Studiu: Epistola către Coloseni  -  W. J. O.

Introducere

   Această epistolă, ca de fapt fiecare epistolă a apostolului, are un caracter cu totul propriu. Împreună cu epistola către Romani şi epistola către Efeseni ea este în principal o epistolă de învăţătură, aceasta înseamnă că nouă ne sunt prezentate anumite adevăruri, cu scopul practic ca noi să aducem viaţa noastră în concordanţă cu aceste adevăruri. În unele privinţe ea se aseamănă atât cu epistola către Romani cât şi cu epistola către Efeseni. În epistola către Romani omul este văzut ca păcătos din natură, care trăieşte într-o lume de păcat şi stricăciune. Această epistolă ne arată în mod deosebit responsabilitatea omului faţă de Dumnezeu şi de aceea omul este vinovat şi pierdut în păcatele lui, însă în acelaşi timp trăieşte în ele. Ce trebuie să facă Dumnezeu cu o astfel de stare? O astfel de viaţă poate fi terminată numai prin moarte. Însă nu este moartea noastră cea care sfârşeşte această viaţă, căci atunci am fi pierduţi pentru totdeauna, ci este moartea Domnului Isus. În El, în ceea ce priveşte omul vechi, viaţa în păcat, noi am murit. Aceasta este deci ce ne spune epistola către Romani: noi trăiam în păcat, şi această viaţă a ajuns la sfârşit prin moartea Domnului Isus, pe care Dumnezeu ne-o atribuie şi nouă.

   Epistola către Efeseni ne arată exact opusul, şi aceasta este de asemenea de înţeles, căci aici nu găsim responsabilitatea omului faţă de Dumnezeu, ci cealaltă parte: planurile lui Dumnezeu – ceea ce Dumnezeu în plăcerea Lui neîngrădită şi-a propus cu privire la om înainte de întemeierea lumii. Aici nu este vorba nicidecum de responsabilitate. Nici măcar nu trăiam atunci când Dumnezeu a întocmit aceste planuri. Dumnezeu în suveranitatea Lui Şi-a propus să ne dăruiască toate binecuvântările care le găsim în Efeseni 1. Când apoi Dumnezeu vine la noi în Efeseni 2, ca să ne dăruiască aceste binecuvântări, omul, pentru care El a destinat aceste planuri, se dovedeşte total lipsit de putere şi pierdut. Aici omul nu „trăieşte”, ca în epistola către Romani, în păcat, ci el este „mort” în păcate şi fărădelegi. Aici nu este vorba de responsabilitate, ci de un om lipsit total de putere, da, mort în sine însuşi, în ceea ce priveşte relaţia lui cu Dumnezeu. Când Dumnezeu vrea să împlinească planurile Sale cu privire la acest om, El trebuie mai întâi să-l scoată prin răscumpărare din starea de moarte şi de păcat. Şi cum a făcut El aceasta? Prin aceea că Domnul Isus a venit pe pământ, a coborât în moartea noastră, S-a făcut una cu moartea noastră şi apoi a fost înviat de Dumnezeu, şi noi împreună cu El. El a fost mutat în locurile cereşti, şi de asemenea şi noi în El. Deci noi eram morţi în păcate şi fărădelegi şi acum am fost aduşi la viaţă împreună cu Hristos şi înviaţi şi aşezaţi în El în locurile cereşti.

   Dacă comparăm aceasta cu tabloul cunoscut al călătoriei prin pustie a lui Israel, atunci epistola către Romani ne arată cum trăiam noi în Egipt, în lumea păcatului, unde domnea satan, şi sfârşitul acestei stări a avut loc când noi am trecut prin Marea Roşie. Marea Roşie înseamnă că Hristos a murit pentru noi şi în botez (acesta simbolizează Marea Roşie) noi suntem adăugaţi unui Hristos mort. Şi unde ajungem după aceea? Nu în cer, ci în pustie, ţara morţii. Botezaţi în mare pe adevăratul Moise (1 Corinteni 10,2), ajungem în pustie. Noi nu pierim în Marea Roşie, ci deoarece Hristos a înviat (Romani 6), noi putem acum să umblăm în înnoirea vieţii, însă în ţara morţii. Observă că în epistola către Romani niciunde nu găsim, că credinciosul a înviat împreună cu Hristos. Hristos a înviat şi în puterea învierii Lui noi putem trăi şi ne putem ţine morţi faţă de păcat; în Hristos Isus – nu în noi înşine – putem trăi pentru Dumnezeu. Epistola către Efeseni însă nu ne arată Marea Roşie, ci Iordanul. Noi suntem văzuţi acolo în ţara morţii, în pustie, morţi în păcate şi fărădelegi, şi prin Iordan suntem introduşi în ţara celor vii (Canaan). Iordanul este un tablou al faptului că noi am murit împreună cu Hristos şi am înviat împreună cu El; de aceea epistola către Efeseni spune că noi am fost înviaţi împreună cu El şi în El am fost aşezaţi în ţara făgăduită, locurile cereşti.

   Dar ce loc ocupă epistola către Coloseni cu privire la aceste două epistole? Exact între ele, şi de aceea am vorbit atât despre epistola către Romani cât şi despre epistola către Efeseni. Epistola către Coloseni ne arată ambele laturi; pe de o parte că noi, în ceea ce priveşte responsabilitatea noastră, trăiam în lume, după principiile lumii acesteia, în păcat. Dumnezeu a trebuit să pună capăt acestei vieţi, prin aceea că El a aplicat moartea Domnului Isus la noi. Însă pe de altă parte aceeaşi epistolă ne spune în capitolul 2, că noi, în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu, în timp ce noi trăiam în păcat, în acelaşi timp eram morţi în păcate şi fărădelegi şi, în ceea ce priveşte această stare de moarte, a trebuit să fim aduşi la viaţă cu Domnul Isus şi a trebuit să fim înviaţi împreună cu El din moarte. Prin aceasta epistola către Coloseni are un caracter greu şi cu toate acestea un caracter cu totul deosebit şi frumos, dacă înţelegem de ce Duhul Sfânt ne prezintă lucrurile în felul acesta.

   Putem spune, că pe de o parte epistola către Coloseni merge mai departe decât epistola către Romani, căci ea ne vede nu numai ca morţi împreună cu Hristos, ci şi ca înviaţi împreună cu El. Însă epistola către Coloseni nu merge aşa de departe ca epistola către Efeseni; credinciosul este văzut acolo în locurile cereşti, în timp ce epistola către Coloseni ne vede numai ca aceia care au ajuns pe malul celălalt al Iordanului. Din ţara morţii, trecând prin Iordan, mort împreună cu Hristos şi înviat împreună cu Hristos, dar nu mai departe de malul celălalt, şi ţara este înaintea noastră. Noi suntem în Ghilgal, locul circumciziei, despre care vorbeşte capitolul 2 versetul 11, şi nu în locurile cereşti. Acolo se spune: «Deci dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi lucrurile de sus» (Coloseni 3,1). Aceasta înseamnă, că eu însumi nu sunt încă acolo sus: eu sunt încă pe pământ (asemenea Domnului după învierea Sa, în timpul celor patruzeci de zile pe pământ). Însă epistola către Coloseni mă învaţă, că interesele mele nu trebuie să fie îndreptate spre nimic altceva decât numai spre ceea ce este în cer; viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeul meu. Faptul că aceasta este prezentat aici în felul acesta are consecinţe deosebite pentru viaţa noastră. Odinioară trăiam în păcate, dar acum trăim o cu totul altă viaţă. Dacă vrem să rezumăm conţinutul celor trei epistole într-o frază, atunci epistola către Romani spune: mai întâi am trăit eu, şi acum sunt mort faţă de păcat. Epistola către Efeseni spune: Eram mort, şi acum trăiesc cu Hristos. Însă epistola către Coloseni spune: Eu trăiesc în lume, şi acum trăiesc cu Hristos.

   Mai mult decât celelalte epistole ale apostolului, epistola către Coloseni ne arată că noi am fost aduşi de la o viaţă trăită după principiile lumii acesteia, la o viaţă nouă. În mod deosebit sunt prezentate două principii ale lumii (capitolul 2,8) – tradiţia oamenilor, în mod deosebit introdusă de învăţătorii falşi iudei, şi al doilea principiu, filozofia grecilor -, care în mod evident erau un pericol deosebit pentru coloseni, aşa cum putem recunoaşte din această epistolă. Apostolul scrie această epistolă ca să arate ce nebunie este pentru un credincios să mai dorească după elementele lumii. Da, spune apostolul, voi, în ceea ce priveşte viaţa veche, aţi murit, voi aţi avut parte de aceasta în moartea lui Hristos; de ce să vă mai întoarceţi acum la această viaţă? Voi aţi început o viaţă nouă.

   Noi ne-am dezbrăcat de omul vechi şi ne-am îmbrăcat cu omul nou. Despre aceasta citim şi în epistola către Efeseni (capitolul 4,24), însă acolo în textul original stă un alt cuvânt pentru «nou». Aici acesta înseamnă: noi am început din nou, proaspăt, noi am lăsat înapoia noastră viaţa veche după principiile lumii acesteia. Deci prin ce se caracterizează această viaţă? Prin aceasta ajungem la marea învăţătură practică a acestei epistole: viaţa creştinilor are numai un conţinut, şi anume Hristos Isus. Această epistolă ne arată, ca aproape niciuna din Noul Testament, că pentru creştini nu este altceva decât El. Cu regret, practic aceasta nu este totdeauna aşa. Însă potrivit gândurilor lui Dumnezeu este aşa, că tot ce noi avem nevoie, atâta timp cât mai suntem aici pe pământ, găsim în El şi în afară de El nu se găseşte nimic decât numai lucruri care pot produce pagubă sufletului nostru. De aceea apostolul ne prezintă pe Domnul Isus ca în niciuna alta din epistolele sale.

   Pavel vorbeşte aici, ca şi în alte epistole, despre trupul lui Hristos, în mod deosebit în epistola către Efeseni; acolo este vorba de slava trupului, care este plinătatea Aceluia care umple totul în toate. Însă în această epistolă nu slava trupului este pe prim plan, ci slava Capului acestui trup, o slavă cu care inimile noastre ar trebui să fie umplute, pentru ca noi (capitolul 2,19) să ne ţinem strâns de Cap şi ca inimile noastre să nu dorească după altceva. În epistola către Efeseni găsim Duhul Sfânt prezentat pe fiecare pagină ca Duh cu care noi am fost pecetluiţi, cu care trebuie să fim umpluţi, care locuieşte în Adunare, şi aşa mai departe, mai mult de zece ori. Însă în această epistolă nu este numit Duhul Sfânt, în afară de o singură dată în capitolul 1,18, dar acolo nu este vorba de învăţătura epistolei. Duhul Sfânt Însuşi a scris această epistolă, dar El Se retrage aici, ca să spunem aşa. El Se aşează pe planul secund, ca să lase lumina deplină să lumineze asupra persoanei Domnului Isus. Aşa cum în epistola către Efeseni Duhul Sfânt stă pe prin plan, şi în epistola către Romani Dumnezeu stă pe prin plan (deci responsabilitatea noastră şi ca credincioşi, ca robi ai lui Dumnezeu), aşa găsim în această epistolă slava Domnului Isus.

   Aici viaţa nouă nu este caracterizată prin Duhul Sfânt, ci prin aceea că Hristos este viaţa noastră. Deci dacă Hristos este viaţa mea, unde este această viaţă? Atunci această viaţă este ascunsă la Dumnezeu (capitolul 3,3), căci Domnul Isus este acolo la Dumnezeu; şi dacă viaţa mea propriu-zisă este acolo, pot atunci interesele mele să fie îndreptate spre altceva, decât spre lucrurile care sunt acolo sus? Ah, va spune probabil cineva, aceasta este aşa de departe; însă această epistolă ne învaţă că Hristos este nu numai viaţa noastră acolo la Dumnezeu, ci în acelaşi timp – ce minune a harului! – este viaţa nouă în noi. Noi avem o nădejde păstrată în ceruri (capitolul 1,5), şi totuşi acelaşi capitol spune, că Hristos este această nădejde în noi (versetul 27). El este nădejdea în cer şi totodată este nădejdea în noi: Hristos, nădejdea slavei. De trei ori este amintit acest cuvânt nădejde, şi în versetul 23: nădejdea Evangheliei, este de asemenea Domnul Isus.

