Studiu: Epistola către Galateni  -  Rudolf Brockhaus

Introducere

  Epistola către Galateni nu este o epistolă adresată unei adunări (Biserici) locale, ci tuturor credincioşilor care locuiau împrăştiaţi în ţinuturile Galatiei (compară cu Faptele Apostolilor 16,6; 18,23). Rămâne totuşi întrebarea, dacă la numele Galatia trebuie să ne gândim la ţinutul propriu-zis situat în centrul Asiei Mici sau la marea provincie romană „Galatia“. Dacă ultima variantă este cea reală atunci în aceasta se cuprind şi adunările din Iconium, Listra şi Derbe.

   Cu privire la data editării epistolei, dintotdeauna părerile au fost diferite. Cel mai frecvent se presupune că ea a fost scrisă în jurul anului 56 sau 57 după Hristos, deci cu aproximativ doi ani înainte de epistola către Romani. Aceasta are importanţă în măsura în care se are simţământul că epistola către Galateni s-ar plasa în timp după epistola către Romani.

   Epistola în sine nu tratează un adevăr deosebit, aşa cum de exemplu fac epistola către Romani, epistola către Efeseni, epistola către Coloseni, ci mai de grabă poartă caracterul unei scrieri de apărare. În ceea ce priveşte conţinutul ei, ea se aseamănă mai mult cu epistola către Romani. Însă în timp ce aceasta învaţă Evanghelia preţioasă a lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său, dreptatea lui Dumnezeu revelată în aceasta, precum şi justificarea păcătosului prin credinţă fără faptele Legii, deci pune bazele credinţei creştine, epistola către Galateni este împotriva învăţătorilor şi împotriva învăţăturilor care căutau să lege creştinismul cu iudaismul, prin aceea că puneau pe credincioşii dintre păgâni sub rânduielile iudaice. Într-adevăr, nu se respingea credinţa în Hristos şi jertfa Sa, dar prin faptul că acesteia i se adăuga ca fiind necesară împlinirea prescripţiilor Legii, în mod deosebit circumcizia, se falsifica învăţătura sănătoasă, se părăsea fundamentul harului şi credincioşii erau despărţiţi de Hristos.

   Cu falsificarea adevărului de către învăţătorii cu concepţii iudaice se legau atacurile geloase ale acestora asupra persoanei şi funcţiei apostolului. Un bărbat, care fără nici o contribuţie omenească, pus în slujbă exclusiv de Domnul glorificat, a cărui funcţie de apostol se întemeia exclusiv pe autoritatea lui Hristos şi pe puterea Duhului Sfânt, a provocat neplăcerea şi vrăjmăşia acestor oameni, care iubeau o religie al cărei punct central este omul, sau cel puţin ea oferă loc părerii şi acţiunii omului. Adunările din Galatia au dat ascultare acestor ademenitori. În felul acesta duşmanului nu numai i-a reuşit să influenţeze în mod nefast poziţia lor faţă de apostol, ci cel mai grav era, că ei, fără să bănuiască, au pierdut complet terenul de sub picioarele lor, »au căzut din har«.

   Prin faptul că apostolul a intervenit împotriva eforturilor duşmanului, el trebuia în mod necesar să pună în lumină primele principii ale adevărului creştinismului, justificarea prin credinţă. Astfel el este călăuzit în această scrisoare să prezinte, spre folosul credincioşilor din toate timpurile, Evanghelia în elementele ei cele mai simple şi harul în forma lui cea mai simplă. În această prezentare nu putea altfel decât să evidenţieze în modul cel mai sever diferenţa de netrecut dintre Lege şi har, diferenţa de neînvins între iudaism şi creştinism, între religia cărnii şi a Duhului, ca să nu mai vorbim că apostolul accentuează aici mult mai mult ca altundeva originea în afara omului a apostoliei şi chemării sale. Aşa cum Evanghelia, vestea bună despre Isus Hristos, a venit nemijlocit de la Dumnezeu, tot aşa şi purtătorul ei, apostolul naţiunilor, a fost chemat direct de Dumnezeu în lucrarea sa. Vai de aceia, care puneau la îndoială această chemare, care „instigau“ pe credincioşii din Galatia, să-i ducă în rătăcire şi gândeau »să răstoarne Evanghelia lui Hristos«! Ei vor recolta ce au semănat.

   Cuvintele introductive ale epistolei poartă o amprentă foarte deosebită. În timp ce în aproape toate celelalte epistole apostolul exprimă în cuvinte calde sentimentele lui de dragoste faţă de destinatari, aici găsim o reţinere sobră. Putem înţelege aceasta. Inima slujitorului credincios era zdrobită, plină de griji. Vorbirea lui este cumpătată, sobră, şi rămâne sobră în toată scrisoarea. Nici un cuvânt de salut nu se găseşte la încheierea ei. Zadarnic căutăm şi după o recunoaştere au vreunei părţi bune în mijlocul credincioşilor din Galatia. Apostolul începe imediat să vorbească despre ceea ce îi împovăra inima: ei au trecut la o altă evanghelie!

   Ştim cum în alte epistole dragostea apostolului se face cunoscut prin aceea, că mai întâi el recunoaşte binele lucrat prin har. Corecturile sau mustrările necesare stau pe locul al doilea sau al treilea. Chiar şi în scrisoarea către Corinteni tonul este mult mai cald decât aici; şi totuşi în Corint erau unele lucruri care meritau mustrarea. Corintenii erau mândrii cu darurile lor spirituale bogate şi le foloseau în sens carnal spre propria lor glorificare. În mijlocul lor erau sciziuni şi partide, gelozie şi ceartă, da, se judecau unii pe alţii, şi aceasta chiar înaintea celor necredincioşi! Răul moral de cea mai cruntă formă era în mijlocul lor, şi lor nu le-a părut rău. Chiar şi cu privire la sărbătorirea Mesei Domnului a trebuit să le facă cele mai mari reproşuri. Într-adevăr, situaţia era de aşa natură, că se putea pune întrebarea: Erau toţi aceşti oameni cu adevărat întorşi la Dumnezeu? Apostolul însuşi pare să se fi îndoit de aceasta (compară cu 1 Corinteni 10,1-12).

   Cu toate acestea apostolul îi numeşte »Adunarea lui Dumnezeu care este în Corint, cei care au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi« şi mulţumeşte pentru harul lui Dumnezeu, care i-a îmbogăţit în Hristos Isus în orice cuvânt şi orice cunoştinţă, aşa că ei nu duceau lipsă de nici un dar de har. El era convins şi de faptul că prin credincioşia lui Dumnezeu ei vor fi păziţi până la sfârşit şi în ziua Domnului nostru Isus Hristos vor sta fără vină. Mereu exprimă în ambele scrisori dragostea lui gingaşă faţă de destinatarii scrisorilor. Dar care este situaţia aici? Nici la începutul scrisorii şi nici pe parcursul ei nu găsim astfel de mărturisiri ale dragostei lui. Nu că apostolul ar fi iubit pe credincioşii din Galatia mai puţin decât pe cei din Corint. Nu, dimpotrivă, pentru că dragostea lui era aşa de adevărată şi de fidelă, el nu putea să fie blând, trebuia să le vorbească aşa de sever. În armonie cu toţi fraţii care au fost la el (şi aceasta este foarte caracteristic), el doreşte har şi pace »adunărilor Galatiei«. El nu le numeşte nici adunările lui Dumnezeu, nici adunările în Dumnezeu sau în Hristos Isus, şi nu spune nici un cuvânt despre poziţia lor personală ca sfinţi sau preaiubiţi, chemaţi sau credincioşi, aşa cum face în celelalte scrisori. Tot aşa de puţin îi aduce în legătură cu credincioşii din alte localităţi. Sunt adunările din Galatia, care spre deosebire de celelalte stăteau în pericol să renunţe la calea adevărului, să părăsească credinţa sfinţilor. Împreună cu fraţii, care erau la el, apostolul era foarte îngrijorat pentru ei. Da, într-un anumit sens credincioşii din Galatia stăteau deja singuri; mai trebuia un singur pas, ca să se despartă de ceilalţi.

   Cât de ciudat sunt toate acestea! Ne arată cum Dumnezeu dă un alt etalon, exprimă o cu totul altă sentinţă decât o face omul şi decât suntem înclinaţi şi noi credincioşii s-o facem. Omul firesc, cinstit, este sever, deseori deosebit de sever în sentinţa lui asupra răului moral, beţiei, minciunii, înşelătoriei, imoralităţii şi a altor lucruri asemănătoare, în timp ce nu are nici un sentiment cu privire la lezarea voii lui Dumnezeu, aşa cum El a făcut-o cunoscut în Cuvântul Său cu privire la alte lucruri, sau în mod deosebit cu privire la desconsiderarea drepturilor Fiului Său. În domeniul religios se pot face cele mai mari greşeli şi se pot da învăţăturile cele mai rele cu privire la Persoana şi lucrarea Domnului Isus, fără ca nici măcar o singură voce să fie împotrivă. Adevărul dumnezeiesc poate fi sucit şi deformat, dar conștiința omului rămâne neatinsă, nu se trezeşte nici măcar când răul a fost descoperit şi rătăcirea este puternic combătută în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Deoarece duşmanul nu obişnuieşte să prezinte învăţăturile greşite pe faţă, să le pună înaintea scaunului de judecată al conștiinței luminate de Dumnezeu, ci obişnuieşte să le împodobească cu tot felul de lucrări auxiliare, care sunt potrivite pentru a influenţa sufletul şi sentimentele, chiar şi unii credincioşi ajung în pericol să dea ascultare ispitei şi în aceeaşi măsură să-şi închidă urechea faţă de adevăr.

   Scrisoarea către Galateni ne arată cum gândeşte Dumnezeu despre învăţăturile rele şi despre cei care le aduc. Gândurile Lui de atunci nu s-au schimbat, şi nici nu se pot schimba. El este şi rămâne lumină. Învăţăturile rele sunt în ochii Lui „aluat“, tot aşa cum este răul moral; ele lucrează în acelaşi fel, da, în anumite împrejurări chiar mai rău decât răul moral.

    De aceea să luăm seama la învăţăturile serioase ale acestei scrisori, pentru ca picioarele noastre să rămână pe cărarea îngustă a adevărului, şi pentru ca nu cumva »să sfârşim prin firea pământească, după ce am început prin Duhul« (Galateni 3,3).

  O scurtă privire de ansamblu a conţinutului scrisorii va fi probabil de folos cititorului, înainte de a începe studiul propriu-zis.

   În capitolul 1 scriitorul accentuează deplina independenţă faţă de oameni a funcţiei sale şi a lucrării sale. Ambele nu erau nici de la oameni şi nici prin oameni. Nici de la ceilalţi apostoli Pavel nu a primit nimic. Autoritatea apostolică împreună cu revelaţiile de care a avut parte sunt nemijlocit de la Domnul.

  Până la versetul 10 al capitolului 2 apostolul se ocupă cu acelaşi subiect şi apoi arată incompatibilitatea Evangheliei cu Legea. În timp ce Legea constituie un ghid desăvârşit, dar fără putere pentru omul în carne, Evanghelia revelează lucruri cereşti, pe Hristos în slavă, şi ne transformă după chipul Său. Atunci când Petru a vrut să se reîntoarcă la Lege, apostolul Pavel i s-a împotrivit categoric.

   Capitolul 3 prezintă mai întâi opoziţia dintre Lege şi credinţă (versetele 1-4), iar după aceea tratează relaţia dintre făgăduinţe şi Lege (versetele 15-20), şi în ultimele versete explică scopul Legii ca pedagog spre Hristos.

   În prima jumătate a capitolului 4 apostolul vorbeşte despre starea credincioşilor aflaţi sub vechiul legământ, şi cum ei au fost răscumpăraţi de sub Lege prin Hristos, ca să primească înfierea. După aceea, după o referire minunată la relaţia lui personală cu credincioşii din Galatia, el arată în Agar şi Sara ca modele, cum Legea naşte spre robie şi exclude de la moştenire, în timp ce harul dă naştere la libertate şi conduce la binecuvântare.

   Capitolul 5 tratează mai detaliat această libertate, pentru care Hristos ne-a eliberat, şi anume sub două aspecte; mai întâi cu privire la justificare (îndreptăţire). Dacă credincioşii din Galatia voiau să fie justificaţi în Lege, atunci ei erau despărţiţi de Hristos, erau căzuţi din har. Carnea şi Duhul sunt în natura lor total diferite între ele. Dacă firea pământească (carnea) ar putea obţine justificarea, atunci Hristos ar fi murit degeaba. Credinciosul aşteaptă prin Duhul prin credinţă nădejdea neprihănirii (sau dreptăţii), aceasta înseamnă slava. Pe drum într-acolo el umblă - şi prin aceasta ajungem la al doilea punct de vedere – practic »în Duhul«, prin a cărui putere el este liber să facă ce aparţine Duhului, cu un cuvânt »să umble prin Duhul«.

   Capitolul 6 conţine îndemnuri adresate în primul rând celor „duhovniceşti“, apoi tuturor. În final apostolul revine încă o dată la înşelătorii care căutau să conducă pe credincioşii din Galatia înapoi la circumcizie şi prin aceasta la vechiul Israel, doreşte pace şi îndurare Israelului adevărat, Israelului lui Dumnezeu, şi încheie cu o referire scurtă, dar impresionantă, la semnul rănilor lui Isus, pe care El le poartă în trupul Său ca urmare a atitudinii Lui credincioase faţă de adevăr.

Capitolul 1

   »Pavel, apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos, şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi.« Aşa cum am remarcat în introducere, cuvintele de început ale scrisorii sunt deosebite. În alte scrisori Pavel accentuează chemarea sa ca rob şi apostol al lui Isus Hristos »prin voia lui Dumnezeu«, dar niciunde el nu scoate în evidenţă aşa de puternic ca aici absenţa oricărei activităţi omeneşti; şi adaosul »care L-a (pe Hristos) înviat din morţi« este neobişnuit şi este caracteristic scrisorii. Dar nu numai chemarea apostolului a fost lipsită de orice iniţiativă omenească, ci omul nu a contribuit în nici un fel ca mijlocitor sau ca unealtă. Chemarea lui a avut loc exclusiv prin Isus Hristos, şi anume nu în Ierusalim, cetatea unde a locuit şi lucrat tânărul Saul, ci departe de marele centru al lumii religioase din timpul acela, pe drumul spre Damasc. Acolo l-a întâmpinat Dumnezeu, Tatăl, în Preaiubitul Său, pe care Saul Îl ura aşa de înfocat, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. Pavel nu a fost introdus pe funcţie, ca ceilalţi apostoli, prin Mesia, în timpul cât Acesta a trăit pe pământ, ci, total independent de aceştia, prin Domnul înviat din morţi. Prin aceasta, tocmai ceea ce înşelătorii au folosit ca mijloc de discreditare al lui Pavel înaintea credincioşilor din Galatia a devenit o dovadă cu importanţă şi putere deosebită pentru chemarea sa. Cu o lovitură este dată pe faţă toată lipsa de temei a afirmaţiilor acelor lucrători răi.

   »Nu de la oameni, nici printr-un om.« Pe un drum, pe care l-a adus ura faţă de Hristos şi pe care îl însoţeau scrisori de recomandare şi împuterniciri din partea oamenilor, Pavel a fost oprit deodată în chip minunat: o lumină din cer l-a înconjurat şi un glas i-a vorbit de sus. Şi când trei zile mai târziu a fost trimis un mesager la cel orbit, pentru ca el să vadă din nou şi să fie umplut cu Duhul Sfânt, Dumnezeu nu a folosit un om deosebit, un apostol sau un stâlp al Adunării, ci pe „un anumit ucenic“, un »om evlavios în ce priveşte Legea«. Acesta şi-a pus mâinile peste el şi l-a determinat să se boteze. (Faptele Apostolilor capitolul 9 şi 22). Prin aceasta Dumnezeu a alcătuit împrejurările exterioare ale întoarceri la Dumnezeu şi ale chemării apostolului în aşa fel, că pentru om şi pentru lucrarea lui nu a rămas nici cel mai mic loc. Toate au avut loc nu numai din partea Domnului, ci »prin Isus Hristos, şi prin Dumnezeu, Tatăl«. Şi când apoi mai târziu a venit timpul ca Pavel ca apostol să înceapă lucrarea, »Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat“« (Faptele Apostolilor 13,2). În felul acesta Dumnezeu a purtat grijă, ca tocmai omul care ocupa un loc deosebit în lucrarea Sa, care urma să devină marele herald al Evangheliei Sale şi administratorul tainelor Sale, dotat cu un har deosebit, să fie chemat fără contribuţia sau autorizarea din partea vreunui om deosebit.

   Principial aceasta este totdeauna aşa: Domnul dă evanghelişti, păstori şi învăţători; Dumnezeu lucrează totul şi în toţi; Duhul Sfânt împarte, după cum vrea El (Efeseni 4; 1 Corinteni 12). Bărbaţii credincioşi, temători de Dumnezeu, sau fraţii cei mai bătrâni dintr-o Adunare, pot să exprime prin rugăciune comună, sau probabil prin punerea mâinilor, identificarea lor cu slujba fratelui, îl pot încredinţa harului deosebit al lui Dumnezeu pentru o călătorie lungă sau pentru o lucrare deosebit de grea (ca de exemplu în Faptele Apostolilor 13,3), dar aceasta nu are nimic a face cu chemarea pentru lucrare. Desigur, nu vrem şi nu trebuie să uităm, că slujba şi funcţia unui apostol era o chestiune foarte deosebită. Însă apostolii şi profeţii Noului Testament constituie baza Templului sfânt, a cărui piatră din capul unghiului este Hristos.

   În alte scrisori apostolul leagă cu plăcere numele lui cu numele unuia sau altuia din fraţi, Timotei, Silvan, etc.; aici el spune: »toţi fraţii care sunt împreună cu mine.« Are aceasta loc, pentru a acorda importanţă mai mare expunerilor sale? Sau ca să arate credincioşilor din Galatia: vedeţi, toţi fraţii, care sunt împreună cu mine, sunt de acord cu mine; deci, gândiţi-vă bine unde aţi ajuns? Probabil ambele. În orice caz referirea la toţi fraţii care erau împreună cu Pavel şi erau una cu el era o chestiune serioasă pentru credincioşii din Galatia. Nu mai puţin lipsit de importanţă este şi faptul că la salutul »Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Domnul nostru Isus Hristos«, apostolul adaugă cuvintele: »care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.«

   Exact aceasta era ceea ce ei au uitat. Domnul lor Isus Hristos a suferit pentru păcatele lor, a murit pentru ei, pe când ei erau încă păcătoşi şi duşmani, şi acum ei voiau să se aşeze sub Lege, care niciodată nu poate îndepărta păcatele?! Mântuitorul lor a trebuit să devină blestem pentru ei, ca să-i scoată din această lume rea, şi ei vor să se reîntoarcă în această lume rea?! Legea a fost dată pentru oameni »în carne«, pentru aceia care aparţin veacului acesta. Ea trebuia să le slujească ca ghid şi totodată să-i convingă de starea lor de păcătoşenie şi lipsa lor totală de putere. Credinciosul însă nu mai este »în carne«; el este »în Duhul«, este un om »în Hristos«, pentru care nu mai este nici o condamnare, un om care nu mai umblă călăuzit de carne (de fire), ci de Duhul (Romani 8). Carnea mai există în el – dar ea a fost judecată în moartea lui Hristos şi credinciosul »a răstignit-o împreună cu patimile şi poftele ei«.

   Însă mai mult. Cu toate că suntem în lume, noi nu mai suntem din lume. Noi aparţinem unei lumi noi. »Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi.« (2 Corinteni 5,17). Legea se adresează oamenilor veacului acesta. Este bine „când cineva o întrebuinţează legal“, aceasta înseamnă că o aplică la aceia pentru care ea a fost destinată (1 Timotei 1,8-10). Însă asupra acelora care nu mai sunt din lume, aşa cum Hristos nu este din lume, Legea nu mai are nici un fel de drepturi. Ei au devenit »ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi«, ca să aducă roadă pentru Dumnezeu (Romani 7,4), şi, trimişi de Domnul după învierea Sa în lume, aşa cum şi El a fost trimis de Tatăl, ca mesageri ai păcii în lume prin cuvânt şi prin umblare să mărturisească că ei, ca popor eliberat, nu mai aparţin lumii, ci aparţin cerului. Scoşi din lume şi ca urmare a revelării Tatălui în Fiul, ei au fost aşezaţi într-o ordine a lucrurilor cu totul nouă, şi absolut deloc nu mai sunt priviţi ca »trăind în lume« (compară cu Coloseni 2,20). Morţi şi înviaţi împreună cu Hristos, ei sunt chemaţi să caute cele de sus şi să-L glorifice corespunzător poziţiei pe care El o are acum la dreapta Dumnezeului Său şi Tatăl. »A Lui să fie slava în vecii vecilor!“, aşa încheie apostolul cuvintele introductive. La această mulţumire adusă de apostol noi spunem din toată inima „Amin.“

   În versetele următoare apostolul vine direct la subiectul major, care îi umplea inima. Ne amintim de cuvintele lui Elihu, care odinioară din dorinţa aprinsă a inimii a vorbit lui Iov şi prietenilor lui: »Căci sunt plin de cuvinte, îmi dă ghes duhul înlăuntrul meu« (Iov 32,18).

   »Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce va chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă evanghelie« (versetele 6 şi 7). Şi noi ne putem mira cum de i-a reuşit duşmanului ca după câţiva ani să pună în încurcătură inimile acestor oameni aşa de fericiţi şi să-i îndepărteze de învăţătura fidelă a apostolului. Dar noi nu trebuie să uităm, că ei nu posedau Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum îl avem noi astăzi în mână. Ei nu puteau verifica învăţătura, care le-a fost adusă, cu această veritabilă piatră de încercare. Oricum era uimitor, că ei aşa de repede s-au lăsat abătuţi de la Acela care i-a chemat prin harul lui Hristos.

   Şi cui şi-au deschis urechea aceşti credincioşi din Galatia? Predicatorilor unei alte evanghelii, care se deosebea foarte mult de Evanghelia vestită de Pavel, şi care în realitate nu era o evanghelie. Căci cum putea să existe o altă evanghelie, o altă veste bună alături de ceea ce Dumnezeu a confirmat despre Fiul Său? Toate celelalte nu erau şi nu sunt adevărul, nu pot fi adevărul. De îndată ce se ia ceva Evangheliei lui Dumnezeu, sau i se adaugă ceva omenesc, ea nu mai este Evanghelia lui Dumnezeu, şi prin faptul că se primeşte acest alt mesaj, în realitate se întoarce spatele lui Dumnezeu, se îndreaptă în altă direcţie de la Acela care ne-a chemat prin harul lui Hristos.

   Această expresie scurtă »prin harul lui Hristos« îndreaptă imediat gândurile noastre spre ceea ce duşmanul a folosit în cazul de faţă ca mijloc de inducere în eroare. Era, aşa cum am remarcat de mai multe ori, Legea, care spune omului: »Fă aceasta şi vei trăi«, deci exact contrariul a ceea ce apostolul le-a vestit. El a adus acestor credincioşi sărmani dintre păgâni mesajul despre harul liber, nemeritat al lui Dumnezeu, şi ei l-au primit şi în felul acesta au fost gratuit îndreptăţiţi »prin harul Său, prin mântuirea, care este în Hristos Isus.« Totul era lucrarea lui Dumnezeu, fapta lui Dumnezeu, nimic nu era din ei sau de la ei. Harul i-a adus pe ei, care odinioară erau fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume, aşa de aproape de Dumnezeu şi a făcut inimile lor aşa de nespus de fericite. Şi acum voiau să se întoarcă de la bogăţiile date lor în Hristos prin har spre om şi spre fapta lui sărăcăcioasă? Voiau să părăsească terenul harului şi să se aşeze sub o Lege care poate aduce omului numai blestem, moarte şi condamnare?

   Desigur, ei nu gândeau să părăsească pe Hristos şi să trăiască fără El, dar ei voiau să pună lucrarea lor alături de El şi lucrarea Sa, să adauge circumcizia, să amestece harul cu Legea. Ei au ascultat de învăţătorii, care s-au gândit să vestească Evanghelia în felul acesta. Nu era o altă evanghelie, pe care aceşti oameni o aduceau; scopul lor era numai să pună în încurcătură pe credincioşii din Galatia şi să răstoarne Evanghelia lui Hristos (versetul 7). Cu adevărat, să asculţi de aceşti oameni era mai mult decât fatal, era un rău grav.

  Cât de fatal, da, câtă stricăciune a adus acest rău începând de atunci, care atunci s-a arătat în începuturile lui, ne arată starea generală a creştinătăţii zilelor noastre. Chiar dacă diferenţa între partea catolică şi partea protestantă a creştinismului este mare, foarte mare, într-un sens oarecare însă în această privinţă ambele stau pe acelaşi teren. Desigur nu se predică circumcizia, nu se vorbeşte de reîntoarcerea la Legea ceremonială (cu toate că şi astăzi nu lipsesc vocile care cer respectarea sabatului şi plata zeciuielii), dar se pun faptele proprii sub cele mai diferite forme, mai cizelate sau mai grosolane, alături de lucrarea lui Hristos sau chiar în locul acesteia. Chiar şi botezul şi frângerea pâinii se folosesc pentru aceasta. Desigur Duhul lui Dumnezeu lucrează cu putere în zilele noastre, ca să desprindă pe credincioşii adevăraţi din legăturile lor cu o religie care oferă spaţiu cărnii (există şi o carne religioasă) şi voinţei omului, care în cea mai mare parte constă din respectarea anumitor porunci morale, da, a formelor exterioare, creştine, şi a regulamentelor. El este interesat mai mult ca oricând să-i aducă înapoi numai la Hristos, la Cuvântul Său şi la Numele Său. Dar pretutindeni se arată, chiar dacă nu totdeauna cu aceeaşi intensitate, înclinaţia lucrării legaliste, de a amesteca activitatea proprie cu harul. Întreaga mărturie creştină din zilele noastre poartă mai mult sau mai puţin caracterul amestecului fatal, principial, al Legii cu harul, al cărnii cu Duhul, care are ca scop punerea în încurcătură a sufletelor şi să răstoarne Evanghelia lui Hristos.

   Deosebit de serios este felul în care apostolul vorbeşte despre vestirea unei evanghelii care nu era în concordanţă cu Evanghelia vestită de el: »Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă vestească o evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema!« (versetul 8). Ne-am putea imagina o explicaţie mai solemnă decât aceasta? Şi să nu uităm că Duhul Sfânt este cel care vorbeşte prin apostol. Deci dacă cineva, fie el Pavel însuşi sau un înger din cer, ar vesti ca evanghelie ceva care este în afara a ceea ce el le-a vestit, sau aşa cum adaugă el categoric în versetul următor, repetând cuvintele sale, »deosebită de aceea pe care aţi primit-o«, pe acela să-l lovească blestemul. Nimic nu avea voie să fie amestecat cu ceea ce a vestit el, nimic să nu fie interpretat greşit din aceasta, nimic să nu fie adăugat la ceea ce ei au primit. Dacă cineva va face ceva – acela să fie blestemat!

