul cel mare va avea totdeauna aproape de ea pe Duhul lui Hristos, ca să fie îndrumată şi sprijinită de El în toate situaţiile. Hristos este permanent la ai Săi, şi prin Duhul Său El Se uneşte cu poporul Său: ei sunt sfinţii, de care El are toată plăcerea (Psalm 16,3).

   Acest Mardoheu era tatăl adoptiv al lui Hadasa, adică Estera (versetul 7). Cât de gravă era situaţia, în care se afla poporul lui Dumnezeu, se vede din faptul că ei toţi purtau nume păgâne. Estera înseamnă „stea”, şi în mod deosebit luceafărul de dimineaţă şi de seară Venus, care a fost glorificat ca zeiţă. Numele Mardoheu este probabil derivat de la Marduc, un zeu al babilonienilor. Estera avea însă şi un nume iudeu, frumos, Hadasa, care înseamnă „mirt”. Aceasta ne face să ne gândim la prima viziune a prorocului Zaharia, în care el vede pe îngerul Domnului stând printre arborii de mirţi într-o vâlcea, mijlocind pentru rămăşiţa poporului său (Zaharia 1,7-17). Aşa cum îngerul (şi acesta este Hristos Însuşi, compară cu Maleahi 3,1) era unit cu aceşti arbori de mirţi, care simbolizează rămăşiţa iudaică, tot aşa Mardoheu se uneşte cu soarta acestui membru al familiei omonime şi se uneşte cu el. El devine tatăl ei adoptiv şi pedagogul ei, căci ea nu avea nici tată, nici mamă. Ea este într-o situaţie în care ea era total dependentă de har, şi Mardoheu se îndură de ea. Starea ei se aseamănă cu cea a psalmistului, când spune: „Căci chiar dacă tatăl meu şi mama mea m-ar părăsi, totuşi Domnul mă va primi” (Psalm 27,10). Ea era sigură sub protecţia lui Mardoheu; şi tot aşa Duhul lui Hristos Se va îndura în viitor de rămăşiţă, care este total dependentă de harul lui Dumnezeu, şi o va educa şi învăţa, aşa că ea va corespunde gândurilor Lui. Tot aşa este numai lucrarea harului lui Dumnezeu, când în timpul actual există o rămăşiţă, păzită de El şi care corespunde dorinţei inimii Lui, o rămăşiţă credincioasă, care în mijlocul decăderii generale revelează însuşirile bisericii Filadelfia (Apocalipsa 3,7-13).

Misiunea lui Hegai

   Însă Estera trebuie educată mai departe în şcoala lui Dumnezeu. Într-adevăr ea este „frumoasă la statură şi plăcută la vedere” (versetul 7), dar ea trebuie făcută potrivită de a apărea în prezenţa împăratului  (versetul 8 şi următoarele). În acest scop ea vine sub îngrijirea lui Hegai, păzitorul femeilor, în el putem vedea un tablou al Duhului Sfânt, care pregăteşte rămăşiţa, pentru ca ea să fie adusă în deplină concordanţă cu dorinţa inimii lui Dumnezeu. Estera este plăcută în ochii lui şi îi câştigă favoarea, aşa că el îi dă tot ce este necesar, pentru ca frumuseţea ei să se vadă tot mai mult şi s-o facă plăcută în ochii împăratului (versetul 9).

   Însă ea nu a făcut cunoscut pe poporul ei şi descendenţa ei, căci Mardoheu i-a poruncit să nu facă cunoscut acestea (versetul 10). În felul acesta a rămas ascuns, cine era ea, şi tot aşa va fi şi cu rămăşiţa lui Israel în timpul necazului cel mare: adevăratul ei caracter va rămâne ascuns până la arătarea lui Hristos; abia atunci se va face cunoscut în ce relaţie stă ea cu El. Aici este încă timpul umilinţei. Tot aşa şi Domnul Isus a vrut să rămână necunoscut, aşa cum citim în evanghelii, El poruncind ucenicilor ca ei să nu-L facă cunoscut ca Mesia (vezi printre altele Matei 16,20). El trebuia să rămână ascuns, era cunoscut numai pentru cei care, ca să zicem aşa, erau introduşi prin Duhul lui Dumnezeu în această taină. Restul nu avea nici un drept să ştie aceasta, deoarece Domnul Isus a fost lepădat de poporul său.

   Aşa ajunge această fată în şcoala lui Hegai, în timp ce Mardoheu s-a interesat mereu de situaţia ei: „Şi în fiecare zi Mardoheu se ducea înaintea curţii femeilor, ca să afle cum îi mergea Esterei şi ce se făcea cu privire la ea” (versetul 11). Probabil ea nu a remarcat acest lucru, căci el nu se putea apropia prea mult de casa femeilor. Însă pe planul secund el era permanent prezent şi se interesa de ea. Acesta este un tablou minunat despre ce face Hristos pentru ai Săi, care sunt educaţi în şcoala Duhului Sfânt. Hristos Se gândeşte la noi şi este preocupat permanent cu noi, pentru ca noi să creştem sub călăuzirea Duhului Sfânt şi să arătăm frumuseţea spirituală, în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea. Inima Lui este la ai Săi şi El se gândeşte la bunăstarea lor. Tot aşa va fi şi cu rămăşiţa în ultimele zile: Hristos nu o va părăsi şi Se va gândi permanent la bunăstarea ei.

   Timpul de pregătire, pentru a putea merge la împărat, a durat un an (versetul 12). Pentru Israel va fi mult mai lung în timpul din urmă. Estera a trebuit să se ungă şase luni cu ulei de smirnă şi după aceea încă şase luni cu miresme de parfumuri, înainte ca ea să fie desăvârşit de frumoasă, ca să câştige favoarea şi dragostea împăratului. Frumuseţea ei naturală nu era de ajuns. Smirna vorbeşte în Scriptură totdeauna despre suferinţele lui Hristos. Ea era o răşină cu miros plăcut cu gust amar, care se obţinea prin facerea de tăieturi într-o anumită specie de arbori. Prin aceasta copacul era rănit, şi seva, care curgea din el, era amară, dar avea un miros plăcut, mai ales atunci când era arsă ca tămâie. Aceasta este un tablou potrivit pentru suferinţele amare ale lui Hristos, care în acelaşi timp au însemnat un miros plăcut pentru Dumnezeu.

  Şi nimic nu este mai important pentru creşterea noastră spirituală şi educarea în şcoala lui Dumnezeu, decât să fi preocupat şi să fi „împodobit” în adevăratul sens cu ceea ce vorbeşte despre scumpătatea Persoanei lui Hristos în suferinţele Sale şi în consacrarea Sa în moarte, ca un miros plăcut pentru Dumnezeu (compară cu Efeseni 5,1 şi versetele următoare). Aceasta este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi absolut necesar pentru formarea unei rămăşiţe, cât şi pentru noi, în ultimele zile ale istoriei Adunării, cât şi pentru rămăşiţa iudaică viitoare. Aceasta ne va face şi capabili să putem suferi împreună cu Hristos, deoarece atunci noi prin Duhul Său ne vom simţi strâns legaţi cu El – aşa cum inima Esterei în mijlocul tuturor suferinţelor, care au lovit pe poporul lui Dumnezeu, era legată cu inima lui Mardoheu. Această smirnă şi celelalte unguente şi mirodenii sunt necesare, ca să ne cureţe, să ne purifice inima şi conştiinţa şi să ne facă desăvârşit de plăcuţi în ochii lui Dumnezeu.

Condusă la împărat

   În sfârşit vine momentul, când Estera poate merge la împărat, şi pentru aceasta ea nu cere nimic, în afară numai de ceea ce Hegai, famenul împărătesc, îi spune (versetul 15). Acest verset conţine o învăţătură importantă şi pentru noi, căci mulţi creştini gândesc că ei ar putea hotărî singuri în ce fel ar putea fi plăcuţi lui Dumnezeu. Ne lăsăm noi conduşi de gândurile şi părerile noastre pentru a umbla într-un chip vrednic faţă de Dumnezeu, sau ne lăsăm instruiţi de Duhul Sfânt în această privinţă? Duhul Sfânt vrea să ne arate din Cuvântul lui Dumnezeu ce este cu adevărat în concordanţă cu gândurile Sale. Estera nu doreşte altceva, decât numai ce Hegai îi spune, şi în felul acesta ea a căpătat trecere în ochii tuturor celor care au văzut-o, şi înainte de toate în ochii împăratului însuşi (versetul 15b şi 17).

   Cu mult înainte să înceapă suferinţele pentru Estera – căci acestea vin pentru ea abia în capitolele 4 şi 5 -, ea a căpătat deja trecere înaintea împăratului. Aceasta este o cunoaştere minunată şi pentru rămăşiţa iudaică din viitor, că ea posedă favoarea lui Dumnezeu deja înainte să înceapă necazul cel mare şi că ea a fost primită prin El. Căci noi vedem în Apocalipsa 11 că deja în prima jumătate a ultimei săptămână-an din Daniel se va găsi în Ierusalim o rămăşiţă, care va fi recunoscută de Dumnezeu şi aduce jertfe în Templul reconstruit. (Această remarcă este arătată simbolic prin „măsurarea” Templului şi a acelora care aduc adorare în el ca proprietate a lui Dumnezeu). Dumnezeu Însuşi Se va revela acestei rămăşiţe, deoarece El recunoaşte că inimile acestor iudei credincioşi au fost formate prin Duhul Sfânt în concordanţă cu gândurile Sale. Fie ca Dumnezeu să privească în jos cu plăcere şi la noi, deoarece după primul eşec în Tiatira şi Sardes El descopere în noi însuşirile Filadelfiei, care Îi sunt plăcute Lui (compară cu Apocalipsa 2 şi 3). Şi aceasta înainte să vină suferinţele, care, dacă Domnul nu le va împiedica, pot veni şi peste Filadelfia, şi probabil că vor veni. Cât de important este totuşi, în toate împrejurările să şti, că Dumnezeu priveşte în har în jos spre noi. Aceasta este ce se spune aici despre Estera, după ratarea şi punerea la o parte a lui Vasti: „Împăratul a iubit pe Estera mai mult decât pe toate celelalte femei şi ea a căpătat trecere şi favoare înaintea lui mai mult decât toate celelalte fete. I-a pus coroana împărătească pe cap şi a făcut-o împărăteasă în locul Vastiei.” (versetul 17).

   După aceste evenimente găsim din nou un ospăţ: împăratul a dat un mare ospăţ tuturor prinţilor şi slujitorilor lui, ospăţul Esterei; şi el a uşurat sarcinile ţinuturilor şi a împărţit daruri cu o bunătate împărătească” (versetul 18). În capitolul 1 Vasti a refuzat să vină la ospăţul împăratului; acolo nu era nici o părtăşie. Aici în capitolul 2 ea este prezentă. Împăratul pregăteşte un ospăţ mare şi acesta este foarte potrivit denumit „ospăţul Esterei”. Acest ospăţ este un tablou al părtăşiei noastre zilnice cu Domnul, dar în mod deosebit al părtăşiei pe care noi o avem cu El la Masa Sa. Domnul Isus Însuşi este acolo gazda, căci este masa Domnului, însă El o pregăteşte pentru noi şi El pregăteşte acolo un ospăţ pentru noi (aşa cum se spune aici, că este ospăţul Esterei). El nu are nevoie de acest ospăţ, ca să Se gândească la noi, dar noi avem nevoie de el, ca să ne gândim la El. Şi cât de plăcută este atunci părtăşia, pe care noi avem dreptul s-o savurăm cu El, în fiecare duminică din nou. El să ne păzească, să nu ţinem mese de sărbătoare la care El lipseşte, propriile noastre mese, aşa cum din păcate are loc frecvent în creştinătate. Dar să mâncăm permanent la „masa Împăratului” (compară cu 2 Samuel 9,13; Cântarea Cântărilor 1,12) şi să-I mulţumim pentru tot ce El a pregătit pentru noi!

Mardoheu descopere o uneltire

   În mijlocul acestor evenimente Mardoheu rămâne activ pe planul secund, aşa cum ne arată ultimele versete ale acestui capitol (versetele 19-23). Tot aşa Hristos prin Duhul Său rămâne activ şi în mijlocul nostru, până va veni ziua în care El va fi glorificat înaintea ochilor tuturor. Este remarcabil să citim aici, că Estera a făcut „ce îi spunea Mardoheu, ca şi atunci când o creştea el” (versetul 20). Fie ca noi atât personal cât şi în comun să rămânem supuşi acţiunii Cuvântului şi Duhului lui Hristos, atunci nu vom eşua ca Vasti. Atunci vom rămâne păziţi să nu mergem pe căile proprii şi să serbăm „ospeţele” noastre proprii, unde Dumnezeu nu poate fi prezent şi unde El nu poate avea părtăşie cu noi. Cât de important este să nu vrem şi să nu dorim nimic altceva, decât numai ceea ce spune Domnul!

   Mardoheu însuşi stătea în porţile împăratului, citim în versetul 19, el era foarte aproape de împărat, într-adevăr fără să atragă atenţia, însă el era prezent şi veghea asupra intereselor împăratului. Tot aşa şi Domnul Isus a vegheat asupra drepturilor lui Dumnezeu, deja în timpul vieţii Sale aici pe pământ, când în umilinţă – fără prestigiu şi dispreţuit, aşa cum vorbeşte rămăşiţa în Isaia 53,2.3 – a mers pe drumul Său. Nimeni nu a făcut aşa ca El, şi prin Duhul Său o face încă mereu. El poartă grijă, ca Dumnezeu să primească onoarea, chiar şi în viaţa noastră ca credincioşi. Hristos, într-o lume care trăieşte în răzvrătire faţă de Dumnezeu şi care de fapt vrea să tăgăduiască scaunul Lui de domnie, S-a gândit la interesele lui Dumnezeu. Vedem aceasta aici simbolic la Mardoheu, care află de uneltirea pe care doi fameni au pus-o la cale, ca să întindă mâna asupra împăratului. Probabil aici putem face o paralelă cu planurile rele ale lui Irod şi Pilat, care în răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu au devenit chiar prieteni (Luca 23,12). Şi tot aşa în timpul din urmă puterile rele ale lumii acesteia se vor uni împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Unsului Său (Psalm 2,1-6). Însă eforturile lor vor fi la fel nimicite, cum a fost cu răzvrătirea acestor doi fameni.

   Prin Estera Mardoheu face cunoscut aceasta împăratului: „Mardoheu a avut cunoştinţă de lucrul acesta şi a dat de ştire împărătesei Estera, iar Estera l-a spus împăratului, în numele lui Mardoheu. Faptul fiind cercetat şi găsit întocmai, cei doi au fost spânzuraţi de un lemn. Şi lucrul acesta a fost scris în cartea cronicilor, în faţa împăratului” (versetele 22,23). Deci Estera a vorbit cu împăratul despre Mardoheu şi numele lui Mardoheu este notat în cartea cronicilor (compară cu capitolul 6,1.2). Aceasta conţine şi un gând frumos pentru noi, şi anume, că noi putem vorbi cu Dumnezeu despre Persoana lui Hristos şi despre ceea ce a făcut El. Acesta este un privilegiu preţios, care ne-a fost dăruit, în mod cu totul deosebit la Masa pe care El a pregătit-o pentru noi în amintirea Fiului Său! Şi în ceea ce priveşte pe Israel, vedem în Psalmii 20 şi 21 cum rămăşiţa vorbeşte cu Iehova despre Hristosul Său, despre Împăratul Său uns. Aceasta are loc înaintea începutului necazului cel mare, căci stările acestui timp de suferinţe le găsim abia în cartea a doua a psalmilor (de la Psalmul 42). Astfel Estera, înainte să vină suferinţele peste ea, care în capitolele următoare îşi aruncă deja mai dinainte umbrele, povesteşte împăratului despre Mardoheu.