   În această epistolă nu este vorba de nimic altceva, decât de Hristos, a cărui slavă este prezentată aici mai mult decât oriunde – nu cu scopul, ca noi să spunem: ce frumos, că noi am văzut iarăşi ceva din slava Sa, ci ca să luăm la inimă aceste învăţături ale apostolului şi să fim conştienţi, că nimic altceva nu merită să umple inima noastră. Cât de actuală este această epistolă în zilele noastre, în care filozofia păgână, ştiinţa şi tradiţia oamenilor joacă un rol aşa de mare în lumea creştină. Cât de important este de aceea să se înveţe învăţătura acestei scrisori şi să ne gândim că pentru noi nimic nu ar trebui să aibă valoare decât aceeaşi Persoană, pe care Pavel o prezenta acum 1900 de ani credincioşilor din Colose.

   Epistola către Coloseni a fost scrisă de Pavel în ani 62/63 (sau 60/61) în timpul întemniţării lui în Roma (Faptele Apostolilor 28,30), fiind adresată adunării din Colose (în Frigia din Asia Mică), pe care probabil Pavel n-a vizitat-o niciodată (compară cu Capitolul 2,1).

   Ea a luat fiinţă prin eforturile lui Epafras (capitolul 1,7; 4,12.13). În mod evident acesta l-a informat pe Pavel de rătăcirile periculoase, care şi-au găsit intrare în Colose, ca şi de elementele filozofiei greceşti (printre altele asceza) şi ritualurile iudaice (circumcizia, Legea, tradiţia, închinarea la îngeri), care atrăgeau pe credincioşi de la Hristos. Probabil aici este vorba în mod deosebit de secta esenienilor, o frăţietate mistică, foarte ascetă (capitolul 2,23), foarte severi în împlinirea Legii lui Moise (capitolul 2,20-22), în mod deosebit a sabatului (capitolul 2,16 şi versetele următoare). Căsnicia era pentru ei o grozăvie (capitolul 3,18 şi versetele următoare), şi de asemenea ei se abţineau de la vin şi mâncarea cărnii animalelor (capitolul 2,16). Ei nu credeau în învierea trupului (capitolul 1,18). Ei se închinau la îngeri (capitolul 2,18) şi chiar şi la soare. Ei puneau bază mare pe „taine”, care le erau numai lor cunoscute (capitolul 1,26 şi versetele următoare) şi în care aveau voie să pătrundă numai aceia care se ataşau lor (capitolul 2,18 şi versetele următoare); după părerea lor adevărata înţelepciune era cunoscută numai de puţini oameni (capitolul 1,23b.28; 2,3).

Capitolul 1

   Vrem să ne ocupăm acum în detaliu cu capitolul 1 şi vedem cum deja imediat în acest capitol este prezentată în mod deosebit gloria Domnului Isus. Pavel şi Timotei sunt aceia care în versetul 1 se adresează credincioşilor. În epistola către Efeseni nu găsim pe Timotei, căci acolo este vorba exclusiv de planurile lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le-a încredinţat lui Pavel. Dar deoarece aici scrisoarea are mai mult un caracter practic, Pavel se uneşte cu Timotei în introducerea scrisorii. Desigur vedem aici şi diferenţa dintre cei doi. Pavel este apostolul care în acest capitol se prezintă atât ca slujitor al Evangheliei cât şi ca slujitor al Adunării. În privinţa aceasta el ocupă un loc unic în felul lui, Timotei fiind numit simplu un frate. Prin aceasta el stă aici pe aceiaşi linie cu credincioşii din Colose, care aici sunt numiţi fraţi sfinţi şi credincioşi, accentul punându-se nu pe ceea ce ei sunt faţă de Dumnezeu ca sfinţi (compară cu epistola către Efeseni), ci pe ceea ce sunt unii faţă de alţii ca fraţi. Urmează apoi salutul obişnuit al apostolului: «Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Hristos.» Acestea sunt harul şi pacea practică, de care noi avem nevoie în împrejurările zilnice.

   Imediat în versetul 3 vedem deja diferenţa mare între această scrisoare şi scrisoarea adresată credincioşilor din Efes. Şi aici Pavel începe tema propriu-zisă, spunând: «Mulţumim lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos totdeauna.» Aşa spune el în epistola către Efeseni capitolul 1: «Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos», însă după aceea urmează, că noi am fost binecuvântaţi cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti. Acolo apostolul era pe deplin liber şi nestingherit, să-şi reverse imediat inima cu privire la ceea ce Dumnezeu i-a încredinţat. El putea să scrie aceasta credincioşilor din Efes, dar nu imediat credincioşilor din Colose. Noi nu putem să vorbim totdeauna unul cu altul despre planurile lui Dumnezeu, pe care El în harul Său le-a întocmit în inima Sa. Noi stăm aşa de des pe nivelul credincioşilor din Colose, apostolul trebuind să ne spună, că mai înainte a avut loc ceva în viaţa noastră, din care cauză multe interese au trebuit să dispară. Şi abia atunci când inima noastră doreşte pe deplin după Domnul Isus, vedem pe parcursul acestei scrisori, ce noi am primit. De aceea această scrisoare nu începe cu planurile lui Dumnezeu, ci cu îndemnuri practice. Ce model frumos pentru noi, că apostolul înainte de a începe cu îndemnurile, vorbeşte despre ceea ce era demn de laudă la credincioşii din Colose. În fiecare scrisoare Pavel scoate mai întâi în evidenţă lucrurile pentru care el poate mulţumi. Numai la credincioşii din Galatia lipseşte aceasta. Starea lor era aşa de rea, că acolo el a trebuit să intre imediat în subiect. Însă în fiecare scrisoare, chiar şi în prima scrisoare către Corinteni, care totuşi erau într-o stare destul de rea, el mulţumeşte, chiar dacă mulţumeşte numai pentru ceea ce Dumnezeu a lucrat în ei (1 Corinteni 1,4-8). Aşa mulţumeşte el aici pentru ceea ce el a auzit despre credincioşii din Colose. Pavel însuşi probabil nu a fost niciodată în Colose, probabil Epafras, care este numit în versetul 7, a adus Evanghelia la Colose, aşa că Domnul l-a folosit să zidească adunarea din Colose. Cu toate că Pavel nu-i cunoaşte, el are toate motivele să mulţumească pentru ei, deoarece el a auzit despre credinţa lor în Hristos Isus, despre dragostea, pe care ei o aveau faţă de toţi sfinţii, şi despre nădejdea, care era păstrată în ceruri pentru ei.

   Găsim aici, ca şi în aproximativ alte zece locuri din Noul Testament, această grupă frumoasă de câte trei: credinţă, nădejde, dragoste. Nu acestea trei în sine însuşi, ci credinţa în Hristos Isus. Cât de multă credinţă este totuşi în lumea aceasta. Decisiv nu este seriozitatea sau fidelitatea, cu care se crede, ci dacă se crede în Persoana adevărată. Pavel putea să spună despre ei: ei au crezut în Hristos Isus. Şi dragostea trebuie să facă pereche cu credinţa; nu numai credinţă pe verticală în Hristos Isus, ci şi dragoste pe orizontală faţă de sfinţi. O credinţă cu adevărat vie, o legătură cu Hristos Isus, nu poate avea altă urmare, decât ca dragostea noastră să se extindă spre cei credincioşi împreună cu noi. Nu numai orizontal, nu numai să facem bine unii altora, ci aşa cum spune aici: din pricina nădejdii care este păstrată în ceruri pentru voi. Dragostea credincioşilor din Colose a fost trezită şi stimulată în inima lor prin nădejdea care era în ceruri. Când începem să vedem lucrurile în lumina acestei nădejdi cereşti, atunci nu este aşa de greu să iubim pe sfinţi, căci această nădejde în ceruri este Domnul Isus Însuşi, nădejdea slavei (capitolul 1 versetul 27); El este în noi, şi în acelaşi timp El este nădejdea noastră în cer. Din aceasta rezultă ce am spus, că noi suntem văzuţi ca unii care trăiesc pe pământ şi nu sunt strămutaţi în locurile cereşti, ca în epistola către Efeseni. Însă inimile noastre sunt umplute cu lucrurile care se găsesc sus în cer, şi acestea nu sunt nimic altceva decât Hristos Isus; umplute cu El aşa de mult, că dragostea noastră faţă de sfinţi trebuie să se reverse.

   După aceea apostolul leagă de aceasta consecinţe practice. Dacă nădejdea lor în cer era motivul lor, de ce atunci credincioşii din Colose nu au mai realizat practic aceasta? Pavel spune: dacă această nădejde este cu adevărat interesul vostru şi motivul pentru care voi iubiţi pe fraţi şi pe surori, de ce atunci nu v-aţi adâncit mai mult în această nădejde? Aceasta este nădejdea, «despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei, care a ajuns până la voi». Aceşti oameni erau periclitaţi prin filozofia greacă şi tradiţiile iudaice. Pavel spune aici printre rânduri ceea ce el va detalia mai târziu: dacă sunteţi uniţi cu această nădejde cerească, cum puteţi atunci avea interese de lucrurile din lumea păgână? Este vestită filozofia greacă în lume ca veste bună, care este primită cu bucurie şi aduce roadă şi creşte, aşa cum se spune aici? Poate ştiinţa să dea naştere la viaţă nouă în inima unui păcătos şi să aducă acolo roadă? Nu are înţelepciunea omenească înclinaţia exclusivă de a se îndepărta de Dumnezeu, aşa că ea este un pericol, mai ales pentru credincioşi? Filozofia lumească este prin definiţie un sistem fără Dumnezeu. Însă această nădejde din ceruri a dat naștere la roade la ei, și Pavel spune cu un reproș ușor: nu ați învățat voi în privința aceasta de la Epafras. Sau a venit el la voi cu învățăturile, pe care se pare că voi le primiți cu atâta lăcomie de la acești ademenitori iudei și filozofi greci? Nu a prezentat el mai degrabă simplitatea Evangheliei? Nu aţi găsit voi de fapt în această Evanghelie totul pentru inima voastră? Cum se face atunci, că aveţi dorinţă după alte lucruri?

   Astfel el începe în versetul 9 cu îndemnurile lui practice. Mai întâi este recunoaşterea plină de dragoste pentru tot ce el putea mulţumi, şi abia după aceea se referă la ceea ce le lipsea: «De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească.» Dacă inimile sunt umplute cu tradiţiile şi filozofia oamenilor, atunci ele nu sunt umplute cu voia lui Dumnezeu, şi anume, cu ceea ce cuprinde aici voia lui Dumnezeu: să ai pe Hristos înaintea ochilor. Toate religiile cărnii nu au alt scop decât acela al cultivării voii omului natural, care se are numai pe sine însuşi înaintea ochilor. Este încercarea de a dirija această voie în direcţia „bună”. Însă în creştinism Dumnezeu nu spune: voi trebuie să folosiţi voia voastră proprie, ca să-Mi slujiţi, ci: Eu nu pot altceva să fac, decât să leapăd pe deplin voia voastră. Numai moartea poate aduce sfârşitul voii noastre naturale, şi fiecare, care, după ce a murit împreună cu Hristos, se supune din nou principiilor vieţii vechi, nu va mai fi umplut cu voia lui Dumnezeu, ci cu propria lui voie. Probabil cu intenţiile cele mai bune de a sluji Domnului, însă el Îi va sluji atunci printr-o religie a cărnii, la care pe prim plan stă voia omului şi nu voia lui Dumnezeu. O inimă împărţită nu este posibilă la Dumnezeu. El nu spune: întreabă din când în când cum gândesc Eu în privinţa aceasta. Mulţi creştini se comportă deseori aşa. Ei ascultă o părere sau alta şi uneori vor cu plăcere să ştie şi ce spune Biblia în privinţa aceasta. Însă Pavel doreşte ca noi să fim umpluţi cu voia lui Dumnezeu.