   Ce a fost, care l-a determinat pe apostol să vorbească aşa de tăios? Era gândul referitor la onoarea lui ca apostol? Sau era gelozia faţă de acei învăţători? Nimic, absolut nimic din toate aceste lucruri! Credincioşii din Galatia cunoşteau foarte bine pe apostolul lor. În afară de aceasta el însuşi s-a aşezat sub urmările îngrozitoare ale unei astfel de lucrări. Nu, era dragostea, dragostea dumnezeiască, curată, pentru credincioşii din Galatia, grija mare pentru bunăstarea lor spirituală. Ceea ce el le-a vestit şi ce ei au primit era Evanghelia lui Dumnezeu. O răsturnare a acesteia putea de aceea să vină numai de la duşmanul sufletelor şi în mod necesar conducea la pierzarea lor.

   Nu ar trebui ca sentimente asemănătoare să umple şi inimile noastre, când vedem şi auzim ce se oferă astăzi sufletelor oamenilor şi în mod deosebit credincioşilor, în cuvânt şi vorbire? Prin slăbiciunea acestor sentimente ne putem da seama cât de mică este dragostea noastră faţă de fraţii şi surorile noastre şi cât de mică este grija noastră pentru ei. Fie ca Duhului să-I reuşească mai mult decât până acum să lumineze inimile copiilor lui Dumnezeu în această privinţă şi să trezească conştiinţa lor! Totodată, cu privire la noi înşine, să nu uităm că suntem responsabili să fim atenţi la ceea ce auzim sau citim, cui îi deschidem urechea. Unii consideră că au libertatea să citească totul, că au voie să meargă pretutindeni. Dar cât de multă pagubă a produs deja această presupusă libertate; despre aceasta unii, dacă vor, ar putea să relateze lucruri tulburătoare.

   În acest domeniu deseori şi amabilitatea omului joacă un rol mare. Se merge pe ici, se merge pe colo, ca să nu supere pe vecin sau pe prieten, sau să fi considerat un om cu inima largă, ca să poţi trece cu vederea unul sau altul din lucrurile greşite în învăţătură sau practică. Dar oricât de bune ar fi toleranţa şi răbdarea la locul lor, pe atât de îndoielnice, da, de fatale devin, când adevărul lui Dumnezeu este pus în joc, când, de exemplu, ca să numim numai un lucru, este atacată Persoana sau lucrarea lui Hristos. Pavel a vegheat cu râvnă sfântă cu privire la curăţia învăţăturii, fie că ea a plăcut sau nu oamenilor. »Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor, sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.« (Galateni 1,10)

   Să fi un rob credincios al lui Hristos şi să năzuieşti după recunoştinţă din partea oamenilor sunt două lucruri care este imposibil să meargă împreună, şi cu toate acestea mulţi depun eforturi să le unească una cu alta. Pavel ştia foarte bine că susţinerea cu tărie neînduplecată la curăţia evangheliei lui Hristos era şocantă pentru oameni şi ea putea să fie neînţeleasă chiar şi de credincioşi. Şi astăzi este aşa: cine stă cu credincioşie pentru adevăr trebuie şi astăzi să ştie că va fi acuzat de „lipsă de dragoste, de mândrie, de intoleranţă“. Dar ce contează aceasta? Pavel a vorbit şi a scris nu ca să placă oamenilor. El năzuia numai după recunoaşterea din partea lui Dumnezeu şi dorea ca în toate să fie găsit ca rob al lui Hristos. – Vrem noi să-l imităm?

   Deci Evanghelia, pe care el o vestea, nu era »de obârşie omenească« (versetul 11). Pe cât de puţin conţinutul ei minunat corespundea gândurilor oamenilor, tot pe atât de puţin era introducerea apostolului în slujbă în concordanţă cu aşteptările oamenilor. Credincioşii din Galatia ştiau, că el s-a întâlnit cu Isus în mod cu totul neobişnuit. Dar ei trebuiau, şi noi împreună cu ei, să ştie mai detaliat despre aceasta. Pavel nu a auzit de la nimeni predicarea Evangheliei, sau dacă aceasta a avut loc vreodată, ca de exemplu la uciderea cu pietre a lui Ştefan, aceasta a slujit numai la adâncirea urii împotriva lui Hristos şi să umple inima lui cu mânie furibundă împotriva ucenicilor lui Isus. Şi la întoarcerea lui la Dumnezeu pe drumul Damascului, el nu a cunoscut pe Hristos ca Împărat al iudeilor, ci ca pe Fiul Omului glorificat, Cap al trupului Său, al Adunării. »Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti?«, i-a strigat glasul din cer. Isus în cer sus şi sfinţii pe pământ erau una; ei alcătuiau un întreg, un trup, pe Hristos. Astfel el »n-a primit şi nici n-a învăţat Evanghelia de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos.« (versetul 12)

   Nimeni nu se putea îndoi de veridicitatea şi temeinicia întoarceri lui la Dumnezeu. Căci odinioară el era, aşa cum credincioşii din Galatia de asemenea ştiau, unul peste măsură de plin de râvnă pentru religia celor din neamul lui, a întrecut pe toţi tovarăşii lui de viaţă în respectarea cu stricteţe a rânduielilor iudaice şi în felul acesta a devenit „peste măsură“ un prigonitor şi distrugător al Adunării lui Dumnezeu (versetele 13 şi 14). Cât de mult se includea în aceasta o condamnarea a credincioşilor din Galatia în înclinarea lor de a se reîntoarce la ceea ce a adus pe acest bărbat pe un astfel de drum! Ce altceva ar fi putut să-l oprească din alergarea lui şi să-l facă să se întoarcă, decât numai îndurarea nespus de mare şi plină de har a lui Dumnezeu, care, aşa cum spune el, »m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său«, şi căruia acum I-a plăcut să reveleze pe Fiul Său în el? Minunat şi demn de adorare Dumnezeu! Cum El, Cel care face ca din rău să rezulte binele şi face aşa de des aceasta, a folosit nebunia credincioşilor din Galatia ca să ne aducă la cunoştinţă unele lucruri, care altfel ne-ar fi rămas ascunse! O realitate după alta trebuie să vină la lumină, ca să lumineze mai îndeaproape persoana şi istoria acestui »vas ales« (Faptele Apostolilor 9,15), spre ruşinarea credincioşilor din Galatia, spre bucuria noastră şi întărirea în credinţă.

   Apostolul Petru a primit şi el odinioară o revelaţie deosebită din partea lui Dumnezeu, şi în privinţa aceasta este o asemănare deosebită între el şi Pavel. Atunci când el mărturiseşte pe Isus ca »Fiul Dumnezeului Celui viu«, Domnul îi spune cunoscutele cuvinte: »Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri« (Matei 16,17). Însă între cele două revelaţii este o diferenţă remarcabilă în ceea ce priveşte felul şi conţinutul lor. Prima a avut loc faţă de Petru: Dumnezeu i-a revelat pe Fiul Său. La Pavel însă, lui Dumnezeu i-a făcut desigur plăcere »să descopere în el pe Fiul Său«. Pe cât de mică ar părea la prima vedere să fie diferenţa, cu atât mai plină de importanţă devine ea la privirea ei mai îndeaproape. – Iarăşi unul din numeroasele exemple pentru faptul că noi niciodată nu putem citi prea exact Cuvântul lui Dumnezeu de şapte ori curăţit, dar pe care deseori îl citim insuficient de exact.

   Ne-am referit deja mai înainte, că Pavel deja la întoarcerea lui la Dumnezeu a primit cunoştinţă de adevărul minunat al unităţii credinciosului cu Hristos, a cărui cunoştinţă s-a definitivat în el prin acţiunea Duhului Sfânt, şi pe care el trebuia s-o vestească iudeilor şi păgânilor. Acest adevăr nu a fost încredinţat lui Petru şi celorlalţi apostoli. El era o taină, a cărei administrare a fost încredinţată lui Pavel. De aceea el vorbeşte mereu despre »evanghelia mea«; nu că el ar fi vestit o altă evanghelie, bazată pe un fundament nou – aceasta era imposibil – însă o evanghelie căreia i s-a adăugat un adevăr nou, care nu a fost revelat până atunci, şi anume acel adevăr referitor la unitatea dintre Hristos şi Adunare, trupul Său. La acest adevăr se face desigur numai aluzie în acest loc; dar fără îndoială el era înaintea scriitorului, atunci când a vorbit de faptul că I-a făcut plăcere lui Dumnezeu să reveleze în el pe Fiul Său.

   Cu această ocazie să amintim, că Pavel numeşte mesajul încredinţat lui ca fiind şi »Evanghelia slavei lui Hristos« (2 Corinteni 4,4). Este Evanghelia despre un Mântuitor, care nu numai a murit şi a înviat, ci El este şi glorificat la dreapta lui Dumnezeu în cer şi acum a fost pus ca şi Cap peste toate ale trupului Său, ale Adunării (Bisericii). (Efeseni 1,20-23) Despre această glorificare a Fiului Omului şi de planurile lui Dumnezeu legate de această glorificare nu vorbesc ceilalţi apostoli. De aceea Pavel putea să scrie şi credincioşilor din Colose, că prin facerea cunoscut a lucrurilor descoperite lui ca slujitor al Adunării »a întregit Cuvântul lui Dumnezeu« (compară cu Coloseni 1,25), aceasta înseamnă că I-a fost adăugat ceea ce lipsea. Cu revelarea tainelor despre Hristos şi despre Adunare, care a fost ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, s-a închis cercul comunicărilor din partea lui Dumnezeu. În afară de aceasta nu mai există nimic de făcut cunoscut.

   Dacă ne gândim la toate acestea, înţelegem mult mai bine că evanghelia lui Pavel nu putea nici să fie »de obârşie omenească« şi nici să fie primită »de la vreun om«, ci numai printr-o revelaţie directă de la Domnul. Deci, când I-a plăcut lui Dumnezeu să reveleze pe Fiul Său în apostolul nostru, pentru ca el să-L vestească printre naţiuni, apostolul n-a întrebat pe nici un om, nici nu s-a suit la Ierusalim, la cei care au fost apostoli înainte de el (versetele 16,17). El nu s-a sfătuit cu oamenii, nici cu sine însuşi şi nici cu alţii, şi nici nu s-a dus la Ierusalim, ca să facă cunoscut apostolilor de acolo chemarea lui şi ca să primească de la ei o confirmare a acestei chemări. Dumnezeu l-a chemat, şi El a lăsat în seama Lui mersul drumului lui în continuare. Gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre, căile noastre nu sunt căile Lui. El a dus pe robul Său, după ce acesta a predicat câteva zile în sinagoga din Damasc că Isus este Fiul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 9,19.20), spre Arabia, în linişte. Aici el a stat trei ani. Nimic altceva nu ni se spune despre acest timp lung. Nu vom greşi, dacă vom privi acest timp ca timp de pregătire sever, ca şcoală a lui Dumnezeu pentru robul Său şi slujba lui în continuare. Întâlnim acest procedeu al lui Dumnezeu la unii din robii Săi (Iosif, Moise, Ilie, şi aşa mai departe), pe care El voia să-i folosească în mod deosebit. Înainte ca El să-i aşeze în public, El i-a condus la o parte în singurătate, ca acolo să-i introducă nu numai în cunoaşterea mai apropiată a gândurilor Sale, ci şi în cunoaşterea propriei lor nimicnicii.

   Cine este un învăţător ca şi El?

   »După trei ani, m-am suit la Ierusalim ca să fac cunoştinţă cu Chifa, şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe niciunul altul dintre apostoli, decât pe Iacov, fratele Domnului« (versetele 18.19). Apostolul accentuează rămânerea lui scurtă în Ierusalim, numai cincisprezece zile, ca de la început să excludă orice gând, că el ar fi urmat un fel de cursuri de învăţătură. Că el dorea mult să cunoască pe Petru, cunoscutul apostol al circumciziei, este foarte uşor de înţeles. Dar în afară de el, a văzut numai pe Iacov, fratele Domnului. După ce el apoi mărturiseşte solemn că el scrie »înaintea lui Dumnezeu«, continuă:

   »După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei. Şi eram încă necunoscut la faţă bisericilor lui Hristos, care sunt în Iudea. Ele auzeau doar spunându-se; „Cel ce prigonea odinioară, acum propovăduieşte credinţa, pe care căuta s-o nimicească odinioară.” Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea.« (versetele 21-24) Conţinutul simplu al acestor versete nu necesită nici o explicaţie. Şi credincioşii din Galatia au înţeles uşor învăţătura cuprinsă în ele spre ruşinea lor. Adunările din Iudeea, care nu-l cunoşteau pe apostol în faţă, - ele au auzit numai, că prigonitorul de odinioară al ucenicilor lui Isus vesteşte acum credinţa, pe care el a distrus-o – au glorificat pe Dumnezeu cu privire la el. Cu mulţumire au recunoscut harul, pe care Dumnezeu l-a dat acestui om, şi cu o bucurie lăuntrică s-au lăsat introduşi în cunoaşterea gândurilor şi planurilor lui Dumnezeu.

   Şi ce este cu adunările din Galatia, care au luat naştere prin munca permanentă, obositoare, a apostolului, cărora el prin multe suferinţe şi pericole le-a adus Evanghelia preţioasă a harului, care au cunoscut personal efortul necontenit, dragostea dezinteresată şi credincioşia acestui rob al lui Isus Hristos? Vai, ele s-au rătăcit cu privire la el, au început să-l învinuiască de tot felul de lucruri, i-au rănit inima, prin aceea că s-au lăsat „vrăjiţi“ de învăţători iudei falşi şi s-au întors iarăşi să slujească elementelor sărăcăcioase şi slabe ale lumii. Ce fericite erau ele odinioară, când Pavel le-a pus aşa de viu pe Isus Hristos înaintea ochilor şi inimilor lor, ca şi cum El ar fi fost crucificat în mijlocul lor! Şi acum? O, cum ar fi trebuit promisiunea solemnă a apostolului din versetul 20, cu aducerea aminte, în continuare, de adunările din Iudeea, să le ajungă la inimă şi conştiinţă! Nu şi-ar fi venit ele în fire, nu s-ar fi ruşinat şi nu ar fi început din nou să glorifice pe Dumnezeu din pricina robului Său?

Capitolul 2

   Capitolul al doilea, care mai întâi relatează de alte călăuziri ale lui Dumnezeu cu robul Său, începe cu cuvintele: »După paisprezece ani – aici, ca şi în versetul 18 al capitolului 1 timpul este socotit de la întoarcerea lui la Dumnezeu – m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit în urma unei descoperiri« (versetele 1 şi 2a). Au trecut deci unsprezece ani de la prima lui vizită în Ierusalim. Pavel i-a petrecut parţial în Tars, ţinutul lui natal, şi, luat de acolo de Barnaba, în Antiohia, de unde cei doi bărbaţi au pornit în prima lor călătorie misionară. Capitolele 11 –14 din Faptele Apostolilor ne dau detalii despre acest timp. La sfârşitul capitolului 11 auzim, că Barnaba a călătorit împreună cu Saul spre Iudea, ca să ducă o strângere de ajutoare pentru fraţii în nevoie de acolo. Cu această ocazie Saul a fost temporal în Ierusalim. Vizita este amintită pe scurt la sfârşitul capitolului 12 fără alte detalii.

   Despre vizita amintită în capitolul nostru se relatează detaliat în capitolul 15 din Faptele Apostolilor. Dar în timp ce acolo ne sunt prezentate motivele exterioare, care l-au determinat pe apostol să facă călătoria, aici auzim că el s-a dus în urma unei descoperiri, deci a unei anumite indicaţii venite de sus. Dumnezeu Însuşi lucra direct. El nu voia ca întrebarea importantă referitoare la circumcizie să fie clarificată în Antiohia, şi nici ca Pavel să meargă singur pe drumul pe care El i l-a rânduit. Ca să se păstreze corect unitatea dintre mărturie şi slujbă, chestiunea trebuia tratată în Ierusalim; totodată Pavel trebuia adus în părtăşie mai intimă cu ceilalţi apostoli.

   Luca relatează în capitolul 15: »Câţiva oameni, veniţi din Iudeea, învăţau pe fraţi şi ziceau: „Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi.“ Pavel şi Barnaba au avut cu ei un viu schimb de vorbe şi păreri deosebite; şi fraţii au hotărât ca Pavel şi Barnaba, şi câţiva dintre ei, să se suie la Ierusalim la apostoli şi la prezbiteri, ca să-i întrebe asupra acestor neînţelegeri.« (Faptele Apostolilor 15,1.2). Ajunşi la Ierusalim, au găsit acolo aceleaşi păreri diferite: »Atunci unii din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat, şi au zis că neamurile trebuie tăiate împrejur, şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise« (Faptele Apostolilor 15,5). Problema, care ameninţa să producă o sciziune mare, trebuia rezolvată şi ea a fost rezolvată. Duhul Sfânt a călăuzit în aşa fel, că apostoli împreună cu bătrânii şi toată adunarea s-au strâns, »ca să vadă ce este de făcut«. Rezultatul discuţiilor, parţial iritate, îl cunoaştem: cerinţele credincioşilor înclinaţi spre Lege au fost respinse şi adevărul Evangheliei a rămas păstrat creştinilor dintre păgâni.

  Printre însoţitorii apostolului la această chestiune importantă se afla şi Tit, un grec. Pavel »l-a luat cu sine«, aşa cum scrie el. Probabil avem voie să presupunem, că şi acest pas îndrăzneţ stătea în legătură cu descoperirea primită de sus. Căci era o acţiune, care trebuia să contribuie în mod esenţial la hotărârea cu privire la întrebarea dacă să aibă loc sau nu tăierea împrejur. Dar Tit, aşa cum în aparenţă Pavel aminteşte numai în treacăt, că el, »n-a fost silit să se taie împrejur« (Galateni 2,3). Timotei, »fiul unei iudaice credincioase şi al unui tată grec«, a fost mai târziu tăiat împrejur de apostol din pricina iudeilor din localitate (compară cu Faptele Apostolilor 16,1-3); Tit nu a fost tăiat împrejur, căci aici era valabilă respectarea adevărului Evangheliei şi a libertăţii, pe care noi o avem în Hristos. Dumnezeu a justificat ce a făcut slujitorul Său. Tit a fost recunoscut ca frate, fără să se ceară ca el să fie tăiat împrejur. Prin aceasta problema importantă a fost principial deja clarificată.

   Interesant este felul în care Pavel face cunoscut credincioşilor din Galatia cum Domnul a făcut ca acea întrunire serioasă să aibă ca rezultat pentru ei o binecuvântare permanentă. Suit la Ierusalim ca urmare a acelei descoperiri, el s-a folosit de această ocazie, ca să vestească celor adunaţi Evanghelia, pe care el o predica printre naţiuni. În mod deosebit făcea aceasta »celor mai cu vază«, pentru ca el »nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar« (Galateni 2,3). Apostolul, care a primit evanghelia sa direct de la Domnul, era responsabil s-o dea mai departe exact aşa cum i-a fost încredinţată. Dar aşa după cum el totdeauna îşi dădea osteneala să întâmpine pe credincioşi în cuvânt şi scriere pretutindeni unde îi întâlnea, ca în dragoste să le ajute în continuare, el s-a folosit şi de această ocazie să prezinte conducătorilor adunării din Ierusalim, care erau cu mult în urma lui în ceea ce priveşte cunoaşterea adevărului, detaliat ceea ce Domnul i-a încredinţat. Atât cu privire la activitatea lui proprie cât şi la desfăşurarea unitară a lucrării în ansamblul ei, înţelegerea paşnică cu „cei cu vază“ avea o deosebită importanţă. Ce s-ar fi întâmplat, dacă din cauza unei acţiuni necugetate din partea lui ar fi avut loc o sciziune între el şi ceilalţi apostoli sau ceilalţi lucrători? Cât de mult ar fi triumfat satan!

   Este aşa de frumos să întâlneşti mereu în omul acesta demn de urmat felul de gândire al lui Hristos. Niciodată căutând interesele personale, ci totdeauna punând valoare numai pe glorificarea Domnului, pe promovarea lucrării Sale şi pe binele turmei Sale, deviza lui practică era: »Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.«

   Dar oricât de important în general şi în mod deosebit pentru credincioşii din Galatia era această înţelegere cu ceilalţi apostoli, totuşi motivul propriu-zis al călătoriei apostolului la Ierusalim şi al intervenţiei lui hotărâte pentru adevăr era altceva. Îl găsim în versetele 4 şi 5: »Din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pândească slobozenia, pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne ducă la robie; noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.« Pavel nu s-a gândit să se certe cu aceşti oameni greşiţi cu privire la adevăr. Intenţia lor era să „spioneze“ cu viclenie libertatea pe care noi o avem în Hristos. De aceea Pavel îi numeşte »fraţi mincinoşi«. Este o apariţie frapantă şi totuşi totdeauna de înţeles, că odată cu însuşirea învăţăturilor false aproape întotdeauna lipsa de sinceritate merge mână în mână cu această însuşire, sau rezultă din aceasta. Şi dacă aşa este, la ce foloseşte atunci să te lupţi cu astfel de oameni? Nu rămâne nimic altceva, decât să faci ceea ce apostolul cere mereu în scrisorile sale şi aşa cum a făcut-o şi aici, adică să te opui lor cu toată hotărârea, să-i respingi, să te îndepărtezi de ei. El nu a cedat lor prin supunere nici măcar un ceas. Este vorba de un preţ, pentru care avea valoare această fermitate de neclintit: »pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi«. Ne este cunoscut ce urmăreau acei oameni; ei voiau să conducă pe credincioşi iarăşi sub robia Legii, care poate aduce numai blestem şi condamnare asupra oamenilor.

   Apostolul revine acum la oamenii care erau cu vază în Ierusalim. Pentru el nu avea importanţă mare ce erau ei şi ce loc ocupau ei – Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor; în afară de aceasta, aceşti oameni cu vază »nu i-au adus nimic«. Dimpotrivă, ei au trebuit să recunoască, că »harul, care i-a fost dat lui«, era mult mai mare decât cel încredinţat lor. Dacă lui Petru i-a fost încredinţată apostolia tăierii împrejur limitată la Israel, Dumnezeu a încredinţat lui Pavel apostolia netăierii împrejur, care cuprinde toate popoarele de pe pământ. De aceea harul dat lui mergea în ţinutul rânduit lui mult mai departe decât al celor doisprezece, ca să nu mai vorbim de diferenţa profundă care exista între cei doi cu privire la adevărul revelat. Acelaşi Dumnezeu a lucrat în Pavel ca şi în Petru, şi anume în aşa fel, că celor doisprezece nu le-a rămas nimic altceva, decât să recunoască mulţumitori ce a făcut Dumnezeu, fără ei, prin Pavel. Ani de slujire binecuvântată, cu succes, avea înapoia lui, dovezile clare ale trimiterii sale şi ale talentelor sale deosebite s-au arătat. Urmarea a fost, că »Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, i-au dat lui şi lui Barnaba mâna dreaptă a părtăşiei«, pentru ca Pavel şi cei împreună-lucrători cu el să meargă »să propovăduiască la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur.« De aceasta au legat înţelegerea, ca Pavel împreună cu credincioşii dintre naţiuni, să-şi amintească de cei săraci din Israel, ceea ce au şi făcut cu toată credincioşia, după cum este cunoscut (versetul 10). Prin aceasta a fot nimicit nu numai efortul duşmanului de a aduce pe credincioşi sub jugul Legii, ci totodată legătura părtăşiei referitoare la lucrare între conducătorii celor două grupări s-a consolidat. Iarăşi Dumnezeu a făcut ca din răul planificat să rezulte binele.

   Dar mai mult decât aceasta. În versetele următoare Pavel, sub călăuzirea evidentă a Duhului Sfânt, care nu are în vedere faţa persoanei când este vorba de păstrarea corectă a adevărului, povesteşte un eveniment, care ne arată cât de puţin Pavel priveşte pe bărbaţii care erau apostoli înainte de el, ca superiori, după a căror recunoştinţă trebuia să năzuieşti. Totodată a dat o lovitură cu atât mai grea celui legalist, cu cât ea era total neintenţionată şi pentru apostolul foarte preţuit al circumciziei nu însemna nimic mai puţin decât o laudă. Ce bine este, că Cuvântul lui Dumnezeu este în orice privinţă limpede, de încredere şi fidel! Cântărind cu cântarul drept, el nu cruţă pe nimeni. Cât de frumos este însă pe de altă parte, că Petru nu a purtat ranchiune pe fratele său credincios şi împreună-rob cu el, că Pavel, după cât se pare, l-a pus fără cruţare la stâlpul infamiei pentru toate timpurile! El îl numeşte în ultima sa scrisoare, nu cu mult timp înaintea morţii sale, „fratele nostru preaiubit“ şi recomandă „toate scrisorile sale“ atenţiei deosebite a credincioşilor (2 Petru 3,15.16). Exemple preţioase de imitare pentru noi în lucruri lipsite de importanţă!

    Dar să urmărim relatarea însăşi. »Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit.« (versetul 11). În Ierusalim Petru a întins lui Pavel mâna părtăşiei, aici în Antiohia Pavel i-a stat împotrivă în faţă, aceasta înseamnă, fără să ţină seama de persoană. De ce aceasta? Să ascultăm. Unui iudeu credincios Legii nu îi era permis să intre la păgâni şi să mănânce cu ei (compară cu Faptele Apostolilor 11,3). Însă Petru, învăţat de Dumnezeu, în timpul acela nu numai a intrat la căpitanul roman Cornelius, ci în Antiohia a mâncat împreună cu credincioşii dintre păgâni, însă apoi, când s-au coborât unii de la Iacov, un reprezentant general recunoscut al unui creştinism încă legat cu sinagoga şi Legea, de teamă faţă de cei circumcişi s-a îndepărtat iarăşi de la aceasta şi restul iudeilor, chiar şi Barnaba, un bărbat plin de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor11,24), a fost prins în laţul făţărniciei lor (versetele 12 şi 13). Ce mare şi nimicitoare este totuşi influenţa unei păreri dominante general, mai ales când este vorba de rânduieli ale cărnii, de obiceiuri şi practici religioase! Ce greu este să te desprinzi de prejudecăţile religioase, şi ce grave sunt urmările, dacă ne lăsăm stăpâniţi de ele şi »nu umblăm drept după adevărul Evangheliei« (versetul 14)! Este cu atât mai grav, cu cât prestigiul nostru este mai mare din punct de vedere religios. Şi în cazul de faţă era întâiul şi cel mai cu vază dintre apostoli, cel care a procedat astfel!