Capitolul 3

Ridicarea la putere a lui Haman

   Ca şi în capitolul anterior, şi aici găsim un început nou, iniţiat prin expresia „după aceste lucruri” (versetul 1). Aceasta rezultă şi din faptul că evenimentele capitolului 2 au loc în anul al şaptelea al domniei lui Ahaşveroş (capitolul 2,16), în timp ce în acest capitol noi am ajuns în anul al doisprezecelea al domniei sale (capitolul 3,7). Între timp au trecut câţiva ani şi a luat naştere o situaţie în care agaghitul Haman a trecut pe prin plan: „După aceste lucruri, împăratul Ahaşveroş a ridicat la putere pe Haman, fiul lui Hamedada, agaghitul, l-a înălţat şi a pus scaunul lui mai presus de scaunele tuturor căpeteniilor care erau cu el.” (versetul 1). Haman este marele duşman al poporului lui Dumnezeu, vrăjmaşul iudeilor, aşa cum este el numit în această carte (capitolul 3,10; 8,1; 9,10). El este adversarul lui Mardoheu, care este un tablou Domnului Isus. De aceea noi putem vedea în Haman un tablou al lui antihrist, adversarul satanic al lui Hristos în timpul din urmă. Dar el ne aminteşte şi – dacă ne gândim la viaţa lui Hristos aici pe pământ – de toate instrumentele, pe care satan le-a folosit deja în împotrivirea lui faţă de Domnul slavei, da, de satan însuşi, aşa cum el L-a întâmpinat pe Domnul în umblarea Lui pe pământ şi cum L-a ispitit, ca dacă este posibil să-L ducă la cădere.

   La prima vedere pare ceva străin faptul că Haman primeşte poziţia sa de la împăratul Ahaşveroş, care este un tablou al lui Dumnezeu Însuşi. Cum este posibil, că Dumnezeu dă un loc de onoare marelui vrăjmaş al poporului Său şi că El Însuşi încuviinţează, că acesta vrea să nimicească pe poporul Său? Însă lui Dumnezeu nu-I scapă lucrurile din mâini, nici în timpul vieţii lui Hristos pe pământ, şi nici în zilele necazului cel mare. Ce ar fi putut face Irod şi Pilat împotriva Domnului Isus, dacă Dumnezeu nu ar fi permis? Domnul Însuşi a spus, când a stat înaintea lui Pilat: „N-ai avea nici o putere împotriva Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus” (Ioan 19,11). Tot aşa va fi şi în viitor, când antihrist se va ridica împotriva poporului lui Dumnezeu. Vedem aceasta în mod foarte clar în Zaharia 11,15-17, unde antihrist este numit un „păstor nebun”. Acest păstor nebun al oilor este mai întâi pus de Dumnezeu (aşa cum Ahaşveroş a înălţat pe Haman) şi apoi va fi judecat de El: „(Eu) voi ridica în ţară un păstor … Vai de păstorul de nimic, care îşi părăseşte oile!” Prin aceasta sunt două etape în guvernarea lui Dumnezeu. Mai întâi El călăuzeşte lucrurile aşa fel, că apare acest păstor, care nu se gândeşte la bunăstarea oilor, ci le asupreşte. Aceste experienţe grele sunt necesare, ca să curăţească poporul şi să-l conducă la pocăinţă. Însă apoi Dumnezeu este şi Acela care aduce judecata asupra acestui păstor de nimic. Deci, aceste două etape se întâlnesc şi în cartea Estera. Este împăratul Ahaşveroş, care înalţă pe Haman, şi este acelaşi împărat, care mai târziu îl va condamna la moarte.

Haman împotriva lui Mardoheu

   Haman este numit aici agaghitul, şi Agag era titlul împăraţilor amaleciţi (compară cu Numeri 24,7; 1 Samuel 15,20.32). Este posibil ca Haman să descindă din casa împărătească a amaleciţilor. În orice caz din punct de vedere moral el arată caracterul lui Amalec, care după ieşirea din Egipt a atacat pe la spate cu viclenie pe Israel (Exod 17,8-16; Deuteronom 25,17-19; 1 Samuel 15,2). Amalec este duşmanul conspirativ al lui Israel, şi acest conflict vechi îl regăsim în cartea Estera. Însă în fond este Domnul, care are un război împotriva lui Amalec, şi anume din generaţie în generaţie (Exod 17,16). Războiul continuă şi aici, şi el va dura până la sfârşit: până la marele război între Dumnezeu şi satan, între Hristos şi antihrist, între poporul lui Dumnezeu şi aliaţii răului. Însă rezultatul final este deja acum stabilit: satan şi slujitorii lui vor fi înfrânţi. Aşa este întotdeauna, chiar dacă lupta durează mult. În ceea ce priveşte pe Amalec, este deja anunţat în cuvintele lui Balaam, care a prorocit că împăratul lui Israel se va ridica împotriva lui Agag, şi că Amalec într-adevăr este primul dintre naţiuni, dar sfârşitul lui va fi distrugerea (vezi Numeri 24,7.20). Aşa este şi în cartea Estera. Mardoheu va fi în cele din urmă ridicat deasupra agaghitului Haman, şi sfârşitul acestui fiu al lui Amalec este pierzarea. În lupta finală din viitor nu va fi altfel: Hristos va fi înălţat şi antihrist va fi doborât.

   Cartea Estera nu ne prezintă numai această luptă finală, care va avea loc în timpul şi la sfârşitul necazului cel mare. Ea prezintă mai mult în general conflictul dintre Dumnezeu şi poporul Său, pe de o parte, şi satan şi aliaţii lui, pe de altă parte. Acest conflict a fost dintotdeauna, dar el cunoaşte anumite puncte culminante, atât în trecut cât şi în viitor. Când Domnul Isus a fost pe pământ ca adevăratul Mardoheu, El a avut personal de luptat cu vrăjmaşul satan. Să ne gândim numai la ispitirea din pustie. Însă Domnul a rezistat şi nu S-a plecat înaintea lui, aşa cum şi aici Mardoheu a refuzat cu îndârjire să se plece înaintea lui Haman (versetele 2-4). Desigur, El a fost în smerenie aici pe pământ – blând şi smerit cu inima (Matei 11,29; 21,5). Dar blândeţea Lui nu a însemnat, că El S-a plecat înaintea lui satan. Stăpânitorul lumii acesteia nu a găsit nici un punct de legătură în El, ca să-L facă să Se plece înaintea lui. Noi cunoaştem toate aceste momente critice, când satan I-a arătat toate împărăţiile acestui pământ şi I-a oferit autoritate asupra lor, cu condiţia ca El să Se plece înaintea lui şi să i Se închine. Satan era stăpânitorul lumii acesteia şi toată această putere i-a fost dată lui (Luca 4,6; Ioan 14,30). Dar Domnul Isus, Omul blând şi smerit, cu toate acestea a refuzat să Se arunce la pământ înaintea lui şi a răspuns: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti” (Luca 4,8). Şi noi nu ne putem imagina cât de mult a iritat aceasta mânia lui satan. După ce el a făcut orice ispitire, a plecat de la El pentru un timp; el voia să-şi adune toate puterile şi să revină cu toată înverşunarea (Luca 4,13; 22,53b).

Atacul lui Haman împotriva iudeilor

    Vedem de asemenea în această istorisire, că refuzul perseverent al lui Mardoheu a umplut cu furie pe Haman. Şi când pe lângă aceasta a aflat că Mardoheu era un iudeu, în el s-a născut planul satanic, să nimicească pe toţi iudeii. Pentru el era prea puţin să pună mâna numai pe Mardoheu, şi voia să-şi descarce mânia asupra întregului popor al iudeilor (versetele 5 şi 6). Acesta este numit aici în mod remarcabil „poporul lui Mardoheu”. Tot aşa Domnul Isus S-a făcut una cu poporul Său şi nu S-a ruşinat să fie un iudeu. El Însuşi a spus: „Mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4,22). Şi la venirea Lui în lumea aceasta, îngerul numeşte poporul Iudeu, poporul Său: „Şi-I vei pune Numele ISUS, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele lor” (Matei 1,21). Profetic găsim aceasta şi în Psalmul 59,11, unde Mesia vorbeşte despre „poporul Meu”. Hristos Se face una cu poporul Său, chiar şi în suferinţele cele mai grele, aşa cum ele ne sunt descrise în cartea a doua a Psalmilor. El este şi atunci adevăratul Iudeu, adevăratul Adorator al lui Dumnezeu (numele „iudeu” derivă de la Iuda și înseamnă „cel care laudă pe Dumnezeu”). Aceasta începe deja în Psalmul 42 şi 43, unde noi auzim repetat refrenul: „… căci iarăşi Îl voi lăuda”. În mijlocul apăsării şi necazului El lasă să se vadă public, că El este un „Iudeu”, aşa cum face şi Mardoheu aici.

   Furia lui Haman este îndreptată nu numai împotriva lui Mardoheu, ci împotriva întregului popor. Ceva asemănător vedem în Apocalipsa 12, unde balaurul vrea să înghită nu numai copilul femeii, ci luptă şi împotriva celorlalţi din sămânţa ei. Furia diavolului nu se îndreaptă numai împotriva lui Mesia (ca Cel ieşit din Israel), ci tot aşa şi împotriva rămăşiţei poporului Său. Haman se adresează aici împăratului, dar el aruncă mai întâi Pur - acesta este sorţul (versetul 7). El era cu adevărat un slujitor al lui satan, şi cu ajutorul puterilor oculte voia să stabilească ziua exactă a răzbunării lui. Însă Dumnezeu stă deasupra tuturor lucrurilor, căci sorţul cade pe o zi din luna a douăsprezecea, cu toate că este aruncat în luna întâi. Unsprezece luni sunt până atunci, cel mai lung timp posibil, până când planul îngrozitor al lui Haman poate fi executat. Să presupunem că ar fi trebuit executat după o săptămână, atunci poporul, vorbind omeneşte, ar fi fost pierdut (tot poporul, căci şi iudeii din Palestina aparţineau imperiului persan şi de aceea şi ei erau la fel în pericol). Ce situaţie de criză în istoria poporului lui Dumnezeu!

   Haman spune împăratului: „În toate ţinuturile împărăţiei tale este risipit un popor deosebit între popoare” (versetul 8a). Aceasta este o mărturie minunată, că se poate spune aceasta despre poporul lui Dumnezeu, că el trăieşte deosebit între popoare. După aceasta avem dreptul să năzuim şi noi în mijlocul unei creştinătăţi decăzute şi infidele, cu toate că aceasta va mări şi mai mult vrăjmăşia lui satan. Al doilea lucru, pe care Haman îl remarcă, este, că legile acestui popor sunt „deosebite de ale tuturor popoarelor” (versetul 8b). Aceasta este de asemenea corect şi este şi o mărturie foarte frumoasă. Iudeii aveau legi, pe care ei le-au primit de la Însuşi Dumnezeu, şi nu erau rânduieli gândite de oameni. Ei ocupau o poziţie cu totul deosebită în mijlocul tuturor popoarelor marelui imperiu persan. Însă satan amestecă totdeauna adevărul cu minciuna. Haman mai adaugă: „… şi nu ţine legile împăratului. Nu este în folosul împăratului să-l lase liniştit” (versetul 8c). Aceasta nu era adevărat; era un pretext, de care Haman avea nevoie, ca să câştige pe împărat pentru planurile lui. „Dacă împăratul găseşte cu cale, să se scrie un ordin pentru ca ei să fie distruşi, şi eu voi cântări zece mii de talanţi de argint în mâinile slujbaşilor, ca să-i ducă în vistieria împăratului” (versetul 9). Prin aceasta Haman susţine propunerea sa cu o ofertă financiară, fără îndoială ca o compensare pentru pierderea de impozit, pe care împăratul o va avea de suferit, dacă un popor întreg va fi nimicit. Zece mii de talanţi, o avere imensă! Dar Haman este dispus s-o plătească din averea proprie.

   Împăratul este de acord şi acordă împuternicire lui Haman, ca să îndeplinească planul lui de nimicire: „Împăratul şi-a scos inelul din deget şi l-a dat lui Haman, fiul lui Hamedada, agaghitul, vrăjmaşul iudeilor. Şi împăratul a zis lui Haman: ‚Îţi dăruiesc şi argintul şi poporul acesta; fă cu el ce vei voi.’” (versetele 10 şi 11) Haman îşi impune voinţa. El este numit aici „vrăjmaşul iudeilor”, aceasta înseamnă, duşman, cel care urăşte pe iudei (o expresie, pe care o găsim în psalmi, la singular, când este vorba de antihrist, şi la plural, când este vorba de slujitorii lui). El primeşte poporul ca dar de la împărat, argintul şi-l poate păstra. Este greu pentru noi să înţelegem, că împăratul, care este totuşi un tablou al lui Dumnezeu, dă aparent în chip uşuratic poporul duşmanului. De aceea rămăşiţa se plânge la începutul celei de-a doua cărţi a psalmilor: „Ne-ai dat ca pe nişte oi de mâncat … Ai vândut pe poporul Tău pe nimic şi nu i-ai urcat preţul” (Psalm 44,11.12). El nu are nici un avantaj de la el, aşa cum aici nici Ahaşveroş nu are. Însă aceasta este, ce Dumnezeu va aduce asupra poporului Său, şi chiar şi asupra rămăşiţei; aceasta este o chestiune definitiv hotărâtă. Aici este o lege a mezilor şi perşilor, care nu poate fi anulată (în capitolul 8,8 se face aluzie la aceasta). Însă strâmtorarea, pe care Dumnezeu o va aduce în ultimele zile asupra poporului Său, este mult mai hotărâtă, şi rămăşiţa nu va putea scăpa de ea. Este fără valoare să te rogi, ca grozăviile timpului actual să nu vină peste Israel.

   Însă căile lui Dumnezeu devin şi mai de neînţeles, dacă ne gândim, că acest atac este îndreptat în primul rând asupra lui Mardoheu, care este un tablou al Domnului Isus. Împăratul numeşte bună moartea binefăcătorului lui (compară cu Estera 2,21-23), da, el dă poruncă în privinţa aceasta! Aşa a fost Domnul Isus trădat nu numai de duşmanii Săi, ci „după sfatul bine hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 2,23). A fost planul lui Dumnezeu, ca Domnul să trebuiască să îndure suferinţele îngrozitoare ale crucii, cu toate că în timpul vieţii Sale pe pământ El a păzit cu fidelitate interesele lui Dumnezeu. Însă gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus decât gândurile noastre şi drumul spre scaunul de domnie duce pe la cruce.