   Aceasta este sfârşitul definitiv al voii noastre proprii – şi cu toate acestea nu este o ascultare oarbă, de rob. Dimpotrivă. O religie carnală este tocmai o respectare oarbă a formelor, tradiţiilor şi poruncilor, însă a fi umplut de voia lui Dumnezeu este unit cu împlinirea acestei voi «în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească». Cum să se mai poată într-o astfel de situaţie să se vorbească despre ascultarea oarbă? Prin înţelepciune (puterea de discernământ spiritual) cunoaştem frumuseţea şi conţinutul voii lui Dumnezeu, şi avem nevoie de priceperea duhovnicească (înţelegerea), ca să aplicăm practic această voie, aşa că nu urmăm propria voie.

   Ce noi citim apoi în versetul 10, este mult mai important. Prin aceasta ajungem la nucleul acestei scrisori: «… ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul» - acesta este conţinutul voii lui Dumnezeu în această epistolă. Noi găsim de trei ori în Noul Testament o normă pentru o umblare demnă. În Efeseni 4,1 se spune ca noi să umblăm într-un chip vrednic de chemarea pe care am primit-o; deci aceasta este o vrednicie în concordanţă cu ceea ce a lucrat Duhul Sfânt – unitatea trupului -, şi cu casa lui Dumnezeu, unde locuieşte Duhul Sfânt (Efeseni 2,15-22). În 1 Tesaloniceni 2,12 se spune, ca noi să umblăm, sau să ne purtăm, într-un chip vrednic de Dumnezeu, deci aceasta este o vrednicie în concordanţă cu caracterul lui Dumnezeu. Aici, în epistola către Coloseni, apostolul spune să umblăm într-un chip vrednic de Domnul, şi aceasta tocmai în această scrisoare unde el pune în mod deosebit slava Domnului Isus înaintea ochilor noştri.

   Acesta este creştinismul practic. Uneori auzim pe credincioşi spunând, că pentru ei este mult prea greu să înţeleagă şi să cerceteze învăţătura şi că în loc de a face aceasta ei preferă să se ţină de creştinismul practic în viaţa de fiecare zi. Ce argumentare nebună! Cum vrem să umblăm într-un chip vrednic de Domnul, deci în concordanţă cu demnitatea şi slava Domnului, fără ca mai înainte să nu ne adâncim în această demnitate şi slavă a Persoanei Sale? Nu este nici un alt drum, pe care Dumnezeu ni-l arată, chiar dacă aceste lucruri sunt greu de înţeles, şi înainte de toate ceea ce găsim în versetele care urmează. Dar dacă inimile noastre sunt duhovniceşti şi doresc să ştie cine este Domnul Isus, atunci Dumnezeu va binecuvânta din belşug această dorinţă şi noi vom avea parte de roade în viaţa noastră. Acesta este creştinismul practic. În mod accentuat ne învaţă tocmai această scrisoare aşa de clar ce înseamnă, dacă noi ne umplem inimile cu Domnul Isus, şi cu cât mai mult suntem preocupaţi cu El, cu atât mai mult influenţa Lui practică se va vedea în viaţa noastră. Noi nu putem împlini voia lui Dumnezeu, dacă mai înainte noi nu am cunoscut-o, şi de fapt este vorba numai de un singur lucru: să fi umplut cu El, Cel care este satisfacţia lui Dumnezeu, pentru ca acest Fiu să devină şi satisfacţia noastră.

   Dacă noi suntem plăcuţi lui Dumnezeu, atunci suntem plăcuţi în Preaiubitul, pentru că Dumnezeu ne vede în El. El este singurul care bucură inima lui Dumnezeu. El este plăcut lui Dumnezeu, şi numai dacă noi umblăm într-un chip vrednic de Domnul Îi vom fi şi plăcuţi în toate. Norma pentru creştinismul nostru practic este răspunsul la întrebarea, ce Îi este plăcut Lui, şi aceasta nu numai din când în când, ci în toate şi totdeauna. Dumnezeu nu este mulţumit cu jumătăţi de creştini. «Plăcuţi în orice lucru» înseamnă că este prezentă creşterea permanentă, năzuinţa permanentă ca în dependenţă de Domnul să fi umplut cu puterea Sa. «Plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune», nu numai în multe fapte bune. Noi ne lăudăm cu plăcere unii faţă de alţii, deoarece constatăm fapte bune, însă Dumnezeu este abia atunci mulţumit, când noi, ca să zicem aşa, aducem rod în tot felul de fapte bune şi prin cunoaşterea lui Dumnezeu creştem. Nu numai că noi creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu, nu numai că noi creştem în permanenta cunoaştere mai bine a lui Dumnezeu, ci mai întâi Îl cunoaştem pe El şi apoi aplicăm practic această cunoaştere la viaţa noastră.

   Vezi tu, ce înseamnă creştinismul practic? Aceasta este cunoaşterea lui Dumnezeu, aprofundarea în El. Atunci creştem şi suntem «întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui» (versetul 11). Aici avem iarăşi acelaşi lucru: puterea noastră este în slava lui Dumnezeu. Atâta timp cât noi nu ne adâncim în slava lui Dumnezeu şi a Domnului Isus, nu vom găsi această putere. Nu este invers: noi avem nevoie nu numai de putere, ca să avem cunoaşterea lui Dumnezeu, ci noi avem nevoie de cunoaşterea lui Dumnezeu, ca să primim putere. Nu este deseori motivul slăbiciunii în viaţa noastră faptul că noi vrem să luăm putere din surse greşite, de exemplu din cunoaşterea omenească? Noi vom găsi această putere atunci când ne vom preocupa cu slava Domnului Isus. Aceasta va conduce la «orice răbdare şi îndelungă-răbdare, cu bucurie.» Ce rezultat minunat în viaţa unui credincios. Cât de des ne lipseşte răbdarea! Uneori şi viaţa unei adunări îşi are mersul ei liniştit până în momentul când vin greutăţile. Atunci se vede cine are ochi deschişi şi unde este prezentă răbdarea. Atunci se poate vedea cine s-a adăpat din puterea slavei Sale. Atunci se constată unde este îndelungă-răbdare. Atunci nu se va acţiona în grabă şi energic, ci se va avea răbdare, aşa cum Dumnezeu a avut răbdare cu noi şi cum El este încă îndelung-răbdător cu lumea aceasta. Dacă am şti cât de îngrozitor este păcatul în ochii lui Dumnezeu, am şti atunci şi cât de mare este îndelunga Lui răbdare, pe care El o arată încă faţă de această lume. Noi putem creşte la statura unei astfel de îndelungă-răbdare, dacă cunoaştem pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus în îndelunga lor răbdare. Atunci rezultatul va fi bucurie, o bucurie care nu va fi deranjată de lucrurile vieţii, care aşa de des ne produc îngrijorare şi vor să ne ia liniştea.

   Dacă din aceasta se găseşte numai puţin în practică, apostolul spune: dacă voi aţi eşuat în ceea ce priveşte responsabilitatea voastră, şi aceasta tot mereu, să ştiţi totuşi că din partea lui Dumnezeu totul este în chip minunat în ordine. După ce Pavel în versetele de la 9 la 11 s-a referit la responsabilitatea noastră, el spune acum: din partea lui Dumnezeu totul este în ordine şi noi „am fost făcuţi capabili” pentru «moştenirea sfinţilor în lumină» (versetul 12). Pentru aceasta nu este necesară creşterea. Noi nu putem creşte în această stare de vrednicie. Dacă ar fi aşa, mă tem că nimeni dintre noi nu va primi vreodată moştenirea sfinţilor în lumină. Nu, când cineva tocmai s-a întors la Dumnezeu, el este imediat capabil de a avea parte de moştenire. Când tâlharul de pe cruce s-a predat Domnului Isus, el era pe deplin vrednic de moştenire, cu toate că el niciodată nu a învăţat ce înseamnă să umble într-un chip vrednic de Domnul. Pentru el nu mai era posibil să realizeze aceste lucruri practice, însă în momentul când el s-a predat Domnului, el a fost făcut corespunzător acestei moşteniri. Nu este acesta un motiv de a mulţumi Tatălui în mijlocul aşa de multei slăbiciuni care ne înconjoară, în mijlocul tuturor pericolelor de a fi smuls de principiile lumii acesteia, de care atenţionează Pavel aşa de riguros aici? Cât de mulţumitori ar trebui să fim noi, că din partea lui Dumnezeu totul a fost pus în chip minunat în ordine!

   El nu ne-a dat tolerant acordul de a avea un locuşor în cer, ci El ne-a făcut în chip desăvârşit potriviţi, ca noi să putem umbla în prezenţa Lui nemijlocită. Dacă privim la noi înşine, nu înţelegem aceasta; însă El a putut să ne facă corespunzători, deoarece Domnul Isus a făcut o lucrare aşa de minunată şi desăvârşită, încât noi am devenit chiar părtaşi ai naturii dumnezeieşti (2 Petru 1,4). Natura dumnezeiască are două caracteristici: lumină şi dragoste. Dumnezeu este lumină (1 Ioan 1,5), şi Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4,8.16). Aşa găsim aceasta şi aici (şi în Efeseni 1,4, dar cu alte cuvinte). În primul rând noi am fost făcuţi potriviţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Noi avem o moştenire. Şi în 1 Petru 1 este vorba despre aceasta. Şi acolo găsim credinţă, nădejde şi dragoste (ca şi în Coloseni 1,4.5) şi de asemenea moştenirea, păstrată în ceruri pentru noi. Probabil că acolo este mai mult moştenirea, pe care noi o vom poseda împreună cu Domnul Isus, atunci când El va domni peste toate lucrurile, ca în Efeseni 1,9-11). Dar aici este o moştenire în lumină, deci o parte cerească, în legătură cu Fiinţa lui Dumnezeu, deoarece noi am fost făcuţi capabili să umblăm în apropierea cerească a lui Dumnezeu, după ce noi am primit natura Sa, viaţa Sa: noi suntem moştenitori potrivit nădejdii vieţii veşnice (Tit 3,7). El, Cel care ne-a eliberat de sub puterea întunericului, a spus, când a văzut pe duşmani apropiindu-se: «acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului» (Luca 22,53). El ne-a eliberat de sub această putere, prin aceea că El Însuşi a venit sub această putere, în moarte, şi a cunoscut toate grozăviile ei. Însă Prinţul vieţii a ieşit ca un triumfator din această putere a morţii şi ne-a scos şi pe noi, care eram sub această putere, împreună cu El. El ne-a eliberat de sub puterea întunericului. Aceasta a lucrat Tatăl faţă de noi prin ceea ce Domnul Isus a înfăptuit pe cruce.

   Acum probabil ne-am aştepta, ca aici să stea scris cam aşa: «chemaţi la lumina Sa minunată» (1 Petru 2,9). Însă aici se spune mult mai minunat: «ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui». Aici găsim al doilea aspect al naturii lui Dumnezeu, dragostea Sa. Dumnezeu (sau mai bine spus: Tatăl, vezi versetul 12) are un Fiu, şi acest Fiu este Fiul Lui preaiubit, de care El are plăcere, Fiul dragostei Sale. Şi noi am fost strămutaţi în această atmosferă a dragostei, în această împărăţie, în care Fiul are toată autoritatea, pe care Dumnezeu I-a dat-o, în care El ocupă acum locul cel mai înalt în mijlocul alor Săi. El va domni cândva ca Fiu al Omului peste toată creaţia, însă aceasta este încă o chestiune de viitor, şi atunci domnia nu va fi caracterizată de dragoste, ci de pace şi dreptate. Însă noi avem voie să umblăm în această sferă, în care Fiul are toată autoritatea asupra noastră, deoarece El este Domnul nostru, însă în care noi Îi slujim nu din constrângere şi împotriva voii noastre, ci în dragoste. Aici avem caracterul cel mai înalt al Împărăţiei lui Dumnezeu! Noi slujim Fiului, copleşiţi de dragostea care a existat din veşnicie între Tatăl şi Fiul şi care acum s-a îndreptat şi spre noi. Noi putem înţelege cum Acesta a umblat pe pământ (Ioan 17).