   „Oricât de minoră părea chestiunea“, spune un alt comentator[1] al locului acesta din Scriptură, „pe atât de importantă era ea în ochii lui Dumnezeu şi a robului Său.“ Pavel a recunoscut că prin această acţiune aparent neînsemnată s-a renunţat la adevărul Evangheliei. Noi uităm aşa de uşor, că într-o situaţie simplă, aparent total lipsită de importanţă, din viaţa zilnică poate fi inclusă o renunţare realmente la Hristos şi la adevărul Evangheliei. Însă Dumnezeu vrea, ca noi să privim lucrurile aşa fel, cum se cuvine adevărului şi harului Său. Noi suntem înclinaţi să tratăm cu uşurătate ce se cuvine lui Dumnezeu, dar să acordăm valoare mare lucrurilor, care se referă la noi personal. Dumnezeu doreşte însă să vadă în noi un sentiment profund pentru tot ce este cu privire la Hristos şi la Evanghelie. De ce a mustrat Pavel aşa de aspru pe apostolul circumciziei? Pentru că era vorba de fundamentul harului. Aici nu îşi avea locul iscusinţa omenească sau teama, aici nu era nici o mijlocire, nici o luare în considerare a prestigiului persoanei. Pentru Pavel era valabil, să rămână pe câmpul, pe care el era răspunzător în mod deosebit, ca să respecte adevărul. Dacă Petru a eşuat, şi nu s-a revelat ca Petru (piatră), ci ca Simon, fiul lui Iona, Pavel a trebuit să intervină cu o mai mare hotărâre. Ceea ce oferă un accent aşa de deosebit mustrării lui este situaţia, că ceea ce se petrecea în Antiohia avea loc nu la mult timp după întrunirea solemnă din Ierusalim, la care Petru a susţinut aşa de hotărât libertatea pe care Dumnezeu a dat-o credincioşilor dintre păgâni. Dumnezeu l-a ales tocmai pe el, aşa cum el însuşi mărturiseşte, ca »prin gura sa, neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă.« Vorbirea lui a încheiat-o cu cuvintele: » Dumnezeu ... n-a făcut nici o deosebire între noi şi ei ... Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.« El nu putea să se exprime mai concret, mândria iudaică nu putea fi nimerită mai sensibil, decât prin explicaţia, că mântuirea celor dintre naţiuni era un model pentru mântuirea iudeilor, şi nu invers, aşa cum ar fi trebuit să ne aşteptăm. Şi după toate acestea acum să aibă loc o deviere aşa de crasă!? Şi împreună cu Petru s-a purtat în chip făţarnic şi Barnaba, însoţitorul credincios al lui Pavel în timpul primei lui călătorii misionare, care a fost ales împreună cu acesta »să se suie la Ierusalim la apostoli şi prezbiteri, ca să-i întrebe asupra acestei neînţelegeri.«

   Ce să spunem noi în această privinţă? Instinctiv ne amintim de cuvântul serios: »Nu vă încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare. Căci ce preţ are el?« (Isaia 2,23). »O trestie bătută de vânt încoace şi încolo« - aşa sunt cei mai buni, un Ioan Botezătorul, un Simon Petru şi alţii, dacă ochiul nu rămâne simplu. Numai Unul singur a fost desăvârşit în căile Lui, al cărui picior niciodată nu s-a clătinat. Şi cu toate acestea acei bărbaţi şi noi suntem aşa de mult preţuiţi de Dumnezeu. El ne-a făcut parte de un har deosebit. Cum trebuie Dumnezeu să privească, când ai Săi se întorc de la harul Său minunat spre faptele lor sărăcăcioase, spre nimicnicia lor!

   Înţelegem de ce Pavel, a cărui privire clară a descoperit acea înclinaţie rea în comportarea celui ce era rob împreună cu el, cu indignare sfântă i-a spus cuvintele: »Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca neamurile, şi nu ca iudeii, cum sileşti pe neamuri să trăiască în felul iudeilor?« (versetul 14). Prin umblarea sa împreună cu credincioşii dintre neamuri, Petru a dovedit, că el împreună cu tovarăşii lui de credinţă dintre iudei era eliberat de jugul insuportabil al Legii, şi acum el voia să aducă neamurile sub acest jug şi să-i constrângă, să trăiască ca iudeii. În Ierusalim, centrul iudaismului, el a fost temerar să intervină pentru toată libertatea în Hristos, care aparţine tuturor, şi aici în Antiohia, cetatea păgână, voia să se reîntoarcă la principiile iudaice şi să le impună altora pentru obţinerea părtăşiei creştine depline?

   Apostolul continuă să spună: »Noi suntem iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii« (versetele 15.16). Să observăm că Pavel nu vorbeşte aici direct de Lege, de Legea dată pe muntele Sinai, ci foarte general de »faptele Legii«. Oricare ar fi legea dată, orice principiu legalist distruge harul şi face imposibilă îndreptăţirea.

   »Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum!« (versetul 17).

   Să fi găsit ca păcătos şi să faci pe Hristos un slujitor al păcatului – este de la sine înţeles, că Petru nu a vrut aşa ceva! El nu s-a gândit la aşa ceva. Dar nu are Pavel dreptate? Desigur, are dreptate! Dacă Petru şi alţii împreună cu el au renunţat la Lege ca mijloc de îndreptăţire şi şi-au luat refugiu la Hristos, iar acum încep să ridice din nou clădirea dărâmată a Legii, prin aceasta spuneau că ei ar trebui să condamne prima lor faptă. Ei se prezentau deci ca păcătoşi şi făcători de rele (Versetul 18). Şi Hristos, care i-a călăuzit să întoarcă spatele Legii şi numai în El să caute îndreptăţirea, a devenit prin aceasta un slujitor al păcatului, căci pe baza învăţăturii Lui au părăsit ei terenul Legii. Ce rezultat! Cât de mult trebuie să se fi speriat Petru!

   Fie ca toţi cei care şi astăzi stau în pericol să se bazeze pe rânduieli exterioare, religioase, să recunoască, că pe această cale nu pot face nimic altceva decât să aşeze firea, pe om, în locul lui Hristos! În creştinism sunt numai două rânduieli religioase, rânduieli ale Domnului: botezul şi masa Domnului. Dar cum s-a încercat să se facă din acestea o perină de odihnit pentru conştiinţă şi prin folosirea lor în exterior ochiul a fost îndepărtat de la Persoana şi lucrarea lui Hristos! Să fi botezat şi din când în când să participi la masa Domnului, acestea sunt cele două mari sprijiniri a numeroşi creştini cu numele. Ei nu posedă mai mult decât aceasta. Dar aşa cum am spus, a te baza pe rânduieli înseamnă să te bazezi pe fire. Ce deosebit de serios este aceasta în acest caz! Botezul şi masa Domnului mărturisesc despre starea lipsită de speranţă a omului în fire, despre moartea, în care el zace, despre lucrarea, care a fost necesară ca să-l elibereze din această stare. Sărmană creştinătate! Ea ţine cu tărie la rânduielile exterioare, în acelaşi timp însă tăgăduieşte adevărul pe care acestea îl exprimă.

   Apostolul continuă: »Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu« (versetul 19). Legea era sfântă, dreaptă şi bună (Romani 7,12), dar prin fire fără putere, putea să aducă numai moarte şi condamnare asupra omului aflat în starea sa decăzută şi neputincioasă. Pavel, care odinioară a fost sub Lege, a cunoscut pe deplin în trupul său efectul acesteia. El a murit prin Lege, ea a rostit sentinţa de moarte asupra lui şi această sentinţă a fost executată asupra lui în Hristos. Mort împreună cu Hristos şi înviat împreună cu El, el nu mai trăia acum potrivit cu starea lui veche, ca om în carne. De aceea Legea nu mai avea nici un drept asupra lui; el era mort faţă de Lege şi în felul acesta era scos pentru totdeauna de sub autoritatea şi porunca ei. Cerinţele drepte ale Legii au fost împlinite pentru totdeauna de un Locţiitor desăvârşit, şi acum, devenit liber faţă de Lege prin moarte, el a devenit al Altuia, care a înviat dintre morţi, pentru ca de acum înainte »să trăiască pentru Dumnezeu«.

   Om fericit! Dar cu ce eforturi, împotriviri şi vrăjmăşii avea el de luptat, căutând să trăiască pentru sine acest adevăr preţios şi să-l facă cunoscut şi altora! Vai! Carnea (firea) nu vrea să stea în moarte. Este insuportabil pentru natura veche să se vadă total stricată şi lipsită de putere pentru a lucra, da, să se vadă condamnată la moarte, să nu fie nimic altceva decât păcat. Şi în cei credincioşi ea vrea mereu să revină la viaţă şi să intre în acţiune. Dar dacă îi reuşeşte, aceasta poate avea ca urmare pentru credincios numai păcat şi adâncă umilire. Dumnezeu să fie glorificat, că noi, ca unii care am murit şi am înviat împreună cu Hristos, avem dreptul, ca unii care trăiesc în El, să posedăm şi puterea să ne păstrăm în moarte! Noi am fost chemaţi şi făcuţi capabili să urmăm pe marele apostol pe cărarea lui. Domnul să ne facă pe toţi „imitatori“ zeloşi şi cu succes ai acestui om fericit!

   Să observăm că Pavel vorbeşte în tot locul acesta numai despre sine însuşi. Nu ca şi cum adevărurile rostite nu s-ar referi la toţi credincioşii şi nu ar fi valabile pentru toţi, dar el le prezintă ca pe posesiuni ale sale personal, aşa cum el le-a înţeles pentru sine prin credinţă şi cum le-a practicat. Aşa cum el spune în Romani 8,2: »Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii«, îl auzim şi aici spunând mereu: »Am murit ... am fost răstignit ... trăiesc ... şi aşa mai departe«. Aceasta nu este întâmplător aşa. Felul de a vorbi al apostolului trezeşte de la sine în fiecare cititor sincer întrebarea; „Este aceasta adevărat şi cu privire la mine? Pot şi eu spune la fel?“ Şi aceasta este bine şi folositor. Faptul că toţi credincioşii au murit împreună cu Hristos şi au înviat împreună cu El şi prin El sunt eliberaţi de legea păcatului şi a morţii este o realitate, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta! Dar este o cu totul altă problemă, în ce măsură fiecare din noi personal a primit prin credinţă această realitate şi o practicăm în viaţa zilnică. Numai pe această cale putem deveni oameni fericiţi, aşa cum era apostolul Pavel.

   »Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc ... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.« (versetul 20) Că Hristos a purtat la cruce şi toate păcatele apostolului este de la sine înţeles – dar nu despre aceasta vorbeşte el aici. Aici este vorba de felul în care el a murit faţă de Lege. Cum a avut loc aceasta? Am auzit deja. Dumnezeu l-a făcut una cu Hristos în moartea Sa pe cruce, el era »răstignit împreună cu Hristos«, şi această realitate el a primit-o prin credinţă. Acela, asupra căruia a fost executată sentinţa Legii pe cruce, trăia acum, după ce a terminat lucrarea, la dreapta lui Dumnezeu acolo sus, şi Pavel trăia în El. Pavel cel vechi, cel care stătea înaintea lui Dumnezeu ca păcătos condamnat pe drept, nu mai era; moartea a pus capăt vieţii lui, în care trăia odinioară, în Locţiitorul lui. De aceea el putea spune, cu toate că el se mai afla încă în acest trup pe pământ: »nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.« Eul său cel vechi, tot ce el era odinioară din punct de vedere moral, întreaga lui existenţă în legătură cu Legea şi sub Lege, şi-a găsit sfârşitul în moartea lui Hristos, nu mai exista înaintea lui Dumnezeu. El poseda acum o viaţă nouă, şi această viaţă era Hristos. Cu alte cuvinte: Hristos trăia acum în el în viaţa în care El, ca biruitor asupra păcatului, asupra morţii şi asupra diavolului, a înviat dintre cei morţi.

   Ce spune Pavel aici despre sine, aşa cum am spus mai înainte, principial este valabil pentru toţi credincioşii. Ei toţi au fost răstigniţi împreună cu Hristos, au murit şi au înviat împreună cu El, Hristos a devenit pentru toţi sfârşitul Legii şi începutul unei existenţe şi vieţi cu totul noi. În privinţa aceasta nu este nici o deosebire, unul nu posedă nici mai mult nici mai puţin decât altul. Diferenţa, şi anume o diferenţă mare, constă numai în primirea şi practicarea reală cu credinţă a acestui adevăr. Pavel nu spune: „Nu mai trăim noi“, sau: „Hristos trăieşte în noi“, ci el spune, aşa cum am spus, foarte personal, numai despre sine. Din momentul când el a văzut pe Isus pe drumul spre Damasc, pentru el era numai o ţintă, un singur scop: să trăiască pe Hristos, să-L prezinte şi să fie transformat în chipul Lui. El putea spune cu adevărat: »A trăi înseamnă pentru mine Hristos«. Începutul, mijlocul şi sfârşitul, conţinutul şi scopul vieţii sale era numai Hristos; de aceea şi moartea era un câştig pentru el, căci ea îl ducea la Hristos, şi despărţit de trupul acesta să fi la Hristos este mult mai bine decât să fi aici în trup şi să-L aştepţi.

   Deci Hristos era izvorul vieţii pentru apostol, era ceea ce l-a despărţit de trecut şi l-a aşezat pe un teren cu totul nou. Dar această viaţă nu poate fi independentă şi de sine stătătoare într-o creatură. Ea are nevoie de ceva care s-o atragă şi s-o susţină, pentru care ea să trăiască şi după care să se formeze. Acest ceva este iarăşi Hristos. De aceea Pavel adaugă imediat cuvintelor »Hristos trăieşte în mine«: »Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine« (versetul 20).

   Iarăşi aceeaşi vorbire personală ca şi mai înainte. În mai multe locuri din Cuvânt auzim că Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi (compară cu Efeseni 5,2,25), dar dragostea şi dăruirea de Sine a Domnului stau aici ca o parte aşa de personală şi caldă înaintea sufletului scriitorului, că la citirea cuvintelor sale inima proprie se încălzeşte împreună cu a lui. »Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine«, în felul acesta poate vorbi numai cineva care în mod obişnuit trăieşte în apropierea Domnului, ca Ioan odinioară, în părtăşie intimă, ascunsă, cu El. Pavel era un apostol, un vas ales, dar privit simplu ca credincios, el aparţinea oamenilor care au poruncile Domnului şi le păzesc, şi în felul acesta Domnul putea »să-l iubească şi să I se descopere« (Ioan 14,21). Noi toţi îl putem urma pe acest drum, şi fericit este oricine face aceasta! În felul acesta se revelează viaţa lui Hristos în noi. El Însuşi devine tot mai mult singurul subiect care domină totul în noi. O, ce fericire să faci experienţe asemănătoare cu cele ale apostolului şi să poţi rosti aceleaşi cuvinte ca şi el! – Cunoaştem noi ceva din aceasta?

   Aducerea aminte de El, care în dragostea Sa a murit pentru noi, pentru mine, şi în felul acesta m-a scos din starea nenorocită, în care mă aflam, şi mi-a dăruit viaţa Sa, aşa că acum eu pot să trăiesc pentru El şi să-L slujesc, eliberat de satan şi de stăpânirea păcatului, şi mai mult, faptul că Fiul lui Dumnezeu a fost Cel care a făcut aceasta, umple inima cu putere tot mai vie şi o leagă tot mai intim cu El, singurul subiect al credinţei. Cu admiraţie plină de adorare se îndreaptă ochiul spre El, care a putut să iubească şi iubeşte o fiinţă cum eram şi cum sunt eu. Şi aşa trăim şi noi apoi, atâta timp cât Îi place lui Dumnezeu să ne lase pe pământ, da, »viaţa, pe care o trăiesc acum în trup«, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi. Hristos ca izvor al acestei vieţi şi Hristos ca subiect al sentimentelor cordiale ale sufletului înnoit – cu adevărat, aceasta este o viaţă preţioasă, de dorit, care se merită să fie trăită! Cine trăieşte în felul acesta nu face »zadarnic harul lui Dumnezeu« (versetul 21). Dimpotrivă, Dumnezeu va fi glorificat prin aceasta. Căci este exclusiv harul Său care a dat naştere la o astfel de transformare şi pe această cale a putut face o creaţie nouă, în care cea veche s-a dus (2 Corinteni 5,17).

   »Căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos« (versetul 21). Cu aceste cuvinte apostolul încheie învăţătura sa. Vai, acei învăţători sărmani ai Legii! Încotro duceau eforturile lor? Tocmai ei erau cei care făceau fără valoare harul lui Dumnezeu, luau lauda lui Dumnezeu, prin aceea că puneau faptele omului alături de lucrarea minunată a lui Dumnezeu şi prin aceasta jefuiau moartea lui Hristos de toată însemnătatea ei, de toată valoarea ei. Căci dacă un om poate fi îndreptăţit prin faptele Legii, prin faptele proprii, atunci de ce a murit Hristos? Moartea şi suferinţele Lui amare au fost degeaba. Căci era o altă posibilitate prin care omul putea să ajungă la ţintă şi să obţină neprihănirea. Cum este alcătuit acest drum şi unde duce el ne arată partea a doua a capitolului 7 din epistola către Romani. Rezultatul lui este strigătul de deznădejde: »O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?« Chiar şi un creştin, care este conştient de mântuirea lui şi de starea lui de copil al lui Dumnezeu, care merge pe un astfel de drum, va trebui să facă aceleaşi experienţe dureroase. Există o lege în mădularele lui, care se împotriveşte legii naturii lui înnoite şi îl duce la robie sub legea păcatului!

   Cât de cu totul altfel erau experienţele apostolului! Cu adevărat, pentru el Hristos nu a murit degeaba. Şi noi vom face aceleaşi experienţe, dacă am înţeles însemnătatea morţii lui Hristos şi prin credinţă o lăsăm să lucreze asupra noastră. Eliberaţi de legea păcatului şi a morţii, putem să stăm tari în libertatea, pentru care Hristos ne-a eliberat, trăind pentru Dumnezeu, aducând roada Duhului spre glorificarea Sa (capitolul 5). Mulţumind lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru, în care noi am murit faţă de păcat, slujim cu duhul nostru legii lui Dumnezeu. Firea (carnea) slujeşte legii păcatului, ea nu poate altfel.

   Să ne gândim totdeauna la cuvintele preţioase: »nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine«. Partea noastră, viaţa noastră, puterea noastră, totul este El. Dumnezeul oricărui har să dăruiască scriitorului şi cititorului acestor rânduri şi harul personal să poată spune împreună cu apostolul: »Viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine«!

Capitolul 3,1-14

   În prima jumătate a acestui capitol, apostolul continuă tratarea întrebării referitoare la Lege şi apoi începând cu versetul 15 vorbeşte despre făgăduinţa, pe care Dumnezeu a dat-o odinioară lui Avraam şi în legătură cu aceasta despre relaţia acestei făgăduinţe cu Legea.

   Fiind încă plin de descrierea minunată a schimbării, care prin harul lui Dumnezeu a avut loc cu el însuşi, plin de eliberarea, de care a avut parte, nu numai cu privire la prescrierile Legii, sub care odinioară el a făcut eforturi inutile, ci şi eliberarea de sine însuşi – a devenit un om nou, un om în Hristos, care trăia numai prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu -, el se adresează inimii şi conştiinţei credincioşilor din Galatia cu cuvinte impresionante, ca să-i facă să simtă situaţia periculoasă în care se aflau. Ai impresia că simţi cum în interiorul acestui bărbat credincios avea loc o luptă, care pe de o parte îl făcea să poarte plin de dragoste grijă de credincioşi, iar pe de altă parte să aibă o dezaprobare sfântă a învăţătorilor răi.

   »O, galateni nechibzuiţi!«, le strigă el, »Cine v-a fermecat, pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit?« (versetul 1). Da, dacă dreptatea a venit cu adevărat prin Lege, atunci Hristos a murit degeaba. Atunci toate eforturile dragostei, cu care Pavel a zugrăvit înaintea ochilor lor pe Mântuitorul răstignit – aşa de adevărat şi viu, ca şi cum El ar fi fost răstignit în mijlocul lor - erau zadarnice. Este remarcabil felul de exprimare al apostolului, şi cu siguranţă nu este la întâmplare că el nu aminteşte simplu credincioşilor din Galatia de lucrarea sau de jertfa lui Hristos, ci el vorbeşte despre cruce. Nimic nu pune în lumină toată lipsa de speranţă a stării omului, neputinţa lui, nimicnicia lui, stricăciunea lui, aşa cum face crucea. Nimic nu ne face să cunoaştem sfinţenia lui Dumnezeu şi judecata Lui necruţătoare asupra păcatului, aşa cum face crucea. Nimic nu ne poate face să ne despărţim mai mult de lume, în sens moral şi religios, aşa cum ne face crucea. De aceea Pavel nu voia să se laude cu altceva »decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos«, prin care lumea era răstignită faţă de el şi el faţă de lume (Capitolul 6, versetul 14).

   Dar la ce ajunseseră credincioşii din Galatia? Cine i-a fermecat, cine le-a schimbat gândirea? Încotro ducea drumul lor? Vai! Ei erau în pericol să sfârşească în „carne“ ce au început în „Duhul“. Sărmani oameni! Dar avem noi dreptul să ne mirăm de ei? Nu a fost dintotdeauna înclinaţia inimii omului să facă loc cărnii (firii)? Atâta timp cât nu s-a cunoscut cu adevărat lipsa totală de speranţă a stării omului, eşti mereu ispitit să adaugi ceva la ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos Isus şi ne-a dăruit în El, ceva de la om, oricât de puţin ar fi acest ceva. La credincioşii din Galatia acest ceva consta, aşa cum ştim, în rânduielile slabe, sărăcăcioase, ale cărnii.

   Întristat apostolul continuă: »Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei? Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?« (versetele 2 şi 3). În capitolul anterior am auzit despre justificare şi viaţă, aici auzim despre Duhul. Toate acestea sunt ale noastre prin credinţă. Faptele Legii pot să aducă numai judecată şi moarte. Aceasta au înţeles-o credincioşii din Galatia foarte bine. Ei ştiau: dacă este vorba de primirea vieţii sau de pecetluirea cu Duhul Sfânt, în ambele cazuri firea pământească (carnea) era absolut exclusă. Ambele daruri preţioase puteau fi primite numai prin credinţă şi apostolul nu pune nicidecum la îndoială faptul că ei le-au primit pe amândouă. Ei erau justificaţi (îndreptăţiţi), ei aveau viaţa din Dumnezeu, ei posedau Duhul Sfânt. Dar acum voiau să părăsească terenul credinţei şi ceea ce ei au început în Duhul terminau în firea pământească! O, galateni nechibzuiţi! Cine i-a fermecat?

   Este de folos să atragem atenţia cu această ocazie, că primirea vieţii şi pecetluirea cu Duhul Sfânt, cu toate că astăzi ele la mulţi, probabil la majoritatea întoarcerilor la Dumnezeu, au loc simultan, ele sunt totuşi două lucruri total diferite. Un om primeşte viaţa când prin acţiunea Duhului Sfânt prin intermediul Cuvântului este născut din nou, sau, aşa cum Domnul spune lui Nicodim, »născut din apă şi din Duh«. Este de la sine înţeles că o astfel de naştere din nou nu poate avea loc fără credinţă, dar această credinţă poate fi aşa de slabă, că înţelegerea spirituală a celui care crede este aşa de mică, că sufletul nu este sigur nici de mântuirea lui şi nici nu posedă îndrăzneala să numească pe Dumnezeu ca Tată al lui. El are probabil un sentiment foarte profund al păcătoşeniei lui, dar tocmai aceasta îl împiedică să privească cu îndrăzneală în sus spre Dumnezeu. »Duhul de înfiere, în care noi strigăm „Ava!“, adică „Tată!“« nu şi-a făcut încă locuinţă în el, nu l-a pecetluit încă (Romani 8,15; Efeseni 1,13). Credinţa este prezentă, dar nu aşa fel ca să renunţe la toate celelalte, credinţa care să apuce numai pe Hristos. Cu certitudine Dumnezeu nu va lăsa nedesăvârşită lucrarea Sa într-un astfel de suflet. Mai devreme sau mai târziu El îl va conduce la primirea cu credinţă a valorii jertfei lui Isus Hristos, aşa că el va putea atunci mulţumi din inimă Tatălui şi se va putea apropia cu îndrăzneală de Tatăl.

   La aceasta să mai remarcăm, că sunt multe suflete cu adevărat mântuite, care din lipsă de învăţătură sau din cauza temerii exagerate nu îndrăznesc să spună că ele au Duhul Sfânt; dar dacă le-am putea auzi în cămăruţa în care ele îşi golesc inima cu simplitate înaintea lui Dumnezeu, am auzi că pline de încredere numesc pe Dumnezeu Tată al lor – dovadă clară că ele au primit Duhul înfierii. Foarte des în astfel de cazuri este suficientă indicarea unui singur loc corespunzător din Scriptură, ca să împrăştie toată îndoiala şi toate întrebările şi să umple inima cu toată certitudinea şi bucuria mântuirii.

   Este un lucru mare, când ochiul este îndreptat de la eul propriu şi de la nivelul lucrării divine în suflet numai spre Hristos. Tocmai în aceasta consta secretul rătăcirii credincioşilor din Galatia. În aceste puncte ei s-au lăsat fermecaţi (vrăjiţi). Duhul Sfânt le-a îndreptat privirea exclusiv spre Domnul răstignit, şi acum ei voiau să sfârşească „în firea pământească“! Prin acest Duh, pe care ei L-au primit prin auzirea credinţei, au fost făcute chiar şi minuni printre ei, fie prin Pavel sau chiar prin ei înşişi (versetul 5), şi acum ei voiau să continue cu faptele Legii! Cu adevărat, mai nechibzuit nu puteau să acţioneze. Aşa considerăm noi pe drept; şi totuşi, cât de mulţi credincioşi nu i-au urmat pe parcursul secolelor pe acest drum, şi cât de mulţi sunt astăzi care îi urmează, cu toate exemplele de atenţionare!

   »În zadar aţi suferit voi atât de mult? Dacă, în adevăr, e în zadar!« (versetul 4). Lipsa de înţelegere a credincioşilor din Galatia era cu atât mai mult de neexplicat, cu cât ei din cauza Evangheliei au fost expuşi deja la tot felul de suferinţe. Să fie în zadar toate acestea? Adăugarea: »Dacă, în adevăr, e în zadar« a pricinuit deja multe dureri de cap comentatorilor şi a primit interpretări foarte diferite. Nu ar fi putut apostolul să spună mai simplu: suferinţele sunt în fond şi la urma urmei în zadar, ele nu v-au dat mai mult decât aţi avut înainte, ele nu sunt nimic deosebit (suferinţele din pricina lui Hristos au fost mai mult sau mai puţin partea tuturor) – dar voi, prin perseverenţa voastră răbdătoare, aţi dovedit că voi, cu toată duşmănia şi împotrivirea venită din afară, cu seriozitate sinceră aţi vrut să rămâneţi la Domnul? Şi acum toate acestea să fie în zadar? În zadar aţi suferit voi toate?

   Apostolul speră, că nu îi va reuşi duşmanului să obţină o astfel de victorie asupra lor. Amintindu-le că nu prin vre-o activitate din partea lor, ci numai pe baza credinţei le-a fost dat Duhul Sfânt, el le îndreaptă apoi privirea înapoi spre Avraam, părintele lui Israel. Şi el a crezut pe Dumnezeu, şi acest fapt i-a fost socotit ca neprihănire (versetul 6). Această aducere aminte era cu atât mai serioasă şi mai convingătoare, căci tocmai Avraam a primit de la Dumnezeu circumcizia, la care credincioşii din Galatia voiau să se reîntoarcă. Din acest motiv ei s-ar fi putut probabil referi la el, tatăl tuturor credincioşilor; învăţătorii răi au făcut-o probabil deja. Dar când a primit Avraam circumcizia? Înainte să creadă? Nu, abia după aceea. În capitolul 15 al cărţii Geneza ni se relatează cum Avraam a crezut făgăduinţele lui Dumnezeu şi urmare a acestui fapt a fost socotit neprihănit, în timp ce la câţiva ani mai târziu, în capitolul 17, a fost introdusă circumcizia.