   În continuare vedem cum după aceea porunca împăratului este făcută cunoscut în scurt timp în toată împărăţia: au fost chemaţi cărturarii, şi o scrisoare este trimisă tuturor guvernatorilor fiecărui ţinut, ca să-i informeze despre planul de nimicire. Alergătorii au dus mesajul – aici se face aluzie la renumita poştă persană, care a devenit un model şi pentru Europa – şi o copie a scrisorii a fost adusă la cunoştinţa tuturor popoarelor, ca decret. Şi de îndată ce în cetatea Suza a avut loc aceasta, toată cetatea a fost îngrozită (versetele 12-15).

Capitolul 4

Mardoheu şi iudeii în sac şi cenuşă

   Primele versete ale acestui capitol ne dau o imagine a ceea ce a produs la iudei planul de nimicire al lui Haman. Deosebit de impresionantă este reacţia personală a lui Mardoheu: „Mardoheu, aflând tot ce se petrecea, şi-a sfâşiat hainele, s-a îmbrăcat cu un sac şi s-a presărat cu cenuşă. Apoi s-a dus în mijlocul cetăţii, scoţând cu putere strigăte amare” (versetul 1). Avem aici un tablou nimerit despre suferinţele lui Hristos în zilele vieţii Sale pământeşti, „aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi” (Evrei 5,7). Suferinţele cele mai profunde, pe care El le-a îndurat, nu erau suferinţele venite din partea oamenilor, ci din partea lui Dumnezeu, şi Hristos a adus din pricina aceasta plângerea Sa înaintea Feţei lui Dumnezeu. El nu a strigat către oameni. Când a stat înaintea lui Irod şi a lui Pilat, El a tăcut. Şi înaintea sinedriului El a tăcut. Ce I-au făcut oamenii nu a fost lucrul cel mai grav. Însă El a strigat către Dumnezeu, în Ghetsimani şi în mod deosebit pe Golgota, unde s-a auzit strigătul Lui tare şi cu amar: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Cine poate înţelege aceste suferinţe? Erau suferinţele cauzate de părăsirea Lui de către Dumnezeu, pe care El le-a îndurat în măsură deplină. Mardoheu a strigat către Dumnezeu, deoarece se părea că Dumnezeu ar fi părăsit pe poporul Său, dar Hristos a fost cu adevărat părăsit de Dumnezeu. „Porunca împăratului” se referea la El! El trebuia să moară, şi nu era moartea de martir, cea pe care El a suferit-o. Nu, I-a plăcut lui Dumnezeu ca El să trebuiască să guste moartea păcătosului (Evrei 2,9.10). Dumnezeu L-a aşezat acolo pe Golgota în ţărâna morţii (Psalmul 22,15). I-a plăcut lui Dumnezeu să-L zdrobească (Isaia 53,10). Din cauza acestor suferinţe Hristos a strigat către Dumnezeu. Şi cine a auzit strigătul Lui tare, cine a înţeles lacrimile Lui? A fost numai Unul, şi Acesta a fost Acelaşi care L-a lăsat să meargă în aceste suferinţe. Plângerea Lui s-a înălţat spre Dumnezeu şi Dumnezeu I-a răspuns, prin aceea că L-a eliberat din moarte.

   Mardoheu a strigat către Dumnezeu (chiar dacă aici aceasta nu este exprimat prin cuvinte, deoarece în această carte Dumnezeu Se ţine ascuns), şi tot aşa a fost şi la popor. Pretutindeni, unde porunca şi decretul împăratului se făcea cunoscut, la iudei era „mare jale, posteau, plângeau şi se văitau şi mulţi se culcau în sac şi în cenuşă” (versetul 3). Mardoheu se face una cu poporul în strâmtorarea lui, în care a ajuns. În acelaşi fel Se va face Hristos în viitor una cu rămăşiţa poporului Său, când aceasta în timpul necazului cel mare va fi dată puterii vrăjmaşului ca oile de tăiere. În mijlocul suferinţelor El le va îndrepta privirile spre Sine Însuşi, ca Robul suferind al Domnului. Atunci se va arăta şi - aşa cum noi găsim prezentat simbolic aici în versetul 4 – că la început rămăşiţa nu va avea nici o înţelegere pentru aceasta. Estera vrea să îndepărteze sacul lui Mardoheu: ea nu înţelege de ce el sufere. Aşa se va întâmpla în curând cu rămăşiţa; dar cu regret aşa a fost şi cu puţinii credincioşi, pe care Hristos i-a întâlnit în poporul Său în timpul vieţii Sale pe pământ. Ucenicii nu aveau nici o înţelegere pentru suferinţele Lui. La prima anunţare a suferinţelor, Petru a zis: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi Se întâmple aşa ceva!” (Matei 16,22). Scurt timp înainte de luarea Lui în captivitate, ei au zis: „Doamne, iată aici două săbii. Şi El le-a zis: Destul.” (Luca 22,38). Şi când Domnul Isus în Ghetsimani a îngenuncheat şi S-a rugat cu înflăcărare, ucenicii au arătat neînţelegerea lor, prin aceea că mereu au adormit. Tot aşa şi pentru rămăşiţa din viitor va fi un drum lung, înainte ca să înţeleagă cu adevărat suferinţele lui Hristos.

Hatac mijloceşte

   Dar după aceea apare în scenă Hatac, unul din famenii împăratului, care a trebuit să relateze lui Estera, din ce cauză Mardoheu era întristat. În el vedem din nou un tablou al Duhului Sfânt, care formează spiritual rămăşiţa şi o educă, şi care începe acum s-o înveţe cu privire la suferinţele lui Hristos. Hatac informează pe Estera despre toate: despre ce i s-a întâmplat lui Mardoheu, despre suma de argint, pe care Haman a promis-o pentru omorârea iudeilor, şi despre ce lege a fost dată. Dar totodată i-a poruncit ca ea să se ducă la împărat, cu scopul de a implora graţia acestuia şi să stăruie de el pentru poporul ei (versetele 5-9).

   Estera trebuia să devină conştientă, că şi pe ea o aşteaptă aceeaşi soartă, ca şi pe Mardoheu. Suferinţele Domnului sunt aici legate împreună cu cele ale rămăşiţei. Ce a suferit Hristos din partea vrăjmaşilor Lui, va fi după aproape două mii de ani partea credincioşilor iudei în timpul necazului cel mare. Aşa cum Estera este informată aici prin mijlocirea lui Hatac despre suferinţele lui Mardoheu, de care şi ea va avea parte, (vezi versetul 13), tot aşa în curând rămăşiţa va cunoaşte prin învăţătura Duhului lui Dumnezeu, că ea este unită cu un Mesia suferind. De ce a avut El parte, va veni şi peste credincioşii iudei. Irod va apare iarăşi în persoana lui antihrist. Pilat, reprezentantul imperiului roman, va apare iarăşi în persoana „fiarei” (compară cu Apocalipsa 13,1), care în timpul din urmă vor fi împotriva rămăşiţei. Sunt aceiaşi vrăjmaşi, şi este acelaşi satan, care s-au împotrivit lui Hristos şi care atunci vor strâmtora rămăşiţa.

Har înainte de lege?

   Dar Hristos va fi atunci şi Acela care Se ştie unit cu ai Săi şi le arată cum trebuie să acţioneze – aşa cum aici Mardoheu spune lui Estera ce are ea de făcut. Estera trebuie să meargă la împărat, ca să implore îndurarea lui, şi tot aşa rămăşiţa va învăţa să strige la Dumnezeu, atunci când va fi în necaz. Prin învăţătura lui Hristos şi a Duhului Său ea va fi adusă să facă aceasta, dar este un drum lung, înainte ca ea să înveţe să se sprijine pe harul lui Dumnezeu. Durează mult, până Estera înţelege, că aceasta este singura soluţie. Durează mult până un om recunoaşte că el poate să scape de judecată numai pe baza harului lui Dumnezeu. Estera răspunde, că este o lege care interzice să mergi la împărat fără să fi chemat. Oricine ştie că: „Toţi slujitorii împăratului şi poporul din ţinuturile împăratului ştiu că este o lege care pedepseşte cu moartea pe oricine, fie bărbat fie femeie, care intră la împărat, în curtea dinăuntru, fără să fie chemat. Numai acela scapă cu viaţă, căruia împăratul îi întinde sceptrul de aur. (versetul 11).

   Obiecţiile, pe care Estera le face, sunt, că legea interzice să te apropii de împărat după bunul plac. Aceasta este o realitate cunoscută, şi principial ea are dreptate; această lege exista. Însă atâta timp cât cineva se aşează pe fundamentul legii, niciodată el nu va cuteza să se apropie de Dumnezeu. Atunci nu este intrare liberă la Dumnezeu. Aceasta este marea lecţie, pe care noi o învăţăm aici. Pe baza legii se poate desigur încerca prin fapte bune să câştigi favoarea lui Dumnezeu, dar prin aceasta niciodată nu se poate primi certitudine. Omul rămâne la distanţă de Dumnezeu. Dar ca să mergi simplu la Dumnezeu şi să implori har, nu pe baza propriilor merite, ci numai pe baza îndurării lui Dumnezeu, aceasta necesită mult exerciţiu de suflet. Vedem aceasta aici la Estera, şi aceasta este totdeauna aşa la fiecare care se aşează pe fundamentul legii. Pe această bază nu este intrare liberă la Dumnezeu, nu este nici o apropiere în partea cea mai dinăuntru a curţii din faţă, nici o părtăşie în Locul Preasfânt. Aceasta ne-o poate da numai Evanghelia, vestea bună despre harul lui Dumnezeu (compară cu Romani 5,1.2; Efeseni 2,18; 3,12; Evrei 10,19-22). Cine se aşează singur pe fundamentul legii şi ia legea drept ghid pentru relaţiile lui cu Dumnezeu, pe acela îl aşteaptă moartea (Romani 7,10; Galateni 3,10-13). Legea dă naştere la mânie (Romani 4,15). Pe păcătos îl aşteaptă judecata, dacă el vrea să se apropie de Dumnezeu; aceasta este ceea ce îi arată legea. Pe baza legi este numai moarte, aşa cum spune Estera aici: că este valabilă o lege, şi anume că el va fi omorât!

   Este o chestiune serioasă să stai pe fundamentul Legii. Căci atunci nu ai aflat ce înseamnă să ai voie să vii în apropierea lui Dumnezeu. Încă nu poţi citi mesajul harului în ochii împăratului, în ochii lui Dumnezeu. Încă nu ai atins vârful sceptrului şi nu ai gustat că Domnul este bun. Prin multe exerciţii de suflet va trebui atunci să înveţi, că pe această bază nu poţi sta înaintea lui Dumnezeu, şi că numai harul lui Dumnezeu poate ajuta. Aceasta va fi aşa în mod deosebit cu rămăşiţa lui Israel în timpul necazului cel mare. Strâmtorarea va mâna pe iudei la Dumnezeu, şi Duhul lui Hristos îi va instrui şi învăţa atunci, că ei pot trăi numai prin har. Israel a fost obişnuit din vremuri străvechi să stea înaintea lui Dumnezeu pe baza Legii, aceasta nu va folosi cu nimic rămăşiţei în timpul necazului cel mare. Legea nu este soluţia pentru necazul lor. Ei vor trebui să înveţe, să strige la Dumnezeu după har, şi Hristos prin lucrarea Duhului Său îi aduce la aceasta, - aşa cum vedem aici, că Mardoheu insistă prin Hatac asupra Esterei, să implore graţie de la împărat.

   Răspunsul lui Mardoheu mărturiseşte şi despre încrederea lui în Dumnezeu (cu toate că el nu numeşte Numele lui Dumnezeu!). El spune Esterei, că, dacă ea va tăcea, ajutorul şi scăparea „vor veni din altă parte”. Dar totodată el o atenţionează sever, că atunci ea va muri, şi în cele din urmă o atenţionează să ia seama la călăuzirea lui Dumnezeu (cu toate că din nou el nu numeşte Numele lui Dumnezeu): „Şi cine ştie dacă nu pentru un timp ca acesta ai ajuns la împărăţie?” (versetul 14). Aceasta cuprinde şi un apel insistent adresat nouă, acum, când El ne oferă ocazia să facem rugăciuni pentru poporul lui Dumnezeu. Cei drept, Dumnezeu nu are nevoie de noi  - El are şi alte căi şi mijloace la dispoziţie. Dar să nu vrea El să ne folosească, ca să păşim în spărtură pentru poporul Său? Să nu folosim noi posibilităţile, pe care El ni le oferă? Realmente Dumnezeu nu are nevoie de noi – dar dacă noi nu implorăm harul Său pentru mărturia Sa pe pământ, cine o va face atunci? Haideţi să ne punem întrebarea în acest timp de mari încercări, în acest timp de ruină şi decădere, în care trăim, dacă noi ne punem suficient la dispoziţie pentru poporul lui Dumnezeu.

   Dar tot aşa de puţin ca şi Estera, o putem şi noi face pe baza Legii. Noi nu putem merge la Dumnezeu şi să-I vorbim despre lucrările noastre, sau despre lucrurile mari, pe care le-au făcut părinţii noştri. Acesta este principiul Legii, nu ne foloseşte la nimic şi ne duce numai la moarte din punct de vedere spiritual şi moral. Nu, noi trebuie să ne apropiem de Dumnezeu cu totul altfel: noi trebuie să cerem har de la El pentru rămăşiţa, pe care El a păstrat-o, pentru ca ea să trăiască cu adevărat pusă deoparte pentru El şi se deosebeşte de mulţi mărturisitori numai cu buzele (capitolul 3,8). Noi nu putem vorbi de drepturi. Istoria rămăşiţei, pe care Dumnezeu o păstrează până la revenirea lui Hristos, istoria bisericii Filadelfia, este de asemenea caracterizată prin mare slăbiciune. Noi ne putem apropia de Dumnezeu numai pe baza harului şi să-L implorăm, ca El în bunătatea Lui să păzească mărturia Sa. Căci duşmanul ne pândeşte şi pe noi şi născoceşte planuri rele, ca să nimicească mărturia. Estera trebuia să trăiască prin har, însă şi noi trebuie să trăim la fel. În curând cu rămăşiţa lui Israel nu va fi altfel decât este prezentat aici în model la Estera, şi cum noi vedem aceasta şi la Rut şi la mireasă în Cântarea Cântărilor: ele toate nu puteau avea nici o pretenţie şi au fost primite exclusiv pe baza harului. La sfârşitul istoriei lui Israel s-au pierdut toate drepturile; tot aşa este rânduit şi cu noi, cei care trăim în ultimele zile ale istoriei creştinătăţii. Dacă Dumnezeu a păstrat ceva, dacă El încă salvează, atunci aceasta este pe baza harului Său bogat şi nemeritat.

   Estera ajunge să ia o hotărâre şi se roagă pentru mijlocire pentru ea însăşi (cu toate că iarăşi nu se aminteşte şi se vorbeşte numai de post!), înainte ca ea să meargă la împărat: „Şi Estera a trimis să spună lui Mardoheu: Du-te, strânge pe toţi iudeii care se află în Suza şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi sau să beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele; apoi vom intra la împărat, în ciuda legii: şi, dacă va fi să pier, voi pieri.” (versetele 15 şi 16). Acum ea a ajuns aşa de departe, că îndrăzneşte să meargă, nu pe baza legii, ci pe baza harului cel mai curat. Că poate dura mult, până un om ajunge să ia o astfel de hotărâre, vedem şi din epistola către Romani capitolul 7. Deseori este o luptă crâncenă îndelungată, înainte ca cineva să părăsească terenul Legii şi să se bazeze numai pe har. Ultimele cuvinte ale Esterei („dacă va fi să pier, voi pieri”) corespund, ca să zicem aşa, strigătului de la sfârşitul capitolului 7 din epistola către Romani: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte? …” (versetul 24). Dar, poate răspunsul să fie nesigur? Să nu lase Dumnezeu harul să domine înaintea Legii? Din fericire rezultatul este sigur: „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!” (versetul 25). Tot aşa şi Estera este primită în har, aşa cum descrie în chip impresionant capitolul următor.