   Strămutaţi în această sferă. Ce har, ce înălţime! Cum este posibil, ca oameni, care erau morţi în greşeli şi păcate, acum sunt nu numai admişi în prezenţa lui Dumnezeu, ci sunt aduşi aşa de aproape de inima Sa, că ei au primit natura Sa? Cum este posibil aceasta? Deoarece noi avem răscumpărarea în Domnul Isus, iertarea păcatelor (versetul 14). El a adus totul în ordine. El a mers pe acest drum adânc, prin care a fost posibil ca noi să fim scoşi din cele mai profunde adâncimi, din suferinţa păcatelor şi greşelilor, la cele mai înalte înălţimi imaginabile. Nu ar trebui noi să fim mulţumitori din toată fiinţa, chiar şi atunci când noi nu am fi primit nimic mai mult decât iertarea păcatelor noastre? Însă iertarea păcatelor nu este niciodată ţinta lui Dumnezeu. Cât de mulţi creştini sunt totuşi, care în creşterea lor spirituală nu merg mai departe, decât să mulţumească pentru iertarea păcatelor! Nu acesta este ţelul lui Dumnezeu. În epistola către Efeseni capitolul 1 şi 2 vedem că iertarea păcatelor, salvarea de la moarte, era numai mijlocul lui Dumnezeu să obţină ţelul Său propriu-zis, pe care El Şi l-a propus în veşnicie să ne binecuvânteze cu cele mai mari, cele mai înalte imaginabile binecuvântări, da, cu toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti în Hristos Isus. Când Dumnezeu ne-a întâmpinat, noi eram morţi şi a trebuit să aibă loc răscumpărarea, înainte ca Dumnezeu să poată împlini faţă de noi ceea ce El Şi-a propus să facă. Însă această răscumpărare era numai uşa, mijlocul, ca să vină la toate aceste binecuvântări, din care noi găsim aici câteva: să fim strămutaţi în atmosfera luminii şi dragostei, în care Fiul a fost din veşnicie (cu toate că Împărăţia lui Dumnezeu în mod normal a luat fiinţă abia după întruparea Sa ca om).

   Însă apoi vine marea întrebare: Cine este acest Fiu al dragostei lui Dumnezeu? Noi am fost aduşi aşa de aproape de El, şi apostolul spune, că noi trebuie să umblăm într-un chip vrednic de Domnul. Ştim noi, cine este acest Domn? Dacă noi trebuie să fim întăriţi cu putere potrivit cu tăria slavei Sale, ce este atunci slava Sa? Dacă în El avem răscumpărarea şi iertarea păcatelor, să nu rămânem numai la privilegiul de a poseda răscumpărarea; inimile noastre să dorească (aşa cum la orbul din naştere din Ioan 9 dragostea a început să crească după trecerea unui timp) după Acela care ne-a dăruit această răscumpărare. De aceea apostolul vorbeşte acum despre El, nu numai ca să învioreze inimile noastre, ci pentru ca inimile noastre să fie aşa fel umplute cu El, că nu mai este loc pentru nimic altceva, decât numai pentru El.

   Cine este Domnul Isus? El este chipul Dumnezeului nevăzut (versetul 15). Adam a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1,26.27). Şi el era un chip al lui Dumnezeu. Cuvântul «chip» înseamnă reprezentarea, prezentarea sau expresia a ceva. Adam prezenta într-un anumit sens pe pământ, ce era Dumnezeu; el era acela dintre toate creaturile, în care însuşirile lui Dumnezeu se vedeau cel mai mult, căci Dumnezeu Însuşi a insuflat în nările lui suflarea de viaţă. Dar despre Adam se mai spune şi că el era după asemănarea lui Dumnezeu. Aceasta nu o găsim niciunde exprimată cu privire la Domnul Isus, căci atunci ar însemna, că El într-adevăr S-a asemănat cu Dumnezeu, dar nu era Dumnezeu Însuşi. Însă El este chipul desăvârşit al lui Dumnezeu, deoarece El Însuşi este Dumnezeu. În El se exprimă în chip desăvârşit cine este Dumnezeu. Niciunde în Vechiul Testament (nu în Adam, nu în Moise, nu în profeţi) nu s-a exprimat vreodată, cine este Dumnezeu în realitate. «Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut» (Ioan 1,18). El este chipul acestui Dumnezeu. Ioan începe evanghelia sa cu cuvintele: «La început era Cuvântul». Noţiunea «Cuvânt» (logos) înseamnă expresia unui gând interior. Domnul Isus era Cuvântul, care era la Dumnezeu. El era Cuvântul, care exprima, cine era Dumnezeu. Tot ce a fost revelat în Vechiul Testament despre Dumnezeu, a fost revelat prin Domnul Isus. El era Îngerul lui Iehova, El era, Cel care a vorbit prin Noe şi profeţi. Şi când El a venit ca Om vizibil pe pământ, El era în mod desăvârşit Chipul, expresia a cine era Dumnezeu. El putea în mod desăvârşit să fie aceasta, deoarece El, Cuvântul, care era la Dumnezeu, era Însuşi Dumnezeu, aşa cum adaugă Ioan. Numai în El putem vedea pe Tatăl. El spune: «Cine  M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl» (Ioan 14,9). Noi nu am cunoscut prin nimeni altcineva pe Tatăl, decât numai prin El. Noi nu am cunoscut pe Fiul prin nimeni altcineva, decât prin El, prin Fiul Însuşi, şi noi nu am cunoscut pe Duhul Sfânt, cine este El cu adevărat, ca Persoană dumnezeiască, decât numai prin Domnul Isus. El este chipul lui Dumnezeu.

   Duhul Sfânt, care acum este pe pământ, nu este numit chipul lui Dumnezeu. El nu a revelat pe Tatăl şi pe Fiul, cu toate că El era puterea dumnezeiască în Domnul şi prin inspiraţie a adus în amintire tot ce a spus Fiul. El revelează şi puterea lui Dumnezeu în noi. Dar numai singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, a revelat pe Dumnezeu în Fiinţa Sa cea mai profundă, şi anume ca Tată. Numai El ne-a făcut cunoscut pe Dumnezeu, deoarece El este Dumnezeu, revelat în carne.

El este Acela, numai prin care noi putem cunoaşte pe Dumnezeu, pe acest Dumnezeu, care este invizibil şi care totuşi S-a apropiat de noi, da, a devenit vizibil în Domnul Isus. Dumnezeu, Fiul, a devenit Om şi a venit la noi într-un chip, prin care noi putem suporta lumina, prin care această glorie a fost învăluită şi ochii noştri nu au orbit prin gloria lui Dumnezeu. El a venit la noi în chipul smerit al unui Om desăvârşit, care în acelaşi timp era Dumnezeu, Fiul, şi în această stare era expresia Dumnezeului nevăzut. Când a devenit El aceasta? Am spus, când a devenit Om; El a intrat în propria Lui creaţie. El a venit în sânge şi carne. El a devenit ca unul din nou şi a umblat aici printre noi.

   Când Fiul lui Dumnezeu vine în mijlocul nostru, ce gândeşti tu, ce loc trebuie atunci să-I dea Dumnezeu? Când aici se spune ce loc ocupă El faţă de Dumnezeu ca Chip al Dumnezeului nevăzut – acesta este Cuvântul vieţii, care era la Tatăl şi care ne-a fost revelat -, atunci se mai spune şi ce loc ocupă El faţă de noi şi faţă de toată creaţia. În mod necesar El trebuia să fie Cel întâi-născut. Aceasta este o expresie ciudată. Noi am spune: Cum este aceasta posibil? Nu era Adam „cel întâi-născut”, acela, care a fost „născut” primul? Şi pe parcursul a mii de ani nu s-au născut oameni înaintea Domnului? Şi totuşi, niciunul dintre oameni nu putea fi întâiul-născut în afară de El, chiar dacă El ar fi ultimul care se naşte. Vedem aceasta la Solomon. El era al zecelea fiu al lui David, şi totuşi Dumnezeu spune: «Iar Eu Îl voi face întâiul-născut» (Psalm 89,27). Când Domnul Isus a intrat în propria creaţie, prin aceea că S-a făcut sânge şi carne şi în afară de aceasta a luat chip de rob, cu toate acestea El trebuia să fie Cel întâi-născut al creaţiei: Acela care este înălţat mai presus de toată creaţia şi în aceasta este Cel mai înalt cu privire la naştere, ocupând locul cel mai înalt. Sunt într-adevăr credincioşi care spun, că, atunci când Domnul S-a născut, El a fost pus mai prejos decât îngerii, însă aceasta nu este adevărat. El a fost mai prejos decât îngerii numai un timp scurt, din cauza suferinţei morţii (Evrei 2,7.9; Psalm 8,5), căci îngerii nu pot muri. Pe când El umbla aici pe pământ, El nu era mai prejos decât îngerii, ci El era Cel întâi-născut din toată creaţia, aşa că noi citim, că şi îngerii lui Dumnezeu I-au slujit şi I s-au închinat (Evrei 1).

   Acum însă se pune o întrebare importantă: De ce El este Cel întâi-născut din toată creaţia? Era aşa, deoarece era un om bun, deoarece niciodată nu a făcut nici măcar un păcat şi era singurul om spre care Dumnezeu putea privi cu plăcere? Nu, nu din cauza aceasta. Era numai un singur motiv, acela că El era Cel întâi-născut, şi aceasta ne arată gloria Sa ne neînţeles: El este Cel întâi-născut, deoarece în El au fost create toate lucrurile. El este Creatorul Însuşi, El, Cel născut în Betleem, Cel care a fost pus într-o iesle. El, Cel care ca baby „neajutorat” era total dependent de mama Sa, căci El era în chip desăvârşit Om. El era în acelaşi timp Creatorul, care purta toate lucrurile cu Cuvântul puterii Sale (Evrei 1,3). Când Creatorul Însuşi intră în creaţia Sa proprie, atunci în mod necesar trebuie să ocupe locul dintâi, nu poate fi altfel.

   Toate lucrurile au fost create în El, aceasta înseamnă în puterea Persoanei Sale. Învăţaţii greci falşi, gnosticii, învăţau printre altele, că Dumnezeu a folosit îngerii ca instrumente pentru crearea lumilor, şi s-ar putea ajunge la gândul rău, că Fiul lui Dumnezeu ar fi un astfel de instrument, prin care Dumnezeu a făcut lumile. Aşa-numiţii martori ai lui Iehova spun aşa. Dar aici nu se spune „prin El”, ci «în El». În puterea Persoanei Sale a luat naştere lumea, aceasta înseamnă că lumea există prin slava maiestăţii lui Dumnezeu, şi aceasta dovedeşte că El este Dumnezeu. Nu numai un Dumnezeu, o Persoană dumnezeiască, ci Dumnezeu Însuşi, Dumnezeu, Fiul, Iehova Vechiului Testament. În El, în propria Lui putere, au fost create toate lucrurile – şi nu numai lucrurile şi oamenii, ci şi puterile cele mai înalte din aceste lumi, şi puterile îngereşti. Din aceasta se vede că El nu este un Om obişnuit – căci oamenii sunt mai prejos decât îngerii – şi de asemenea, că El Însuşi nu este un înger. El, Cel care este om ca şi noi, este totodată Creatorul, şi ca şi Creator El a creat chiar şi cele mai înalte creaturi, pe îngeri. El a creat şi pe diavol în starea lui iniţială, fără păcat, ca înger. El a creat lumile materiale, toate au luat naştere prin El.

   Aici găsim o a doua conjuncţie. Toate lucrurile au fost create în primul rând în puterea Persoanei Sale, însă în al doilea rând prin El. Căci altfel am putea gândi, că Tatăl a creat toate lucrurile în puterea Fiului lui Dumnezeu, însă Fiul este Însuşi Acela care a creat, în propria Lui putere, şi prin aceasta slava Lui devine şi mai mare. În al treilea rând noi ne-am fi putut imagina şi că El într-adevăr a creat lumea în propria Sa putere, şi că El Însuşi ar fi făcut-o, dar că El ar fi  făcut-o pentru Tatăl, spre glorificarea Lui, căci El Însuşi spune: «Tatăl este mai mare decât Mine». Însă aici citim: «Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El». De ce a fost chemată creaţia la existenţă? Nu numai pentru glorificarea Tatălui, ci şi pentru glorificarea Fiului. El a creat-o pentru Sine Însuşi, şi aceasta dovedeşte, că El este una cu Tatăl: «Eu şi Tatăl suntem una». Desigur creaţia este pentru glorificarea Triunităţii lui Dumnezeu, însă aici ea este în mod deosebit pentru glorificarea lui Dumnezeu Fiul.