   »Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă« (versetul 7). Avraam a fost socotit neprihănit nu prin circumcizie, ci prin credinţă; el a fost binecuvântat numai pe baza credinţei. »Scriptura, de asemenea, fiindcă socotea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.“ Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.« (versetele 8-9). Dacă tatăl a primit binecuvântarea prin credinţă, atunci urmaşii lui nu o pot primi pe o altă bază. Concluzia este simplă şi convingătoare. De aceea Scriptura vorbeşte mai dinainte foarte clar despre aceste lucruri. Deja atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din ţara sa şi din casa tatălui său, El i-a dat făgăduinţa, că în el vor fi binecuvântate toate seminţiile pământului - şi anume nu prin aceea că ei vor deveni iudei, ci aşa cum ei stăteau înaintea lui Dumnezeu, ca seminţii ale pământului sau ca păgâni. În această stare ei trebuiau să fie binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios (compară cu Moise 12,3).

   În mod corespunzător citim şi: »Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se duce.« (Evrei 11,8) Aşa a primit el făgăduinţa de la Dumnezeu, pentru el şi pentru alţii. Aşa au primit-o şi credincioşii din Galatia, şi cu făgăduinţa au primit şi binecuvântarea. »Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.« (versetul 9) În orice caz, binecuvântarea depindea deci de credinţă, şi nu de respectarea anumitor rânduieli legaliste. Dimpotrivă, cine se pune sub Lege, ajunge sub blestem. »Căci«, adaugă apostolul cu o seriozitate impresionantă, »toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă“« (versetul 10). Aceasta vrea să spună: cine face chiar şi numai încercarea să se pună înaintea lui Dumnezeu pe baza Legii, aduce inevitabil blestem asupra lui însuşi. Căci blestemat este oricine nu împlineşte tot ce este scris în Lege. Ah, fie ca toţi aceia, care aşteaptă mântuirea sau succese oarecare de la activitatea cărnii, să mediteze la aceasta! Ei părăsesc terenul harului şi prin aceasta principial terenul creştinismului. Ei pun un jug pe gâtul ucenicilor, pe care nici părinţii (Israel) nu l-au putut purta, şi nici noi nu-l putem purta.

   Dar nu numai experienţa a dovedit adevărul cuvântului, că nimeni nu poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu pe baza faptelor Legii, ci Dumnezeu Însuşi a mărturisit mereu clar aceasta. Aşa spune El prin gura prorocului Habacuc: »cel neprihănit va trăi prin credinţă« (versetul 11). Şi că Legea nu este din credinţă rezultă clar din celălalt loc: »Cine a făcut aceste lucruri va trăi prin ele.« (versetul 12).

   A face, a lucra, este vorbirea Legii, a crede, a nu lucra este vorbirea harului. Într-adevăr Legea făgăduieşte viaţă şi binecuvântare pe baza împlinirii poruncilor ei, dar deoarece prin carne (firea pământească) ea este lipsită de putere, în realitate poate veni numai blestem peste toţi  cei care stau sub Lege. Aşa a arătat Israel, înainte ca să intre în ţară. După ce poporul va fi trecut prin Iordan, potrivit cuvintelor lui Moise, şase seminţii trebuiau să stea pe muntele Garizim, ca să binecuvânteze poporul, şi şase seminţii pe muntele Ebal, ca să blesteme. Dar mai departe ni se spune ce trebuiau să spună leviţii ca locţiitori ai poporului. Un »Să fie blestemat!« nimicitor urma altuia şi întregul şir îngrozitor de blesteme se încheie cu cuvintele: »Şi tot poporul spunea: Amin!« (Deuteronom 27). De ce aceasta? Tocmai de aceea, pentru că toţi care se bazează pe faptele Legii sunt sub blestem. În acest caz nu există nici un refugiu, nici o scăpare.

   Rezultatul este îngrozitor. Dar acum urmează cuvântul preţios, salvator: »Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn“« (versetul 13). Dumnezeu să fie veşnic glorificat pentru această mărturisire minunată, clară! Aceasta stă înaintea noastră ca şi cum ar fi gravat pe tablele din faţă – fiecare cuvânt având un înţeles profund şi putere vie. Hristos – Hristosul lui Dumnezeu, nimic mai puţin decât El – ne-a răscumpărat, odată pentru totdeauna, din blestemul Legii, aşa că acest blestem niciodată nu ne mai poate lovi. Şi dacă acum întrebăm mai departe: Cum a avut loc aceasta?, răspunsul este: prin aceea că El S-a făcut blestem pentru noi. Să observăm cuvântul: „blestem“! Cât de mult ne arată el deplina Sa unire cu starea acelora care erau sub blestemul Legii! El a păşit în locul lor, în sensul deplin al cuvântului a luat locul lor înaintea lui Dumnezeu. Numai în felul acesta blestemul a putut fi îndepărtat pe o bază juridică dreaptă şi nouă a putut să ni se ofere har. »Blestemat e oricine este atârnat pe lemn!« şi acolo a atârnat preaslăvitul nostru Domn şi Mântuitor!

   Pe drept putem spune: O, dragoste fără asemănare! Ea depăşeşte orice cunoaştere, depăşeşte orice capacitate de înţelegere. Revărsându-se de la aceia, care iniţial stăteau sub Lege, de la Israel spre noi, harul, distrugând toate barierele, s-a îndreptat spre aceia care erau fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume: »Pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit« (versetul 14). Marea lucrare de răscumpărare poate fi aplicată la poporul pământesc al lui Dumnezeu, dar era imposibil să rămână limitată la un cerc aşa de restrâns. Binecuvântarea vestită lui Avraam, potrivit planului lui Dumnezeu, trebuia să se extindă mult în afara graniţelor urmaşilor patriarhului. »În Hristos Isus« ea trebuia să vină şi la noi, sămânţa lui Avraam, pentru ca noi prin credinţă să primim făgăduinţa Duhului. Căci noi, chiar dacă nu stăteam sub Lege, ea trebuia să aducă blestemul şi asupra noastră, deoarece ea constituie ghidul sfânt al lui Dumnezeu pentru omul în carne, fie el iudeu sau păgân.

   Să privim încă o dată pe scurt cele două mari principii prezentate aici, Legea şi harul, şi rezultatul lor. Legea cere şi condamnă, harul dă şi îndreptăţeşte. Legea aducea asupra aceluia care o încalcă - şi unde este omul care nu păcătuieşte? – moartea şi condamnarea. Harul dă aceluia care nu lucrează, dar crede în Domnul Isus Hristos, viaţa şi neprihănirea. Legea pune pe acela, care nu rămâne în tot ce stă scris în cartea ei, sub blestem. Harul răscumpără de sub acest blestem, dă, iarăşi pe baza credinţei, necondiţionat binecuvântare şi dă pe Duhul Sfânt, prin care se poate savura în toată plinătatea poziţia cea nouă, pe care el o dă gratis. Mereu trebuie să exclamăm: ce nebunie de neînţeles a omului care a cunoscut terenul minunat al harului dumnezeiesc, şi l-a însuşit, iar apoi se reîntoarce pe temelia sărăcăcioasă a faptelor omeneşti proprii! Să alegi blestemul, după ce prin harul lui Dumnezeu ai primit binecuvântarea!

Capitolul 3,15-29

   Aşa cum am amintit la începutul capitolului, apostolul ajunge acum să vorbească despre relaţiile care existau între făgăduinţele necondiţionate date lui Avraam şi Lege. «Fraţilor, vorbesc în felul oamenilor, un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuşi nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva.« (versetul 15) «Vorbesc în felul oamenilor.» Cu adevărat nu este nevoie de o capacitate de înţelegere spirituală deosebită, ca să recunoşti că un testament, odată încheiat şi după aceea încă confirmat nu poate fi anulat sau schimbat prin adăugiri. Aceasta o ştie orice om cu înţelegere. «Acum făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui.» (versetul 16) Când s-a încheiat legământul cu Avraam nu era nicidecum vorba de Lege, de vre-o oarecare îngrădire. Făgăduinţele au fost date necondiţionat lui şi seminţei lui. Credincioşii din Galatia nu puteau nega aceasta. Dar ei puteau întreba, pentru ce a fost dată Legea? Nu vine ea tot aşa de bine de la Dumnezeu, ca şi făgăduinţa? Să nu primim atunci Legea prin credinţă şi să ne supunem ei? De ce le-a dat Dumnezeu pe amândouă?

   Răspunsul la această întrebare urmează în ultima parte a capitolului nostru. Mai întâi apostolul adaugă foarte relevant: «Nu zice: „Şi seminţelor“ (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „Şi seminţei tale“, adică Hristos» (versetul 16). Ca să înţelegem acest cuvânt, trebuie să ne amintim, că Avraam a primit de două ori făgăduinţa că în el, respectiv în sămânţa lui, vor trebui să fie binecuvântate toate naţiunile pământului. Prima dată găsim deja în Geneza 12. A doua oară găsim în capitolul 22, cu ocazia jertfirii lui Isaac, modelul cunoscut al Domnului şi Mântuitorului în moartea Sa şi în învierea Sa; şi aici binecuvântarea este legată categoric nu cu el, ci cu „sămânţa“ lui.

    După ce Dumnezeu a jurat pe Sine Însuşi să binecuvânteze din belşug pe Avraam şi sămânţa (aici este vorba de Israel, urmaşii naturali ai patriarhului) lui şi îl va înmulţi foarte mult, ca stelele cerului şi ca nisipul de pe malul mării, şi seminţei lui îi va da partea duşmanilor ei, El adaugă: »Şi în sămânţa ta se vor binecuvânta (sau, vor fi binecuvântate) toate naţiunile pământului.» (versetele 16-18). În acest ultim caz nu este vorba nicidecum de binecuvântări pământeşti şi de o glorie temporală; este vorba de binecuvântarea spirituală, care va veni în Hristos, adevărata sămânţă a lui Avraam, asupra tuturor naţiunilor. Făgăduinţa dată lui Avraam este confirmată aici seminţei sale: «Nu zice: „Şi seminţelor“ (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „Şi seminţei tale“.» Această sămânţă este Hristos.

   În timp ce Hristos trăia pe acest pământ, desigur binecuvântarea nu se putea revărsa la toţi locuitorii pământului. Mesia a fost trimis «numai la oile pierdute ale casei lui Israel», şi când au venit grecii şi doreau să vadă pe Isus, El a spus ucenicilor că a sosit ceasul glorificării Fiului Omului (care era prezent pentru toţi oamenii), dar că drumul spre această glorificare trecea prin moarte (compară cu Ioan 12,20-24). Numai în Hristos Isus ca mort şi înviat putea binecuvântarea lui Avraam să meargă la naţiuni. Numai aşa putea Domnul să trimită pe ucenicii Săi, ca să facă ucenici din toate naţiunile (Matei 28,19). Noul, creştinismul, putea să înceapă numai cu moartea şi învierea lui Hristos. Legea nu a dat nici viaţă nici neprihănire, şi nici pe Duhul Sfânt şi nici, aşa cum vom auzi îndată, dreptul la moştenire.

   «Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fii desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită de Legea venită după patru sute treizeci de ani» (versetul 17). Când s-a dat Legea trecuseră mai mult de patru sute de ani de la acel eveniment memorabil de pe muntele Moria. Deja această împrejurare dovedeşte că Legea nu are nimic a face cu făgăduinţa. Este remarcabil, cum apostolul călăuzit de Duhul Sfânt aduce dovezi după dovezi, ca să arate credincioşilor din Galatia pe ce drum rătăcitor au alunecat. Dacă Legea s-ar fi dat la scurt timp după făgăduinţă, ne-am fi putut probabil gândi la existenţa unei legături între ele două, cu toate că rămânea încă imposibil că Dumnezeul credincios ar fi putut să răstoarne o făgăduinţă dată necondiţionat prin ceva dat sau făcut cunoscut mai devreme sau mai târziu. Dar acum între cele două era o perioadă de patru sute treizeci de ani! Desigur, nici făgăduinţa nu anulează Legea, nu reduce cu nimic însemnătatea ei şi din sobrietatea ei sfântă. Orice credincios, care a învăţat din Cuvânt, recunoaşte Legea ca fiind deplin justificată la locul ei, el ştie că ea este «sfântă, dreaptă şi bună». Dar ar fi putut Legea să dea lui Avraam moştenirea? Nu, Legea răsplăteşte după merit. «Căci dacă moştenirea ar veni prin Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam.» (versetul 18). Dăruită ca har liber, nemeritat, şi nu ca ceva datorat. Pe altă cale ar fi fost imposibil, şi imposibil este şi astăzi. Dar dacă aceasta este aşa, dacă Legea nu poate da nimic, ci poate aduce numai moarte şi blestem asupra omului, de ce atunci a rânduit-o Dumnezeu? La această întrebare răspunde apostolul în versetele următoare.

   «Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de Lege, până când avea să vină „Sămânţa“, căreia îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.» (versetul 19) La studiul epistolei către Romani ne-am ocupat detaliat cu această temă. Acolo am auzit chiar, că «Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala», şi într-un alt loc, ca păcatul «să iasă la iveală ca păcat», da, «să se arate afară din cale de păcătos» (Romani 5,20; 7,13). Până la Lege, păcatul era în lume, dar el nu putea fi socotit ca fărădelege, deoarece Dumnezeu nu dăduse încă poruncile Lui sfinte. Abia prin Lege păcatul s-a arătat în toată urâţenia lui ca răzvrătire directă împotriva voii clar descoperite a lui Dumnezeu. Omul era din momentul acela nu numai un păcătos, ci şi un călcător de Lege, care încălcând conştient limitele stabilite de Dumnezeu prin Lege, a dat frâu liber poftelor păcatului care locuia în el, şi aceasta cu atât mai mult cu cât Dumnezeu le condamna. Greşeala s-a înmulţit.

   Potopul mare a dovedit că pământul era stricat şi plin de silnicie, că orice făptură îşi stricase calea pe pământ (Geneza 6,11.12). Păcatul a preluat supremaţia şi stătea în forma lui oribilă înaintea ochilor lui Dumnezeu. Dar oricât de rea şi de nescuzabilă era starea şi oricât de mult ea necesita judecata din partea lui Dumnezeu, cu toate acestea, aşa cum am spus, omului dinainte de Lege păcatul nu îi era considerat ca fărădelege (compară cu Romani 5,13). Aceasta a avut loc abia după ce «a venit Legea» sau, aşa cum se spune aici, ea «a fost adăugată» şi anume «până când avea să vină „Sămânţa“, căreia îi fusese făcută făgăduinţa»; cu alte cuvinte: până când în Hristos va veni o ordine cu totul nouă, bazată pe harul necondiţionat, a lucrurilor.

   Legea a fost dată «prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor». Ea nu a venit direct la om, ca făgăduinţa odinioară, ci ea le-a fost adusă de Dumnezeu ascuns în nori şi foc prin mesagerii Săi, în legătură cu un mijlocitor. Când s-a dat făgăduinţa, aceasta a avut loc nemijlocit, direct de la Dumnezeu; acolo nu era nevoie de nici un mijlocitor. Nu erau două partide, care să încheie un legământ, un contract prin care ambele părţi se obligau la ceva. Dumnezeu a făgăduit şi omul a primit, fără nici o îngrădire sau condiţie. Dar când însă s-a dat Legea, ea a necesitat un mijlocitor între Dumnezeu şi om. Acest mijlocitor era Moise. El stătea între cele două partide şi a adus lui Israel cerinţele lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu a dus răspunsul poporului. «Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părţi, pe când Dumnezeu este unul singur» (versetul 20).

   Noi cunoaştem rezultatele acestei înţelegeri. Pe cât totul era de desăvârşit în ordine şi de stabil din partea unei partide (Dumnezeu), pe atât de deplină a fost prăbuşirea din partea celeilalte partide ( a omului). Nu pe nedrept Legea a fost comparată cu un pod, care, oricât ar fi de tare în sine însuşi, se reazemă pe un fundament în totalitate putred. Legea era sfântă şi bună, dar omul, nu numai că era total fără putere, ca să facă ceea ce s-a obligat solemn, ci s-a dovedit a fi o creatură total stricată şi împotrivitoare, care a ales să facă tocmai ceea ce Dumnezeu a interzis.

   «Dumnezeu însă este unul singur» - El era una din partidele numite şi stătea despărţit de popor. Dar prin aceasta s-a epuizat sensul expresiei? Nu vrea apostolul să arate mai mult că Dumnezeu S-a arătat poporului Său Israel ca singurul Dumnezeu, şi că, atunci când El a dat o făgăduinţă, El era Acela care o împlinea, Acela de care depindea totul, dar care rămâne credincios Cuvântului Său şi niciodată nu poate să mintă? Exact acesta este caracterul făgăduinţei Sale, că ea nu cere nimic de la cel care o primeşte; împlinirea ei depinde exclusiv de veridicitatea şi de posibilitatea Aceluia care o dă. Deci, Dumnezeu este unul, Dumnezeu este credincios, şi Dumnezeu poate. Pentru cel care crede, cel care primeşte făgăduinţa, îi rămâne numai partea fericită s-o primească cu bucurie şi în savurarea ei să umble într-un chip demn de Dumnezeu, care a dat-o.

   Dar acum s-ar putea încă să se mai pună întrebarea: Dar nu este Legea împotriva făgăduinţei lui Dumnezeu? «Nicidecum!», răspunde apostolul; «Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni prin Lege. Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Hristos.» (versetele 21.22). Dacă Legea ar fi fost realmente în stare să dea viaţa, atunci neprihănirea s-ar fi putut obţine pe baza faptelor Legii; omul ar fi fost drept în baza unei neprihăniri lucrate de el însuşi. Legea ar fi contrazis deci făgăduinţa, care numai prin credinţă poate fi partea aceluia care crede. Dar în loc de aceasta ce a avut loc? Nu s-a găsit nici măcar unul, care să facă binele, nu era nici un neprihănit, nici unul măcar. Scriptura a închis totul sub păcat. Păgânii s-au dovedit a fi sclavii poftelor şi patimilor lor naturale; iudeii de partea lor au arătat puterea acestor patimi abia după încălcarea poruncilor sfinte ale lui Dumnezeu. Deci s-a arătat clar, că numai pe calea credinţei în Isus Hristos făgăduinţa putea să fie împlinită faţă de aceia care cred, fie ei iudei sau păgâni.

   «Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă.» (versetele 23.24) Înainte să fi venit credinţa – aceasta vrea să spună: înainte să apară credinţa creştină, care în Persoana şi în lucrarea lui Hristos a creat o bază cu totul nouă, o relaţie cu totul nouă a omului faţă de Dumnezeu -, iudeii erau închişi sub Lege, erau propriu-zis sub un pedagog sau îndrumător, până în momentul când în Hristos a venit acea relaţie nouă. Apostolul vorbeşte în aceste versete numai despre Israel. Credincioşii din Galatia nu au stat niciodată sub Lege, ei au venit direct din păgânism la Hristos. La iudeii însă, Dumnezeu a folosit Legea ca mijloc de educare, ca să le arate starea lor stricată pierdută, fără nici o speranţă şi să-i pregătească pentru venirea Aceluia care le va aduce eliberarea din starea lor de sclavie. Ea era pedagogul lor spre Hristos, pentru ca ei să-L primească prin credinţă şi prin moartea şi învierea Sa să poată deveni părtaşi neprihănirii vieţii. După ce a venit credinţa, ei nu se mai aflau sub acest pedagog (versetul 25). Ei «au devenit ai Altuia», ai Celui înviat dintre morţi, şi acum stăteau pe un teren, pe care Legea nu mai avea nici un fel de drepturi asupra lor.

   «Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus» (versetul 26). Cuvânt preţios! Ce schimbare rapidă şi totală! Fii ai lui Dumnezeu, fii liberi păşesc în locul oamenilor care până acum erau legaţi sub autoritatea unei Legii intransigente. Să observăm şi schimbarea în persoană. Dacă în ultimele versete apostolul a vorbit despre „noi“, acum vorbeşte deodată despre „voi“ – voi galatenilor! Se referă el numai la ei? Nicidecum. Dar bucuria profundă cu privire la ceea ce Dumnezeu a făcut cu el şi cu concetăţenii lui face inima lui să se reverse faţă de credincioşii din Galatia. Rezultatele acestei acţiuni minunate a lui Dumnezeu erau acum nu numai pentru credincioşii din Israel, ci şi pentru credincioşii din Galatia, şi conştient de acest fapt străbate cu bucurie strigătul inimii sale: «Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus». Ei au devenit nemijlocit aceasta, fără ca Legea să se interpună, şi erau fii în aceeaşi măsură ca şi ceilalţi. Ambii, iudeii şi grecii, au devenit părtaşi ai aceluiaşi har şi au fost aduşi în aceeaşi relaţie cu Dumnezeu, Tatăl slavei. Credinţa i-a strămutat pe ei toţi ca fii în prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu.

   «Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos» (versetul 27). Ei toţi în simbolul botezului au fost făcuţi una cu Domnul mort şi înviat. Moartea lui Hristos a eliberat pe cei „de aproape“ de toate revendicările Legii, a apropiat pe cei ce erau „departe“ şi a condus pe cei doi în libertatea fericită de pe terenul învierii. Ei toţi acum «s-au îmbrăcat cu Hristos», au devenit «oameni în Hristos». Pe acest teren nu mai este nici iudeu nici grec, nici sclav nici liber, nici bărbat nici femeie: «fiindcă toţi sunteţi una în Hristos» (versetul 28). Amândoi scoşi din relaţiile lor naturale de odinioară, stăteau acum cu toţii înaintea lui Dumnezeu potrivit cu poziţia lor nouă în Hristos. Acum nu mai era nici un fel de diferenţă; în Hristos, modelul şi etalonul relaţiei lor noi cu Tatăl, au devenit una, una şi aceeaşi: fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos.

   Acesta era cu adevărat un rezultat demn de lucrarea înfăptuită pe Golgota. Şi aici s-ar putea spune pe drept: «cele vechi s-au dus; iată, totul este nou», şi anume toate în Hristos, Sămânţa şi Moştenitorul lui Avraam (versetul 29). Ceea ce Israel n-a obţinut niciodată pe baza Legii, ceea ce nimeni nu va putea obţine vreodată cu toate eforturile sincere, aceasta a devenit pe gratis partea credincioşilor din Galatia, în Hristos. Cu El, adevărata Sămânţă a lui Avraam, toate făgăduinţele au devenit partea lor. Ei erau moştenitori potrivit cu făgăduinţa care a fost dată odinioară pe muntele Moria.

  Cât de simplu şi de legitim erau toate acestea! Ce voiau să spună credincioşii din Galatia faţă de acestea? Nu le-a rămas nimic altceva, decât ruşinaţi să închidă ochii şi să mărturisească nebunia lor, că ei cu toată învăţătura aşa de fidelă a apostolului, ei puteau să-şi caute satisfacţia şi onoarea în practici legaliste, în loc să găsească totul în Hristos şi să-I dea gloria care I se cuvine numai Lui. - Şi ce vrem să facem noi? Noi vrem să mulţumim mereu lui Dumnezeu, că El prin această scrisoare a venit nu numai în ajutorul adunărilor din Galatia din timpul acela, ci în dragostea Lui prevăzătoare ne-a dat-o şi nouă spre o atenţionare insistentă cu privire la pericolul care sub formă legalistă ameninţă astăzi mai mult ca oricând pe cei care se numesc creştini. Mereu ne uimim cum Dumnezeu în nemărginirea şi bunătatea Lui transformă răul în bine şi nebuniile şi greşelile copiilor Săi spre folosul lor şi face să rămână binecuvântarea permanentă.

Capitolul 4, 1-31

   După ce apostolul în capitolul 4 rezumă încă o dată cele spuse până aici, în continuarea ultimului gând referitor la moştenirea în Avraam se ocupă cu poziţia credincioşilor  din vechiul legământ. Dacă Legea şi făgăduinţa, cu toate că ele nicidecum nu se contrazic, erau aşa de diferite în ce priveşte natura lor, care era situaţia moştenitorilor făgăduinţei atâta timp cât ei se aflau sub Lege?

   Nu putea fi nici o îndoială, că credincioşii din Israel ca sămânţă a lui Avraam aveau drept la moştenire; binecuvântările făgăduite de Dumnezeu trebuiau să fie partea lor. Dar le-au savurat ei cu adevărat? La această întrebare apostolul răspunde cu cuvintele: «Dar câtă vreme moştenitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot. Ci este sub epitropi şi îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său.» Acest tablou al unui copil minor ne arată clar starea de lucruri. Un credincios iudeu era, ca oricare alt credincios din Vechiul Testament, un copil şi de aceea un moştenitor, dar el se asemăna unui copil minor, deci avea dreptul la moştenirea părintească, dar care nu a intrat încă în posesiunea reală a moştenirii şi nu o savura realmente.

   Un astfel de copil minor nu se deosebeşte cu nimic de un rob sau de un sclav, atâta timp cât a hotărât tatăl, sau cât durează perioada stabilită în alt mod. El nu poate nici apărea şi nici acţiona singur, şi nici să ia decizii cu privire la averea care îl aşteaptă. Aceasta este treaba epitropului şi îngrijitorului, sub care se află copilul până ajunge la majorat. De îndată ce se ajunge la majorat se schimbă totul. Copilul nu mai este subordonat rânduielilor epitropului, ci primeşte drepturi de fiu şi dispune liber de moştenirea părintească.

   »Nevârstnic» - cât de exact descrie deci acest cuvânt poziţia credinciosului din Vechiul Testament, în mod deosebit al credincioşilor dintre iudei, până la venirea Domnului! Cu toate că ei ca şi copii şi moştenitori erau destinaţi să aibă parte cu Hristos de toată gloria Împărăţiei care va veni, să şadă la masă în Împărăţia lui Dumnezeu cu Avraam, Isaac şi Iacov, ei erau totuşi asemenea robilor, care desigur primesc comunicări şi indicaţii de la stăpânul casei, dar nu cunosc gândurile şi planurile lui. De aceea apostolul continuă: «Tot aşa şi noi, când eram nevârstnici, eram sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii» (versetul 3).

   «Eram sub robia» - să observăm acest cuvânt! - şi anume eram sub robia «învăţăturilor începătoare ale lumii» (sau: «elementele lumii«). Aceeaşi expresie o găsim în Coloseni 2,8, acolo însă mai mult în legătură cu filozofia şi tradiţia oamenilor şi în mod deosebit cu misticismul păgân. Aici sistemul legalist este numit «învăţăturile începătoare ale lumii», deoarece, cu toate că au fost rânduite de Dumnezeu, au fost adaptate la lumea actuală, la om în starea lui decăzută şi stricată. În mod corespunzător chiar şi cortul întâlnirii este numit în Evrei 9,1 un locaş pământesc (sau: lumesc) de închinare. Deci credincioşii iudei «erau robiţi» sub aceste elemente ale lumii. Chiar dacă unii dintre ei au avut parte temporal de haruri deosebite, prin aceea că lor personal li s-a dat mai multă lumină, ca să le învioreze inimile şi să le îndrepte spre lucrurile veşnice, cereşti, totuşi sistemul ca atare a rămas totdeauna acelaşi. Legământul de pe muntele Sinai nu a putut da naştere la altceva, decât numai la robie (versetul 24). Legea este şi trebuie simţită ca o «poruncă firească», care poate aduce numai moarte şi condamnare peste toţi care stau sub ea. Libertatea fericită a unui copil al lui Dumnezeu este pentru totdeauna necunoscută pe terenul legalist.