Capitolul 5

Lui Estera i se întinde sceptrul de aur

    După trei zile de post Estera se duce la împărat. Ea face aceasta în ziua a treia (versetul 1), şi ziua a treia se referă în Scriptură totdeauna la ziua învierii. Hristos a fost înviat a treia zi, şi noi ne putem apropia de Dumnezeu numai pe baza învierii Sale, aşa cum ne arată clar ultimele versete din Romani capitolul 4 şi primele versete din Romani capitolul 5. Noi credem în El, Cel care a înviat dintre morţi pe Isus, Domnul nostru, şi astfel îndreptăţiţi pe baza credinţei, avem pace cu Dumnezeu şi acces la harul Său; şi în timp ce noi stăm aşa, având favoarea Sa, ne lăudăm totodată în nădejdea slavei lui Dumnezeu (Romani 4,24-5,2). Vedem aceasta aici în tabloul Esterei. Ea nu se duce pe baza propriilor ei merite, ci îmbrăcată într-o haină împărătească, îmbrăcată în haina pe care împăratul însuşi i-a dăruit-o. Când noi mergem la Dumnezeu, îmbrăcaţi cu hainele mântuirii, cu mantaua dreptăţii, cu care El ne-a acoperit (Isaia 61,10), să nu privească El atunci în har spre noi? Când noi stăm înaintea lui Dumnezeu pe baza lucrării înfăptuite de Hristos şi a învierii Lui dintre morţi, şi îmbrăcaţi cu ceea ce vorbeşte despre Hristos Însuşi şi despre buna plăcere a Persoanei Sale (Efeseni 1,6), să nu se odihnească atunci privirea Sa cu plăcere bună asupra noastră? Dacă Tatăl Însuşi ne dă haina cea mai bună (compară cu Luca 15,22), să ne mai îndoim noi atunci de dragostea Sa?

   Ce ar fi putut împăratul să spună împotriva lui Estera, când ea stătea aşa înaintea lui, îmbrăcată cu o haină împărătească? Ar fi putut el s-o acuze? Ar fi putut el să dea judecătorului un semn, ca acesta să ridice sabia şi să străpungă haina împărătească – haina, pe care împăratul însuşi i-a dat-o ei? Aceasta era de neimaginat! Estera îi câştigă simpatia şi el îi întinde sceptrul de aur, semn al favorii lui (versetul 2). Când cineva vine la Dumnezeu nu pe baza Legii, ci pe baza lucrării înfăptuite de Hristos, atunci nu poate fi altfel, decât că Dumnezeu îl primeşte în har. Sceptrul era deja în mâna împăratului, el îl ţinea pregătit, ca să arate favoare lui Estera. Însă ea nu ştia aceasta, până în momentul când a intrat la el. Când ea a vorbit în capitolul anterior despre acest sceptru de aur, ea ştia foarte bine că totul depindea de faptul dacă el îi va fi întins (capitolul 4,11). Dar ea a aflat despre favoarea împăratului abia atunci când ea a intrat la el, nu pe baza legii, ci pe baza harului liber. Abia atunci ea a văzut sceptrul în mâna împăratului, ca să-i facă parte de har, şi ea a primit harul lui, prin aceea că ea s-a apropiat de împărat şi a atins vârful sceptrului lui. Aceasta este îndrăzneala credinţei, prin care noi avem voie să ne apropiem de Dumnezeu, cu deplină încredere în baza valorii lucrării şi persoanei lui Hristos.

Rugămintea Esterei

   Apoi, există şi îndrăzneala de a cere de la Dumnezeu ce ne dorim; căci ştim că El ne va dărui împreună cu Hristos şi toate lucrurile (Romani 8,32). Aceasta merge mult mai departe decât făgăduinţa pe care o primeşte aici Estera de la împărat: „Ce ai tu, împărăteasă Estera, şi care îţi este cererea? Chiar dacă ai cere jumătate din împărăţie, îţi voi da.” (versetul 3) Când Dumnezeu lucrează cu noi pe baza harului Său, atunci El Îşi deschide toată inima. El nu ne dă jumătate din Împărăţie. Când am ajuns să avem parte de îndurările lui Dumnezeu, atunci pe această bază noi avem voie să-I aducem şi dorinţele noastre, să întrebăm de voia Lui bună, plăcută şi desăvârşită (Romani 12,1.2) şi să apelăm la îndurările Lui.

   Rugămintea Esterei este următoarea: „Dacă împăratul găseşte cu cale, să vină împăratul astăzi cu Haman la ospăţul pe care i l-am pregătit” (versetul 4). A fost foarte înţelept din partea ei, că ea a adus rugămintea ei în forma aceasta şi nu a făcut-o cunoscut direct. Prin ospăţ împăratul trebuia să ajungă la dispoziţia sufletească potrivită, ca s-o asculte, dar era de asemenea necesar, ca şi Haman să fie de faţă. Căci în felul acesta ea putea să-l învinovăţească public şi în felul acesta el nu a avut ocazia să se dezvinovăţească ulterior. „Duceţi-vă îndată şi aduceţi pe Haman, cum doreşte Estera.” (versetul 5a) Şi în acea seară vine momentul când Estera face cunoscut rugămintea ei şi roagă pe împărat pentru îndurare faţă de poporul ei. Ea ne aminteşte aici de Moise, când şi el de asemenea cu jertfire de sine desăvârşită mijloceşte pentru poporul lui Dumnezeu într-un moment critic al istoriei sale (vezi Exod 32). Suntem şi noi astfel de oameni care se roagă pentru poporul lui Dumnezeu, pentru Adunarea Sa, pentru aceia care în ultimele zile ţin cu tărie la Cuvântul lui Dumnezeu şi la Numele lui Hristos, căci duşmanul este furios şi influenţele demonice câştigă pretutindeni teren? Dumnezeu în previziunea Sa a dat Esterei acest loc, unde ea a putut să intre în spărtură pentru poporul ei, şi cine ştie dacă nu tocmai în acest timp tu şi eu putem fi folosiţi de Dumnezeu ca să implorăm har pentru ai Săi.

   Însă când a venit seara şi ospăţul a fost pregătit şi împăratul bea vin – după ospăţ, aşa cum era obiceiul la persani – şi din nou a întrebat de conţinutul rugăminţii Esterei, ea îi dă răspuns: „Iată ce cer şi ce doresc: Dacă am căpătat trecere înaintea împăratului şi dacă găseşte cu cale împăratul să-mi împlinească cererea şi să-mi facă dorinţa, să vină împăratul cu Haman şi la ospăţul pe care li-l voi pregăti, şi mâine voi da răspuns împăratului, după cuvântul lui.” (versetul 7 şi 8). Cu alte cuvinte: ea cere o amânare de o zi, ca să facă cunoscută cererea ei. Prin aceasta această istorie dramatică atinge un punct culminant deosebit.

Pentru Mardoheu se pregăteşte spânzurătoarea

   Pare ca şi cum Estera ar şovăi, în timp ce situaţia devine aşa de gravă pentru popor şi în mod deosebit pentru Mardoheu. Căci Haman se înfurie nespus de mult, atunci când se întoarce acasă de la ospăţ şi vede că Mardoheu încă nu se pleacă înaintea lui. El nu mai poate aştepta până în ziua a treisprezecea a lunii a douăsprezecea. El vrea să-şi dezlănţuie imediat furia şi soţia lui Zereş şi prietenii lui îi dau sfatul să lase ca Mardoheu să fie omorât deja în dimineaţa următoare – înainte ca el să meargă din nou cu împăratul la ospăţ (versetele 9-14). Prin această amânare cu o zi Mardoheu a ajuns direct în pericol şi părea că Haman primeşte ocazia să-l lase să fie spânzurat, înainte ca Estera să poată exprima dorinţa ei. Aparent aceasta era aşa, dar în realitate această amânare este o dovadă despre călăuzirea tainică a lui Dumnezeu. El stă deasupra tuturor împrejurărilor şi călăuzeşte totul în favoarea poporului Său şi în mod deosebit în favoarea lui Mardoheu, în a cărui istorie are loc o mare schimbare. Căci în noaptea care urmează acum, au loc evenimente foarte importante, prin care împăratul capătă o stare sufletească favorabilă pentru Mardoheu şi poporul său.

   În treacăt doresc să atrag atenţia, că Haman în versetul 11 aminteşte soţiei şi prietenilor lui de marea lui bogăţie şi de fiii lui mulţi. Aceasta este ceva, pe care satana îl poate realmente face. Toate împărăţiile lumii acesteia îi aparţin, şi el are şi o mulţime de urmaşi. În Ioan 8,44 Domnul Isus reproşează iudeilor, care voiau să-L omoare: „Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru.” Ei păşeau pe urmele celui care de la început a fost ucigaşul oamenilor, şi aceasta face Haman aici. Bogăţia lui, mulţimea fiilor lui – nu au nici o valoare pentru el atâta timp cât Mardoheu este încă în viaţă şi nu se pleacă înaintea lui (versetul 13). Tot aşa s-a îndreptat mânia lui satana cu aproximativ două mii de ani în urmă direct împotriva lui Hristos. Toate bogăţiile lui, toate posesiunile lui, mulţii lui „urmaşi” – nu însemnau nimic pentru satana. El nu era fericit, nu era mulţumit, atâta timp cât Domnul Isus era în viaţă, şi el a vrut să-L omoare imediat. Pe el nu-l interesa poporul lui Dumnezeu. Dacă îi va reuşi numai să îndepărteze pe Hristos din cale, ce va mai putea atunci să facă poporul lui Dumnezeu? Şi Haman cel rău aici este chipul lui. Pe Haman nu-l interesează Estera. Dacă îi va reuşi să scape de Mardoheu, ce va mai putea face ea atunci?

   Aşa începe această noapte decisivă, în care spânzurătoarea pentru Mardoheu au fost ridicată chiar în casa lui Haman (versetul 17; compară cu capitolul 7,9). Este un stâlp de cincizeci de coţi înălţime, aceasta înseamnă aproximativ 25  de metri, pentru ca din execuţia lui Mardoheu să se facă o chestiune impozantă. Tot aşa satana nu a făcut ca Domnul Isus să fie omorât cu pietre, aşa cum a fost mai târziu cu Ştefan. Nu, el a vrut să facă o răstignire impresionantă şi pentru aceasta s-a folosit de iudei şi de păgâni împreună împotriva lui Hristos. Crucea de lemn a fost ridicată pentru El şi El a fost înălţat pe lemn înaintea lumii întregi. Pentru El însă nu era nici o posibilitate de scăpare, ca la Mardoheu. Stâlpul a fost într-adevăr ridicat, dar Mardoheu a scăpat în ultimul moment de această moarte îngrozitoare. Tot aşa i s-a întâmplat şi lui Isaac în Geneza 22, cu toate că altarul era pregătit, însă el nu a trebuit să moară. Însă Hristos a trebuit cu adevărat să moară pe lemn, pentru El nu a fost nici o scăpare de această moarte îngrozitoare. El a fost atârnat pe lemn. Pentru El a fost realmente noapte, şi această noapte durează încă în sens moral.

Capitolul 6

O noapte fără somn

   În această noapte critică totul se concentrează în jurul lui Mardoheu; toate inimile sunt preocupate cu el. Cu siguranţă Estera nu a putut dormi (capitolul 4,16); ea se gândea la rugămintea, pe care trebuia s-o facă cunoscut în ziua următoare, şi ea se gândea la Mardoheu, cel care i-a dat misiunea pentru această rugăminte. Nici Haman nu putea să doarmă, şi anume, de bucurie mare de faptul că duşmanul de moarte al lui urma să fie omorât în dimineaţa următoare. Când privea de la fereastra lui, vedea afară spânzurătoarea şi în imaginea lui vedea deja pe Mardoheu atârnând acolo. Însă ce este cel mai ciudat, este că nici împăratul n-a putut dormi (versetul 1), şi în aceasta vedem clar mâna lui Dumnezeu! Căci să ne imaginăm, ce s-ar fi întâmplat dacă Ahaşveroş în noaptea aceasta ar fi dormit în mod normal. Cum ar fi reacţionat el la rugămintea Esterei? S-ar fi interesat el cu adevărat aşa de mult de poporul ei şi de iudeul Mardoheu, care stătea în poarta lui? Dacă ar fi dormit în noaptea aceasta şi nu ar fi aflat nimic despre Mardoheu, atunci, vorbind omeneşte, astăzi nu ar mai fi poporul Israel şi iudeii ar fi fost nimiciţi în întreg imperiul persan! Dar Ahaşveroş nu putea dormi. Împăratului îi dispăruse somnul; şi tot aşa – spus cu reverenţă – pentru Dumnezeu a fost o noapte de veghere, atunci când întunericul s-a răspândit peste Golgota şi Fiul Lui atârna acolo pe lemn. Căci în aceste puţine ore au avut loc evenimentele cele mai importante din toată istoria mondială şi gândurile Lui erau la Fiul Său, adevăratul Mardoheu.

   Cum se face că în noaptea aceasta împăratul se gândeşte la Mardoheu? Dumnezeu călăuzeşte aşa fel, că împăratul a poruncit să se aducă cartea aducerilor aminte, cronicile, şi din aceasta să se citească tocmai ce a făcut Mardoheu în favoarea împăratului (versetul 2; compară cu capitolul 2,19-23). Mardoheu, acest iudeu simplu de la poarta împăratului, a adus la lumină un complot îndreptat împotriva împăratului Ahaşveroş. El s-a dedicat păstrării drepturilor împăratului şi a scaunului său de domnie. Şi împăratul întreabă apoi: „Ce cinste şi ce mărire s-au făcut lui Mardoheu pentru aceasta?” (versetul 3). Slujitorii îi răspund (de fapt: tinerii), şi aici vedem din nou „tinerii”, care vestesc noile evenimente: „Nimic nu s-a făcut pentru el”. Aceasta ne aminteşte de Daniel 9,26, unde se spune despre Mesia: „El va fi stârpit şi nu va avea nimic”. Hristos a fost răstignit în slăbiciune, şi El nu a posedat nimic. Totul părea să fie pierdut şi se dădea impresia că satana ar fi biruit. Însă după aceea a acţionat Dumnezeu! El nu a mai privit mult timp, ci El a dat Fiului Său onoarea care I se cuvenea. Aceasta găsim prezentat aici simbolic.