   Prin aceasta apostolul nu a ajuns la capăt cu descrierea gloriei Domnului Isus. «El este înainte de toate». Aceasta înseamnă în primul rând, că El avea o existenţă veşnică mai dinainte, înainte ca lumile să existe. El nu este un înger creat, ci El a fost din toate veşniciile: «La început era Cuvântul». Crezi tu atunci, că El era un Om obişnuit, aşa cum spun unii învăţători falşi? O, nu, El era înainte de toate lucrurile. Însă aceasta înseamnă şi, că El ocupă locul dintâi peste toate lucrurile, că El este înălţat peste toate lucrurile, cu toate că era om, căci în acelaşi timp El era Creatorul. Toate lucrurile există în El (aşa cum se spune textual), aceasta înseamnă mult mai mult. Toate lucrurile, pe care noi le vedem în jurul nostru, toţi oamenii, care sunt în sala aceasta, există împreună în El. Este aici un suflet necredincios? Aşa cum tu stai acolo, cum respiri, viaţa ta este menţinută minut cu minut prin El, Cel care stă la dreapta maiestăţii în înălţime şi susţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Sale (Evrei 1,3). El a dat puterea acelora care L-au lovit în faţă şi L-au scuipat, ca să facă aceasta. El a dat putere lemnului, să-L susţină, şi El a dat putere cuielor, să-L ţină prins pe lemn. El susţine toate lucrurile prin Cuvântul puterii Sale. Toate lucrurile există împreună în El, în puterea Persoanei Sale. Faptul că noi încă existăm, că această lume păcătoasă încă mai există, este numai prin puterea Sa. El are toate lucrurile în mână, El, Cel care a fost lepădat de această lume, El poartă toate lucrurile, El poartă chiar şi pe cei fără Dumnezeu, şi dacă El Îşi retrage mâna, suflarea lor este tăiată. Aşa de mare este slava Sa. Şi apostolul încă nu este gata, căci este o slavă, care este mai mare decât aceasta.

   «El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi.» În versetele 15-17 avem o descriere a Domnului Isus ca şi Cap peste toate lucrurile, deoarece El a creat toate lucrurile. Pe baza Cuvântului puterii Sale au luat naştere lumile şi prin puterea Sa ele există. El este Capul lumilor ca Creator. Însă acum citim, că El este Cap într-un al doilea sens. El este Capul Adunării, şi aceasta este o poziţie cu totul deosebită. El putea chema lumile la existenţă printr-un cuvânt. «Căci El a zis şi s-a făcut, a poruncit şi a luat fiinţă» (Psalm 33,9). Însă Adunarea n-a putut-o realiza printr-un cuvânt. El nu putea vorbi din cer păcătoşilor morţi: trăiţi şi constituiţi Adunarea, care vorbeşte despre slava Mea. Aceasta era imposibil. Ah, dragostea lui Dumnezeu, ca să zicem aşa, a vrut-o. Însă dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu cereau ca planurile lui Dumnezeu cu privire la Adunare să se împlinească abia după ce au fost satisfăcute cerinţele sfinte şi drepte ale lui Dumnezeu. Domnul Isus, mânat de bucuria care Îi era pusă înainte (Evrei 12,2), de dragostea pentru Adunare, pentru care El S-a dat pe Sine la moarte (Efeseni 5,25), a mers la crucea îngrozitoare, şi acolo, prin moarte, El a pus temelia pentru Adunare. Aceasta merge mult mai departe decât slava Sa ca Creator. Această slavă a fost caracterizată prin putere. Însă slava, pe care El o are cu privire la Adunare, s-a exteriorizat în slăbiciune, pe locul unde El a părut să fie total lipsit de putere, unde se părea că El va suferi o înfrângere, acolo unde El a mers la moarte (vezi 2 Corinteni 13,4). Însă acolo, în moarte, El a pus baza unei glorii cu mult mai mare decât aceea pe care El o posedă ca Creator. Ca Acela care în propria putere a fost primul care a înviat dintre morţi şi în afară de aceasta ocupă locul întâi între toţi cei înviaţi ca Întâiul-născut, El a devenit Capul trupului.

   Pentru aceasta El a trebuit să devină Om. El a devenit Om nu numai ca să locuiască în mijlocul poporului Său. El a luat carne şi sânge, ca să poată muri (Evrei 2,14). Deoarece El era fără păcat, El nu trebuia să moară, însă El a devenit Om, ca să poată muri şi prin moarte să pună temelia pentru Adunare. Ca Dumnezeu El are slava Creatorului, însă ca Dumnezeu, care a devenit Om, El a mers în moarte. Omul Hristos Isus a devenit prin moarte Capul Adunării, care este trupul Său. Şi aceasta are o urmare minunată. Deoarece El S-a dat din dragoste la moarte pentru Adunare, ca să devină Capul acestei Adunări, urmarea acestui fapte este, că El acum şi ca Om, ca Cel întâi-născut dintre morţi, este nu  numai Începutul unei lumi noi, ci şi (aşa cum spune aici) în toate lucrurile ocupă locul dintâi, şi aceasta acum nu numai ca Creator, ci şi ca Om. Ca Dumnezeu şi ca Om, care a trecut prin moarte, ca Omul Isus Hristos glorificat, El ocupă acest loc peste toate lucrurile, pe care El l-a ocupat din veşnicie ca Creator, ca Dumnezeu. Ce slavă! Toate aceste slăvi, pe care El le-a posedat ca Dumnezeu, ca Creator, sunt acum partea Lui ca Om (compară cu Ioan 17,4.5). Omul Hristos Isus are acum aceste slăvi. Un Om a fost înălţat peste acest pământ, peste îngeri, peste stele, peste întreaga creaţie. Gândeşte-te la aceasta: pe baza unei lucrări minunate un Om a fost pus de Dumnezeu peste întreg universul, aşa că El, care este Creatorul peste toate lucrurile, este înălţat acum peste toate lucrurile şi ca Om.

   Cum a luat naştere aceasta? Cum a devenit posibil aceasta? Răspunsul ni-l dau versetele următoare: «Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El» (versetul 19). Când este vorba de plinătatea Dumnezeirii, nu este vorba numai de Tatăl, căci capitolul 2,9 spune categoric ce înseamnă această plinătate: plinătatea Dumnezeirii. Nu era numai Tatăl, ci era Triunitatea care locuia în Omul Hristos Isus: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt locuia în acest Om, care în acelaşi timp era Fiul lui Dumnezeu, şi era plăcerea Plinătăţii să locuiască în El. Ce plăcere pentru Dumnezeu să locuiască în acest Om, care a mers pe un astfel de drum aici în mijlocul oamenilor, care a trăit o astfel de viaţă; ce plăcere pentru Dumnezeire, în sfârşit să găsească un Om, în care ea putea locui şi găsi odihnă. Însă nu era scopul în sine, că Omul Isus Hristos a mers aici pe pământ drumul Său umplut cu plinătatea Dumnezeirii, oricât de minunat era aceasta, ci scopul propriu-zis era, că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Corinteni 5,19). De ce locuia plinătatea Dumnezeirii în Isus Hristos? De ce Triunitatea Dumnezeu a întins lumii mâna salvatoare în Hristos Isus? Deoarece dragostea lui Dumnezeu a venit la noi şi El nu a suportat că noi eram morţi în greşeli şi păcate. El voia să ne aducă împăcarea, şi în Isus Hristos, care a mers aici pe drumul Său, Dumnezeu a întins fiecărui om mâna împăcării. Dar care a fost răspunsul oamenilor? Ei L-au pus pe cruce, pe El, în care locuia toată plinătatea Dumnezeirii. Acolo pe cruce s-a arătat în chip desăvârşit cine era omul, cât de stricat era el, cât de lipsit de putere ca să facă ceva bun pentru Dumnezeu. Şi în acelaşi timp, acolo s-a arătat în chip desăvârşit cine era Dumnezeu în dragostea Sa, şi de asemenea în sfinţenia şi dreptatea Sa.

   Domnul Isus «a făcut pace» (versetul 20) pe cruce. El, care părea să sufere o înfrângere pe cruce, prin vărsarea sângelui Său acolo a pus baza pe care toate lucrurile devin împăcate cu Dumnezeu. El a făcut ceea ce marele preot făcea simbolic în marea zi a ispăşirii (Levitic 16). El a intrat cu sângele Său în Locul preasfânt şi a stropit sângele pe capacul ispăşirii. Acesta era fundamentul pe care Dumnezeu poate face lucruri minunate: să împace toate lucrurile cu Sine Însuşi. «Fiindcă atât de mult (sau: aşa de mult) a iubit Dumnezeu lumea (nu Tatăl, ci Triunitatea Dumnezeu), că a dat pe singurul Său Fiu» (Ioan 3,16). Dacă Dumnezeu, Triunitatea Dumnezeu, voia să te binecuvânteze pe tine şi să mă binecuvânteze pe mine, atunci sfinţenia Sa şi dreptatea Sa trebuia să aibă un fundament, pe baza căruia El putea dărui aceste binecuvântări; şi fundamentul era sângele pe capacul ispăşirii. Când Ioan Botezătorul a văzut pe Domnul Isus, a spus: «Iată, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii» (Ioan 1,29). Mielul lui Dumnezeu a murit. Păcatul lumii nu este încă ridicat. Dar acest timp va veni; în împărăţia de o mie de ani a păcii se va face un început al acestei ridicări a păcatului lumii, când blestemul va fi ridicat de pe pământ. Şi când va veni cerul nou şi pământul nou, tot ce aminteşte de păcat şi stricăciune va fi înlăturat din creaţie. Atunci păcatul lumii va fi ridicat şi toate lucrurile vor fi readuse înapoi la Dumnezeu: în chip desăvârşit reînnoite printr-o curăţire desăvârşită, în cerul nou şi pe pământul nou nu va mai fi nimic din lumea veche, din creaţia veche.

   Toate lucrurile vor fi readuse înapoi la Dumnezeu. Desigur, nu toţi oamenii – nu despre aceasta este vorba aici -, ci toate lucrurile (lumea materială) vor fi curăţite de blestemul venit peste această creaţie, care acum încă suspină şi simte durerile naşterii şi aşteaptă cu dorinţă mare revelarea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8,19-22). În timpul actual intermediar a stat crucea aici. Pentru ochiul lumii, Hristos Isus a fost înlăturat şi zace în mormânt. El este mort, şi ea nu L-a mai văzut, după ce El a murit. Crucea a stat pe pământ, semnul biruinţei aparente a diavolului. Că lumile vor fi curăţite, este de viitor – un viitor minunat şi sigur într-adevăr, dar pentru ochiul nostru încă nu se poate vedea nimic din aceasta, ca să nu mai vorbim de ochii lumii. Dar şi în acest timp Dumnezeu are în lumea aceasta o mărturie a biruinţei lui Isus Hristos, pe care El a obţinut-o pe cruce, şi această dovadă eşti tu şi eu. Toate lucrurile, care sunt în ceruri şi pe pământ, vor fi împăcate în viitor, însă pe tine, care odinioară prin faptele rele al naturii erai un străin faţă de El şi duşman al Lui, El te-a împăcat deja acum. Lumea materială va fi curăţită în viitor, însă tu, care aparţii Adunării Dumnezeului Celui viu, tu eşti deja acum împăcat cu Dumnezeu.