   «Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut de o femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei care erau sub Lege, pentru ca noi să căpătăm înfierea» (versetele 4 şi 5). Cuvinte minunate: Dumnezeu a trimis pe Fiul Său! Cât de simple sunt ele şi totodată ce putere şi însemnătate mare au! Dumnezeu a trimis. El a acţionat. El voia să aducă adevărul, tot adevărul, la lumină, voia să Se reveleze oamenilor pierduţi în mărimea copleşitoare a slavei Sale ca Dumnezeu-Mântuitor. Nu îngerii intră la lucru, ca odinioară la muntele Sinai; nu, după ce s-a dovedit pe deplin starea stricată lipsită de speranţă a omului fără Lege şi a omului aflat sub Lege, la «împlinirea vremii» a apărut Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl, în această lume, un Om adevărat, născut de o femeie, născut sub Lege. Prin femeie a venit păcatul în lume, de o femeie a fost născut Acela, care singurul era capabil să înlăture păcatul. Numai un Om, numai Fiul lui Dumnezeu, care «a luat parte la carne şi sânge», putea să împlinească nevoile copiilor lui Adam, ale întregului neam de oameni decăzuţi. Şi în continuare: numai când acest Om născut de Dumnezeu a fost pus sub Lege, toate cerinţele drepte ale Legii au putut fi împlinite prin El şi blestemul ei a putut să fie îndepărtat.

   Dumnezeu a trimis. Odinioară El a făcut cunoscut omului, care s-a încumetat să spună că va face tot ce va zice Dumnezeu, poruncile Sale, cerinţele Sale sfinte. Rezultatul a fost blestem şi moarte. Omul s-a dovedit exact opusul a ceea ce el ar fi trebuit să fie. Acum Dumnezeu a trimis, Dumnezeu a dat, şi El a făcut-o fără să I se ceară din partea omului, în dragostea de neînţeles a inimii Sale. «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu». Dar nu era de ajuns, că Cel Sfânt şi Cel Drept, Cel care totdeauna a făcut ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu, a apărut pe scena păcatului, că mergea din loc în loc «făcând bine şi vindecând pe toţi care erau stăpâniţi de diavolul». Nu era suficient, că oamenii puteau vedea şi auzi ceea ce mulţi profeţi şi oameni drepţi zadarnic au dorit mult să vadă şi să audă. Dimpotrivă, prezenţa în trup a Domnului a dovedit lipsa totală de speranţă a stării omului, prăpastia de netrecut, care despărţea pe păcătosul necurat de Dumnezeul sfânt. Pentru ca trimiterea Fiului să conducă la ţelurile dorite de Dumnezeu, El trebuia să moară, trebuia să înfăptuiască lucrarea de mântuire, prin aceea că El a păşit în locul omului şi a luat asupra sa toată responsabilitatea omului. Cei care erau sub Lege trebuiau răscumpăraţi. Numai aşa puteam noi primi înfierea.

   Înainte de moartea şi învierea Domnului nostru Isus Hristos nici un om nu putea să numească pe Dumnezeu «Ava, Tată!»; abia după ce gloria Tatălui L-a înviat dintre morţi, Domnul a putut să trimită pe Maria din Magdala la „fraţii“ Săi cu mesajul binecunoscut nouă (Ioan 20,17). Mare, deosebit de mare era privilegiul ucenicilor, să vadă pe Mesia, să-L însoţească pe drumul Lui prin ţară şi să asculte învăţăturile Lui; dar până în acea memorabilă întâia zi a săptămânii ei stăteau încă pe terenul credincioşilor Vechiului Testament. Ei erau încă nevârstnici; termenul stabilit de Tatăl nu trecuse încă. Oricât de mult inima iubitoare a Domnului ar fi dorit să-i pună în posesiunea şi savurarea relaţiilor noi întemeiate pe moartea şi învierea Sa, era imposibil. Până când a avut loc botezul, cu care El trebuia să fie botezat, El era „strâmtorat“ (Luca 12,50). El avea multe de spus alor Săi, dar ei nu le puteau purta, nu le puteau înţelege (Ioan 16,12).

   Cu învierea s-a schimbat totul dintr-o dată, ca dintr-o lovitură. Acum putea să reveleze ucenicilor şi ucenicelor Sale Numele scump al Tatălui într-un sens cum niciodată mai înainte nu a fost. Ei primiseră acum «înfierea», erau eliberaţi de robia Legii, deveniseră «fii». «Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava!“, adică „Tată!“» (versetul 6). Aici este iarăşi o schimbare de persoane. Fraza anterioară se termină cu un „noi“; «ca noi să căpătăm înfierea»; cea actuală se remarcă prin „voi“: «şi pentru că voi sunteţi fii». Harul lui Dumnezeu nu s-a oprit la graniţele lui Israel, ci el s-a revărsat spre păgâni. «Voi sunteţi fii», voi credincioşi din Galatia, care odinioară n-aţi cunoscut pe Dumnezeu, ci trăiaţi în urâciunea păgânismului. Apostolul se gândeşte cu mare bucurie la aceasta. În fraza secundară el revine la cuvântul „noi“ din versetul anterior, spunând: «Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava!“, adică „Tată!“»

   La comparaţia cu locul asemănător din Scriptură Romani 8,14-17, se remarcă aici o diferenţă mică. În timp ce acolo credincioşii sunt numiţi ca cei care strigă, aici Duhul Fiului strigă «Ava, Tată!». Mai mult chiar, dacă acolo călăuzirea noastră prin Duhul este prezentată ca fiind dovada înfierii noastre şi că Duhul, care locuieşte în noi, mărturiseşte împreună cu Duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu, aici Dumnezeu trimite Duhul Său în inimile noastre, deoarece noi suntem fii. El pecetluieşte lucrarea Sa în noi, fie că este vorba de credincioşi din Israel sau credincioşi dintre păgâni, prin această trimitere. Amândoi, iudei şi păgâni, erau acum fii, fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos, unii erau odinioară străini, fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume, ceilalţi se apropiau de Dumnezeu în exterior, dar erau sub robia Legii. Amândoi stăteau acum în directă legătură cu Tatăl, într-o relaţie despre care Duhul Sfânt dădea mărturie şi era totodată putere ei.

   S-ar putea probabil gândi, că pentru iudei mântuirea era mai uşoară decât pentru păgâni, aşa cum se gândeşte astăzi, că un om religios, onorabil, este mai aproape de mântuire decât unul care trăieşte împotmolit în păcate vizibile şi ocară. Dar nu este aşa. Păgânul ce-i drept nu avea nimic altceva, decât numai păcate, dar tocmai de aceea, când venea în lumina lui Dumnezeu, s-a lăsat mai uşor convins de starea lui lipsită de speranţă, decât un iudeu evlavios, fidel Legii. El avea numai de învăţat, şi nu de uitat, numai de primit şi nu de renunţat, tot aşa cum şi astăzi un om nu poate dovedi nimic altceva, decât numai păcate. Iudeul trebuia eliberat nu numai de blestemul Legii, ci şi de presupusa lui dreptate obţinută prin Lege, da, de Legea însăşi; aşa cum astăzi un creştin de nume trebuie eliberat de o aparentă înfăţişare de evlavie şi de diverse forme religioase. Dar pentru amândoi, de îndată ce credinţa devine partea lor, rezultatul este acelaşi. Efectul lucrării de salvare este în fiecare caz în parte acelaşi.

   De aceea apostolul, devenind tot mai personal, poate adăuga: »Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu.« (versetul 7). Orice ar fi fost cel care crede, oricine ar fi fost el, un slujitor la idoli sau unul care a încălcat Legea, el este acum fiu, şi nu mai este rob, şi apoi este şi moştenitor, şi toate acestea prin Dumnezeu[2]. Dumnezeu Însuşi ne-a scos din starea noastră de odinioară de sclavie şi ne-a introdus în poziţia minunată şi plină de binecuvântare, pe care El a hotărât-o şi a pregătit-o pentru noi în Fiul Său. Asemănător citim în 2 Corinteni 5,5: »Şi Cel ce ne-a făcut parte de aceasta este Dumnezeu.« O, ce minune a harului! Odinioară necuraţi slujitori ai idolilor, sclavi ai păcatului înstrăinaţi de Dumnezeu, credincioşii din Galatia, după ce fiecare dintre ei a fost adus personal la Dumnezeu, puteau să strige acum »Ava, Tată!“« şi se puteau lăuda în nădejdea slavei lui Dumnezeu, da, a Lui Însuşi. Tot ce Tatăl a dat Fiului Său şi ce vrea El să posede de la Dumnezeu, va deveni cândva partea lor veşnică de savurare.

   Cum a devenit posibil, ne întrebăm involuntar, ca aceşti credincioşi, după ce au cunoscut un astfel de har şi au avut parte de el, să se reîntoarcă la lucrurile sărăcăcioase, cu care au stat odinioară în legătură? Cu regret, aşa a avut loc. De aceea apostolul continuă atenţionând cu toată seriozitatea: »Odinioară, când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi robiţi celor ce din firea lor nu sunt dumnezei. Dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou?« (versetele 8 şi 9).

   »Odinioară«, când nu cunoşteau pe Dumnezeu, au slujit celor ce nu sunt dumnezei, s-au aruncat înaintea chipurilor, care au ochi şi nu văd, urechi şi nu aud, mâini şi nu pipăie. Nu trebuia amintirea acestor lucruri să-i facă să le roşească obrazul? Vai! După ce ei au cunoscut pe Dumnezeul adevărat, da, ei au fost cunoscuţi de El Însuşi, şi au fost aduşi în cea mai intimă legătură cu El, voiau să se reîntoarcă de la El şi să slujească din nou elementelor slabe şi sărăcăcioase, pe care ei le-au recunoscut ca atare şi au renunţat la ele.

   Să luăm seama la expresiile: »vă întoarceţi iarăşi« şi »vă supuneţi din nou«. S-au gândit credincioşii din Galatia cu adevărat să reia slujirea lor la idoli? Nicidecum. Ei voiau, aşa după cum ştim, să introducă circumcizia şi odată cu ea păzirea de »zile, luni, vremi şi ani« (versetul 10). Dar ce au făcut ei cu aceasta? Ei s-au întors realmente înapoi pe acelaşi teren, pe care au stat cândva, pe terenul religiei omeneşti, al lucrărilor proprii legaliste. Aceasta este tema, pe care apostolul le-o prezintă aşa de sever, şi care este valabilă pentru toate timpurile. Căci orice religie omenească, oricum s-ar numi ea, păgână, iudaică sau creştină, în cele din urmă se bazează  pe acelaşi principiu, pe faptele omului şi efortul lui de a obţine cu orice chip favoarea Dumnezeirii, oricât de diferită s-ar putea imagina aceasta. Aşa au slujit credincioşii din Galatia idolilor, atunci când nu erau întorşi la Dumnezeu; harul lui Dumnezeu i-a eliberat de aceasta, dar acum voiau să se reîntoarcă şi să practice din nou slujirea la idoli!

   Dar, se va replica, apostolul n-a vrut să spună aceasta! Cum putea el să numească modelele plăcute date de Dumnezeu în Vechiul Testament, «umbra lucrurilor viitoare» (Coloseni 2,17), slujire la idoli? Nu, el nu face aceasta. El spune mai degrabă: dacă voi, după ce împlinirea tuturor acestor modele, corpul acestor umbre, a venit în Hristos mort şi înviat dintre morţi, şi voi aţi crezut în acest Hristos, dacă voi vă întoarceţi iarăşi la aceste umbre, atunci aceasta este în ochii lui Dumnezeu nimic altceva, decât o întoarcere la slujirea idolilor, chiar dacă ea este în altă formă decât a fost odinioară. În locul, care se cuvenea numai Domnului glorificat, ei au aşezat acele orânduieli legaliste. Ei au cunoscut pe Dumnezeu în Hristos şi voiau totuşi să slujească din nou acelor elemente slabe şi sărăcăcioase, cărora le-au întors spatele!

   Ce sever şi impresionant este reproşul apostolului! Dar el apare mult mai sever, când îl aplicăm la creştinătatea mărturisitoare din zilele noastre. Vai, unde a ajuns ea! Se respectă nu numai zile şi luni şi timpuri şi ani, a introdus în aşa zisele servicii divine nu numai ceremonii şi practici iudaice, nu, se venerează locuri, tablouri ale lui Hristos, tablouri ale sfinţilor, relicve, etc., etc. Având părerea că slujesc lui Dumnezeu, în realitate potrivit sentinţei Sale se practică „curvie spirituală“, slujire la idoli. În loc să aducă sufletele printr-o credinţă simplă în legătură cu Hristos, se fac eforturi să trezească în inimi o anumită teamă sfântă, sentimente evlavioase şi printr-o aparenţă de sfinţenie să acopere sărăcia lăuntrică şi lipsa de putere. Care va fi sfârşitul tuturor acestor lucruri? Ce va fi, când Dumnezeu odată va cere socoteală de la conducători şi înşelători?

   Aici nu vrem să trecem cu vederea faptul serios, că înclinaţia de a te reîntoarce la forme religioase exterioare, la respectarea de zile, luni şi alte forme asemănătoare cu aceasta, nu sunt străine nici credincioşilor adevăraţi. Da, mai mult chiar: nu rareori se dă naştere la uimire, aproape repulsie, dacă se respinge întâmpinarea festivă a zilelor, cum ar fi postul paştelui, paştele, rusaliile, crăciunul, etc. Pavel, apostolul şi slujitorul credincios al Domnului a judecat altfel aceste lucruri. «Mă tem», scrie el credincioşilor din Galatia, «să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi» (versetul 11; compară cu versetele 19 şi 20).

   În scrisorile către credincioşii din Corint, a căror stare morală era aşa de condamnabilă, vom căuta zadarnic după expresii de îngrijorare aşa de puternice. Cu toată severitatea vorbirii sale, Pavel are totuşi încredere în ei şi se bazează pe credincioşia lui Dumnezeu, prin care ei au fost chemaţi în părtăşia Fiului Său. Nu că el nu ar fi condamnat aspru pagubele morale din mijlocul lor, el a făcut aceasta, dar ochiul lui a văzut în înclinaţia legalistă a credincioşilor din Galatia un pericol mult mai mare şi un rău mult mai periculos decât în acele lucruri mult mai urâte, după judecata omenească. Legalismul este un lucru foarte înşelător şi tocmai de aceea aşa de periculos, căci în ochi oamenilor are o aparenţă aşa de frumoasă. În realitate îndepărtează inima de Hristos şi dă hrană sărmanului eu propriu. Nici să nu gândim că adevărata sfinţenie va creşte vreodată pe terenul faptelor legaliste. Numai acolo unde harul este înţeles şi practicat potrivit cu gândurile lui Dumnezeu, are loc o creştere voioasă a omului lăuntric, o transformare după chipul Aceluia pe care cu faţa descoperită avem voie să-L vedem la dreapta lui Dumnezeu.

   Că harul este folosit în chip necuviincios, da, poate fi chiar transformat în destrăbălare, este adevărat – apostolul vorbeşte mai târziu despre acest pericol. Vai, de câte nu este omul în stare? Dar dacă este prezentă sinceritatea sufletului, harul va da naştere permanent la o despărţire mult mai reală şi mai extinsă de orice rău, decât o poate face vreodată un duh legalist.

   Grija mare a apostolului, că lucrarea lui făcută pentru credincioşii din Galatia s-ar putea în cele din urmă să fie în zadar, se simte şi în versetele următoare. «Fraţilor, vă rog fiţi ca mine, căci şi eu sunt ca voi. Nu mi-aţi făcut nici o nedreptate» (versetul 12). Numai un tată în Hristos putea să scrie în felul acesta, numai dragostea îngrijorătoare găseşte astfel de cuvinte, să se exprime cu un astfel de ton. În realitate era aşa: dragostea lui Hristos îl constrângea pe acest bărbat; tot ce făcea, făcea din pricina Evangheliei, ca să aibă parte împreună cu ea (compară 1 Corinteni 9,20-23; 2 Corinteni 5,14).

   Lucrătorii răi, aşa cum scrie în alt loc, şi-au făcut lucrarea lor distrugătoare între credincioşii din Galatia cu intenţii viclene. Ei le-au spus şi lor, Pavel a devenit necredincios convingerilor lui anterioare din pricina avantajelor exterioare, din motive nesincere a renunţat la respectarea Legii şi prin aceasta la toată poziţia lui iudaică. Apostolul nu respinge aici acest reproş, aşa cum face în Romani 9, prin referire la dragostea lui fierbinte, neschimbată, pentru «rudele lui trupeşti», ci recunoaşte fără nici o rezervă: da, este aşa; acei oameni au dreptate, eu nu mai stau pe terenul iudaic, nu mai sunt sub Lege. Este demnă de admirat înţelepciunea cu care el a lucrat foarte felurit, după cum erau împrejurările: o dată categoric şi hotărât, uneori aproape aspru, alteori cedând, schimbând lucrurile cu blândeţe, dar niciodată renunţând nici măcar un fir de păr la adevărul Evangheliei (compară cu capitolul 2,5).

   «Fraţilor, vă rog!» Bărbatul, care ar fi putut să poruncească, roagă, roagă cordial, intim: «fiţi ca mine, căci şi eu sunt ca voi», aceasta înseamnă, liber de Lege. Hristos m-a eliberat, pe mine, cel care odinioară eram sub Lege, de obligaţiile şi de blestemul ei; voi n-aţi fost niciodată sub Lege, niciodată n-aţi avut a face cu ea. Cum se face, că voi vreţi să vă înjugaţi la un jug care nu se poate purta? Fiţi ca mine! Nu mi-aţi făcut nici o nedreptate, prin faptul că v-aţi plecat urechea la acei înşelători şi aţi gândit sau aţi vorbit despre mine cum aţi vrut. Urmaţi exemplul meu şi lăsaţi Legea să stea acolo unde îi este locul. Eu, cel care ca israelit am stat pe terenul Legii, mulţumesc lui Dumnezeu că în Hristos am murit faţă de Lege şi acum am venit în legătură cu lucruri mult mai înalte şi mai minunate – odinioară un om în carne, acum un om în Hristos, odinioară sub Lege, acum sub har.

   Şi ce ocazii au avut ei să admire acest har în el! El nu a venit la ei ca un mesager, a cărui înfăţişare şi lucrare corespundea dorinţelor oamenilor, orânduielilor unei religii carnale. Nu, «în neputinţa trupului» el le-a «propovăduit Evanghelia», dar, adaugă el, «n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuşi Hristos Isus» (versetele 13 şi 14). Detalii cu privire la această „ispită“ a apostolului ne sunt prezentate în 2 Corinteni 12. În ce consta ea, desigur nu ştim. În fond nu este important să ştim. Dar deoarece mereu se pune această întrebare, poate câteva cuvinte sunt potrivite în locul acesta.

   Din tot ce ne este relatat cu privire la «ţepuşul în carne», trebuie să deducem că acesta consta în ceva care a desfigurat, care făcea pe apostol să fie de dispreţuit de oameni. Acesta era şi motivul pentru care a rugat aşa de insistent pe Dumnezeu să-l elibereze de acest «înger al satanei, care îl lovea cu pumnii»; trebuie să-l fi lovit foarte mult, pe el, mesagerul credincios şi dedicat al Evangheliei, dacă persoana sa şi apariţia sa făcea de la început o impresie dezgustătoare asupra ascultătorilor. Se poate presupune că desfigurarea ar fi putut fi în înfăţişarea lui, pe faţa lui sau în vorbirea lui (compară cu 2 Corinteni 10,10). Dar dacă aici aflăm, că credincioşii din Galatia «dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos până şi ochii şi mi i-aţi fi dat», şi dacă totodată ne amintim că apostolul nu a scris nici una din scrisorile lui cu mâna proprie, cu excepţia acesteia relativ scurtă către Galateni, şi aceasta cu mult efort (Capitolul 6,11), se poate presupune că probabil trebuie să fi fost vorba de o suferinţă de ochi desfiguratoare.

   Însă, aşa cum am spus, răspunsul la întrebare nu are o importanţă deosebită. Mult mai important şi plin de învăţătură pentru noi sunt împrejurările însoţitoare şi mai ales rezultatele acestei acţiuni educative din partea lui Dumnezeu cu robul Său. Credincioşilor din Galatia le putea da mărturie, că ei nu au dispreţuit ispita din carnea lui, ci l-au primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, da, ca pe Hristos Însuşi. Fericirea lor cu privire la cuvântul despre cruce, pe care apostolul Pavel li l-a adus, era aşa de mare, că toate celelalte erau fără valoare şi fără importanță pentru ei. În mulţumirea lor erau pregătiţi pentru cea mai mare jertfă, dacă prin aceasta suferinţele apostolului preaiubit ar fi fost înlăturate sau ar fi fost cel puţin alinate.

   Şi acum? A devenit el deodată duşmanul lor din cauză că le-a spus adevărul? (versetul 16). Desigur falşii învăţători n-au făcut aceasta. «Nu cu gând bun sunt ei plini de râvnă pentru voi, ci vor să vă dezlipească de noi, ca să fiţi plini de râvnă faţă de ei.» (versetul 17). Râvna acestor oamenii nu era bună; ei erau plini de râvnă pentru propria lor onoare, ei voiau „să fie bine văzuţi în carne“ (capitolul 6,12.13), voiau «să tragă pe ucenici după ei». A lucrat apostolul în felul acesta? A făcut el câtuşi de puţin ceva, ca să pună persoana sa pe prim plan, sau chiar să-i determine pe credincioşii din Galatia să fie plini de râvnă pentru el? Şi de acest om credincios voiau acei oameni să despartă pe credincioşii din Galatia, «să-i dezlipească de el», prin aceea că trăgeau o perdea de despărţire între el şi ei! Persoana lor, recunoaşterea lor, prestigiul lor era subiectul în jurul căruia se învârtea totul la ei. Aceasta era într-adevăr o râvnă rea.

   «Este bine să fi plin de râvnă totdeauna pentru bine, nu numai când sunt eu de faţă.» (versetul 18) Atâta timp cât apostolul Pavel era în mijlocul lor, ei erau plini de râvnă pentru bine, de ce acum nu mai erau? La Filipeni apostolul a făcut o experienţă mai bună. În zilele de mai târziu putea să le dea mărturia, că ei au fost totdeauna ascultători nu numai în prezenţa lui, ci cu mult mai mult în absenţa lui (Filipeni 2,12). Totdeauna este aşa, când harul poate lucra nestingherit. El uneşte inimile în jurul unei persoane, şi această Persoană este Hristos. Un duh legalist lucrează totdeauna despărţire, înalţă eul propriu, îndepărtează privirea de la Hristos şi sufocă dragostea.

   Prin faptul că credincioşii din Galatia au ascultat de şoaptele lucrătorilor răi, au căzut sub influenţele ucigătoare ale acestui duh, sau cel puţin erau expuşi pericolului mare de a cădea. Această cunoaştere a trezit în apostol sentimente asemănătoare, aşa cum el a avut la început, când le-a vestit pe Isus Hristos. Cuvintele, prin care el exprimă aceste sentimente, sunt mişcătoare: ele ne permit să privim din nou în această inimă a dragostei. Moise, robul credincios din vechime al lui Dumnezeu, iubea de asemenea poporul său mai mult decât orice, dar cuvintele lui din Numeri 11,12: «Oare eu am zămislit pe poporul acesta? Oare eu l-am născut, ca să-mi zici: „Poartă-l la sânul tău, cum poartă doica pe copil“, până în ţara pe care ai jurat părinţilor lui că i-o vei da?» nu se ridică la înălţimea cuvintelor apostolului, care cunoştea harul lui Dumnezeu revelat pe deplin în Hristos.

   «Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi» (versetul 19). Încă o dată Pavel a trăit în duhul aceleaşi dureri şi lupte, pe care el le-a cunoscut când se lupta pentru sufletele lor. Vai! Acel duh rău a dus inimile lor la o aşa rătăcire cu privire la adevăr, că ei trebuiau încă o dată să fie învăţaţi cu privire la principiile de început ale creştinismului şi să fie duşi înapoi la cruce. În exterior se puteau găsi unele lucruri bune, dar lăuntric se îndepărtaseră de Hristos, au părăsit terenul creştinismului, căzuseră din har.

   «O, cum aş vrea să fiu acum de faţă la voi, şi să-mi schimb glasul; căci nu ştiu ce să mai cred cu privire la voi» (versetul 20). Din pricina voastră am fost pus în încurcătură! În cazul «fraţilor preaiubiţi şi mult doriţi» din Filipi nu era aşa. Ei erau bucuria şi cununa apostolului, stăteau tare în Domnul şi puteau auzi încurajarea: «Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul!» Aici apostolul doreşte să mai fie prezent încă o dată, ca să repare lucrarea periclitată din lăuntrul lor. El doreşte să-şi schimbe glasul şi să le slujească încă o dată personal, după cum o cerea starea lor. Nu era plăcerea lui să se poarte aspru, să vină cu nuiaua, dar dacă aceasta era necesar pentru binele lor spiritual, el ar fi atunci gata să facă şi aceasta. Cu mai multă plăcere s-ar fi grăbit să vină la ei în dragoste şi cu duhul blândeţii, şi fără îndoială spera că scrisoarea lui severă nu va rata ţinta.

   El revine încă o dată la diferenţa de neîmpăcat dintre Lege şi har. «Spuneţi-mi voi, care voiţi să fiţi sub Lege, n-ascultaţi voi legea?» (versetul 21). Pentru înţelegerea acestui loc vrem să îndreptăm mai întâi atenţia asupra faptului, că cuvântul „Lege“ este folosit aici în două sensuri. În timp ce prima propoziţie «care voiţi să fiţi sub Lege», ne aminteşte, ca întotdeauna, de Legea dată pe Sinai, în propoziţia secundară: «n-ascultaţi voi legea?» este vorba de lege în sensul cum vorbeşte Domnul despre ea în Luca 16,16 şi în alte locuri: «Legea şi prorocii au ţinut până la Ioan». Vechiul Testament se împarte în Lege, proroci şi psalmi. În unele locuri, ca de exemplu în Psalmul 19,7: «Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul», se referă în mod general la Cuvântul lui Dumnezeu. Deci apostolul vrea să spună: voi nu ascultaţi ce spune Cuvântul în „Legea“ Sa despre lucrurile numite?