Mardoheu este onorat

   Ajungem acum la un moment de cotitură important în istoria lui Mardoheu şi a poporului său. Ahaşveroş începe să acţioneze în favoarea poporului lui Dumnezeu, în loc să fie împotriva lui, cum a fost în capitolul 3. De fapt aici este în primul rând în favoarea lui Mardoheu, pentru popor salvarea vine mai târziu. Ahaşveroş acţionează aici în favoarea lui Mardoheu, şi aceasta este un tablou minunat a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru Hristos, atunci când El L-a înviat dintre morţi şi L-a glorificat în cer la dreapta Sa. Acesta este primul lucru, pe care Dumnezeu L-a făcut. Poporul Israel nu este încă salvat, aceasta urmează să aibă loc în viitor. Dar Hristos, adevăratul Mardoheu, a primit plata pentru suferinţele Sale. Fiul Omului este glorificat acum în cer de Dumnezeu, după ce Dumnezeu a fost glorificat de El în gradul cel mai înalt pe pământ (Ioan 13,31.32). Într-adevăr, aici noi nu suntem încă în Estera capitolul 10, unde vedem simbolic cum Fiul Omului Îşi începe domnia publică peste toate lucrurile. Însă Dumnezeu L-a onorat deja acum şi I-a dat slavă şi cinste (Evrei 2,9), şi El a lăsat să se dea mărturie publică despre aceasta în lumea aceasta. Vedem aceasta aici în Estera 6. Dumnezeu nu a vrut să aştepte până va veni Împărăţia păcii, El a glorificat imediat pe Hristos: El L-a înviat şi I-a dat un loc de cinste la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri (Evrei 8,1). Şi Dumnezeu a lăsat să se dea mărturie pe pământ, că acesta este Omul căruia El voia să-I dea cinste!

   Este însă ciudat, că Dumnezeu a ştiut să folosească pentru aceasta chiar pe cel mai mare împotrivitor al lui Hristos, aşa cum a fost folosit Haman, ca să dea onoare lui Mardoheu – duşmanul de moarte al lui. Haman stă dis-de-dimineaţă în curte, ca să spună împăratului că el vrea să spânzure pe Mardoheu (versetul 4). Însă când împăratul l-a lăsat să intre, el nu a mai avut timp să facă cunoscut planul lui. Împăratul o ia înaintea lui Haman şi spune: „Ce trebuie făcut pentru un om pe care vrea să-l cinstească împăratul?” (versetul 6). Aşa a vrut Dumnezeu să glorifice pe Domnul Isus, şi El voia, aşa am putea spune, să împlinească repede planul Său. Cum a făcut El aceasta? Ahaşveroş ar fi putut să lase pe Mardoheu să vină, şi el ar fi putut ţine un discurs maiestos în palatul împărătesc şi să-l răsplătească din belşug, în timp ce nimeni din imperiul persan nu ar fi putut afla ceva despre aceasta. Dar nu a fost aşa. Şi tot aşa Dumnezeu nu a înviat dintre morţi pe Domnul Isus în ascuns şi L-a aşezat la dreapta Sa – fără să-L arate cuiva şi fără să spună ceva cuiva. Nu, Dumnezeu nu a vrut aceasta. Probabil noi nu ne gândim aşa des la aceasta, dar Dumnezeu a glorificat acum pe Hristos nu numai în cer. El I-a dat şi pe pământ onoarea publică, care I se cuvenea, şi El ştie să folosească pentru aceasta chiar şi un „Haman”, aşa cum vom vedea îndată. La început Haman mai gândea încă, că toate acestea se referă la el, şi de aceea face împăratului următoarea propunere: „Omului pe care vrea împăratul să-l cinstească, trebuie să i se aducă haina împărătească, aceea cu care se îmbracă împăratul, şi calul pe care călăreşte împăratul, şi să i se pună coroana împărătească pe cap. Să se dea haina şi calul în mâna unuia din căpeteniile de seamă ale împăratului, apoi să îmbrace cu haina pe omul acela pe care împăratul vrea să-l cinstească, să-l plimbe călare pe cal pe străzile cetăţii şi să se strige înaintea lui: ‚Aşa se face omului pe care împăratul vrea să-l cinstească!’” (versetele 7-9).

   Împăratul acceptă nemijlocit această propunere şi răspunde – şi aceasta trebuie să fi fost o dezmeticire îngrozitoare pentru Haman, care tocmai voia să ceară moartea lui Mardoheu .: „Ia îndată haina şi calul, cum ai zis, şi fă aşa iudeului Mardoheu, care stă la poarta împăratului: nu lăsa nefăcut nimic din ce ai spus.” (versetul 10) „Îndată”, spune împăratul. Nu trebuie să fie nici o amânare şi nici o întârziere, şi tot aşa este Hristos acum glorificat de Dumnezeu. Împăratul Ahaşveroş ştia desigur, că Haman se împotrivea iudeilor, şi el ştia de porunca, pe care el însuşi a dat-o. Însă acum faţă de Haman pune accentul că tocmai iudeul Mardoheu trebuie onorat. El spune de fapt: Haman, aici este unul din acei iudei, şi tu trebuie să dai onoare acestui iudeu! Aceasta este ciudăţenia lui Dumnezeu, prin care Haman află contrariul a ceea ce el s-a aşteptat.

Un „Haman” nou-testamental

   Tot aşa este şi în Noul Testament. Căci prin cine auzim noi în el, ce onoare a fost dată Domnului Isus de către Dumnezeu? Nu este nimeni altul, decât cel mai mare duşman al credincioşilor, Saul, care „sufla încă ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului” şi şi-a dat acordul la omorârea lui Ştefan (Faptele Apostolilor 7,58; 9,1). Este ciudăţenia divină – dacă am voie să folosesc aceste cuvinte -, că tocmai el a devenit martorul cel mai puternic al glorificării lui Hristos. Apariţia Domnului din cer a dat naştere în viaţa lui la o schimbare radicală şi l-a transformat dintr-un vrăjmaş al lui Hristos şi al urmaşilor Lui într-un luptător înfocat pentru onoarea acestui Domn al slavei. Este o paralelă ciudată pe care noi o putem face aici între Haman şi Saul – sau Pavel. Haman s-a gândit că împăratul îi va acorda onoare, şi tot aşa Pavel înainte de întoarcerea lui la Domnul avea iluzia deşartă, că el ar fi plăcut în ochii lui Dumnezeu. El putea să se laude cu râvna lui şi cu dreptatea lui proprie (compară cu Faptele Apostolilor 22,3; 26,5; Filipeni 3,4-6). El credea că prin prigonirea Adunării lui Dumnezeu făcea o slujbă (compară cu Ioan 16,2), însă el nu a înţeles, că el era un duşman al lui Dumnezeu, un duşman al lui Hristos şi al celor ce sunt ai Săi. Însă Dumnezeu l-a făcut să-şi revină şi l-a oprit pe drumul Damascului (Faptele Apostolilor 9). Arătarea Domnului glorificat a făcut o impresie de neşters asupra lui şi a determinat tot caracterul slujbei lui: cu privire la înălţarea Domnului Isus la dreapta lui Dumnezeu el a devenit martorul cel mai înfocat, pe care noi îl putem găsi în Noul Testament. Aşa cum împăratul Ahaşveroş a spus lui Haman, să nu lase nimic nefăcut din tot ce a spus, tot aşa a plecat şi Pavel şi nu a lăsat nimic neîmplinit din însărcinarea pe care i-a dat-o Dumnezeu. El s-a dus mult mai zdrobit decât a plecat Haman aici. Trei zile a fost foarte tulburat, nu putea vedea şi n-a mâncat şi n-a băut nimic (Faptele Apostolilor 9,9). Dar după aceea s-a sculat şi şi-a împlinit însărcinarea, şi nu a lăsat nimic nefăcut din ea. El ne-a făcut cunoscut tot planul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20,27). El a mărturisit despre învierea Domnului Isus, despre glorificarea Lui la dreapta lui Dumnezeu şi despre poziţia cerească a credincioşilor, în legătura lor cu Capul din cer.

   Desigur Pavel a făcut aceasta cu o atitudine morală total diferită de a lui Haman, care a acordat onoare lui Mardoheu numai pentru că era constrâns s-o facă. Dar aici nu este vorba de atitudinea morală, ci de fapta însăşi, că Dumnezeu ştie să folosească pe duşmanul Său cel mai mare, ca să depună mărturie despre ce El a făcut Omului pe care El voia să-l cinstească! Şi Dumnezeu a făcut aceasta în Noul Testament prin Pavel, ca să zicem aşa, duşmanul Său cel mai mare, prigonitorul Adunării. Dumnezeu a vrut să-l folosească tocmai pe el şi nu atât de mult pe cei doisprezece apostoli, pe care Domnul i-a avut pe pământ. Astfel noi posedăm de aproape două mii de ani mărturia lui Pavel despre poziţia cerească actuală a Domnului. Această mărturie a fost făcută cunoscut cu mult înainte ca El să înceapă domnia Sa publică. Împărăţia păcii trebuie încă să vină şi adevăratul Mardoheu trebuie încă să fie pus peste toată Împărăţia. Însă Dumnezeu a lăsat să se vadă clar, cine este Omul, pe care El vrea să-L cinstească. Cât de mare este totuşi Dumnezeul nostru, că El a făcut deja aceasta! Timpul salvării rămăşiţei nici pe departe nu a venit. Rugămintea Esterei încă nu a fost rostită şi soarta poporului nu s-a schimbat încă cu nimic. Faptul că Domnul Isus a fost glorificat de Dumnezeu nu schimbă cu nimic soarta rămăşiţei poporului Său. Ea va trebui să sufere încă. Antihrist va veni. Aici în capitolul 6, lui Haman nu i s-a luat încă puterea şi Estera trebuie încă să rostească rugămintea ei. Dar Mardoheu este glorificat: aceasta este definitiv şi a fost făcut cunoscut public. Inima împăratului stă deci larg deschisă pentru el. Tot aşa şi pentru noi nu este nici o îndoială că Hristos a fost înălţat de Dumnezeu şi că inima lui Dumnezeu este total deschisă pentru El. De aceea noi nu ne facem nici un fel de griji cu privire la soarta rămăşiţei poporului lui Dumnezeu din timpul acesta, despre Filadelfia, şi tot aşa de puţin de soarta rămăşiţei iudaice din viitor. Într-adevăr, pentru Estera noaptea era încă întunecată, şi tot aşa rămăşiţa va trebui să treacă prin adâncimea suferinţelor. Însă una ştim: inima lui Dumnezeu S-a deschis pentru adevăratul Mardoheu, şi El I-a dat onoare! Şi de două mii de ani Dumnezeu a adus mereu pe duşmanii Săi la pocăinţă, a convertit mereu pe alţi „Haman” de pe căile lor greşite, a transformat pe duşmanii Săi cei mai mari în martori destoinici pentru Numele lui Hristos, aşa că ei au strigat pentru El în lumea aceasta: „Aşa se va face omului pe care împăratul vrea să-l cinstească!” (versetul 11).

Haman începe să cadă

   Căile lui Haman şi ale lui Mardoheu se despart acum definitiv una de alta. Căderea lui Haman este pecetluită şi el se grăbeşte întristat spre casa lui, dar Mardoheu se întoarce la poarta împăratului (versetul 12). Mardoheu nu a devenit mândru şi privirea lui nu s-a înceţoşat după marşul triumfal prin cetate. Cu toată simplitatea el îşi reia misiunea la poarta împăratului. Tot aşa vedem şi la Domnul Isus, după ce El după noaptea de pe Golgota a fost înălţat de Dumnezeu. Aceasta nu a avut loc pentru ca El să triumfe singur la dreapta lui Dumnezeu, ci pentru ca El să împlinească o slujbă. Nu este minunat să ştim că El este acolo în prezenţa lui Dumnezeu permanent activ pentru ai Săi şi intervine pentru ei? Hristos este adevăratul Mardoheu, adevăratul Rob iudeu, care din dragoste pentru stăpânul Său, pentru soţia Sa şi pentru copiii Săi S-a făcut pentru totdeauna Slujitor (compară cu Exod 21,2-6). El este adevăratul Rob, care în odaia de sus a spălat picioarele ucenicilor Săi, pentru ca ei să aibă parte cu El (Ioan 13,1-15). El Însuşi S-a sfinţit în slava cerului, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi prin Adevăr (Ioan 17.19). El este în apropierea lui Dumnezeu în favoarea alor Săi.

   Însă soarta lui Haman este pecetluită, şi el înţelege foarte bine aceasta. Pleacă întristat acasă şi povesteşte tot ce i s-a întâmplat (versetul 13). Prietenii lui sunt numiţi în acest verset „înţelepţii” lui, ei sunt însă înţelepţii lumii acesteia. Ei nu-i pot ajuta, şi de aceea pot răspunde numai: „Dacă Mardoheu, înaintea căruia ai început să cazi, este din sămânţa iudeilor, nu vei putea face nimic împotriva lui, ci vei cădea negreşit înaintea lui.” (versetul 13) De ce au spus prietenii aceasta mai demult? Atunci Haman nu ar fi întreprins nebunia să facă o spânzurătoare pentru Mardoheu. Vedem aici că înţelepciunea lumii acesteia este nimicită (compară cu 1 Corinteni 1,19.20). Tot aşa este şi cu înţelepciunea mai marelui lumii acesteia, a lui satana, care ştie foarte bine, că el este marele păgubaş, după ce Domnul Isus a înviat dintre morţi şi a fost glorificat de Dumnezeu la dreapta Sa în cer. Această înţelepciune nu duce la nimic. Satana cunoaşte Scriptura, şi el ştie, că el a pierdut. Când în curând el va fi aruncat pe pământ, el ştie de asemenea că mai are numai puţin timp (Apocalipsa 12,12). Prin cruce el a pierdut, dar el nu putea altfel în împotrivirea lui faţă de Dumnezeu. Satana nu poate altfel, decât să facă răul şi să sfătuiască la rău. El nu renunţă la aceasta, aceasta este natura lui. Dar lăuntric el pricepe foarte bine că nu va putea face nimic împotriva acestui om din poporul iudeilor, pentru care împăratul şi-a deschis inima. El merge în întâmpinarea pierzării sale, ca şi Haman aici, când acesta este dus în grabă la ospăţul pregătit de Estera (versetul 14).

Capitolul 7

Haman este demascat

   Ceasul adevărului a sosit. Rolul lui Haman s-a sfârşit şi planurile lui rele sunt anihilate. Este însă deosebit de important să vedem că acest rezultat este urmarea rugăciunilor şi implorărilor Esterei. Tot aşa este şi astăzi, şi tot aşa va fi şi în viitor cu rămăşiţa lui Israel în timpul necazului cel mare. Dumnezeu vrea cu plăcere să salveze, ca răspuns la rugăciunile poporului Său. Salvarea de sub puterea duşmanului este, ca să zicem aşa, rezultatul rugăciunilor de mijlocire care se fac pentru poporul lui Dumnezeu. Tocmai pentru acest scop a fost aşezată Estera în acest loc deosebit. Şi, eu mă tem, că noi suntem prea puţin conştienţi de ce poate da naştere rugăciunea şi în zilele noastre pentru poporul actual al lui Dumnezeu, pentru noi ca creştini din aceste ultime zile înainte de revenirea lui Hristos. Dacă fiecare credincios, care prin har se află pe temelia bisericii din Filadelfia (Apocalipsa 3,7-13), s-ar pune în joc cu adevărat pentru poporul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ar putea şi astăzi să facă minuni mari ale mântuirii pentru poporul Său (compară rugăciunea de mijlocire a lui Moise pentru popor, în afara taberei; Exod 33,7-11).