   Avem aici cele două aspecte importante ale marii zile a ispăşirii. După ce mai întâi a fost pusă temelia pe baza sângelui, marele preot se reîntorcea din Locul preasfânt şi altarul şi locul sfânt, împreună un tablou al întregii lumi create (compară cu Evrei 9,23), erau curăţite prin sânge. Aceasta va avea loc în viitor; toate lucrurile vor fi împăcate prin sângele lui Hristos. Însă înainte de revenirea marelui preot (aceasta este revenirea lui Hristos), în marea zi a ispăşirii avea loc altceva, şi aceasta este acum deja realitate, pe aceasta nu mai trebuie s-o aşteptăm. Aaron trebuia să jertfească viţelul pentru jertfa de ispăşire pentru sine şi casa sa (un tablou al Adunării). Abia după revenirea lui Hristos (reîntoarcerea marelui preot) va avea loc o a treia etapă a împăcării, şi anume împăcarea lui Israel. Atunci păcatele poporului vor fi puse pe «ţapul al doilea» şi va fi alungat departe de faţa Domnului, aşa că poporul va sta eliberat de vină înaintea lui Dumnezeu.

   Dumnezeu a lucrat deja aceasta în noi. Dar cum ne-a găsit El, când a venit la noi, ca să ne elibereze de vină? Despre lucrurile materiale nu se spune că ele aveau atitudine de vrăjmăşie. Ele stau numai sub blestem şi trebuie eliberate de blestem. Însă noi eram înstrăinaţi şi deci nu aveam nici o parte din ceea ce era Dumnezeu; noi eram chiar vrăjmaşi ai Lui şi am întors spatele lui Dumnezeu. Noi nu am aşteptat, că Domnul Isus va veni să ne răscumpere. Însă Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi în aceea, că Hristos a murit pentru noi, pe când noi eram încă păcătoşi. Pe când eram vrăjmaşi, Dumnezeu ne-a împăcat prin moartea Fiului Său. Şi prin viaţa Lui vom fi salvaţi. Noi nu am stat plângând şi întristaţi în jurul crucii, când am văzut cum El a suferit şi a murit, ci noi am stat acolo ca vrăjmaşi şi L-am batjocorit în clipa când a fost părăsit de Dumnezeu. Ce stare îngrozitoare. Însă din pricina bucuriei, care Îi era pusă înainte (Evrei 12,2), El a mers pe drum până la capăt, căci El ştia că ura vrăjmaşilor va fi înfrântă şi ei vor fi aduşi la inima lui Dumnezeu.

   Acum noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu, cu acest Dumnezeu, care a trebuit să Se mânie asupra păcatelor. Noi am fost împăcaţi şi aduşi la inima Sa. Dar ce preţ a trebuit Domnul Isus să plătească! Despre lucrurile, care sunt în ceruri şi pe pământ, se spune, că ele vor fi împăcate prin Hristos, dar când este vorba de noi, se spune că noi am fost împăcaţi în trupul Lui de carne, prin moarte. Din cauza acestei împăcări în trupul Lui, El a trebuit să devină Om. Aşa după cum la răscumpărarea unui israelit trebuia să fie o rudă de sânge cel care îl răscumpăra (Levitic 25,25; Deuteronom 25,5-10), tot aşa şi Domnul Isus a trebuit să devină ruda noastră de sânge în sensul că El a devenit Om, a devenit păraş sângelui şi cărnii (Evrei 2,14), ca să poată muri în acest trup de sânge şi carne – să poată să-Şi dea carnea şi să-Şi verse sângele. El a trebuit să vină într-o natură asemănătoare cu carnea păcatului şi pentru păcat (Romani 8,3), ca să moară pe cruce pentru păcat. Acesta era fundamentul necesar. Ce fericire minunată, în Dumnezeu totul este sigur, Dumnezeu ne-a făcut plăcuţi în El. Tu erai mort în păcate şi greşeli. Cu ce ai contribuit tu la salvarea ta, la naşterea ta din nou, la mântuirea ta? Tu erai mort, nu puteai face nimic, dar Dumnezeu S-a îngrijit de tine, El a pus fundamentul pentru acestea: sângele, care era stropit pe capacul ispăşirii. Dumnezeu te-a atras la Sine, te-a pus înaintea Lui sfânt, fără cusur şi fără vină. Din partea lui Dumnezeu totul este în ordine: tu eşti sfânt, fără cusur şi fără vină. Te mai poţi îndoi, dacă totul este în ordine cu tine, dacă L-ai primit pe Domnul Isus?

   Sfânt, fără cusur şi fără vină, şi cu toate acestea în versetul 23 este un contrast ciudat: «dacă rămâneţi întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă.» În epistola către Efeseni nu găsim acest cuvânt de condiţie: „dacă”. Acolo nu sunt nici un fel de premise, cărora noi trebuie să le corespundem, ca să putem poseda aceste lucruri. Acolo este vorba exclusiv de planurile lui Dumnezeu şi responsabilitatea nu îşi are locul acolo. Însă aici, unde noi suntem văzuţi nu în cer, ci pe pământ, este desigur vorba de responsabilitate. Nu de responsabilitatea de a contribui cu ceva la mântuire. Dar dacă mărturiseşti, că eşti creştin, atunci rămâne valabilă condiţia să rămâi în credinţă (în ţinerea cu tărie la adevărul credinţei, pe care Dumnezeu l-a vestit). Atunci tu trebuie să rămâi în El, nădejdea Evangheliei. Nu trebuie să te laşi atras pe căi lăturalnice, căci atunci pierzi din propria vină privilegiul, că Dumnezeu te va pune înaintea lui sfânt, fără cusur şi fără vină. Nu este dependent de noi, că noi vom fi aşa, ci numai de Dumnezeu. Dar dacă tu întorci spatele lui Dumnezeu, prin aceea că lepezi adevărul, pe care El l-a revelat cu privire la Fiul Său, pierzi din proprie vină privilegiul de a fi pus de Dumnezeu astfel înaintea Sa.

   Aceasta este responsabilitate. Dacă aici sunt unii printre noi, care au mărturisit că sunt creştini, dar sunt entuziasmaţi de sistemele religioase false, lumeşti, şi prin aceasta şi-au însuşit gânduri îngrozitoare cu privire la Domnul Isus şi tăgăduiesc ce se spune aici despre slava Sa şi despre Dumnezeirea Sa şi despre Fiinţa Sa umană desăvârşită, atunci aceştia s-au lăsat duşi de la nădejdea Evangheliei şi, cu toate că mărturisesc, că sunt creştini, în realitate ei sunt încă o parte din lume, unde trăiesc în păcat şi unde pentru Dumnezeu ei sunt morţi în păcate şi greşeli. Nu vrei tu să te laşi curăţat de aceste gânduri greşite cu privire la Persoana Sa? Şi atunci când tu ai devenit un credincios, nu vrei să te laşi curăţit de tot ce în viaţa ta a ocupat loc între tine şi Domnul Isus şi a pus stăpânire pe tine în aşa măsură, că Domnul nu mai este destul pentru tine? Atunci Domnul ajunge la ţintă cu Cuvântul Său, prin aceea că ne pune înaintea privirii Persoana Sa, aşa că noi ajungem sub impresia slavei Sale şi avem totul din belşug în El.

   Versetul 23 este totodată trecerea la o temă nouă, şi anume la slujba apostolului Pavel. Această slujbă este dublă şi este legată cu o slavă dublă a Domnului Isus, aşa cum ea ne este prezentată în versetele 15-22. Mai întâi Domnul Isus ne este prezentat acolo ca şi Cap al tuturor lucrurilor. Pe baza faptului că El este Creatorul, El are drept asupra tuturor lucrurilor şi este Capul lor. Şi acum, deoarece El a trecut prin moarte ca Om şi a înviat dintre morţi, El are şi ca Om un drept deosebit asupra creaţiei. El este acum Cap al tuturor lucrurilor şi ca Omul înviat: aceasta este prima Sa glorie ca şi Cap. Însă noi am văzut, că El este nu numai Capul întregii creaţii, al tuturor lucrurilor, care sunt în ceruri şi pe pământ, ci El este şi cap al trupului, al Adunării. El este Capul tuturor acelora din creaţia aceasta, care au devenit proprietate a Lui şi sunt legaţi în mod deosebit cu El ca trup al Său.

   În al doilea rând am văzut în această secţiune, că prin faptul că Domnul Isus sub aspect dublu este Capul, în armonie cu aceasta este şi o împăcare dublă. Domnul Isus era ca Creator Capul tuturor lucrurilor. Prin păcatul lui Adam creaţia a ajuns sub blestem, însă ca Creator Domnul Isus nu putea să elibereze creaţia de acest blestem. Pentru aceasta El a trebuit să devină Om şi prin moartea Sa să creeze fundamentul în baza căruia în viitor păcatul va putea fi ridicat din lume. Şi I-a plăcut lui Dumnezeu să locuiască în El şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, aşa cum în viitor aceasta va avea realmente loc. Pe cruce a fost pusă baza împăcării, deci a împăcării tuturor lucrurilor. Dar este şi un al doilea aspect al împăcării, şi anume acela referitor la Adunare. Domnul Isus este în mod deosebit Cap al Adunării (al trupului); şi toţi aceia care aparţin acestei Adunări, nu trebuie să aştepte viitorul, ca să aibă parte de împăcare, ci ei sunt deja acum împăcaţi cu Dumnezeu prin ceea ce Domnul Isus a făcut în trupul Său de carne. Deci Domnul Isus este Cap sub două aspecte, şi noi găsim aici o împăcare dublă: împăcarea tuturor lucrurilor şi împăcarea acelora care acum aparţin Adunării (făcând excepţie de credincioşii dinaintea şi de după timpul Adunării, care aici nu sunt luaţi în considerare).

   În secţiunea care urmează acum, vedem concordanţa cu faptul că Pavel a primit o slujbă dublă din partea Domnului, şi aceasta este ceva foarte deosebit. El a fost singurul om, care a unit în sine o astfel de slujbă dublă. El avea în primul rând o slujbă cu privire la întreaga creaţie (versetul 23), şi în al doilea rând cu privire la Adunare (versetul 25). Domnul Isus este Capul tuturor lucrurilor, şi astfel El a încredinţat lui Pavel o slujbă pentru toată creaţia, aceasta este Evanghelia «pe care aţi auzit-o, care a fost vestită întregii creaţii de sub cer şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel» (versetul 23). Desigur Pavel nu a predicat Evanghelia stelelor, ci pretutindeni acolo unde erau oameni sub cer. Evanghelia nu este destinată pentru o anumită grupă aleasă, ci pentru toţi oamenii (Tit 2,11; 1 Timotei 2,4-6; Romani 5,18). Harul lui Dumnezeu este prea mare, ca el să poată fi limitat la o parte din omenire. De aceea Pavel a primit o slujbă, care l-a mânat de la poporul lui la multe alte popoare îndepărtate, ca pretutindeni, chiar şi în Europa, să predice Evanghelia. Însă în afară de aceasta el a primit şi o slujbă pentru Adunare (versetul 25). El era nu numai evanghelistul care prin lucrarea Duhului Sfânt a adăugat Adunării oameni din lumea aceasta, ci el avea şi o a doua slujbă, care era destinată pentru aceşti credincioşi: el trebuia să facă cunoscut acestor credincioşi, ce a avut Dumnezeu din veşnicie în gândurile Sale cu privire la Adunare.

   El spune aici credincioşilor din Colose, că el a trebuit să sufere pentru această slujbă dublă, şi este foarte impresionant, că apostolul vorbeşte aici în versetul 24 şi în continuare despre aceste suferinţe. Vom vedea în continuare, că credincioşii din Colose stăteau în mare pericol să fie receptivi la înţelepciunea lumii acesteia, la filozofia şi tradiţia oamenilor, în mod deosebit pentru iudaism, pentru vechile practici iudaice, care la timpul lor erau bune, dar care acum au fost înlocuite prin realitate, prin Hristos. Pavel spune: dacă mergeţi pe drumul acesta, nu veţi înţelege niciodată necazul crucii, căci crucea nu se poate aduce în concordanţă cu înţelepciunea grecilor şi cu învăţătura iudeilor, ci crucea este o nebunie pentru greci şi o pricină de poticnire pentru iudei. De aceea Pavel ne îndreaptă atenţia spre faptul că el avea o slujbă atât pentru necredincioşi (şi anume Evanghelia) cât şi pentru credincioşi, pe scurt deci, pentru toţi oamenii. Aceasta înseamnă că toţi oamenii trebuie să primească Evanghelia şi să renunţe la propriile lor învăţături. Din acest motiv spune Pavel şi că el a trebuit să sufere pentru această slujbă. Suferinţele erau partea lui din cauză că Evanghelia era în opoziţie cu înţelepciunea greacă şi cu învăţătura iudeilor.