   «Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă» (versetele 22.23). Faptul că Avraam avea doi fii, unul din Agar, unul din Sara, era foarte bine cunoscut de credincioşii din Galatia, şi că Isaac era fiul făgăduinţei, în timp ce Ismael era născut după carne. Dar ei niciodată nu au înţeles sensul profund, simbolic al acestei diferenţe, şi nici noi n-am fi descoperit-o, dacă nu i-ar fi plăcut Duhului Sfânt să ne facă atenţi asupra ei prin Pavel. Aşa este cu unele întâmplări din Vechiul Testament; fără învăţătura Duhului nu le-am fi cunoscut niciodată ca fiind aplicabile la adevărurile din Noul Testament. În cazul de faţă carnea şi Legea, pe de o parte, făgăduinţa şi harul, pe de altă parte, şi-au găsit modelul în cei doi fii ai lui Avraam, în cel născut după carne şi cel născut după Duhul. Aşa a intenţionat Dumnezeu, şi necredinţa Sarei a trebuit să contribuie la aceasta, ca să facă complet tabloul interesant. Ce minunat este Dumnezeul nostru în toate călăuzirile Sale sau în tot ce face!

   Cele două femei, Agar şi Sara, sunt, aşa cum apostolul învaţă mai departe, «două legăminte: unul de pe muntele Sinai naşte pentru robie şi este Agar» (versetul 24). De aceea ea este împreună cu fiul ei în rivalitate cu Sara şi Isaac. Cum ar putea Legea şi harul, carnea şi Duhul să fie în unison unul cu altul? Agar, cea care stă în robie, naşte spre robie, exact aşa ca şi Legea de pe muntele Sinai. «Căci Agar este muntele Sinai din Arabia - şi corespunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi» (versetul 25). Ierusalimul pe timpul apostolului, citadela sistemului legalist, era tabloul trist al robiei lăuntrice şi exterioare. Locuitorii lui erau în sens dublu înrobiţi: robi ai păcatului şi robi ai Romei. Cetatea Sion, aleasă odinioară de Dumnezeu ca locuinţă a Sa, a devenit o cetate de ucigaşi şi se afla sub autoritatea păgânilor. Şi în această direcţie voiau credincioşii din Galatia să se îndrepte acum, voiau să lupte pentru Lege şi astfel să devină copii ai roabei?

   Nu, continuă apostolul: «Ierusalimul de sus este liber», şi acest Ierusalim este «mama noastră». Să alunecăm noi deci din poziţia harului liber înapoi într-o stare de robie legalistă? Nicidecum! Toate legăturile cu Ierusalimul vechi, pământesc, în măsura în care acestea au existat, s-au întrerupt, obligaţii noi faţă de el nu există, în Hristos am venit în legătură cu cetatea cerească. Ierusalimul de sus, acolo unde este Hristos, este mama noastră, şi acest Ierusalim este liber, şi împreună cu el şi copiii lui.

   «Fiindcă este scris: „Bucură-te, stearpo, care nu naşti deloc! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu eşti în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decât copiii celei cu bărbat.“» (versetul 27). În primul moment ni se pare ceva străin să găsim acest loc citat aici. După cum este cunoscut, el este preluat din capitolul 54 al cărţii Isaia, care tratează rezultatele minunate ale lucrării lui Hristos pentru Israel descrise în capitolul anterior. Ierusalim, cetatea neroditoare, care nu a avut dureri şi nu a născut, este solicitat să se bucure şi să chiuie de bucurie, căci copiii care i s-au născut în singurătatea ei (timpul despărţirii ei de Dumnezeu) sunt mai numeroşi decât aceia pe care îi avea în timpul cât era glorificată. Privind înapoi la drumul ei lung, singuratic, cu toate necazurile şi furtunile lui, pentru prezent asemănându-se cu o femeie părăsită, nenorocită, are dreptul să audă cuvinte ale harului minunat; ea trebuie să uite ruşinea tinereţii ei şi să nu-şi mai amintească de ocara văduviei ei. Nu numai să se nască copii din Israel într-un număr aşa de mare, că spaţiul pentru locuirea lor în ţară va fi prea strâmt, şi ea însăşi va zice în inima ei: «Cine mi i-a născut? Căci eram fără copii, şi stearpă; eram roabă, izgonită; cine i-a crescut?» (Isaia 49,20.21), ci Dumnezeu vrea să socotească ca urmaşi ai ei şi pe aceia care, descinzând din toate popoarele pământului, au venit în legătură cu Dumnezeu pe baza harului. Domnul Isus Însuşi spune femeii de la fântâna lui Iacov: «Mântuirea este de la iudei», şi dacă noi, în legătură cu acest cuvânt, ne gândim la făgăduinţa, pe care Dumnezeu a dat-o odinioară tatălui de căpetenie al lui Israel, că în sămânţa lui vor fi binecuvântate toate naţiunile, atunci înţelegem mai bine gândul apostolului. El nu se gândeşte aici atât de mult la cele două soţii ale lui Avraam, ci mai mult la ce simbolizează ele.

   Totodată să ne amintim, că în epistola către Galateni apostolul porneşte de la un cu totul alt punct şi de aceea ajunge la cu totul alte rezultate, decât de exemplu în epistola către Efeseni. Dacă în aceasta vorbeşte de planul lui Dumnezeu întocmit înainte de întemeierea lumii, al cărei subiect este Adunarea (Biserica), trupul lui Hristos, în cealaltă întemeiază învăţăturile sale pe făgăduinţa, pe care Dumnezeu pe parcursul timpului a dat-o lui Avraam, patriarhul iudeu şi tatăl tuturor credincioşilor, şi care era valabilă ca atare pentru copiii lui Avraam. Despre «Adunarea lui Dumnezeu» este vorba o singură dată în epistola către Galateni, şi atunci numai ca să ne arate, că Pavel a prigonit-o peste măsură de mult. Ea era o taină ascunsă în Dumnezeu din timpuri străvechi şi faţă de toate generaţiile, despre care făgăduinţele nu au vorbit niciodată, şi la înălţimea căreia nu se ridică epistola noastră. Credincioşii sunt aici copiii, fiii şi moştenitorii lui Dumnezeu, nu mai sunt minori sau robi, dar aici vom căuta zadarnic privilegiile şi binecuvântările care sunt în legătură cu Fiul Omului glorificat la dreapta lui Dumnezeu.

   Toate acestea, aşa cum am spus, ne ajută să înţelegem mai bine de ce Duhul lui Dumnezeu în locul acesta sintetizează pe toţi credincioşii, fie ei din Israel sau dintre naţiuni, care se vor naşte în timpul când Israel nu are bărbat, şi îi numeşte copii ai Ierusalimului, desigur ai Ierusalimului aşa cum va fi văzut el cândva, când va avea parte de harul necondiţionat şi a încetat să fie o „Agar“. Şi oştirile nenumărate ale sfinţilor cereşti, care atunci vor ocupa acolo sus locul care li se cuvine (vezi cei 24 de bătrâni din Apocalipsa 4,5 şi alte locuri din Scriptură) sunt socotiţi aici ca aparţinând Ierusalimului.

   În mod asemănător apostolul foloseşte în Romani 9,24-26 o afirmaţie din prorocul Osea, care în primul rând se referă numai la Israel, aplicând-o la toate vasele îndurării din Iudea şi dintre păgâni, spunând cu privire la aceştia: «El ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri, după cum zice în Osea: ... Şi acolo unde li se zicea: „Voi nu sunteţi poporul Meu“, vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu» (compară cu Osea 1,10). Tot aşa şi noi toţi suntem copii ai Ierusalimului de sus, el este mama noastră. Acolo este un singur fundament, pe bază căruia toţi credincioşii stau înaintea lui Dumnezeu, şi acest fundament este harul Său liber, necondiţionat. De aceea apostolul poate aplica acest adevăr preţios şi cu privire la credincioşii din Galatia, încheind expunerea sa de idei cu cuvintele:

   «Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei» (versetul 28). Nu copii ai roabei, după carne şi de aceea născuţi spre robia Legii, ci copii ai celei slobode, născuţi din Duh, copii ai făgăduinţei şi de aceea aveţi parte de harul revelat în Hristos, în sămânţa lui Avraam, şi de toate privilegiile legate de acest har.

   Dar aşa cum atunci cel născut în carne (Ismael) a prigonit pe cel născut în Duh (Isaac), tot aşa era şi acum – iudeii erau duşmanii de moarte ai creştinilor, da, ei erau chiar şi împotriva tuturor oamenilor, prin aceea că opreau pe apostoli să vorbească naţiunilor, ca să fie mântuite. De aceea mânia lui Dumnezeu a venit peste ei (1 Tesaloniceni 2,15.16). Şi în privinţa aceasta se aseamănă ca atunci; căci «ce zice Scriptura? „Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode.“» (versetul 30; compară cu Geneza 21,9.10).

   Aşa vorbeşte Scriptura, care nu poate fi desfiinţată. Sentinţă distrugătoare pentru toţi aceia care gândesc că un copil al lui Dumnezeu mai are ceva a face cu Legea ca fundament sau regulă a relaţiei sale cu Dumnezeu! Pe cât de potrivită şi aspră este Legea ca armă împotriva celor fărădelege şi desfrânaţi, împotriva celor fără Dumnezeu şi păcătoşi, pe atât de puţin este ea destinată celor credincioşi (1 Timotei 1,8.9). De aceea cine încearcă să aducă pe credincios sub Lege, sub orice formă s-ar face aceasta, îl duce din fericita libertate a copilului lui Dumnezeu înapoi în robia nefericită a iudeului.

   «Fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode.» Scriptura nu poate vorbi mai clar, şi ea a vorbit deja aşa, înainte ca să vină Legea. În istoria simbolică a celor doi fii ea a prezentat aşa de clar poziţia credinciosului în opoziţie cu a unui om legalist, diferenţa dintre carne şi Duh, că oricine, care vrea să vadă, poate vedea. Plin de bucurie, dorim să spunem, triumfător, apostolul încheie învăţăturile sale cu cuvintele: «Deci, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode». A noastră este eliberarea de orice sclavie legalistă, a noastră este făgăduinţa, a noastră este moştenirea!

Capitolul 5,1-12

   «Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi. Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iar sub jugul robiei.» (versetul 1) Cuvintele de început ale capitolului nostru sună ca un strigăt de bucurie. «Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi» - nu, El vrea să ne facă slobozi, sau: El ne poate face slobozi, ci El ne-a făcut slobozi. Da, aşa este, Dumnezeu să fie glorificat! Şi toţi care sunt ai Domnului au voie să repete cu mulţumire cuvintele apostolului. Ei toţi au fost făcuţi slobozi, şi aceasta nu numai parţial sau pentru un timp, ci pe deplin şi pentru totdeauna. Mereu au voie să-şi amintească, că Hristos, atunci când pe cruce a purtat judecata lor, a pus capăt pentru totdeauna stării lor nenorocite în care se aflau.

   Domnul Isus Însuşi a spus iudeilor: «Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi» (Ioan 8,36), şi acum această cale, pe care această eliberare a avut loc, şi numai pe care putea să aibă loc, stătea clar şi precisă înaintea ochilor credincioşilor din Galatia. Moartea Domnului a făcut din sclavi lipsiţi de ajutor, legaţi cu lanţurile păcatului, fii liberi, care acum erau făcuţi capabili «să slujească în chip plăcut lui Dumnezeu cu evlavie şi cu teamă»; i-a eliberat de sub jugul Legii, care, destinată pentru omul în carne, putea să-l ducă numai sub blestem şi condamnare, din cauza lipsei de putere a cărnii. «Izbăvit» - cuvânt minunat pentru un captiv de odinioară lipsit de speranţă! Se poate gândi, că un om, care a gustat dulceaţa unei astfel de eliberări, se va mai putea vreodată întoarce la starea care odinioară i-a pricinuit aşa de multă durere şi luptă?

   Şi totuşi, aşa trebuie să ne spunem mereu, aceasta era tocmai ceea ce voiau credincioşii din Galatia. O, le strigă apostolul, rămâneţi tari, şi «nu vă plecaţi iar sub jugul robiei!» Să observăm, că de fapt ei nu voiau să se plece sub legea morală, adică a celor zece porunci, ci gândeau că trebuie să introducă în creştinism una sau alta din ceremoniile iudaice, una sau alta din practicile legaliste. Rânduiala cu privire la circumcizie nu se află printre cele zece porunci, şi tot aşa indicaţii cu privire la sărbătorirea de zile (cu excepţia sabatului) sau luni sau timpuri şi ani. S-ar fi putut desigur întreba: ce rău poate fi în acestea, să reiei rânduieli, care pe de o parte constituie numai înfăţişări exterioare ale Legământului vechi, şi în care pe de altă parte se pot vedea modele aşa de frumoase şi remarcabile şi umbre îndreptate spre Hristos? În afară de aceasta, nu a dat Dumnezeu lui Avraam circumcizia? Ea era deci mult mai veche decât Legea, de aceea Domnul spune cu privire la ea, că Moise a dat-o într-adevăr poporului, dar că ea nu era de la el, ci de la patriarhi (Ioan 7,22).

   La toate aceste întrebări apostolul răspunde scurt şi hotărât: «Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic.» (versetul 2). Chiar dacă cele două table ale Legii nu vorbesc despre circumcizie, chiar dacă Dumnezeu ar fi rânduit-o cu secole mai înainte, ea nu poate fi despărţită de Lege. Ea constituia o parte componentă de nedespărţit a întregului sistem, era o condiţie indispensabilă nu numai pentru iudeu, ci şi pentru străinul care voia să se includă în Israel. Cu ea stătea şi se prăbuşea, ca să zicem aşa, întreaga clădire. De aceea cine se întorcea la circumcizie, prin aceasta păşea pe terenul Legii, pe care Hristos nu putea să-l folosească. Desigur prin aceasta apostolul nu vrea să spună că pentru un credincios, care prin învăţători orientaţi spre iudaism ar fi putut fi înşelat, nu ar mai fi posibilă nici o întoarcere personală, nici o iertare, că pentru el nu ar mai fi fost har. El vorbeşte numai principial: dacă credincioşii din Galatia vor ajunge până acolo să spună că circumcizia ar fi necesară pentru îndreptăţirea lor, atunci lucrarea lui Hristos nu ar mai avea nici un efect pentru ei, nu le-ar mai putea folosi la nimic.

   Dar chiar mai mult:

   «Şi mărturisesc iarăşi încă o dată oricărui om care primeşte tăierea împrejur, că este dator să împlinească toată Legea» (versetul 3). Cine prin circumcizie păşea pe terenul iudaismului, prin aceasta se obliga să împlinească toată Legea. Este imposibil să stai cu un picior pe terenul Legii şi cu celălalt pe terenul harului. În privinţa aceasta Cuvântul ne pune mereu înaintea unui decisiv „ori-ori“. Fie că este vorba de justificare sau de umblarea credinciosului, el nu stă sub Lege, ci sub har. Temelia şi izvorul tuturor binecuvântărilor sale şi relaţiilor sale cu Dumnezeu este harul, şi numai harul, aşa cum Dumnezeu l-a revelat în Hristos Isus. De aceea cine vrea să fie îndreptăţit prin Lege, s-a despărţit de Hristos, a căzut din har (versetul 4). Aceasta la rândul ei nu vrea să spună, că cineva prin aceasta se desparte de Hristos, ca de acum încolo să slujească lumii şi păcatului. Dimpotrivă, el speră chiar, ca pe calea nouă să-I slujească mai mult, să poată veni mai aproape decât până acum de sfinţirea practică, uită însă, că prin amestecul Legii cu Hristos, a faptelor proprii cu harul, renunţă la singura bază pe care Dumnezeu îl poate îndreptăţi, şi totodată prin aceasta la singura posibilitate de creştere lăuntrică.

   «Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii» (versetul 5). Cu aceasta eul propriu, carnea cu toate planurile ei bune este exclusă definitiv, face imposibilă orice sfinţire prin fapte. Noi aşteptăm prin Duhul nădejdea neprihănirii, şi nu pe baza a ceva care este în noi. Făcut viu prin puterea eficace a Duhului Sfânt, pecetluit prin El, Cel care îndepărtează privirea noastră de la ce este vizibil şi trecător, noi aşteptăm prin credinţă – ce?, nădejdea să fim cândva neprihăniţi? Nu, noi posedăm deja neprihănirea în Hristos, şi credinţa se odihneşte în ea – „acolo unde Dumnezeu locuieşte cu plăcere sunt şi eu aşezat să mă odihnesc“. Cu certitudinea deplină a credinţei avem voie să spunem: «Deoarece am fost socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu ...». Hristos, Domnul nostru preaiubit, «a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare» (1 Corinteni 1,30).

   Ce aşteptăm noi deci? «Nădejdea neprihănirii», aceasta înseamnă, ce această neprihănire aşteaptă ca plată, ceea ce i se cuvine de drept, deci ceea ce ea are dreptul să spere cu încredere. Şi ce este această nădejde? Gloria acolo sus, gloria, în care a intrat Hristos pe baza lucrării Sale făcute la cruce, pe care El o savurează deja ca plată a lucrării Sale, a jertfei Sale, cu un cuvânt, ca plată a dreptăţii. Noi nu suntem încă acolo, însă Duhul ni-L arată acolo la dreapta Maiestăţii în înălţime, în posesia gloriei care pentru noi este încă subiectul credinţei şi nădejdii: «Ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu» (Romani 5,2).

   În felul acesta totul este sigur şi bine justificat. Noi posedăm deja neprihănirea, care este «din credinţă», şi aşteptăm, iarăşi «prin credinţă», cu încredere gloria, care se cuvine ca plată a neprihăniri, care în Hristos este partea noastră. Noi ştim deci «prin Duhul», că noi avem neprihănirea lui Dumnezeu, da, suntem neprihănirea Sa în Hristos, şi prin acelaşi Duh cunoaştem gloria, în care a intrat deja Domnul nostru preaiubit. După justificare urmează glorificarea.

   Pe drumul spre această glorie credinţa joacă iarăşi un rol foarte important. Aşa după cum ea garantează credinciosului justificarea şi îi îndreaptă privirea în sus spre glorie, ea lucrează în el în timpul călătoriei lui pe pământ, şi ea face aceasta prin dragoste. Nu sunt porunci sau obligaţii legaliste cele care reglementează activitatea lui. Nu, dragostea este izvorul şi forţa motrice a tuturor manifestărilor lui, acea dragoste a cărei revelare credinciosul a văzut-o în Hristos, şi care acum a fost turnată în inima sa prin Duhul Sfânt, care i-a fost dat. Indiferent dacă odinioară el a fost iudeu sau păgân, dacă a fost circumcis sau nu, nu are nici o importanţă. «Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vre-un preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste» (versetul 6).

   Pentru omul firesc, omul în carne, s-ar putea să aibă importanţă întrebarea, dacă el este iudeu sau păgân, «în Hristos» nici tăierea împrejur şi nici netăierea împrejur nu sunt ceva – aici este vorba de realitatea lăuntrică, şi nu de diferenţierile carnale exterioare. În Hristos Isus, în care nu este nici iudeu nici grec, credinciosul a devenit acum o creaţie nouă, şi în timp ce odinioară în el lucrau patimile păcatului, acum în inima lui locuieşte credinţa, care lucrează prin dragoste. Ce contrast, da, ce eliberare! Credincioşii din Galatia au recunoscut-o odinioară şi au mărturisit-o, ascultând de adevăr au făcut un început bun. Dar cu regret a devenit altfel. Apostolul a trebuit să le spună acuzându-i: «Voi alergaţi bine, cine v-a tăiat calea ca să nu ascultaţi de adevăr?» (versetul 7). Vai! Ei şi-au întors urechea de la adevăr şi s-au îndreptat spre învăţători falşi, s-au lăsat convinşi de ei (versetul 8).

   Dar «puţin aluat face să se dospească toată plămădeala» (versetul 9). Apostolul aminteşte credincioşilor din Corint aproape cu aceleaşi cuvinte de acest adevăr serios: «Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala?» (1 Corinteni 5,6). Ce vrea să spună aceasta? Că pătrunderea duhului legalist în mijlocul credincioşilor nu este pusă pe un alt teren decât pe acela al unei grave încălcări morale, ca păcat, care nici măcar la păgâni nu se întâlnea. Acesta este „aluat“ şi acela este „aluat“, unul pătrunde şi dospeşte toată plămădeala tot aşa cum o face şi celălalt. Ne vine greu să acceptăm aceasta; dar dacă ne gândim vom recunoaşte că învăţătura rea este mai de temut decât imoralitatea vizibilă, deoarece aceasta este caracterizată ca rău de către conştiinţa naturală a omului, în timp ce aceea ştie să se îmbrace în haina înşelătoare a nevinovăţiei.

   Că aluatul din cauza însuşirilor sale de a pătrunde totul este folosit în Scriptură totdeauna ca tablou al răului, da, al răului activ, presupunem că este cunoscut. Totuşi cititorul să compare locuri ca Exod 12,15.19; 13,7; 34,25; Levitic 2,11; 10,12; Matei 13,33; 16,6.12. Unii comentatori au gândit că Matei 13,33 constituie o excepţie de la regula generală, aici aluatul însemnând ceva bun, şi anume Evanghelia, care pătrunde în toată lumea cu puterea ei! Este uimitor că o astfel de interpretare a putut găsi o aşa mare răspândire; îţi vine să crezi că nu este nevoie de multă înţelegere spirituală ca s-o recunoşti că nicidecum nu este adevărată.

   Credincioşii din Galatia nu au cunoscut prima epistolă către Corinteni, dacă ea într-adevăr a fost scrisă în timpul acela, ceea ce este improbabil. Noi însă o cunoaştem şi tocmai faptul discutat, că învăţăturile rele au acelaşi efect distrugător şi pustiitor ca şi răul moral, când el este tolerat în mijlocul credincioşilor, ar trebui să ne dea de gândit şi să ne facă vigilenţi cu privire la tot ce lezează adevărul divin, la tot ce vrea să presare aluat în floarea făinii bună. Omul ar putea să judece altfel decât Dumnezeu şi să declare imoralitatea ca fiind un rău mare, dar Dumnezeu va judeca corect. În ceea ce urmează se va arăta totdeauna ce rău periculos este să dai ascultare minciunii.

   Cu toate acestea apostolul putea să exprime «în Domnul» încrederea sa în credincioşii din Galatia. Când el privea la ei înşişi, era derutat şi se temea că degeaba a lucrat între ei; dar când îşi ridica ochii în sus, căpăta iarăşi încredere că ei nu gândesc altfel decât el le-a scris şi i-a învăţat (versetul 10). Mereu am atras atenţia cât este de interesant să simţim sentimentele lăuntrice ale acestui bărbat şi grija sa permanentă cu privire la onoarea Domnului său şi să vadă binele credincioşilor. Gândul că toată gloria lucrării de răscumpărare făcută de Hristos va fi pusă la îndoială prin învăţătorii răi îl face să spună cuvintele: «Dar cel ce vă tulbură, va purta osânda, oricine ar fi el.» Domnul Însuşi îi va trage la răspundere.

   «Cât despre mine, fraţilor, dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur, de ce mai sunt prigonit? Atunci pricina de poticnire a crucii s-a dus.» Aşa va fi întotdeauna. Cine adaugă ceva la Evanghelia lui Hristos, ceva care oferă loc cărnii, faptelor omului, acela va căpăta recunoaştere, predica lui va fi ascultată. Cu siguranţă duşmănia iudeilor nu ar fi fost aşa de ucigătoare, ura şi mânia lor de a prigoni nu ar fi fost aşa de amare, dacă Pavel ar fi adăugat la cuvintele crucii câtuşi de puţin ceva care plăcea omului şi religiozităţii sale. Dar să fi complet stricat, incapabil pentru a face vreun bine, mort în păcate şi fărădelegi, fără speranţă condamnat judecăţii – şi aceasta este ceea ce crucea lui Hristos predică – aceasta nu vrea omul, această predică va fi totdeauna «o pricina de poticnire». Invers: să legi mai mult sau mai puţin har cu propria lucrare, cu propria dreptate şi propria evlavie, pentru aceasta el este cu plăcere totdeauna gata de a o face. Dar să nu ai niciun fel de onoare, să datorezi totul numai harului lui Dumnezeu, şi numai harului, aceasta el o respinge. Sentinţa distrugătoare a crucii este o oroare pentru el.

   Statornicia apostolului în această privinţă, ţinerea totdeauna cu tărie neclătinată şi credincioşie la «adevărul Evangheliei» (capitolul 2,5), era deci cauza suferinţelor şi prigoanelor cărora era permanent expus. O adaptare la gândurile oamenilor, o mică ţinere cont de dorinţele lor religioase ar fi îndepărtat pricina de poticnire a crucii; dar această aparent mică renunţare ar fi falsificat adevărul, ar fi zdruncinat fundamentul păcii şi al maturizării spirituale a credincioşilor. De aceea indignarea sfântă a apostolului şi asprimea neîndurătoare a apostolului, cu care el încheie această parte a capitolului: «Şi, schilodească-se odată cei ce vă tulbură!» (versetul 12). Aceşti oameni, prin faptul că predicau tăierea împrejur, introduceau în realitate mutilarea (compară cu Filipeni 3,2). Ah, de s-ar tăia pe ei înşişi (sau s-ar amputa) aceia care duceau în rătăcire duhul credincioşilor din Galatia şi se răzvrăteau împotriva apostolului şi împotriva adevărului vestit de el! Era vorba de o lucrare evidentă a duşmanului, care totdeauna încearcă să privilegieze o religie a cărnii înaintea unei religii a duhului, şi care permanent se poate aştepta la succes, deoarece aceasta din urmă rosteşte fără scrupule sentinţa de moarte asupra cărnii.

   Încă o dată: să adaugi ceva la Hristos şi lucrarea Sa însemnă să pui pe om şi faptele lui în locul lui Hristos şi în locul crucii, să aduci omul vechi în legătură cu omul nou, însemnă într-un cuvânt să recunoşti serviciul divin al cărnii şi să distrugi Evanghelia. Cuvântul crucii, singura, dar desăvârşita mântuire prin har, şi numai prin har, va rămâne permanent pentru omul religios o piatră de poticnire, deoarece acest cuvânt pune la o parte pe om şi toate faptele lui şi distruge din temelii prestigiul lui. Pentru omul legalist o poticnire, pentru înţelepţi o nebunie, totuşi acest cuvânt este şi rămâne pentru cei chemaţi «puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu». Apostolul nu dorea să ştie altceva între credincioşii din Corint decât numai pe «Isus Hristos şi El răstignit».

   Dumnezeu să dăruiască şi credincioşilor din zilele noastre să stăruiască cu credincioşie şi claritate în acest Cuvânt şi să nu voiască să ştie altceva decât Hristos, şi numai Hristos! - «Isus Hristos acelaşi ieri şi azi şi în veşnicie“!

Capitolul 5,13-26

   Dacă prima parte a capitolului ne-a făcut cunoscută poziţia minunată în care am fost aduşi prin Hristos, partea a doua a capitolului vorbeşte despre aplicarea acestui adevăr la umblarea noastră practică. „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.” (versetul 13). Pe cât de generală, cuprinzând pe toţi credincioşii, este prima afirmaţie, că Hristos ne-a făcut slobozi, tot aşa de generală este şi aceasta a doua: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie.” Aşa după cum nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos, tot aşa nu mai este nici o necesitate să umbli potrivit cărnii (firii pământeşti). „Cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului” (compară cu Romani 8.1-5).