   Aceasta este lupta spirituală, pe care noi o găsim aici, lupta rugăciunii. Dumnezeu doreşte să I se facă rugăciuni. Estera nu era un bărbat, care să poată ridica sabia împotriva lui Haman. Însă ea obţine biruinţa asupra lui şi anume prin aceea că ea face cunoscut public împăratului rugăciunea ei de implorare (versetele 3 şi 4). Este remarcabil, că rugăciunea este ultima parte a armurii spirituale, care ne este descrisă în Efeseni 6,10-20. Celelalte componente ale armurii sunt prezentate acolo simbolic, dar cu rugăciunea nu este aşa. Să ne imaginăm: un soldat echipat cu toată armura îngenunche pe câmpul de luptă să se roage! Un astfel de soldat este aparent total lipsit de putere. El pare să fie o pradă uşoară pentru duşman. Dar în lupta spirituală este cu totul altfel. În lupta cu ispitele celui rău, rugăciunea este o armă importantă, pe care noi o preţuim aşa de puţin. Rugăciunea era arma pe care a folosit-o Estera, şi aceasta tocmai în prezenţa lui Haman! Aceasta are importanţă şi pentru noi: noi suntem înconjuraţi de puteri rele, care vor să producă pagubă poporului lui Dumnezeu, şi tocmai împotriva acestor puteri este necesară rugăciunea. Noi avem putere mică şi suntem total dependenţi de sursele de ajutor divine. Puterea noastră constă în rugăciune.

   Astfel, Estera imploră har pentru ea şi pentru poporul ei. Totodată ea trebuie să facă şi o mărturisire. În capitolul 2 ea a tăinuit cărei popor îi aparţine şi în ce relaţie stătea cu Mardoheu, dar aceasta se schimbă acum total (compară capitolul 2,10 cu capitolul 8,1). Aici ea vorbeşte deschis despre „poporul meu” (versetele 3 şi 4). Ea recunoaşte pentru prima dată că ea aparţine acestui popor, care potrivit poruncii împăratului trebuia să fie nimicit într-o singură zi. Ea se uneşte acum cu poporul lui Dumnezeu, cu poporul care mai înainte a fost numit „poporul lui Mardoheu” (capitolul 3,6). Ea recunoaşte sincer: poporul lui Dumnezeu, poporul lui Mesia, acesta este poporul meu. Tot aşa va fi cu fiecare credincios care în timpul actual poartă pe inimă cu adevărat pe poporul lui Dumnezeu. El se va identifica cu el şi va apare înaintea feţei lui Dumnezeu, ca să implore salvarea poporului său.

   În istorisirea, pe care noi o avem aici, lucrurile stau puţin altfel, căci împăratul întreabă uimit: „Cine este acela şi unde este acela care are de gând să facă aşa?” (versetul 5) El încă nu ştia, că Haman pusese ochii pe poporul împărătesei Estera, şi ea îl demască prin cuvintele: „Apăsătorul, duşmanul, este Haman, răul acesta!” (versetul 6). Ea îl arată pe faţă, şi eu cred, că aceasta este o lipsă la noi: noi nu ştim totdeauna să desemnăm clar duşmanul – noi numim rar numele lui satana în rugăciunile noastre – şi de aceea intervenim aşa de puţin pentru poporul lui Dumnezeu. Estera a ştiut să descrie foarte clar pe duşman şi ea l-a acuzat public. Cuvântul lui Dumnezeu ne arată caracterul împotrivitorului şi ne face atenţi cu privire la vicleniile lui. În felul acesta noi vom fi echipaţi şi putem să spunem lui Dumnezeu în rugăciune ce pericole ne ameninţă şi care este nevoia noastră. Cu capacitatea de judecată spirituală ne vom adresa lui Dumnezeu şi vom implora salvarea poporului Său.

   Tot aşa va face în curând şi rămăşiţa lui Israel. Am spus deja mai înainte, că noi putem pune această carte în legătură cu prima şi a doua carte a Psalmilor. Prima carte a Psalmilor corespunde capitolelor 1 şi 2 din cartea Estera; acolo „rămăşiţa” nu a ajuns încă în strâmtorare. În cartea a doua a Psalmilor ne aflăm profetic în timpul necazului cel mare, şi acesta corespunde împrejurărilor critice în care se află Estera, Mardoheu şi iudeii, începând cu capitolul 3. Însă atât în prima cât şi în a doua carte a Psalmilor găsim cum rămăşiţa vorbeşte lui Dumnezeu despre prigonitor, despre antihrist, şi îl acuză public – aşa cum face Estera aici! În Psalmul 10 ei îl acuză, şi tot aşa în Psalmul 52. În Psalmul 69, unde Duhul lui Hristos Se face una cu rămăşiţa, are loc acelaşi lucru. Păcătosul, omul fărădelegii, omul păcatului îi ameninţă, şi de aceea ei strigă la Dumnezeu după har şi salvare.

   Aşa acuză Estera aici pe Haman cel rău, şi după aceea se aprinde mânia împăratului. Împăratul s-a sculat cuprins de mânie (versetul 7), şi în proverbe citim: „Mânia împăratului este un vestitor al morţii” (Proverbe 16,14). Nenorocirea lui Haman este stabilită, şi moartea îl aşteaptă. Aceasta va fi curând şi soarta duşmanilor poporului lui Dumnezeu, când mânia lui Dumnezeu se va aprinde împotriva lor.

Haman este spânzurat

   După ce împăratul s-a sculat plin de mânie şi s-a dus în grădina palatului, Haman încearcă să implore pe împărăteasa Estera pentru salvarea vieţii lui. Dar era prea târziu! Haman – în timp ce implora viaţa sa – s-a aruncat chiar spre patul, pe care era Estera (versetul 8). Estera se putea acum realmente odihni (cuvântul „pat = perină” poate fi tradus şi cu „pat de odihnă”). Dar pentru Haman era prea târziu ca să mai găsească odihnă. Estera, ca să zicem aşa, din momentul în care a atins sceptrul de aur a găsit odihnă, şi această odihnă nu i-o mai putea răpi nimeni. Însă Haman căuta odihnă, dar nu o putea găsi.

   Aici doresc să mă abat scurt de la această istorisire şi s-o aplic un moment la cei necredincioşi, la aceia care sunt duşmani ai lui Dumnezeu şi prin aceasta prieteni ai lui satana. Dacă tu încă nu cunoşti pe Domnul Isus ca Mântuitor al tău, atunci şi pentru tine va veni momentul când vei dori salvare, odihnă în ziua judecăţii şi a mâniei lui Dumnezeu. Vei dori odihnă, dar vei constata că este prea târziu, că uşa harului s-a închis pentru tine. Ce descoperire îngrozitoare va fi aceasta! Să şti, un prieten al lui satana este totdeauna un duşman al lui Dumnezeu şi de aceea al poporului lui Dumnezeu. Oameni ca Haman sunt totdeauna duşmani ai credincioşilor şi nu au parte de odihna, de pacea cu Dumnezeu, pe care o savurează aceştia. Acum este încă timpul când cel mai mare duşman al lui Dumnezeu dintre oameni poate primi odihna, dar curând va fi definitiv prea târziu. Atunci tu, ca şi Haman aici, vei cădea pe pernă (patul de odihnă), dar nu vei putea găsi odihnă. De îndată ce împăratul se va întoarce din grădina palatului, el va avea numai de rostit o nouă acuzare şi atunci famenii lui vor înţelege că a sosit ultimul ceas al lui Haman. Ei acoperă faţa lui Haman, şi pentru el va fi pentru totdeauna întuneric! Niciodată el nu a mai văzut pe împărat, pe Estera, creaţia frumoasă a lui Dumnezeu! Pentru el a devenit întuneric, şi în ziua următoare a fost spânzurat.

   Acum apare cineva, care până în momentul acela a tăcut, cu toate că el dispunea de informaţiile importante. Acesta este Harbona, unul din famenii executivi (versetul 9), unul din cei şapte fameni, despre care a fost deja vorba în capitolul 1 versetul 10. El înţelege că acum a sosit momentul când trebuie să vorbească şi să spună ceva în favoarea lui Mardoheu. Până în momentul acela el nu a făcut nimic, căci nimeni nu îndrăznea să se aşeze public de partea omului care nu îşi pleca genunchii înaintea lui Haman. Chiar şi atunci când Mardoheu a fost onorat de împărat, Harbona nu a vorbit. Dar acum îşi deschide gura şi vorbeşte despre spânzurătoarea, pe care Haman a făcut-o pentru Mardoheu. Tot aşa va veni momentul în viaţa ta şi a mea, când nu vom mai putea tăcea şi vom mărturisi public despre Mântuitorul nostru şi despre crucea pe care El a atârnat cu adevărat. Tot aşa a fost şi cu Iosif din Arimateea şi cu Nicodim, care la început nu au avut curajul să se opună deţinătorului puterii, care voia să omoare pe Hristos. Şi în viaţa lor a venit momentul, când au trebuit să vorbească şi să se aşeze public de partea Domnului lor lepădat (vezi Ioan 19,38-42).

   Harbona vorbeşte, şi apoi rolurile se schimbă. Împăratul rosteşte nemijlocit sentinţa şi Haman are soarta pe care el a rezervat-o pentru Mardoheu: el este atârnat de spânzurătoarea pe care el o pregătise pentru Mardoheu. Tot aşa se petrec lucrurile şi în marea luptă dintre Hristos şi satana. Rolurile se vor inversa curând, şi atunci satana va primi judecata de care a avut parte Domnul Isus în cele trei ore îngrozitoare de întuneric: judecata părăsirii de către Dumnezeu. Spânzurătoarea era deja pregătită pentru Haman şi tot aşa focul veşnic este pregătit deja pentru diavolul şi îngerii lui (Matei 25,41). Sentinţa lui este hotărâtă, stăpânitorul lumii acesteia a fost judecat (Ioan 16,11), şi ea va fi executată, când el va fi aruncat în iazul care arde cu foc şi pucioasă (Apocalipsa 20,10).

Capitolul 8

Mardoheu ajunge la putere

   Şi din primele versete ale acestui capitol se vede clar că rolurile au fost acum inversate: Mardoheu primeşte poziţia pe care o ocupa odinioară Haman. Tot aşa puterea lui satana ca şi căpetenie a lumii acesteia va avea sfârşit, şi Hristos va domni ca adevăratul Mardoheu. Acum satana încă posedă autoritate asupra tuturor împărăţiilor pământului (Luca 4,6). Cu toate că el este un duşman înfrânt, el încă nu a fost detronat. Aceasta va avea loc când va reveni Hristos şi va lega pe satana şi îl va arunca în adânc (Apocalipsa 20,1-6). Atunci începe Împărăţia păcii şi Hristos va domni public ca Domnitor al acestei lumi. El va ajunge la putere şi toate vor fi supuse picioarelor Lui.

   Aceasta schimbă totul cu privire la poporul lui Dumnezeu. Toată situaţia se schimbă. Întrebarea principală este: Cine este la putere? Această întrebare n-au înţeles-o credincioşii din Tesalonic, căci altfel nu ar fi gândit, că Ziua Domnului ar fi fost deja venită (2 Tesaloniceni 2,2). Aceasta era imposibil, apostolul arată aceasta foarte clar. Acum este încă aşa, că asupritorilor le merge încă bine şi cei credincioşi suferă strâmtorare, dar curând se vor schimba rolurile. Atunci asupritorii vor fi asupriţi şi credincioşii vor savura odihna (2 Tesaloniceni 1,6.7). Acum este încă ziua omului, ziua în care satana este stăpânitorul lumii acesteia şi dumnezeul veacului acesta (2 Corinteni 4,4). Dar când curând va veni Ziua Domnului, atunci totul va fi altfel. Atunci El va fi la putere, şi situaţia poporului lui Dumnezeu se va schimba total. Împăratul dă inelul, pe care l-a luat de la Haman, lui Mardoheu (versetul 2). Tot aşa Dumnezeu dă puterea lui Hristos, când împotrivitorul va fi detronat. Tot aşa s-a petrecut cu Iosif, atunci când a ajuns al doilea după împărat: faraon l-a aşezat domnitor peste tot Egiptul şi a pus inelul său pe degetul lui Iosif (Geneza 41,41.42). El i-a dăruit puterea sa, favoarea sa şi încrederea sa, căci inelul este şi un semn al favorii şi al bunei plăceri (Luca 15,22).

   Dar aici în versetul 2 noi citim şi altceva şi anume, că Estera a pus pe Mardoheu peste casa lui Haman. Aceasta este foarte remarcabil: Mardoheu ajunge la putere prin intermediul Esterei! Desigur noi nu trebuie să interpretăm aceasta greşit, dar este totuşi un aspect important în această întâmplare. Hristos va fi înălţat în Împărăţia păcii, dar aceasta are loc, ca să zicem aşa, prin intermediul rămăşiţei poporului Său. Rămăşiţa va fi atunci plină de zel în ziua puterii Sale, aşa cum putem citi în Psalmul 110,3. Hristos va fi glorificat printr-un popor binevoitor: „Înainte de a-mi da seama, sufletul mi s-a oprit la carele poporului meu ales” (Cântarea Cântărilor 6,12). Acolo este un popor binevoitor, care se pune pe deplin de partea Împăratului său şi Îl aşează pe un car măreţ. Aşa doreşte El cu plăcere să aibă. Fără îndoială este adevărat, că El va fi înălţat de Dumnezeu, aşa cum şi aici în cele din urmă nu Estera, ci împăratul este cel care dă puterea în mâinile lui Mardoheu. Dar Mesia doreşte cu plăcere să fie înălţat de poporul Lui propriu (Filipeni 1,20). El doreşte de fapt ca El să primească poziţia Lui măreaţă din mâinile unui popor binevoitor, care Îl aşteaptă şi care Îi dă locul care I se cuvine (compară cu 1 Cronici 11,10). Epistola către Romani capitolul 11 ne spune, că Israel va fi mântuit. Şi de unde vine Salvatorul? Vine El din cer? Nu stă scris aşa! El vine din Sion: „Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov” (Romani 11,26). În privinţa aceasta nu avem voie să devalorizăm lucrurile. Dumnezeu ne prezintă aceasta aşa, că Salvatorul va fi înălţat în mijlocul poporului Său propriu şi de către poporul Său propriu. Aceasta a prorocit-o deja Balaam, când a vorbit despre Steaua care va răsări nu pe cer, ci din Iacov (Numeri 24,17).

   Aceasta are să ne spună şi nouă ceva. Şi acum există un popor al lui Dumnezeu pe pământ, unde Domnul Isus doreşte cu plăcere să ocupe locul întâi. Dar El nu ocupă acest loc cu forţa, ci El aşteaptă să se găsească un popor binevoitor, care să-I ofere acest loc de onoare. În istoria creştinătăţii El a permis ca oamenii să domnească în mijlocul poporului lui Dumnezeu. El a permis apariţia Izabelei (Apocalipsa 2,20), El a îngăduit ca rânduieli ale oamenilor să ia locul care se cuvine numai Lui şi acţiunii libere a Duhului Său. Şi El încă mai aşteaptă, să vadă dacă se găseşte o rămăşiţă care să-I ofere acest loc de onoare în mijlocul alor Săi, un popor binevoitor, care să-L aşeze „pe un scaun de slavă”. Prin aceasta este şi pentru noi de cea mai mare importanţă, să punem la inimă învăţătura din aceste versete. Prin rugăciune putem interveni pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu. Noi putem veni cu rugăciunile noastre de implorare la Împărat. Însă în acelaşi timp Duhul Sfânt ne oferă ocazia, să onorăm pe adevăratul Mardoheu în mijlocul nostru şi să punem autoritatea în mâinile Lui.