   Prin aceasta el a întregit învăţătura, pe care Domnul Isus a început-o aici pe pământ. El a întregit ce rămăsese de împlinit sau ce lipsea necazurilor lui Hristos. Hristos a mers înaintea lui prin necazuri. Dacă Domnul Isus ar fi predicat aici pe pământ ceea ce iudeii ar fi auzit cu plăcere, atunci El nu ar fi trebuit să sufere. Dacă El S-ar fi folosit de drepturile Lui ca Mesia şi ar fi predicat, că El voia să-i elibereze de romani, crezi tu că poporul Lui L-ar fi lepădat, că L-ar fi dispreţuit şi L-ar fi scuipat? Ei L-au lepădat, deoarece El a spus poporului, că este în păcat şi că ei au nevoie de harul lui Dumnezeu, şi El le-a spus că Fiul Omului trebuie să fie trădat, ca să fie răstignit. Prin aceasta a atras suferinţa asupra Sa. Desigur, aici nu este vorba de suferinţele pentru împăcare. În acestea Domnul Isus este unic, şi în privinţa aceasta Pavel nu putea nimic întregi. Lucrarea pe cruce este desăvârşită. Însă aici este vorba de suferinţele pe care Domnul Isus le-a luat asupra Sa ca Martor al lui Dumnezeu. El a venit să ne facă cunoscut cine era Dumnezeu. El era lumina, care, venind în lume, a luminat pe orice om, şi deoarece oamenii erau în întuneric, urmarea a fost că întunericul inimilor lor a venit la lumină şi ei au respins lumina. De aceea Domnul Isus a luat asupra Sa suferinţele din partea oamenilor şi a suferit din pricina dreptăţii. Şi Pavel, care L-a urmat pe Domnul Isus, a trebuit să aibă parte pe urmele paşilor Lui şi de aceste suferinţe, căci nu este posibil să uneşti cu Hristos lucrurile lumii, oricât de înţelepte, de înalte şi de inteligente ar fi ele. Dacă noi am înţelege aceasta, am simţi ceva din suferinţele de care a avut parte Pavel; cu toate că suferinţele lui au fost unice: el a întregit, ceea ce mai rămăsese de împlinit din necazuri.

   Aceasta înseamnă, că Domnul Isus nu a descoperit toate căile lui Dumnezeu. El a revelat pe Dumnezeu, însă nu toate planurile lui Dumnezeu. Citim în Ioan 16,12, că El avea încă multe să spună ucenicilor Săi, dar nu a făcut-o, deoarece ei încă nu le puteau înţelege. Abia după ce Duhul Sfânt a venit din cer şi a botezat pe credincioşi într-un trup şi le-a dat pricepere să înţeleagă gândurile lui Dumnezeu, acest Duh Sfânt putea să le descopere pe deplin prin apostolul Pavel aceste planuri. În Vechiul Testament au fost deja multe descoperite despre Dumnezeu. Şi când a venit Domnul Isus, El a adăugat multe acestor descoperiri. Însă ultimul, singurul, care mai lipsea, nu a fost descoperit în Vechiul testament prin profeţi, şi nici prin Domnul Isus, atunci când El a fost aici pe pământ, ci aceasta a descoperito Domnul prin Duhul Său Sfânt slujitorului Său Pavel. De aceea Pavel spune aici, că el a devenit slujitorul Adunării «potrivit administrării pe care mi-a dat-o Dumnezeu», care i-a fost dată cu privire la credincioşi, «ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu». Pavel avea misiunea mare şi privilegiată, să întregească Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, că ceea ce Pavel a revelat despre planul lui Dumnezeu, a întregit descoperirea acestor planuri ale lui Dumnezeu. După ce Pavel a prezentat taina Adunării, nu mai există nici un alt adevăr nou al lui Dumnezeu, care mai trebuie prezentat.

   În sensul acesta a întregit Pavel Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia noastră. Aceasta nu înseamnă că Pavel a scris ultimele cărţi ale Noului Testament. Căci după ce Pavel a scris ultima sa scrisoare, au fost scrise alte cărţi diferite ale Noului Testament. Dar în aceste cărţi de mai târziu nu găseşti revelaţii noi, nici în scrierile lui Petru şi nici în scrierile lui Ioan. Găsim acolo învăţături deosebit de importante, care explică ceea ce a fost deja revelat odinioară, şi îndemnuri practice pentru viaţa de credinţă, însă revelaţii noi după venirea Duhului Sfânt găsim exclusiv în învăţăturile apostolului Pavel. El a făcut cunoscut această taină, şi după ce el a scris-o în scrisorile sale, în mod deosebit în scrisoarea către Coloseni şi cea către Efeseni, Cuvântul lui Dumnezeu este complet. Chiar dacă Pavel ar fi fost primul scriitor al Noului Testament, Noul Testament ar fi fost complet cu scrierile lui, în ceea ce priveşte descoperirile.

   Care este deci descoperirea deosebită, pe care ne-a făcut-o Pavel? O găsim aici în versetul 26. Ea este «taina ţinută ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi». Ce rătăcire a multor creştini să creadă, că Adunarea a existat începând cu Adam. Ea era o taină, pe care Dumnezeu nu a descoperit-o, ca să nu mai vorbim, că în Vechiul Testament Adunarea nu putea să existe. Caracteristica Adunării este, că ea este unită cu un Hristos ceresc (vom vedea aceasta mai îndeaproape), şi aceasta era o chestiune necunoscută în Vechiul Testament. Atunci nu exista încă nici un om glorificat în cer. Pentru mulţi credincioşi pare să nu aibă importanţă mare momentul exact al morţii Domnului Isus. Desigur era necesară lucrarea Sa, însă dacă El ar fi murit acum patru mii de ani, sau acum o sută de ani, aceasta nu contează mult pentru ei, important este că moartea Lui a avut loc. Însă nu este aşa. De când Domnul Isus a înviat şi a fost glorificat la dreapta lui Dumnezeu, acum este un Om glorificat pe tronul lui Dumnezeu, şi aceasta schimbă totul. Credincioşii, care sunt uniţi cu acest Om glorificat în cer, stau pe un cu totul alt fundament decât credincioşii Vechiului Testament. Aceasta este această taină: legătura dintre Hristos şi Adunare aici pe pământ. O chestiune minunată! Cât de puţin este cunoscut acest adevăr! Ştim noi ce este Adunarea? Dacă am pune întrebarea, răspunsurile ar putea fi probabil: ea este suma tuturor celor născuţi din nou, a tuturor credincioşilor, a tuturor copiilor lui Dumnezeu de pe pământ. Dar au fost oameni născuţi din nou, credincioşi şi copii ai lui Dumnezeu şi în Vechiul Testament. Nu, esenţa şi probabil caracteristica cea mai de bază a creştinismului este, că există o legătură între un Om în cer şi oamenii de aici de pe pământ; un Cap în cer şi un trup aici pe pământ.

   Taina, care este descoperită aici, spune că între acest Cap din cer şi trupul de pe pământ este o legătură de nedesfăcut. Însă Hristos este sus în cer şi noi pe pământ. Cum este posibil să existe o legătură de nedesfăcut? Aceasta se poate explica în două feluri. În epistola către Efeseni Pavel spune: Hristos este într-adevăr în cer, dar şi voi aţi fost strămutaţi în Hristos în locurile cereşti; în ceea ce priveşte poziţia voastră voi sunteţi de fapt în cer. Voi sunteţi aşa de strâns legaţi cu Domnul Isus, că, atunci când Dumnezeu vede pe Hristos acolo în cer, El vede şi Adunarea în Hristos. Acesta este un aspect al adevărului cu privire la legătura dintre Cap şi trup, deci: noi suntem în Hristos în cer. Dar mai este şi un alt aspect. Este realmente aşa, că credincioşii sunt pe pământ, însă Pavel spune: nu uitaţi, credincioşi din Colose, că Hristos este spiritual şi pe pământ. Şi unde? El este acum în voi. Voi aţi primit viaţa nouă! Nu numai viaţa naşterii din nou (aceasta era şi în Vechiul Testament), ci viaţa de înviere bogată, care se revarsă – aceasta este Hristos Însuşi (compară cu Ioan 10,10). Hristos este în cer, este adevărat, dar în acelaşi timp El este şi în voi ca viaţa nouă, bogată, dăruită de Dumnezeu; El este deci în voi, nădejdea slavei. Aceasta este taina în cele două aspecte ale ei. În epistola către Efeseni: noi suntem în Hristos în locurile cereşti. În epistola către Coloseni: Hristos este în noi aici pe pământ. Aceste două aspecte luate împreună dau un tablou minunat al legăturii care există între Cap şi trup.

   Şi cui a descoperit Dumnezeu aceasta? Aceasta este prezentată foarte nimerit aici: Dumnezeu a descoperit-o naţiunilor, spune Pavel, şi el o spune accentuat, deoarece aceşti oameni aveau înclinaţia să asculte de tot felul de învăţături ale iudaizanţilor, ale predicatorilor iudei, care voiau să le impună rânduielile lui Moise. Însă, spune Pavel, gândiţi-vă că Israel a fost pus deoparte, şi Hristos este acum în voi, în cei dintre naţiuni – desigur aceasta este în credincioşii dintre naţiuni. În epistola către Efeseni se spune în mod deosebit, că credincioşii iudei şi cei dintre păgâni au fost uniţi într-un om nou, în Hristos, într-un trup. Însă aceasta nu o găsim niciunde în epistola către Coloseni. Acolo este vorba exclusiv de naţiuni, şi aceasta ne arată o diferenţă mare faţă de ce aşteaptă Israel. Israel aştepta pe Mesia, însă în aşteptarea lor ei şi-au imaginat, că Mesia va fi în mijlocul lor şi de acolo va lăsa binecuvântarea să se reverse spre toate popoarele. Aceasta va avea loc cândva – în Împărăţia de o mie de ani -, însă realitatea este acum cu totul alta. Hristos a venit într-adevăr. Dar unde se poate găsi El? El nu este în Israel, El a trebuit tocmai să pună deoparte pe Israel. Însă El este acum la voi, naţiunile. (Desigur şi la credincioşii din Israel, dar nu despre aceasta este vorba aici.) El este acum în voi, păgânii, şi de ce voi, în care este Hristos, să vă îndreptaţi inimile spre aceia la care El nu este, şi anume spre aceşti înşelători iudei? Şi în afară de aceasta El nu este în mijlocul vostru în slava Sa, aşa cum Israel L-a aşteptat. Israel L-a aşteptat în apariţia Lui minunată pe pământ şi spera ca această slavă să rămână în mijlocul lui Israel. Însă Hristos nu este în voi în slava Sa, ci ca nădejde a slavei, şi aceasta are importanţă mare. Această nădejde este prezentă, este o nădejde tare, căci această nădejde este Hristos Însuşi. El este în noi, şi aceasta este dovada că noi vom moşteni această slavă. Însă slava însăşi nu este aici; aceasta o vom moşteni abia când vom fi la El. Este un timp al suferinţei, şi este un timp al glorificării (Romani 8,17).

   Aceasta nu trebuie niciodată să le confundăm. Şi aici auzim pe planul secund îndemnurile apostolului, ca ei să nu caute acum carnali după o slavă pe pământ, după împlinirea a ceea ce va veni abia când ei vor fi la Domnul în cer. Însă ei aveau mângâierea (şi aceasta este ceea ce Pavel în această scrisoare mereu insistă), că ei au pe Hristos ca nădejde a slavei, şi aceasta este pe deplin suficient. În Hristos se găseşte totul; aceasta este marea învăţătură de aici. Ei nu trebuie să caute după ceva care era în afara Lui. El Însuşi era suficient pentru ei, chiar dacă nu este uşor să realizezi aceasta în practică. Dacă noi mărturisim crucea în viaţa noastră practică, aceasta va aduce cu sine necaz şi suferinţă pentru noi, aşa cum Domnul Isus Însuşi şi Pavel au avut parte de aceste suferinţe. Cu cât era mai mare înţelepciunea oamenilor, pe care Pavel îi întâlnea, ca de exemplu înţelepciunea corintenilor, cu atât mai dispreţuită era predica lui. «Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit» (1 Corinteni 2,2). Acesta este necazul crucii. Este aşa de ispititor pentru noi credincioşii să spunem: multe din cele pe care le spun oamenii lumii acesteia sunt totuşi aşa de interesante şi de folositoare. Deseori noi nu ascultăm critic părerile lor politice, ştiinţifice sau de oricare altă natură, deoarece nu înţelegem că aceasta nu are nimic a face necazul crucii. Ca oameni suntem uşor înclinaţi să ascultăm de tradiţiile oamenilor, de rânduielile care fac o despărţire între Dumnezeu şi noi, dar aceasta nu este necazul crucii. Vom vedea imediat, că crucea a lichidat radical cu toate, şi aceasta înseamnă luptă.