   Să observăm că aici nu este vorba de lucruri care sunt greu de înţeles, pentru a căror înţelegere este necesară probabil maturitatea unui „tată în Hristos”, ci mai degrabă de principiile de început ale creştinismului, de lucruri care au fost făcute cunoscut de apostol credincioşilor tineri în credinţă şi cu puţină experienţă, şi cărora el le aminteşte acum ca şi cum ele ar fi adevăruri cunoscute demult. Hristos i-a eliberat, şi el le spune: „Aţi fost chemaţi la libertate”. Eliberat de legea păcatului şi a morţii, credinciosul este chemat să nu-şi mai slujească lui însuşi şi înclinaţiilor lui, ci să slujească altora.

   Credincioşii tineri în credinţă ar putea să se neliniştească când descopere că după întoarcerea lor la Dumnezeu păcatul este în ei la fel cum a fost odinioară, şi să se sperie că în carnea lor ca şi mai înainte nu locuieşte nimic bun. Având convingerea şi dorinţa că viaţa lor întreagă ar trebui de acum înainte să aparţină lui Hristos, ar putea să se întristeze foarte mult că ei, vai!, aşa de puţin Îi slujesc, ar putea să ajungă să se îndoiască de veridicitatea întoarcerii lor la Dumnezeu. Dar toate acestea dovedesc numai că ei încă nu au învăţat adevărurile, pe care demult ar fi trebuit să le cunoască, că ei nici măcar nu ştiu ce înseamnă botezul; căci prin botezul lor pe moartea lui Hristos au făcut să se vadă că ei, făcuţi una cu Domnul lor mort şi îngropat şi înviat, au fost salvaţi de trupul morţii (Romani 7.24) şi acum ca oameni noi, ca oameni „în Hristos” stau înaintea lui Dumnezeu.

   „Chemat la libertate” – un cuvânt aparent uşor de înţeles, şi cu toate acestea, aşa cum am văzut, face multe greutăţi unor credincioşi. Cu toate că ei au înţeles că în legătură cu justificarea (îndreptăţirea) lor totul este în ordine, că Dumnezeu îi vede înaintea Sa ca oameni justificaţi şi eliberaţi, ei cunosc totuşi puţin din această eliberare cu privire la umblarea lor zilnică. Din această înţelegere cu lipsuri rezultă două pericole: aceşti credincioşi ori înclină – şi acesta este cazul obişnuit, când conştiinţa este trează – să se pună sub cerinţe legaliste şi îngrădiri de tot felul, ori – când conştiinţa este puţin activă – să se dedea unui anumit libertinism; deoarece ei sunt mântuiţi, ei se consideră liberi să cedeze ocazional înclinaţiilor naturale din ei, să cocheteze cu lumea şi astfel să lărgească tot mai mult limitele presupus-permise lor. În ambele cazuri, oricât de contrare par ele una alteia, rezultatul este acelaşi: adevărata sfinţire practică are de suferit.

   Cât de rea şi înşelătoare este totuşi inima omenească! Dacă Dumnezeu vrea să dăruiască omului dreptate prin har, omul doreşte s-o făurească prin propria putere, doreşte să pună propria dreptate în locul dreptăţii lui Dumnezeu sau cel puţin s-o pună alături de ea. Şi mai departe: dacă Dumnezeu cheamă pe credincios la libertate, atunci omul vrea s-o folosească ca „prilej pentru carne (firea pământească)”, s-o folosească pentru a da frâu liber cărnii, vrea s-o facă, aşa cum se exprimă apostolul Petru, „o haină a răutăţii” (1 Petru 2.16).

   Apostolul a întâmpinat primul pericol în prima parte a capitolului, împotriva pericolului al doilea atenţionează acum foarte solemn: „Nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste”. Căci în ce constă această libertate? Să poţi face şi să poţi renunţa la ce îi este plăcut firii pământeşti? Aceasta nicidecum nu ar fi libertate, ci o mare desfrânare. „Să păcătuim”, întreabă apostolul în epistola către Romani 6.15, „pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har?” Nicidecum! Da, Dumnezeu să ne păzească în har de o astfel de concluzie îngrozitoare! Ca şi de cealaltă asemănătoare: „Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?“ Ambele întrebări ne arată iarăşi de ce este capabilă inima sărmană. Nu, libertatea credinciosului constă în aceea, că nu mai trebuie să facă ce îi place firii pământeşti, la care satan, păcatul şi lumea vor să-l ademenească, ci este capabilă să poată face ce caracterizează omul nou, ce este al lui Hristos, şi prin ceea ce Dumnezeu este glorificat. La ceastă libertate suntem noi chemaţi.

   Cu adevărat, această chemare nu conduce la nepăsare şi superficialitate, ci la dreptate şi sfinţire practică, nu la egoism şi lipsă de dragoste, ci la dragoste altruistă, prin care lucrează credinţa, aşa cum am citit în versetul 6. Vai, ce cu totul alte rezultate s-au văzut la credincioşii din Galatia! În loc să „slujească unii altora în dragoste” şi astfel să împlinească toată Legea (versetul 14), s-au „muşcat şi s-au mâncat unii pe alţii”! (versetul 15). Unii, care voiau să se pună sub prescripţiile legaliste, au atacat pe ceilalţi; aceştia la rândul lor, ca să înfrunte acele porniri, probabil vorbind chiar despre libertatea firească (carnală), au condamnat aspru pe ceilalţi. Astfel au luat naştere între ei „invidie şi ceartă“, şi astfel au trebuit să ia seama ca să nu se ajungă la o totală „dezorganizare” între ei (compară şi cu Iacov 3.16). „Luaţi seama ca să nu vă nimiciţi unii pe alţii!”, le spune apostolul deplin îndurerat.

   Cuvântul său de atenţionare era desigur valabil pentru ambele grupări, dar desigur cel mai mult celor cu duh legalist. Căci dacă acea orientare firească ar fi devenit realitate pentru ei, o adevărată slujbă în dragoste frăţească ar fi preîntâmpinat răul şi cei care rătăceau ar fi fost aduşi înapoi. Însă ambele grupări duceau lipsă de dragostea care nu caută folosul ei, nu se lasă înduplecată, care lucrează zidind şi niciodată distrugând. Nu Duhul i-a călăuzit, ci firea pământească.

   „Spun dar: Umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini pofta cărnii” (versetul 16). Duhul Sfânt era cel care i-a convins pe toţi de starea lor tristă, fără Dumnezeu, şi a lucrat în ei o viaţă nouă, o natură nouă, şi acelaşi Duh era acum preocupat să dea naştere în ei la revelaţiile binecuvântate ale acestei naturi noi, la dreptatea şi sfinţenia practică. Nici în ei înşişi şi nici în Lege, oricât de dreaptă şi bună era ea, nu era puterea să dea naştere la o umblare spre onoarea lui Dumnezeu. Poftele cărnii sunt o putere împotriva cărora poruncile cele mai sfinte şi planurile cele mai bune luptă zadarnic. „Umblarea în Duh” şi sub conducerea şi în puterea Duhului este singura posibilitate de a tăgădui aceste pofte, da, de a le ţine practic în moarte.

   „Deoarece carnea pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii; şi acestea se împotrivesc unul altuia ca să nu faceţi ceea ce doriţi” (versetul 17). Cu aceste cuvinte apostolul arată credincioşilor din Galatia, şi prin aceasta şi nouă, drumul pe care credinciosul poate umbla spre onoarea lui Dumnezeu, liber de Lege (capitolul 3), liber de păcat (capitolul 5), liber de lume (capitolul 6), cu un cuvânt „ca liberi” (1 Petru 2.16). În aceasta este puterea pentru o umblare demnă de Hristos în curăţie şi sfinţenie. Locuind personal în ei, Duhul sta şi lucra acum în contradicţie directă, neîntreruptă împotriva cărnii. Atâta timp cât credinciosul este încă în acest trup, carnea şi Duhul sunt în el ca două puteri vrăjmaşe, care sunt permanent în luptă una cu alta, „poftind una împotriva celeilalte”, aşa cum se exprimă apostolul; ceea ce vrea una, urăşte cealaltă, şi ceea ce leapădă una, practică cealaltă. Dacă una iubeşte păcatul şi necurăţia şi urmează poftele naturii omeneşti decăzute, cealaltă năzuieşte după curăţie şi sfinţenie şi revelează însuşirile naturii lui Dumnezeu. Deci depinde pe care din cele două puteri le urmăm, dacă permitem cărnii sau Duhului să lucreze. Ambele puteri luptă pentru stăpânirea în noi, pentru ca noi să nu facem ce vrem; căci dacă Duhul ne călăuzeşte să facem lucrurile Duhului, atunci carnea îşi revendică pretenţiile, dacă dăm loc cărnii, atunci Duhul ne atenţionează şi ne mustră. Niciodată cele două nu pot merge mână în mână.

    Ce să facă deci credincioşii din Galatia? Ce le spunea conştiinţa lor? Ce le spunea Duhul, care locuia în ei? Să urmeze îndemnurile cărnii? Cu adevărat, nu! Ei trebuiau să umble în Duhul. Dacă ar fi făcut aceasta, atunci ei niciodată nu ar fi împlinit pofta cărnii. Căci, adaugă apostolul, „Dar dacă sunteţi călăuziţi de Duhul nu sunteţi sub Lege.” (versetul 18). Dacă credinciosul ar fi aşezat din nou sub Lege, sub porunci, care din exterior aduc cerinţe asupra lui, atunci situaţia lui ar fi lipsită de speranţă; dar lui i-a fost dat Duhul, o Persoană divină, a cărui putere lucrează înlăuntrul lui, care se face una cu dorinţele şi înclinaţiile omului nou, care trezeşte dragostea inimii, întăreşte dorinţa după tot ce este bine şi dă puterea necesară să se împotrivească la tot ce vine din carne. Deci în loc să folosească libertatea, la care el a fost chemat, ca prilej pentru a oferi loc cărnii, să trăiască pentru sine şi să-şi placă sie însuşi, credinciosul o foloseşte mai degrabă pentru a sluji altruist altora şi astfel „să împlinească dorinţa dreaptă a Legii” (Romani 8.4).

   Apostolul Iacov vorbeşte în epistola lui despre o lege a libertăţii şi o numeşte legea „desăvârşită”. El numeşte fericit în lucrarea sa pe acela care şi-a „adâncit privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea”, deoarece el este nu numai un ascultător al Cuvântului, ci un împlinitor al lucrării. Poruncile Domnului nu sunt pentru un astfel de credincios o povară sau un jug, ci ele stau mai degrabă în deplină armonie cu dorinţele inimii sale. El le iubeşte, plăcerea lui este să umble în ele. Cei care sunt călăuziţi de Duhul nu sunt sub Lege (versetul 18). Însă tocmai în ei, aşa cum spune apostolul mai târziu, se împlineşte „Legea lui Hristos”, şi pentru toţi care „umblă după această regulă” el imploră pace şi îndurare (capitolul 6.2,16).

   Minunate cuvinte ale harului şi adevărului! Noi toţi ştim din experienţe dureroase, că noi, chiar dacă dorim să umblăm prin Duhul, mereu eşuăm, că noi, aşa cum spune apostolul Iacov, „toţi greşim deseori”. Şi mai departe, că fiecare, care zice că nu are păcat, se înşeală singur – adevărul nu este în el (1 Ioan 1.8). Ceea ce este desăvârşit nu a venit încă. După cum ştim şi cunoaştem în parte, tot aşa şi ceea ce facem şi înfăptuim este o lucrare parţială, atâta timp cât suntem în trupul acesta. Dar tot atât timp nu încetează îndurarea şi harul. Duhul lui Dumnezeu nu va neglija să ne facă atenţi când la noi apare mândria, aroganţa, iubirea de sine, delăsarea sau alte lucruri asemănătoare. Tatăl din cer se preocupă cu noi, copiii Lui preaiubiţi, rătăcitori, simte împreună cu noi în lupta noastră cu răul, ne disciplinează şi ne învaţă, ca să ne facă să ne cercetăm şi să ne facă părtaşi sfinţeniei Sale; şi Marele nostru Preot ne reprezintă totdeauna acolo sus, Se roagă pentru noi, pentru ca credinţa noastră să nu înceteze, şi ne spală picioarele, când le-am murdărit. Har şi îndurare ne înconjoară, bunătate şi îndurare ne vor însoţi toate zilele vieţii noastre. Probabil uneori va trebui să fim conduşi pe drumuri grele, ca Iacov şi Iov, doi credincioşi diferiţi din vechiul legământ, ca să descoperim rădăcinile rele ascunse în noi, dar „sfârşitul Domnului” cu noi va fi totdeauna minunat.

   Că printr-o astfel de umblare în Duhul, chiar dacă ea rămâne totdeauna nedesăvârşită, nu pot fi legate lucrări vizibile ale cărnii, pe care apostolul le enumeră de patru ori câte patru în versetele următoare, este clar. Oameni, care trăiesc în lucruri murdare, cum ar fi curvia, necurăţia, destrăbălarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, uciderea, beţia şi altele asemănătoare, cu siguranţă „nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (versetul 21). Aceasta le-a spus-o deja apostolul ca atenţionare, şi aici o repetă. Chiar şi atunci când aceşti oameni au în gura lor o mărturisire creştină, ei dovedesc totuşi clar că ei sunt încă „în carne” (Romani 8.8). Păcatele lor sunt evidente şi merg înainte la judecată (1 Timotei 5.24).

   Desigur era foarte serios pentru credincioşii din Galatia, că apostolul numeşte unele lucrări ale cărnii, care erau şi între ei, chiar dacă nu erau în formele lor cele mai grave. Certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte şi invidii nu puteau rămâne necunoscute oamenilor care se muşcau şi mâncau unii pe alţii. Dar în speranţa plină de încredere, că atenţionarea va ajunge la inima şi conştiinţa lor şi le va arăta unde i-a dus deja lipsa de credincioşie a lor, Pavel numeşte acum de trei ori trei roade preţioase ale Duhului, de care el speră că ele se vor arăta şi la ei.

   „Dar roada Duhului (să observăm contrastul evident între cele două expresii: „faptele cărnii” şi „roada Duhului”) este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe înfrânare; împotriva unora ca acestea nu este lege” (versetele 22.23). Cu adevărat, Legea nu numai că nu are nimic de obiectat împotriva acestora, dar ea nicidecum nu le poate da naştere. Ea trebuie, dacă am voie să mă exprim aşa, să amuţească ruşinată înaintea lor. Pe primul loc stă aici „dragostea”, exact ceea ce în altă parte este numit „suma Legii”, deoarece ea nu poate face nimic rău aproapelui, deci ea este împlinirea Legii (Romani 13.10). După dragoste urmează bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia – toate însuşiri plăcute ale naturii noi, roade plăcut mirositoare ale Duhului Sfânt care lucrează în ea. Şirul frumos se încheie cu „blândeţea şi înfrânarea”, aceasta înseamnă cu cele două însuşiri, care pe de o parte ne fac capabili pentru comportarea în anturajul nostru şi pe de altă parte ne pun în statura de a ne autodisciplina sever voinţa noastră şi a ne prezenta ca o „scrisoare a lui Hristos”, care va fi cunoscută şi citită de toţi oamenii.

   „Iar cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei” (versetul 24). Se temea apostolul că cuvântul „împotriva unora ca acestea nu este Lege” ar putea fi înţeles greşit, că s-ar putea chiar din carne obţine ceva spre folosul propriu? Noi ştim de ce concluzii şi urmări false este capabilă carnea. Sau voia el, asemănător ca la sfârşitul capitolului 3, să amintească numai credincioşilor din Galatia că toţi care sunt ai lui Hristos au întrerupt pentru totdeauna cu carnea şi acum stau pe un teren nou în orice privinţă?

   „Iar cei ai lui Hristos”, - aceasta înseamnă deci toţi, care au crezut în Hristos şi acum sunt legaţi cu El prin Duhul, toţi, fără nici o excepţie sau diferenţă, „au răstignit carnea” (versetul 24). Unii ar putea gândi, când aud aceste cuvinte: ce mare şi minunat este aceasta! Dar oftând adaugă apoi: dacă aş putea spune aceasta despre mine! Şi cu toate acestea aici este vorba de un adevăr care nu este abia la sfârşitul drumului unui credincios, de ceva pe care el îl va obţine crescând şi maturizându-se treptat, probabil după mulţi ani, sau probabil niciodată, ci de o realitate cu care începe drumul lui de creştin. Când el prin credinţă a primit pe Hristos cel răstignit, atunci el a răstignit carnea cu toate patimile şi poftele ei, aceasta înseamnă, el a rostit sentinţa de moarte asupra acesteia.

   Această răstignire a avut loc în moartea lui Hristos şi cel care crede a recunoscut-o ca fiind de neevitat necesară şi dreaptă. „Copilaşul în Hristos” a făcut aceasta, desigur nu în înţelegerea deplină a celor petrecute, dar în realitate. Cine este al lui Hristos a răstignit carnea şi prin aceasta patimile şi poftele acesteia. Probabil unul sau altul va spune: „Până acum am crezut că eu trebuie să răstignesc zilnic carnea!” Nu, îţi spune Cuvântul, şi numai El decide în această problemă ca şi în celelalte, tu ai făcut aceasta; ceea ce tu ai astăzi de făcut este, să-ţi actualizezi mereu această realitate şi să umbli în practicarea acesteia. Ar putea fi ceva mai preţios şi mai mângâietor decât conştienţa: carnea a fost răstignită, sentinţa de moarte a fost executată asupra ei? Noi suntem „în Duhul”, nu mai suntem „în carne”? (Romani 8.9).

   De aceea apostolul vine în versetele următoare la concluzia logică, consecventă: „Dacă trăim în Duh, în Duh să şi umblăm”. El nu spune: „să nu mai facem poftele cărnii”. Mai înalt, nespus de mai înalt este etalonul credinciosului, ghidul călăuzitor al vieţii lui. El este: „Să umblăm prin Duhul”! Că atunci noi nu vom mai împlini poftele cărnii, nu vom mai sluji patimilor şi plăcerilor ei, este de la sine înţeles, căci Duhul pofteşte împotriva cărnii şi este împotriva ei; dar poziţia noastră merge mult mai departe. O umblare potrivită Duhului lui Dumnezeu are nu numai un rezultat de renunţare, aceasta înseamnă că în ea nu se vor mai găsi apariţiile rele de odinioară, ci şi un rezultat pozitiv, aceasta înseamnă că de acum încolo totul are loc sub călăuzirea şi puterea acestui Duh bun, felul Lui caracterizează în continuare toată viaţa în cuvânt şi umblare!

   Ah, dacă noi toţi prin credinţă am înţelege şi am practica mai mult starea în care ne-a aşezat crucea lui Hristos, la ce ne-a adus moartea Sa! O umblare prin Duhul este o umblare „în înnoirea vieţii”, care în mod necesar nu mai lasă să iese la lumină imaginea demnă de dispreţuit a omului natural, „glorie deşartă, provocându-ne unii pe alţii, invidiindu-ne unii pe alţii” (versetul 26), ci imaginea celui „blând şi smerit cu inima” din noi. Duhul este totdeauna preocupat să pună pe Hristos înaintea ochilor noştri, şi dacă dăm loc acţiunii Lui, dacă trăim practic prin El, atunci nu ne vom plăcea nouă înşine ci vom năzui după privilegiul de a glorifica pe Hristos într-o viaţă de ascultare şi dependenţă de Dumnezeu.

   Încă odată: „Dacă trăim în Duh, în Duh să şi umblăm”! Dacă primul aspect este adevărat despre noi, şi el este adevărat, Dumnezeu să fie glorificat!, atunci şi al doilea aspect să devină tot mai mult adevărat pentru noi.

Capitolul 6,1-10

   În mod asemănător cum apostolul la sfârşitul epistolei către Romani (Romani 15.1-3) atenţionează pe „cei tari” să poarte slăbiciunile celor slabi şi să nu-şi placă lor înşişi, tot aşa aici se adresează inimilor şi conştiinţei celor „spirituali”, ca să le amintească de obligaţiile lor de dragoste faţă de fraţi şi de surori. Că el prin cuvântul „spirituali” nu se referă la o grupă deosebită de persoane între credincioşii din Galatia, aşa cum se obişnuieşte astăzi în creştinătate să se facă deosebire între „spirituali” şi Biserică, „laici”, nu mai trebuie amintit. Solicitarea este adresată tuturor: „voi, care sunteţi duhovniceşti”. Dacă toţi au meritat denumirea aceasta, în privinţa aceasta fiecare va da socoteală pentru sine însuşi. Instinctiv ne apare mereu sentimentul: Cât de serios şi cercetător este Cuvântul lui Dumnezeu! Cu adevărat, El este „curăţit de şapte ori”! Aceasta ne-o arată din nou începutul capitolului:

   „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţi. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fi ispitit şi tu” (versetul 1). „Dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală!” Deci nu este considerată o premisă, că credinciosul păcătuieşte; dar dacă se întâmplă, dacă va avea loc vreodată, că un om – să observăm şi acest cuvânt: un om, unul slab, o creatură înclinată spre a greşi – se uită pe sine şi se lasă nechibzuit să facă un pas greşit, „să-l ridicaţi”, şi aşa mai departe. Este asemănător ca în 1 Ioan 2.1. Aici ca şi acolo nu se presupune că credinciosul ar trebui să păcătuiască, să facă greşeli. Apostolul Ioan scrie dimpotrivă copiilor săi, „ca să nu păcătuiască”, şi Pavel spune fraţilor săi: „Umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu veţi împlini [sub nici o formă] poftele firii pământeşti [ale cărnii]”.

   Dar cine sunt cei „duhovniceşti”? Conform cu poziţia şi chemarea lor, toţi cei născuţi din Dumnezeu poartă această denumire. Dar dacă toţi se dovedesc practic în cuvânt şi umblare ca „oameni duhovniceşti”, aceasta este o altă chestiune. Ei ar trebui să facă totul, ar trebui să fie toţi „duhovniceşti”, şi aceasta cu atât mai mult cu cât se află de mai mult timp pe cale. Însă cunoaştem foarte bine, că realitatea nu corespunde totdeauna premisei sau aşteptării. Să fii „duhovnicesc” nu depinde atât de mult de măsura cunoaşteri spirituale, oricât de importantă şi demnă de preţuit este aceasta, cât de atitudinea lăuntrică a inimii, de gradul sau de măsura în care noi ne lăsăm călăuziţi în toată gândirea noastră, în tot ce facem şi nu facem, prin puterea educativă şi sfinţitoare a Duhului.

   Deci apostolul se adresează tuturor; însă numai cei care erau cu adevărat spirituali şi astăzi sunt în stare să urmeze îndemnurile lui, şi aceştia la rândul lor numai în măsura în care au ajuns la maturitatea lăuntrică în această privinţă. Nu vrem să uităm aceasta. Oricât de sfântă este datoria şi oricât de mare este privilegiul de a corecta pe fratele sau pe sora care au greşit, pentru aceasta este nevoie de har deosebit. S-ar putea gândi, că credincioşii cei mai în vârstă ar fi în mod normal chemaţi în mod deosebit pentru această slujire; dar oricât de importantă ar fi vârsta şi experienţa într-o privinţă sau alta, totuşi ele singure nu sunt suficiente.

   Însuşirea perfectă a unui creştin cu adevărat spiritual este „umblarea cu Dumnezeu”, aceasta este o viaţă în lumină, în condamnarea obişnuită a răului la sine însuşi, în judecarea fără cruţare a eu-lui propriu şi în cunoaşterea necesară legată de faptul, că la fiecare pas el are nevoie de har, da, că numai prin har poate trăi. S-ar putea iarăşi gândi că un astfel de creştin ar fi un critic şi unul care condamnă fără cruţare răul în alţii. Însă experienţa învaţă, că realitatea este contrariul; şi nu poate fi altfel. Tocmai exercitarea permanentă a judecării de sine face pe credincios capabil să judece cu blândeţe greşelile altora; să nu practice el harul, de care el însuşi are nevoie şi are parte zilnic şi ceas de ceas într-o măsură aşa de mare? Nu că el prezintă răul într-o lumină favorabilă sau scuză răul altora; dimpotrivă, îl îndurerează profund să-l vadă la alţii, deoarece el ştie cât de mult este dezonorat Domnul prin aceasta şi a făcut imposibilă părtăşia fericită cu Dumnezeu a sufletului acela. Însă experienţele personale îl fac capabil „în duhul blândeţii” să întâmpine pe celălalt şi să-l ajute să se corecteze. Prin faptul că a cunoscut eu-l propriu în stricăciunea lui, ştie cât de mult trebuie să fie atent cu sine însuşi, pentru ca el însuşi să nu fie ispitit şi să cadă.

   După ce în capitolele anterioare am auzit aşa de mult despre Lege şi am fost atenţionaţi, sub nici o formă să nu ne aducem sub un jug legalist, probabil suntem surprinşi să auzim în versetul 2 al acestui capitol despre o lege, pe care noi trebuie s-o împlinim: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos”. Apostolul spune totodată: voi vorbiţi aşa de mult despre Lege; dacă neapărat vreţi o Lege, aici este una: împliniţi Legea lui Hristos. O Lege este o regulă, un ghid pentru comportarea noastră. Deci, regula întregii vieţi a lui Hristos, ceea ce L-a călăuzit pe pământ, era să slujească altora. El Şi-a găsit bucuria în a lua asupra Sa poverile lor. Să facem şi noi la fel! Viaţa aduce cu sine pe lângă ispitiri la păcat şi greutăţi, încercări, suferinţe de tot felul, lucruri care vor să se aşeze ca o povară grea pe inimă şi suflet, în mod deosebit a celor slabi în credinţă. Aici sunt o mulţime de ocazii să dovedim dragostea noastră şi disponibilitatea noastră pentru slujire. Dar dacă vrem s-o facem, atunci trebuie să ne plecăm şi nu trebuie să ne cruţăm umerii. O astfel de solicitare nu era din partea Legii de pe Sinai, aceasta a fost dată omului în carne; însă „omul duhovnicesc” împlineşte „Legea lui Hristos”. Ce câmp larg se deschide activităţii noastre!

   Pentru împlinirea acestei Legi, aşa cum am amintit deja, este necesar un suflet smerit, o inimă supusă, umplută de felul de gândire al lui Hristos. „Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşală singur” (versetul 3). Omul religios se osteneşte cu plăcere în slujba pentru alţii, dar nu poate să poarte smerit povara altora, având dragostea lui Hristos. Dragostea, felul de gândire al lui Hristos îi sunt străine, şi în loc să ia povara altora asupra sa, mai bine le pune poveri. Aşa a fost în timpul Domnului cu fariseii şi cărturarii plini de râvnă pentru Lege, şi tot aşa este şi astăzi cu orice om religios sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, cu orice religie omenească. Stând pe acest teren, îşi găsesc plăcerea în a face milostenii, fapte bune, să-şi aşeze numele la capul listei de colecte pentru săraci şi bolnavi, pentru misiunea în ţară şi în străinătate; da, în anumite situaţi sunt gata să se facă chiar şi jertfe mai mari pentru diferite ramuri ale lucrării pentru aproapele şi aşa mai departe, dar în timp ce se fac acestea, pentru a avea recunoştinţă din partea oamenilor, în timp ce se crede a fi cineva, se înşeală singuri. Înaintea lui Dumnezeu eşti nimic, şi presupusul serviciu divin este deşertăciune. Să observăm însă, că apostolul nu scrie la cei care numai mărturisesc că sunt creştini, ci la credincioşi adevăraţi, căci şi ei sunt expuşi pericolului să se considere a fi cineva, să se înalţe pe ei înşişi. Dar cât de urât, da, de dispreţuit este aceasta! Cuvintele apostolului sunt simple, dar tocmai de aceea sunt aşa de importante şi efective: „Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic”. Fie ca aceste cuvinte să se întipărească adânc în inimile noastre!