Prin luptă la biruinţă

    Începând cu versetul 3 vedem apoi cum Estera şi Mardoheu intervin împreună pentru poporul lor şi cum împiedică nenorocirea care ameninţa. Trebuie luptat, ca să birui pe duşmani, şi tot aşa va fi şi la începutul Împărăţiei de o mie de ani. Ea nu este numai o împărăţie a păcii, ea arată atât caracterul domniei lui David cât şi al celei a lui Solomon. David a trebuit să biruie odată pentru totdeauna pe vrăjmaşii lui, şi abia după aceea a început un timp de pace şi de linişte, în care Solomon, ca prinţ al păcii s-a urcat pe scaunul de domnie. Aşa vedem pe Mardoheu abia în capitolul 10 al acestei cărţi ca „prinţ al păcii”, în timp ce aici el are încă de luptat. Când Domnul Isus Îşi va consolida domnia pe pământ, nu toţi duşmanii vor fi nimiciţi direct de El. Aceasta este valabil desigur şi pentru fiară şi prorocul mincinos şi aliaţii lor, care vor fi bătuţi în Armaghedon, când Domnul Isus va coborî din cer (Apocalipsa 16,13-16; 19,11-21). Ei sunt prezentaţi în cartea Estera prin Haman, care aici este deja omorât. Prin aceasta însă nu toţi duşmanii sunt înfrânţi, căci naţiunile din jur există încă, şi ele sunt foarte duşmănoase faţă de Israel. Deci pentru înfrângerea popoarelor vecine, Mesia foloseşte poporul Său (vezi de exemplu Isaia 11,14). Va trebui luptat, ca să triumfi asupra duşmanilor – vedem aceasta profetic în acest capitol. Domnul îi face capabili să învingă pe duşmanii lor; El oferă ocazie poporului Său pentru aceasta.

   Estera vorbeşte din nou împăratului şi îl roagă să anihileze planul rău al lui Haman, şi Ahaşveroş îi arată din nou favoarea sa şi buna lui plăcere, prin aceea că el îi întinde sceptrul de aur (versetul 4). Pentru înfrângerea definitivă a duşmanului ea are nevoie mai mult decât oricând de har! Ea se exprimă foarte smerit: „Dacă împăratul găseşte cu cale şi dacă am căpătat trecere înaintea lui, dacă lucrul pare potrivit împăratului şi dacă eu sunt plăcută înaintea lui …” (versetul 5). Da, cum poate fi aceasta numită altfel, decât numai har pur! De acest har avem noi nevoie, ca să fim salvaţi de duşmanii noştri, şi de acest har are rămăşiţa tot aşa de mult nevoie în viitor. Estera învaţă aici în şcoala lui Dumnezeu lecţii tot mai importante. Ea încă nu a înţeles pe deplin în ce fel împăratul va înlătura nenorocirea ameninţătoare. Ea spera că planul de nimicire va putea fi anulat, dar aceasta era imposibil. Era o lege a mezilor şi perşilor, şi aceasta nu putea fi anulată. Aceasta este valabil atât pentru noi cât şi pentru rămăşiţă. Puterea duşmanului rămâne să existe şi este îndreptată împotriva poporului lui Dumnezeu. În privinţa aceasta nu se poate schimba nimic. Tot aşa şi timpul necazului cel mare este bine stabilit. Nici cea mai mare credinţă nu va putea împiedica acest necaz. Însă şi salvarea este la fel de hotărâtă.

   Salvarea nu constă în aceea, că Dumnezeu înlătură necazul, ci că El dă putere poporului Său să lupte împotriva duşmanilor şi să-i învingă. Acest principiu poate fi aplicat şi la noi, căci Dumnezeu nu a îndepărtat încă de la noi pe satana şi uneltele lui. Satana este într-adevăr condamnat – am văzut aceasta simbolic, când a fost spânzurat Haman -, dar lui încă nu i s-a luat puterea. Mulţii lui copii există încă, „fiii lui Haman” nu au fost încă omorâţi; aceasta are loc abia în capitolul 9. Însă Dumnezeu vrea să ne dea putere, ca noi „să ne adunăm”, aşa cum se exprimă în versetul 11, şi să ne strângem puterea împotriva puterii duşmanului. Dacă noi, pe de o parte, ne desprindem de sistemul omenesc din creştinătate, ca să putem fi vase spre cinste, pe de altă parte este aşa că noi împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată, urmărim dreptatea, credinţa, dragostea şi pacea (2 Timotei 2,19-22). Noi trebuie să constituim front comun, ca să putem avea biruinţa asupra vrăjmaşului. Credincioşii, care se strâng, pot potrivit gândurilor lui Dumnezeu totdeauna să dezvolte putere spirituală deosebită în lupta cu puterile răului.

   Aşa vedem aici, că împăratul îi arată clar Esterei, că porunca de odinioară nu poate fi anulată, însă există acea posibilitate să se dea o poruncă contrară. Şi Mardoheu este acela care execută planul împăratului. El primeşte mână liberă să facă tot ce este necesar (versetul 9). Aşa va călăuzi în curând Domnul Isus pe poporul Său pe acest drum al luptei spre victorie. El va folosi pe slujitorii Lui, pe îngerii Lui, ca să adune pe cei aleşi ai Lui (Matei 24,31), aşa cum aici cărturarii împăratului au fost chemaţi ca să strângă pe toţi iudeii. Mardoheu trimite poporului lui o poruncă contrară, aşa că poporul primeşte ocazia să se apere singur în ziua a treisprezecea a luni a douăsprezecea. Această poruncă este valabilă şi pentru noi, chiar dacă noi avem o putere mică şi sunt mulţi împotrivitori, mărturisitori cu buzele, care aparţin sinagogii lui satana (Apocalipsa 3,8.9). Adevăratul Mardoheu ne-a dat şi nouă o poruncă, şi să ne temem noi, în timp ce El este cu noi şi este de partea noastră? Nu este El Acela care a primit toată puterea de la Dumnezeu, care are cheia lui David, şi poate deschide pentru noi căi şi posibilităţi, pe care nimeni nu le poate închide? Realmente noi posedăm o putere mică, dar cu El de partea noastră suntem capabili să obţinem biruinţa asupra vrăjmaşilor noştri. De aceea şi nouă ni se adresează permanent apelul, să biruim, chiar dacă trăim într-un timp, care nu mai este caracterizat prin Filadelfia, ci prin Laodiceea. În final vor fi învingători, care prezintă caracterul Filadelfiei. Până la venirea Domnului vor fi din aceia care ţin cu tărie ceea ce au primit: „Eu vin curând. Păstrează (sau: ţine cu tărie) ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.” (Apocalipsa 3,11) Ei ţin cu tărie ce a fost dat Filadelfiei, şi ei biruie, deoarece Domnul este cu ei. Până la sfârşit El nu va îndepărta duşmanii noştri, dar El ne dă putere, ca să rezistăm înaintea lor.

Arătarea lui Mardoheu aduce bucurie şi lumină

   Pentru rămăşiţa iudaică din viitor această luptă va începe cu adevărat abia atunci când Domnul Isus revine, căci acesta este momentul mare din versetele 15 şi 16: „Şi Mardoheu a ieşit dinaintea împăratului, cu o haină împărătească albastră şi albă, cu o mare coroană de aur şi cu o mantie de in subţire şi de purpură. Cetatea Suza striga şi se bucura. Pentru iudei era lumină şi bucurie, şi mare fericire.”  Mardoheu iese aici din prezenţa împăratului, şi aşa va apărea Hristos în curând dinaintea lui Dumnezeu, ca să salveze poporul Său. Însă prin credinţă noi Îl putem vedea deja acum cum stă înaintea feţei lui Dumnezeu încununat cu slavă şi cu cinste (Evrei 2,9). Şi noi ştim cum El intervine acolo pentru noi. Însă curând va veni clipa, când El va veni cu norii şi orice ochi Îl va vedea (Apocalipsa 1,7) cum iese din prezenţa Împăratului. Ce va fi aceasta pentru poporul Lui! Cât de uimit va fi el de slava Lui, aşa cum iudeii aici s-au uimit de măreţia lui Mardoheu! El apare în demnitatea împărătească, El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Apocalipsa 19,11-16). Haina de purpură albastră este o amintire directă de slava cerului, din care coboară Domnul Isus. Inul subţire vorbeşte despre curăţia şi dreptatea Lui fără pată; El este Omul din cer, Cel drept, Cel care Însuşi intervine pentru poporul Său – un popor de oameni drepţi (Isaia 60,21). Acestei îmbrăcăminte împărăteşti îi aparţine şi coroana împărătească: Mardoheu poartă o coroană mare de aur, ca semn al autorităţii care i-a fost dată.

   Aşa va vedea în curând rămăşiţa pe Mesia al ei şi Îl va saluta. Ea va fi martoră a slavei Sale împărăteşti, aşa cum noi găsim aceasta prezentat deja profetic în Psalmul 21,2-8. Rămăşiţa vorbeşte acolo lui Dumnezeu despre Mesia, care a fost eliberat din suferinţele Sale (aşa cum ele sunt descrise în Psalmul 22) şi de aceea se poate bucura cu bucurie mare de mântuirea lui Dumnezeu. Şi ea vede că Dumnezeu Îl întâmpină cu binecuvântări mari şi Îi pune pe cap o coroană de aur curat. Măreţie şi strălucire este partea Lui, aşa cum este cazul şi cu Mardoheu în cartea Estera. Începând cu versetul 8 acest Psalm laudă victoria pe care o are Mesia asupra vrăjmaşilor Lui, atunci când El va apărea în slavă: „Mâna Ta va ajunge pe toţi vrăjmaşii Tăi … îi vei face ca un cuptor aprins în ziua când Te vei arăta.” Această parte din Psalm merge paralel cu capitolul 9 din cartea Estera. „Le vei şterge rodul de pe pământ”, şi tot aşa sunt omorâţi şi urmaşii lui Haman în capitolul care urmează. „Ei au urzit rele împotriva Ta, au născocit un plan rău, dar nu îl vor putea împlini”. Într-adevăr, planurile rele ale lui Haman au fost anihilate şi vrăjmaşii par să fie total lipsiţi de putere. Rămăşiţa va chiui de bucurie.

   Această bucurie o găsim şi în versetele de încheiere ale capitolului nostru: „Pentru iudei era lumină şi bucurie, mare fericire şi cinste. În fiecare ţinut şi în fiecare cetate, pretutindeni unde ajungea cuvântul împăratului şi hotărârea lui, a fost între iudei bucurie şi mare fericire, ospeţe şi zile de sărbătoare.” (versetele 16,17) Arătarea lui Mardoheu a schimbat totul în bine, şi acum iudeii au parte de lumină şi bucurie. Observă înainte de toate primul cuvânt din versetul 16: „… lumină şi bucurie”. Întunericul va fi alungat de îndată ce Mardoheu se arată! Simbolic vedem aici, cum răsare Soarele dreptăţii peste popor (Maleahi 4,1.2). În timpul serii va fi lumină pentru Ierusalim (Zaharia 14,7). Da, va fi lumină şi noaptea de necaz va trece pentru totdeauna. Totodată va fi bucurie, deoarece salvarea este sigură. Nu este aceasta minunat? Poporul se bucură aici, cu toate că salvarea încă nu a avut loc realmente şi vrăjmaşul încă nu este bătut. Aceasta este puterea credinţei, care dă naştere la aceste lucruri. Şi acest principiu este valabil şi pentru noi: când inima noastră se bucură cu adevărat în Domnul, prin aceea că prin credinţă noi privim slava Sa, atunci nu mai este nici o îndoială cu privire la finalul luptei. Mântuirea este sigură şi stă tare pentru fiecare care a văzut ceva din slava adevăratului Mardoheu. Este lumină şi bucurie în inimile noastre şi noi ştim că salvarea este absolut sigură. Da, mulţi alţii vor primi atunci aceeaşi mântuire şi se vor alipi de poporul lui Dumnezeu. „Şi mulţi dintre popoarele ţării s-au făcut iudei, căci frica de iudei căzuse peste ei” (versetul 17b).

Capitolul 9

Iudeii triumfă asupra tuturor duşmanilor lor

   Ziua decisivă a început – ziua a treisprezecea din luna a douăsprezecea – şi atacurile duşmanilor lui Iuda se îndreaptă asupra lor înşişi. Ei au sperat ca în această zi să biruie pe iudei, dar dimpotrivă a devenit o zi în care iudeii au putut să biruie pe cei care îi urau (versetul 1). Iudeii se adună şi nimeni nu poate rezista înaintea lor, „căci frica de ei căzuse peste toate popoarele” (versetul 2; compară şi capitolul 8 versetul 17). Cum este posibil aceasta? Cum puteau toate popoarele să aibă frică de acest popor mic? Versetul următor dă răspunsul. Motivul este, „căci frica de Mardoheu căzuse peste ei” (versetul 3). La iudeii înşişi nu venise nici o putere suplimentară, ei nu erau mai tari ca înainte. Însă frica de iudei a căzut pe toate popoarele, căci ele au văzut, că împăratul şi Mardoheu erau de partea lor. Frica de Mardoheu a căzut peste ei şi tot aşa frica de Domnul va cădea în curând peste toţi oamenii (2 Corinteni 5,11). Dar şi acum este adevărat, că noi vom avea supremaţia asupra duşmanilor noştri numai dacă adevăratul Mardoheu este de partea noastră şi ei se vor teme de El. De aceea noi avem deja acum făgăduinţa că duşmanii noştri se vor pleca înaintea noastră, când ei vor ajunge la cunoaşterea că Domnul este cu noi şi că El ne iubeşte (Apocalipsa 3,9).

   Astfel Mardoheu este înălţat, aşa cum citim aici: „Căci Mardoheu era puternic în casa împăratului şi faima lui se răspândea în toate ţinuturile, pentru că ajungea din ce în ce mai puternic.” (versetul 4). La începutul Împărăţiei păcii Mesia va fi înălţat de Dumnezeu: „… căci El va fi preamărit până la marginile pământului” (Mica 5, 4). Şi mărimea Lui va acţiona asupra poporului Său, aşa că el va fi tare şi prin puterea Lui va face fapte mari. Nici un duşman nu va putea rezista înaintea lor. Vedem aceasta aici în Estera 9, şi tot aşa stă şi în Mica 5: „Rămăşiţa lui Iacov va fi între neamuri, în mijlocul multor popoare, ca un leu între fiarele pădurii, ca un pui de leu între turmele de oi: care, când trece, calcă în picioare şi sfâşie şi nimeni nu poate scăpa pe altul. Ţi se va ridica mâna peste potrivnicii tăi şi toţi vrăjmaşii tăi vor fi nimiciţi.” (Mica 5, 8.9) Prin favoarea împăratului iudeii obţin o biruinţă deplină, căci Estera obţine prin rugămintea ei încă o zi, în care iudeii ucid încă trei sute de duşmani şi totodată cei zece fii ai lui Haman sunt spânzuraţi public (Estera 9, 5-15). Fiii lui Haman au aceiaşi soartă ca tatăl lor! Ce atenţionare serioasă este aceasta pentru aceia care aparţin încă acelora care au ca tată pe diavolul (Ioan 8, 44). Să nu gândeşti că tu vei scăpa de judecata de care va avea parte satana, focul veşnic, care a fost pregătit pentru diavolul şi îngerii lui (Matei 25,41). Cât de îngrozitor va fi, să trebuiască să auzi din gura Domnului Isus cuvintele: „Plecaţi de la Mine, blestemaţilor!” Iniţial iazul de foc nu a fost pregătit pentru om, ci pentru diavolul şi îngerii lui. Însă vor fi oameni care vor rămâne veşnic acolo, dacă ei nu se nasc din nou şi nu devin copii ai lui Dumnezeu. Fiii lui Haman au parte de soarta tatălui lor şi aceasta are loc aici ca o mărturie publică despre mărimea lui Mardoheu şi a poporului său. După aceea urmează odihna Împărăţiei păcii: „iudeii … s-au odihnit de vrăjmaşii lor” (versetul 16). Adevăratul Mardoheu va domni ca Prinţ al păcii şi slava Lui se va întinde până la marginile pământului.

Instaurarea sărbătorii Purim

   Amintirea de această biruinţă istorică trebuie desigur păstrată urmaşilor, şi de aceea urmează instaurarea a două zile de sărbătoare şi de aducere aminte, care, din pricina cuvântului pur (versetul 26), au fost numite sărbătoarea purim. Pur – aceasta înseamnă „soartă” – a fost aruncat, ca să se stabilească ziua în care iudeii trebuiau stârpiţi (Estera 3,7), dar această zi a devenit ziua eliberării lor. Această sărbătoare de amintire a fost pe de o parte sărbătorită spontan de popor (versetele 17, 18, 23a), dar pe de altă parte este o instaurare, care a fost ţinută conform rânduielii stabilite de Mardoheu (versetele 20, 21, 23b). În capitolul anterior el a dat porunca să întărească lupta împotriva duşmanilor, aici el dă comanda, să se amintească în fiecare an de biruinţa obţinută. Această poruncă nu era o obligaţie neplăcută pentru iudei, era în totală concordanţă cu dorinţa poporului însuşi. Ei au început de la ei înşişi să sărbătorească, şi acum ei o acceptă ca pe o obligaţie oficială. Aceasta este adevărata libertate, şi tot aşa este şi cu sărbătoarea pe care noi ca creştini avem dreptul s-o ţinem spre amintirea salvării noastre de sub puterea duşmanului. Este dorinţa inimilor noastre proprii să serbăm Masa Domnului, dar noi facem aceasta şi în concordanţă cu porunca Domnului nostru. Mardoheu a scris scrisori cu privire la această sărbătoare, şi tot aşa Hristos ne-a lăsat în Noul Testament o poruncă referitoare la Masa Domnului. Vedem aici pe Mardoheu în mijlocul unui popor bucuros şi salvat. Aceasta este o temă minunată, când o aplicăm la Hristos în mijlocul alor Săi. Psalmii sunt plini de aceasta. Studiază Psalmul 22, unde noi găsim nu numai suferinţele lui Hristos, ci şi răspunsul primit în moarte: „Mi-ai răspuns!” Imediat după aceea El înalţă cântarea de laudă în mijlocul adunării celor răscumpăraţi: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării” (versetul 22). În Psalmul 111 El laudă pe Iehova din toată inima, „în tovărăşia oamenilor drepţi şi în adunare” (versetul 1). În Psalmul 116 Îl vedem mai întâi în suferinţe Lui adânci (compară cu Estera 4,1), prins în legăturile morţii. Dar după aceea vine momentul când El ia paharul izbăvirilor şi cheamă Numele Domnului „în faţa întregului Său popor, în curţile casei Domnului” (versetele 13-19). Aceasta va avea loc la începutul Împărăţiei păcii şi pentru Israel va fi un timp minunat. Cântarea salvării răsună deja, de când Hristos a înviat dintre morţi. În Evrei 2,12 se aplică la noi locul citat din Psalmul 22. Hristos ne numeşte fraţii Lui, şi El ne-a făcut cunoscut Numele Tatălui, aşa că şi noi cântăm împreună în cântarea Lui de laudă şi putem să adorăm pe Tatăl în Duh şi adevăr.

   Aşa este Hristos deja acum punctul central al răscumpăraţilor Lui. Nu este foarte frumos, că despre Adunarea din Filadelfia se spune, că ea a păzit cuvântul Domnului şi nu a tăgăduit Numele Lui? (Apocalipsa 3,8). Numele Lui ca centrul adevărat al credincioşilor, spre care ei sunt adunaţi? (Matei 18,20). Dacă noi practicăm aceasta, atunci nu ne vor preocupa lucrurile exterioare, lucrurile care sunt atrăgătoare pentru ochiul omenesc. Atunci are importanţă numai întrebarea, dacă Domnul este în mijlocul nostru şi dacă El ocupă acolo locul dintâi. Dacă El ca adevăratul Mardoheu ocupă locul care I se cuvine în mijlocul unui popor binevoitor, care se bucură şi sărbătoreşte cu El, în concordanţă cu porunca Sa: „Faceţi aceasta spre amintirea Mea” (1 Corinteni 5,8; 11,23-26). Atâta timp cât este aşa, va merge bine. Dar dacă Lui I se jefuieşte acest loc, atunci această sărbătoare va degenera, aşa cum s-a întâmplat la iudei cu sărbătoarea Purim. Da, noi oamenii suntem capabili să facem din sărbătorile Domnului un carnaval! Aşa s-a petrecut cu sărbătoarea Purim, căci noi citim în Talmud, că la această sărbătoare iudeii trebuiau să bea atât de mult, că ei nu mai puteau să diferenţieze între cuvintele: binecuvântat să fie Mardoheu! şi: blestemat să fie Haman! Nu este aceasta îngrozitor, să te îmbeţi în felul acesta, că nu mai poţi deosebi între Mardoheu şi Haman? În istoria creştinismului vedem încă o evoluţie asemănătoare, căci din Masa Domnului s-a ajuns la o masă de jertfe cu caracter rău şi idolatru (compară cu Apocalipsa 2,20). Aceasta are loc când Hristos pierde locul care I se cuvine, când adevăratul Mardoheu este uitat. Vreau să amintesc în treacăt, că în Împărăţia de o mie de ani va avea loc un regres în adevărata bucurie a sărbătorii, nu direct între iudeii înşişi, ci în general între popoare. Toate popoarele se vor sui în fiecare an la Ierusalim, ca să serbeze sărbătoarea corturilor, dar se pare că este nevoie de pedepse şi plăgi, căci ei nu vor să asculte de această prescriere (Zaharia 14,16-19). Şi la sfârşitul Împărăţiei păcii găsim popoarele mult îndepărtate de prezenţa Domnului în cele patru colţuri ale pământului, aşa că diavolul va fi iarăşi în stare să-i înşele (Apocalipsa 20,8).

   De aceea totdeauna trebuie să ne gândim că o sărbătoare fără adevăratul Mardoheu se dezvoltă totdeauna spre ceva îngrozitor, care este în armonie cu răutatea inimii omeneşti. Aici în Estera 9 este încă bucuria veritabilă, adevărată, a poporului salvat. Mardoheu este onorat; şi împărăteasa Estera este legată cu instaurarea acestei sărbători (versetele 29-32). Atâta timp cât sărbătoarea este încă punctul central al poporului, totul merge bine şi poporul cunoaşte „cuvinte de pace şi de adevăr” (versetul 30). Dar dacă ele sunt uitate, cuvintele minciunii iau locul acestor cuvinte de binecuvântare. Facă Dumnezeu, ca noi să rămânem păziţi de acest pericol, prin aceea că totdeauna acordăm lui Hristos locul dintâi – un loc care corespunde mărimii Persoanei Sale, aşa cum aceasta este descris simbolic în capitolul de încheiere al acestei cărţi.

Capitolul 10

Mărimea lui Mardoheu

   Acest ultim capitol din numai trei versete, este, cu toată scurtimea lui, poate cel mai frumos din toată cartea, deoarece el ne oferă impresia despre „mărimea lui Mardoheu, la care l-a ridicat împăratul” (versetul 2). În primul verset se aminteşte că împăratul Ahaşveroş a pus un bir asupra ţării şi asupra insulelor mării, probabil din cauza pierderilor mari pe care el le-a suferit în campania lui împotriva Greciei. Dar aceasta nu este deloc amintită aici. Această informare are numai scopul să ne arate mărimea împăratului, în timp ce în continuare în versetul 2 găsim mărimea lui Mardoheu. Profetic vedem aici un tablou al domniei minunate a Dumnezeului nostru şi a Hristosului Său în Împărăţia păcii, care începe după revenirea Fiului Omului, ca să salveze pe poporul Său şi să nimicească pe duşmanii poporului (vezi remarca la capitolele 8 şi 9). Domnia lui Hristos nu se limitează la Israel, ci se întinde până la marginile pământului, până la cele mai îndepărtate „insule ale mării” (versetul 1). Aşa citim la începutul Psalmului 97; „Domnul împărăţeşte! Să se înveselească pământul şi să se bucure insulele cele multe!” Dumnezeu va fi atunci cunoscut şi onorat ca Cel Preaînalt, care posedă cerul şi pământul. Este foarte ciudat, că aici în cartea Estera avem numai câteva versete care vorbesc despre mărimea Împărăţiei păcii, în timp ce pe de altă parte se acordă mai multă atenţie drumului lung, care trebuie parcurs, până să se ajungă la Împărăţie, şi suferinţelor lui Mardodeu şi ale Esterei, precum şi ale poporului lor. În prorociile Vechiului Testament şi în Psalmi este însă aşa, că este scris mai mult despre timpul necazului cel mare, care are loc înainte de Împărăţia de o mie de ani, decât despre slava Împărăţiei însăşi. Iehova va fi măreţ şi El va da domnia în mâinile Hristosului Său, aşa cum aici noi în versetul 2 citim despre puterea împăratului şi despre mărimea pe care el a dat-o lui Mardoheu.

   În versetul 3 sunt enumerate cinci însuşiri ale mărimii lui Mardoheu, în care noi putem iarăşi vedea un tablou potrivit despre slava Persoanei Domnului Isus – atât acum, cât şi în Împărăţia păcii. Mardoheu era primul după împăratul Ahaşveroş: Iehova va domni prin intermediul Unsului Său, care ca Fiu al Omului va primi Împărăţia din mâinile Celui Bătrân de zile (Daniel 7,13.14). Realmente atunci toate lucrurile vor fi supuse picioarelor Lui, dar în final El va da iarăşi Împărăţia înapoi lui Dumnezeu, Tatăl (1 Corinteni 15,24-28). Hristos va domni, dar El face aceasta în Numele lui Dumnezeu, Tatăl. Vezi în acest context şi locuri din Scriptură cum ar fi epistola către Efeseni 5,5 („Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu”) şi Apocalipsa 11,15 („Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său”); şi multele locuri din evanghelia după Matei 13 unde este vorba de Împărăţie, şi unde numai o singură dată este denumită Împărăţia Fiului Omului (versetul 14). Acelaşi lucru găsim şi în viaţa lui Iosif: după suferinţele sale el a fost înălţat şi a ocupat poziţia cea mai înaltă între suveranii lui faraon. Însă noi ne-am amintit deja mai înainte, că Hristos doreşte să ocupe deja acum prin Duhul Său locul de onoare în mijlocul alor Săi, „pentru ca El să aibă întâietatea în toate” (Coloseni 1,18).

   A doua caracteristică, pe care noi o găsim cu privire la mărimea lui Mardoheu, este, că „el era mare între iudei”. Aceasta era de fapt de la sine înţeles. Când iudeii se gândeau la el, la salvatorul lor, atunci inimile lor erau pline de mulţumire şi veneraţie pentru el. Tot aşa Domnul Isus doreşte să fie mare printre copiii lui Dumnezeu şi astăzi, pentru ca El să fie Întâiul între mulţi fraţi (compară cu Romani 8,29). Aceasta este taina bisericii din Filadelfia, că adevăratul Mardoheu este mare printre credincioşi. Cineva a descris în felul următor diferenţa dintre biserica din Filadelfia şi biserica din Laodiceea: Filadelfia nu posedă nimic, ci numai pe Hristos; Laodiceea posedă totul, dar nu pe Hristos. Este vorba de El, şi nu de o anumită poziţie exterioară, prin care noi ne-am închipui a fi ceva. Tot aşa va fi în curând şi în Împărăţie: Hristos va fi mare în poporul care odinioară L-a lepădat.

   În afară de aceasta – şi aceasta este a treia caracteristică – el era „iubit de mulţimea fraţilor săi”. Mardoheu era nu numai mare, ci el a fost şi iubit. Aşa a fost şi David ca împărat iubit de poporul său, care se considera „os din oasele sale şi carne din carnea sa” (2 Samuel 5,1). Şi la începutul Împărăţiei păcii marele Fiu al lui David va judeca popoarele după cum ele au tratat pe „fraţii” Lui (Matei 25,31-46). Mardoheu era iubit de fraţii lui, aşa cum citim în binecuvântările lui Moise despre Aşer: „Binecuvântat să fie Aşer cu fiii săi; Plăcut să fie fraţilor lui” (Deuteronom 33,24). Domul să ne dăruiască şi nouă ceva din această binecuvântare, ca astfel noi să ne iubim şi să ne preţuim unii pe alţii având felul de gândire al lui Hristos.

   A patra caracteristică, pe care o găsim: „el căuta binele poporului său”. Aşa are Hristos în vedere totdeauna binele nostru. Este dorinţa Lui să ne binecuvânteze şi să ne facă bine. El se gândeşte permanent la aceia cu care El este aşa de strâns legat şi pe care El i-a răscumpărat ca popor proprietate a Sa. Oricare ar fi împrejurările, El ştie ce este bine pentru noi, şi El este puternic, ca să împlinească acest bine faţă de noi. Dar El doreşte să lucreze în noi şi acelaşi fel de gândire, aşa ca noi să nu căutăm avantajele proprii, ci ale poporului lui Dumnezeu (compară cu Filipeni 2,20.21).

   Ultima caracteristică a mărimii lui Mardoheu este, că el „vorbea de pace întregii lui seminţii”. Înţelegem noi că Domnul Isus de aproape două mii de ani a vorbit de mântuirea alor Săi? El a murit şi a înviat şi de atunci mijloceşte pentru noi (Romani 8,34; Evrei 7,25). Numai o singură dată în istoria lui Israel a trebuit să fie lovită Stânca, ca să curgă binecuvântarea, şi după aceea ar fi fost pe deplin suficientă vorbirea către Stâncă (Exod 17,6; Numeri 20,7.8). Lucrarea de răscumpărare s-a făcut o singură dată pentru totdeauna şi ea a deschis pentru noi un izvor de nesecat. Hristos este glorificat, şi El vorbeşte înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu spre mântuirea alor Săi, şi de asemenea şi noi trebuie numai să chemăm Numele Lui, ca să aibă loc salvarea poporului lui Dumnezeu. Faptul că noi în aceste ultime zile ale Adunării pe pământ mai avem parte de mântuire, se datorează mijlocirii Marelui nostru Preot credincios. El a făcut aceasta de aproape două mii de ani în cer, şi curând o va mai face încă o dată o mie de ani pentru poporul Său de pe pământ. Ce mare este El! Ce mare ar trebui să fie El şi în inimile noastre, pentru ca noi ca un popor binevoitor să glorificăm Numele Său!