   „Fiecare să-şi cerceteze fapta lui, şi atunci va avea cu ce să se laude numai în ce-l priveşte pe el, şi nu cu privire la alţii” (versetul 4). Un alt principiu important! Dacă verific lucrarea mea în lumina lui Dumnezeu, pericolul să mă laud cu mine şi cu faptele mele nu va fi mare. Voi vedea pe de o parte nereuşita mea permanentă, şi pe de altă parte în conştienţa că pot face ceva pentru Domnul este destul laudă pentru mine. Dar ce au făcut acei învăţători ai Legii în Galatia? Nu a fost destul că le-a plăcut să fie iudei, ci şi se lăudau cu aceia care primindu-le învăţătura s-au lăsat din nou aplecaţi sub jugul Legii. În loc să poarte poverile altora, ei le-au pus poveri. Ce lucrare! Ei au pătruns pe câmpul unui alt lucrător şi au încercat să distrugă roadele lucrării lui. Cu adevărat, ei nu lucrau pentru Domnul şi onoarea Lui, ci pentru ei înşişi şi lauda lor proprie.

   Cât de cu totul altfel era lucrarea apostolului, şi cât de frumos a fost rezultatul ei! Să adauge suflete la Hristos, aceasta era lauda lui. De aceea el putea privi liniştit în viitor şi să se gândească la sfârşitul tuturor. „Fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi” (versetul 5). Noi toţi avem a face cu Dumnezeu. Fiecare din noi va trebui să dea odată socoteală înaintea lui Dumnezeu (Romani 14.12). Nu că credinciosul ar putea ajunge din nou la judecată din pricina păcatelor sale, pentru aceasta a stat Hristos o dată pentru totdeauna în judecată pe Golgota; însă noi toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, noi toţi vom fi odată arătaţi, pentru ca atunci să vedem toată viaţa noastră ca credincioşi în lumina acestui scaun de judecată. Atunci „fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui” – „fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu” (1 Corinteni 3.8; 4.5). Atunci se va arăta cum fiecare din noi a corespuns responsabilităţii lui ca credincios, ca slujitor al lui Hristos, dar şi cum tot ce noi am putut face aici jos se datorează exclusiv harului Său. O, cum ar trebui gândul acesta să ne motiveze să fim veghetori, sporind tot timpul în lucrarea Domnului! Cum ar trebui să ne străduim să-I fim plăcuţi la venirea Sa!

   În versetul următor Pavel aminteşte credincioşilor din Galatia de obligaţia, despre care el vorbeşte mereu şi în alte epistole, şi a cărei împlinire probabil ei au neglijat-o: „Cine primeşte învăţătura în Cuvânt, să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă”. Să observăm că cuvântul scurt „l” nu este în textul original. Acest fapt ne îndreaptă probabil atenţia, că noi nu trebuie să întrebăm, dacă noi înşine am avut parte de binecuvântarea slujirii; fiecare lucrător al Domnului, oriunde ar lucra el, îşi merită plata, şi este privilegiul credincioşilor, să sprijine în lucrarea lor pe toţi aceia, pe care Domnul i-a trimis, în apropiere sau în depărtare, cu tot felul de bunuri, după cum ei au nevoie, şi pe cât este posibil. Ochiul iubitor al Domnului priveşte la toţi robii Săi, şi nici o lucrare de dragoste, pe care o fac ei, nu scapă ochilor Lui. Niciunul nu va rămâne nerăsplătit. Pavel însuşi numeşte un dar, pe care el l-a primit de la credincioşii din Filipi, ca fiind „un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu”.

   „Nu vă înşelaţi: ‚Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.’ Ce seamănă omul, aceea va şi secera” (versetul 7). Nu te poţi declara de partea creştinismului, fără să fi pedepsit, dacă vorbeşti despre har şi cu toate acestea umbli călăuzit de carne. Dumnezeul, pe care noi Îl numim Tată, este Dumnezeul sfânt, „care judecă pe fiecare după faptele lui, fără să aibă în vedere faţa omului”. Cine poate avea curajul să-L batjocorească, prin aceea că mărturiseşte că este un copil al lui Dumnezeu, că posedă Duhul Sfânt, şi cu toate acestea face faptele voinţei lui rele şi slujeşte cărnii? Urmările grave nu pot întârzia. Cum este semănătura, aşa este şi recolta. Ce seamănă omul, aceea va trebui şi să recolteze. Căci „cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică” (versetul 8). Principiile sfinte ale guvernării lui Dumnezeu sunt de nezguduit.

   Un cuvânt asemănător întâlnim şi în Romani 8.13: „Dacă trăiţi după îndemnurile ei [ale firii pământeşti], veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” El este adresat, ca şi aici, credincioşilor. Din firea pământească, se poate recolta numai moarte şi stricăciune. Dacă un om, care mărturiseşte că crede în Hristos, pleacă pe căile firii pământeşti, seamănă în firea pământească, atunci Cuvântul îi spune: finalul drumului tău este moartea, este stricăciunea! Cine nu este întemeiat şi consolidat în credinţă, cine se lasă abătut de la speranţa Evangheliei (Coloseni 1.23), cu alte cuvinte, cine nu stăruie pe drum, ci se reîntoarce iarăşi la ceea ce a mărturisit că a renunţat, nu va ajunge la ţel, din aceasta nu va avea finalul credinţei, mântuirea sufletului (1 Petru 1.9).

   Pe drept se spune în chestiunile temporale: fiecare lucru are două laturi. Tot aşa şi în lucrurile veşnice sau spirituale sunt două laturi, o latură divină şi una omenească. Când este vorba de latura divină a mântuirii, atunci totul este desăvârşit, sigur pentru veşnicie. Cine sau ce ar putea smulge din mâna lui Dumnezeu un suflet mântuit? Cine sau ce ar putea pune la îndoială lucrarea lui Hristos sau să facă ineficace jertfa Sa? Care putere din înălţime sau din adâncime „va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru”? Aici nu este nici un „dacă”, nici o îndoială, nici o condiţie. Dumnezeu Îşi va termina lucrarea, va împlini planul Său, cu toată slăbiciunea şi nedesăvârşirea noastră.

   Acum latura omenească. Cum vorbeşte Cuvântul către sufletul mântuit? Spune el aici: deoarece tu ai fost mântuit odată pentru totdeauna, poţi liniştit să-ţi pui mâinile în sân; chiar dacă păcatul încă mai locuieşte în tine şi lumea din jurul tău este plină de pericole şi ispite, nu te nelinişti, totul va fi bine? Nu, el vorbeşte contrariul, ca să redăm numai câteva: veghează şi te roagă, ca să nu cazi în ispită; umblă cu teamă în timpul pelerinajului tău; caută fericirea ta cu teamă şi cutremur, şi: cine va birui va moşteni aceste lucruri, cine va răbda (persevera) până la sfârşit va fi mântuit. S-ar mai putea adăuga multe alte expresii, însă acestea sunt suficiente, ca să ne arate că noi, cu toate că suntem mântuiţi, vom avea deplina fericire, deplina mântuire a trupului, sufletului şi duhului, abia la sfârşitul drumului nostru de credinţă, şi că, cu toate că posedăm deja acum viaţa veşnică în felul în care apostolul Ioan vorbeşte mereu despre ea, ne aflăm totuşi pe drumul spre viaţa veşnică, şi că toţi care seamănă în Duhul, vor culege din Duhul viaţa veşnică. Prin faptul că ei fac voia lui Dumnezeu aici pe pământ în simplitate şi credincioşie şi astfel sunt păziţi prin puterea lui Dumnezeu prin credinţă, ei o găsesc acolo sus.

   Repetăm: acolo sus se va regăsi tot ce noi în timpul pelerinajului nostru am putut face călăuziţi prin Duhul spre onoarea Domnului şi spre binele celor care au fost cu noi în pelerinaj. Nimic nu va fi uitat, nimic nu va rămâne nerăsplătit. De aceea „să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală” (versetul 9). Iarăşi un „dacă”, o condiţie, şi voinţa noastră înnoită, omul nostru lăuntric spune Da şi Amin la aceasta. Credinciosul fidel nu doreşte să obosească, ci foloseşte cu bucurie orice ocazie ca să facă binele, chiar dacă el trebuie să întâmpine unele dezamăgiri, unele dovezi de nerecunoştinţă. El nu se lasă reţinut, nu se revoltă. Că dragostea lui trebuie să se arate „mai ales fraţilor de credinţă”, cu care îl leagă o legătură deosebită, este de la sine înţeles; dar el trece peste cercul credincioşilor şi caută să facă bine tuturor oamenilor, după cum unde şi cum se oferă ocaziile.

Capitolul 6,11-18

   Pavel încheie epistola cu un apel impresionant adresat simţămintelor credincioşilor din Galatia: „Uitaţi-vă cu ce slove mari v-am scris, cu însăşi mâna mea!” (versetul 11). La studiul capitolului 4 ne-am amintit deja, că nu era obiceiul lui Pavel să scrie el însuşi scrisorile sale; am zis atunci că o suferinţă a ochilor era cauza acestei situaţii. Făcând excepţie de aceasta este însă important că Pavel n-a expediat nici una din scrisorile sale inspirate, fără ca ele să nu aibă un salut scris cu însăşi mâna lui sau cu semnătura lui, spre confirmare că ele veneau de la el. Nu erau scrisori obişnuite, aşa cum oamenii le trimit unii altora, sau cum el le-a trimis într-un loc sau altul sau le-a lăsat să fie scrise de alţii, ci erau înştiinţări din partea lui Dumnezeu, comunicări ale Duhului Său adresate prin el persoanelor particulare sau unei adunări întregi, cu un cuvânt, revelaţii ale lui Dumnezeu aduse copiilor Săi şi poporului Său – „scrieri sfinte, inspirate de Dumnezeu”. Importanţa acestei certificări este remarcabilă; apostolul o scoate în mod foarte deosebit în evidenţă la finalul epistolei a doua către Tesaloniceni, când spune: „Urarea de sănătate este scrisă cu mâna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa scriu eu” (compară şi cu 1 Corinteni 16.21). În epistola către Romani Pavel numeşte, spus în treacăt, numele celui care a scris epistola: „Eu, Terţiu, care am scris epistola aceasta” (Romani 16.22).

   Deci epistola către Galateni este singura epistolă scrisă de Pavel cu însăşi mâna lui; totodată scriitorul face pe destinatari atenţi, ce scrisoare lungă – sau, cum se mai poate traduce, „cu ce litere mari” – a scris. Scrisoarea însă, în comparaţie cu alte scrisori, s-ar putea mai degrabă numi scurtă, decât lungă. Dar oricum s-ar putea traduce locul acesta, el arată în orice caz că scrierea scrisorii de către apostol i-a creat greutăţi deosebite. Însă îngrijorarea lui pentru adunarea din Galatia era aşa de mare, pericolul că temeliile adevărului ar putea fi sfărâmate stătea aşa de ameninţător înaintea lui, că nu s-a dat înapoi de la nici un efort, ca să atenţioneze pe credincioşii din Galatia în modul cel mai insistent. El a trebuit să le scrie această scrisoare lungă, şi el însuşi a trebuit s-o facă. Cât de potrivită era această situaţie să le „trezească mintea sănătoasă” şi, dacă încă mai erau sentimente de dragoste în inima lor – şi cu siguranţă erau -, să le stimuleze în modul cel mai profund, să zguduie tot lăuntrul lor!

   În ce contrast cu această dragoste şi credincioşie stătea mintea învăţătorilor falşi! „Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor, vă silesc să primiţi tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru crucea lui Hristos” (versetul 12).Vai! Pericolul să vrei a fi bine văzut în carne (firea pământească), să cauţi recunoştinţă din partea oamenilor, a fost dintotdeauna mare. Cât de curând a pătruns pe această cale stricăciunea în Biserica lui Hristos, şi cât de îngrozitoare au fost urmările acestui fapt! Le vedem în măsură deplină în curva cea mare, biserica necredincioasă, în „Babilon”, caricatura satanică a Bisericii adevărate, a soţiei Mielului (Apocalipsa 17). Hristos, Domnul nostru, Şi-a găsit locul „în afara taberei”, şi urmaşilor Lui credincioşi li se adresează cererea: „Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui!” (Apocalipsa 18.4; Evrei 13.13).

   Însă acei învăţători iudei se temeau de această ocară, ei nu voiau ca din pricina Numelui lui Hristos să fie priviţi ca „gunoiul lumii acesteia”. În fond acesta era motivul pentru care ei constrângeau pe credincioşii din Galatia să se lase circumcişi. În mod evident acestora niciodată nu le-a venit în minte, să vadă în acei aparent bărbaţi plini de râvnă pe adepţii temători de suferinţă ai unei religii recunoscută şi respectată de lume; la aşa ceva nu s-au gândit. Şi cu toate acestea era aşa. Să fi un iudeu, să stai în legătură cu Ierusalimul, cu centrul unei religii caracterizate printr-o vechime venerabilă, cu un Templu luxos împodobit cu tot felul de ofrande, asupra clădirii minunate a acestuia chiar şi ucenicii au atras atenţia Domnului (Marcu 13.1; Luca 21.5) – aceasta nu era o ruşine, nu atrăgea după sine nici o prigoană din partea oamenilor. Dar să fi urmaşul unui Om, care şi-a încheiat viaţa pe cruce, căruia I-a fost dat din partea semenilor Lui locul între doi tâlhari, să predici că numai în Acest răstignit se găseşte mântuire şi salvare – aceasta era ceva care trezea împotrivirea şi dispreţul întregii lumi onorabile. Faţă în faţă cu aceasta era iudaismul, o religie care oferea omului şi faptelor lui, într-un cuvânt lăsa loc firii pământeşti, de-a dreptul înţelepciune.

   Crucea este punctul de despărţire între creaţia veche şi creaţia nouă, între duh şi carne. Ea rosteşte sentinţa de moarte asupra omului în carne, fie el religios sau nu, onorabil sau nu; ea dă lovitura de moarte presupusei lui evlavii şi îi arată lipsa lui totală de ajutor şi goliciunea lui înaintea lui Dumnezeu. De aceea pentru păgâni nu ar fi fost o nebunie mai mare, pentru iudei nu ar fi fost o pricină de poticnire mai mare decât crucea. Prin faptul că pe de o parte ea a făcut de ruşine toată înţelepciunea lumii, pe de altă parte ea a îndepărtat orice privilegiu al aceluia care avea o legătură exterioară cu Dumnezeu, a iudeului mândru de Lege şi înaintaşii lui; pe acesta îl supăra mult mai mult decât pe un păgân.

   Legea constituie fireşte şi graniţa strictă între lume în toate formele ei şi oamenii care aparţin creaţiei noi. La cruce a fost nimicită căpetenia lumii, la cruce a avut loc judecata fără cruţare a lumii. Ea condamnă nu numai păcatul în om, ci şi tot în ceea ce omul îşi caută plăcerea şi onoarea. Am auzit deja, că omul religios aduce cu plăcere jertfe, chiar şi jertfe care sunt grele pentru el; în anumite împrejurări el este gata chiar să-şi dea viaţa pentru convingerile lui, chiar dacă numai el este cel care face aceasta. Nu este nimic mai dureros pentru el, decât cunoaşterea, că el nu este bun pentru nimic, că el poate fi salvat şi poate trăi numai prin har. Şi tocmai acesta este înţelesul crucii. Ceea ce pentru credincios este aşa de valoare şi preţios, şi anume că în moartea lui Hristos omul vechi a fost judecat din rădăcină şi în felul acesta a ajuns la sfârşitul lui, omul nu poate şi nu vrea să accepte aceasta. El urăşte un serviciu divin în care lui nu i se aduce nici un fel de onoare, care mai degrabă îi aduce ocară şi ruşine.

   Să fi prigonit din pricina crucii lui Hristos, aceasta nu voiau nici acei înşelători, aşa cum am spus. De aceea îi obligau pe credincioşii din Galatia să lege circumcizia cu crucea. Da, motivaţiile lor erau chiar şi mai josnice. „Căci nici ei, care au primit tăierea împrejur, nu păzesc Legea; ci voiesc doar ca voi să primiţi tăierea împrejur, pentru ca să se laude ei cu trupul vostru” (versetul 13). Din nou ni se aminteşte un cuvânt, pe care Domnul l-a spus cărturarilor şi fariseilor Ierusalimului: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă [prozelit]” (Matei 23.15).Tot aşa era şi cu aceşti oameni. Ei voiau să se laude cu carnea credincioşilor din Galatia, ei voiau să poată spune, că ei au făcut aşa de mulţi prozeliţi, şi au convertit aşa de mulţi oameni la convingerea lor sau la religia lor; şi în toate acestea nicidecum nu s-au gândit să împlinească toată Legea. Respectarea circumciziei trebuia numai să servească la îndepărtarea de la ei a ocării crucii. Ce absurditate! Dar nu trăim noi astăzi destul de mult lucruri asemănătoare, chiar dacă au forme schimbate?

   Şi acum apostolul! „În ce mă priveşte”, zice el, „departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine. Şi eu faţă de lume!” (versetul 14). Dacă acei înşelători au căutat un drum, pe care să scape de suferinţe şi în cele din urmă au putut introduce lumea în Biserica lui Hristos, el se lăuda cu ceea ce îl despărţea pentru totdeauna de lume şi lumea de el. Dacă mai înainte a vorbit de faptul că crucea l-a eliberat pe credincios de jugul Legii şi de domnia păcatului, aici el o numeşte zidul de despărţire de neclintit dintre el şi lume. Ea a pus în lumină faptul că în lume, chiar şi în lumea onorabilă şi religioasă, cu toată aparenţa ei frumoasă, nu este nimic altceva decât deşertăciune şi păcat, vină şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, dar pe de altă parte a arătat şi ce este Dumnezeu în dreptatea Lui împotriva păcatului şi în dragostea Lui faţă de păcătos. Totodată ochiul credinţei vede acolo pe Isus, pe Omul lui Dumnezeu, în smerenia şi harul Său, în ascultarea Lui faţă de Dumnezeu şi în dedicarea Lui desăvârşită pentru Dumnezeu şi lucrarea încredinţată Lui. Pe acest Isus, pe care lumea L-a pironit pe cruce, L-a văzut Pavel pe drumul spre Damasc ca Domnul glorificat! Este o minune, că începând de atunci el a văzut lumea numai în lumina crucii? Cel care atârna acolo era „Domnul său Isus Hristos”, care era totul pentru el, iar lumea nu era nimic, da, mai puţin decât nimic. Ea era răstignită faţă de el, moartă pentru el, şi el pentru ea. El trăia într-adevăr încă în ea, însă numai pentru a o parcurge ca străin ceresc şi să se laude cu crucea, că ea l-a despărţit de lume şi l-a aşezat pe cărarea pe care Domnul şi Mântuitorul lui a mers înaintea lui pe ea. Să gândeşti cum a gândit El, să umbli aşa cum a umblat El, să porţi ocara Lui în afara taberei, să-L aştepţi şi, departe de orice părtăşie cu lumea, să mărturiseşti lumii că cu toată vrăjmăşia ei de moarte Dumnezeu a iubit-o aşa de mult, că El a trimis pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţa veşnică – aceasta era ceea ce umplea inima şi sufletul acestui bărbat, aceasta era viaţa Lui.

   Răstignit cu Hristos, nu mai trăia el, ci Hristos trăia în el, şi ceea ce el încă mai trăia în carne, trăia prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care l-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru el (Galateni 2.20). Bărbat fericit, demn de invidiat! Fericit este şi fiecare din noi, care astăzi urmează exemplul lui, într-un timp în care înclinaţia este mare să se facă tot mai multe concesii lumii în relaţiile religioase, de afaceri şi politice!

   „Căci nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă” (versetul 15). Apostolul revine încă o dată la mult accentuata realitate, că tăierea împrejur şi netăierea împrejur sunt complet fără valoare înaintea lui Dumnezeu; ele şi-au pierdut toată însemnătatea în noua creaţie, în care am fost aşezaţi. Aici totul este privit dintr-un cu totul alt punct de vedere şi este evaluat după un cu totul alt etalon.

   „Şi pentru toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta şi peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace şi îndurare!” (versetul 16). Ghidul, despre care vorbeşte apostolul, este ghidul noii creaţii, în care omul nu este nimic, dar Hristos este totul. Tuturor celor care umblă conform acestui ghid, dacă au fost circumcişi sau nu, el le doreşte pace şi îndurare, pacea inimii şi îndurare din partea lui Dumnezeu. Ambele nu vor lipsi acelora care umblă pe drumul lor conform cu Hristos Isus. În interiorul lor domneşte pacea, şi Dumnezeu priveşte în jos spre ei cu îndurare părintească.

   Adăugarea „şi peste Israelul lui Dumnezeu” necesită o explicare scurtă. Ea este deosebit de importantă aici la sfârşitul acestei epistole. La sfârşitul capitolului 2 al epistolei către Romani Pavel spune că numai acela este un iudeu conform gândurilor lui Dumnezeu, care este iudeu înăuntru şi adevărata circumcizie este aceea a inimii, în Duhul, nu a literei. Dumnezeu vrea să aibă realitate, tot ce este în afară nu are valoare pentru El. Cine din Israel a primit această circumcizie a inimii şi se lăuda împreună cu apostolul cu crucea lui Hristos, acela aparţinea Israelului lui Dumnezeu, adevăratului Israel, care era constituit numai din aceia care prin credinţă au venit într-o legătură de viaţă lăuntrică, reală cu Hristos. În sens larg acestui Israel al lui Dumnezeu îi aparţineau şi toţi ceilalţi credincioşi, în măsura în care umblarea lor conform ghidului creaţiei noi dovedea veridicitatea credinţa lor.

   Legat de dorinţa de binecuvântare pentru ei, apostolul adaugă solicitarea: „De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu” (versetul 17). Aşa cum am remarcat în introducerea la scrisoarea noastră, învăţătorii răi au făcut atacuri la persoana şi funcţia apostolului, şi în loc să-i respingă cu mânie, credincioşii din Galatia au ascultat de ei. Multă osteneală a produs aceasta apostolului. Şi cu toate acestea el purta, vizibil pentru toţi, semnele Domnului Isus pe trupul său. Este cunoscut că în timpurile acelea vechi pe trupul sclavului se ardea cu fierul înroşit primele litere ale numelui stăpânului sclavului sau un alt semn specific lui. Tot aşa şi Pavel purta oarecum pe trupul său literele de început ale Domnului său. Ah, de câte ori a fost el întemniţat pentru slujba lui Isus, bătut cu biciul, acoperit cu răni sângerânde, lovit cu pietre; ce suferinţe şi necazuri nespus de mari a îndurat el, care şi-au lăsat urmele pe trupul lui! Dacă cineva s-a dovedit ca slujitor credincios al lui Hristos, atunci acela a fost el. De aceea ar trebui ca de acum încolo nimeni să nu mai pună la îndoială dreptul lui de a se numi astfel.

   Ce condamnare a credincioşilor din Galatia şi în mod deosebit a acelor oameni care căutau onoarea proprie şi cu mare atenţie ocoleau toate suferinţele de pe cale! Şi pe de altă parte ce apărare impresionantă a unei inimi iubitoare, adânc rănită! Câte ocazii a oferit bărbatul acesta credincioşilor din Galatia să-i fie mulţumitori, „să se laude cu el”! Şi ce au făcut ei în loc de aceasta!

   De aceea este de înţeles, că cuvintele de încheiere ale scrisorii sunt aşa de plăcute, însă lipsite de căldura pe care o întâlnim în alte epistole. „Fraţilor, harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu duhul vostru! Amin.” Aceasta este totul. Credincioşii din Galatia erau mântuiţi şi de aceea erau preţioşi pentru Domnul, oricât de slabă ar fi putut fi starea lor practică. De aceea dragostea nu putea altceva decât să-i încredinţeze acestui Domn. Nu auzim nici un cuvânt aspru, nici o ameninţare cu pedeapsa, dar nici o exprimare caldă a sentimentelor revărsate din adâncul inimii. Salutări de dragoste pentru anumiţi fraţi şi anumite surori vom căuta zadarnic. Scriitorul se simte evident reţinut înlăuntrul lui. Ce relaţii intime ar fi putut el avea cu aceia care au nimicit crucea lui Hristos sau au lăsat să fie nimicită, care au părăsit terenul harului? El îi iubea şi împlineşte aici o obligaţie de dragoste, dar nu mai mult decât atât. Era vina credincioşilor din Galatia, că situaţia era astfel, şi era necesar ca ei să simtă aceasta. O, cât de grav a lucrat deja aluatul în mijlocul lor! Vor înţelege ei aceasta? Apostolul speră în dragoste, care suferă totul, speră totul, şi astfel îi încredinţează harului Domnului, singurul care poate produce aici o schimbare. „În Domnul” avea încă încredere faţă de ei, dar numai în El.

   Acest Domn să încălzească şi inimile noastre ale tuturor şi să ne facă tot mai mult imitatori ai slujitorului său credincios!

   În finalul studiului nostru să mai amintim pe scurt caracterul epistolei către Galateni. Ea nu ne face cunoscută starea propriu-zisă a creştinului; el în Hristos (epistola către Efeseni) şi Hristos în el (epistola către Coloseni), ci prezintă privirilor noastre pe Hristos, pe Cel răstignit, şi urmările morţii Sale, aceasta înseamnă, Hristos ca trăind acum viu în noi în contrast cu firea pământească, sau cu eu-l care încă mai trăieşte în carne. În afară de aceasta ea ne arată starea practică corectă pentru credincios: deoarece el a fost răstignit împreună cu Hristos, nu mai trăieşte el, ci Hristos trăieşte în el. Legea, care a fost adăugată între făgăduinţa dată odinioară lui Avraam şi sămânţa lui, şi împlinirea acesteia în venirea lui Hristos şi era destinată pentru omul în carne, a adus acestuia numai moarte şi condamnare. Orice revenire la Lege era deci o renunţare nu numai la făgăduinţă, ci şi la lucrarea făcută de Hristos şi o reîntoarcere la firea pământească, ca şi cum în ea ar putea fi un punct de legătură cu Dumnezeu. De aceea în fond nu era nimic altceva decât păgânism. Omul în carne a pierdut orice legătură cu Dumnezeu, şi nici o legătură nu poate fi refăcută, decât numai pe terenul unei creaţii cu totul noi.

   Aproape că nu trebuie spus, că toate acestea oferă epistolei noastre o importanţă deosebită şi îi oferă o valoare deosebită pentru noi.