   Pavel spune: este dorinţa mea să prezint aceasta oamenilor. Noi Îl vestim pe El, nu o anumită învăţătură, o filozofie oarecare, ci o Persoană. Acesta este conţinutul creştinismului. Nu este numai un fel de învăţătură mai bună în comparaţie cu o altă învăţătură. Creştinismul este revelarea unei Persoane, a Persoanei lui Isus Hristos, nimic mai puţin şi nimic mai mult. Şi cu cât avem o părere mai înaltă despre noi înşine, cu atât mai de dispreţuit ne este prezentat Isus Hristos ca Acela care a murit pe cruce. Şi ce este mai de dispreţuit decât aceasta? Noi Îl vestim pe El, spune Pavel, şi îndemnăm pe fiecare om, fără excepţie: nu oamenii ca mulţime, ci pe fiecare om în parte. Noi îndemnăm pe fiecare om nu numai să-şi caute refugiu la Mântuitorul. Crezi tu că Dumnezeu ar fi mulţumit, dacă tu ai lua pe Domnul Isus ca Salvator al tău şi după aceea te-ai îndrepta spre ce este interesant în lume? Nu, spune Pavel, noi îndemnăm pe fiecare om nu numai ca el să primească Evanghelia, ci noi îl îndemnăm şi ca credincios, pentru ca el să fie prezentat desăvârşit în Hristos. Acesta este nucleul, despre care este vorba aici. Prezentat desăvârşit nu înseamnă să înveţi pe fiecare om, că el trebuie să lupte tot mai mult împotriva păcatului, că el trebuie să trăiască mai bine, că trebuie să devină tot mai sfânt şi mai drept. Nu, acestea sunt tradiţii ale oamenilor. Cât de înşelătoare sunt ele şi pentru inima noastră; cât de uşor gândim, că noi ca credincioşi trebuie să depunem efort în privinţa aceasta, dar acesta nu este adevărul lui Dumnezeu, ci este religia cărnii. Pavel spune: să prezentăm pe orice om desăvârşit în Hristos (desăvârşit înseamnă aici: maturizat spiritual), pentru aceasta este nevoie de creştere. Aceasta înseamnă că dacă noi suntem maturi în Hristos, pentru noi nu mai există nimic altceva decât Hristos. Apostolul Ioan vorbeşte în 1 Ioan 2 despre părinţi în Hristos. Aceştia sunt aceia care s-au maturizat: «Fiindcă aţi cunoscut pe Cel care este de la început», mai mult nu. Singurul lucru, care se spune despre aceşti părinţi, este, că ei L-au cunoscut, pe Cel ce este de la început, pe Hristos. Ce mărturie minunată. Nu crezi tu, că toate celelalte probleme, păcatul, viaţa sfântă, dreaptă (despre care cu siguranţă Dumnezeu nu gândeşte mai puţin la ele), nu s-ar rezolva de la sine, dacă noi am fi desăvârşiţi în Hristos (compară cu Efeseni 4,13)?

   «Toţi câţi suntem desăvârşiţi», spune Pavel (Filipeni 3,15). Da, aceasta este ceva care se poate obţine în viaţa aceasta. Aceasta nu înseamnă, că noi vom fi fără păcat, însă noi vom fi aşa de maturizaţi spiritual, că Hristos este totul pentru noi şi în afară de Hristos nu există nimic pentru noi, aşa că putem spune: «Pentru mine a trăi este Hristos» (Filipeni 1,21); Dumnezeu nu este niciodată mulţumit numai cu întoarcerea ta la El; aceasta este numai premisa ca să ajungi la maturizare spirituală. De aceea Pavel a luptat nu numai ca cei necredincioşi să primească Evanghelia, ci a fost plin de râvnă şi împotriva multor lucruri care erau în viaţa credincioşilor, în afară de Hristos, care îşi exercitau forţa de atracţie asupra lor. De aceea Pavel a trebuit să lupte. «Iată la ce lucrez eu şi mă lupt, după lucrarea Lui, care lucrează cu putere în mine» (versetul 29). Din aceasta se vede cât de mare era împotrivirea. Dumnezeu a trebuit să dea slujitorului Său o desfăşurare deosebită a puterii, pentru ca această luptă să poată fi dusă, şi ce de plin de râvnă a fost Pavel!

Capitolul 2

   Citim în versetul 1, că Pavel nu cunoştea personal pe credincioşii din Colose, şi din Laodiceea, care era în apropiere de Colose. Probabil aceste adunări au luat fiinţă prin alţi slujitori ai lui Dumnezeu. Însă după ce Pavel a auzit, că în Colose erau credincioşi, care nu numai că nu aveau destul în Hristos, ci se şi preocupau cu tot felul de ispite şi lucruri greşite, eforturile lui, lupta lui,  s-a extins şi pentru aceşti credincioşi. Ce inimă a avut omul acesta pentru Adunare! Sunt slujitori în lumea aceasta, care au chemarea de la Dumnezeu, să adune credincioşi, dar care se preocupă puţin cu ceea ce vor deveni aceştia. Ei spun, că lasă aceasta pe seama altora, care au o misiune în acest sens. Ei predică numai Evanghelia şi prin acţiunea Duhului lui Dumnezeu aduc oameni la pocăinţă. Crezi tu, că aceasta este lucrarea completă a unui evanghelist? Vedem aici slujba lui Pavel. El nu îşi încheia lucrarea, când cineva se întorcea la Dumnezeu. Slujba lui se extindea atât de mult, până când credincioşii erau prezentaţi desăvârşiţi în Hristos (capitolul 1,28). Aceasta însemna luptă (capitolul 1,29). Credincioşii trebuiau să înveţe să renege ce nu avea a face cu Hristos. Este de cea mai mare însemnătate, ca dimensiunea acestei realităţi să pătrundă în inimile noastre ale tuturor, căci şi pentru noi este valabil acelaşi îndemn. Tot ce Pavel tratează aici, de care el atenţionează ca fiind un pericol pentru credincioşii din Colose, este acum, după 1900 de ani de creştinism, nu numai o ameninţare, ci o realitate, în mijlocul căreia noi ne aflăm. Aceste lucruri au devenit pentru creştini un bun comun. Vom vedea în continuare aceste pericole. De mult ele nu mai sunt pericole care ameninţă. Creştinătatea a căzut de mult pradă lor, şi în cea mai mare parte ele au învins, cu regret uneori şi în viaţa noastră, în inimile noastre şi în mijlocul nostru. Căci lucrurile, care sunt numite aici, sunt aşa de umane – dar ce este uman nu este de la Dumnezeu. Uneori noi ne scuzăm cu aceea, că ceva este cu adevărat uman, însă aceasta înseamnă totodată că este cu adevărat necreştin. Aceste lucruri nu pot fi aduse în armonie unele cu altele.

   De aceea: apostolul Pavel lupta (atât faţă de împotrivitori cât şi în rugăciune), ca prin Duhul lui Dumnezeu să aducă pe fiecare om aşa de departe, ca tot ce este în afară de Hristos în viaţa acestor credincioşi să dispară şi în felul acesta inimile lor să fie mângâiate. Pentru aceasta se ostenea el. Un cuvânt ciudat: «a mângâia». Aveau credincioşii din Colose necazuri? Da, când pătrund greşeli, inimile devin neliniştite. Cineva, care este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, se va nelinişti când învăţături greşite, care lezează gloria persoanei lui Hristos, se năpustesc asupra lui. Atunci este nevoie de mângâiere. Aceasta este o expresie ciudată, însă ea caracterizează exact starea inimii în care ajunge un credincios când deschide uşa rătăcirilor. De aceea Pavel doreşte ca inimile credincioşilor să fie unite «în dragoste, şi să capete toate bogăţiile siguranţei depline de înţelegere» (versetul 2). Ce ţel sublim, care se poate obţine pe pământ! În Evrei 10,22 este vorba de «deplina siguranţă a credinţei». Aceasta este necesară în primul rând. Fiecare om trebuie să ajungă mai întâi la punctul în care nu se mai îndoieşte de ce a spus Dumnezeu, ci prin credinţă primeşte adevărul, că fiecare om, care crede în Domnul Isus, are iertarea păcatelor şi este socotit drept, că el este unit cu Hristos şi este în siguranţă la judecată. Epistola către Evrei 6,11 vorbeşte despre «deplina siguranţă a nădejdii». Aceasta urmează apoi în creşterea spirituală a credinciosului. El trebuie să vadă nu numai ce a făcut Hristos pentru el, ci şi că Hristos este întruchiparea tuturor aşteptărilor lui. Aici avem al treilea element în treimea «credinţa, nădejdea şi dragostea»: unit în dragoste, pentru ca dragostea (aceasta este desfăşurarea naturii dumnezeieşti în noi, căci această natură este dragoste) să ne ducă la deplina siguranţă a înţelegerii, la cunoaşterea tainei.

   Aceasta este ciudat: să primeşti cunoştinţă prin dragoste. Aceasta este ceva cu totul deosebit, după aceasta nu trebuie să cauţi în ştiinţă. Acolo este vorba de minte, de intelect, şi aceasta ne conduce acolo la cunoaştere. De aceea ştiinţa are aşa de puţin a face cu ceea ce este de la Dumnezeu, căci la El este cu totul altfel. Când se vede în noi natura lui Dumnezeu, dragostea Sa, lumina Sa, atunci vine adevărata cunoaştere. În ştiinţă este de neimaginat, că dragostea ne poate duce la cunoaştere, însă aşa este la Dumnezeu. La Dumnezeu nu există un alt drum. Dacă dorim să cunoaştem gândurile Lui şi căile Lui, atunci să nu ne încredem în intelectul nostru. Acesta poate fi de folos, dacă îl folosim în absolută dependenţă de voia lui Dumnezeu, însă deseori el este un pericol. Dacă natura dumnezeiască, căreia i-am devenit părtaşi (2 Petru 1,4), ia chip în noi şi dragostea Lui se dezvoltă în noi, atunci vom ajunge şi la «deplina siguranţă a înţelegerii», «la cunoaşterea pe deplin a tainei lui Dumnezeu, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii» (versetele 2.3).

   Acesta este un text, pe care mulţi îl cunosc pe de rost, dar ştim noi şi care sunt consecinţele? Le cunoaşteţi voi credincioşi din Colose, voi care aţi putut „să vă folosiţi” de Hristos, ca să fiţi mântuiţi, dar care apoi aţi putut să vă daţi urechea multor altor lucruri interesante? Voi, care aţi gândit, că grecii nu erau proşti, care au scris aşa de mult şi aveau concepţii interesante despre lume şi originea lucrurilor, despre unele lucruri, care se meritau să fie primite cu intelectul? Voi sunteţi nebuni, spune Pavel. Nu ştiţi, că toată cunoaşterea adevărată se găseşte numai în taina lui Dumnezeu, în Hristos? Nu este numai aşa, că în Hristos (care este conţinutul tainei lui Dumnezeu; capitolul 1,27) se găseşte o multitudine impresionantă de înţelepciune, nu, ci în El se găsesc toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii. Aceasta exclude orice amestecare a ştiinţei şi filozofiei omeneşti. Nu există o altă ştiinţă. Ştiinţa şi filozofia lămuresc ceea ce este perceptibil pentru intelect şi pentru organele de simţ, şi aceasta poate fi interesant la timpul şi locul potrivit, dar dacă filozofia se extinde să afle naşterea şi ţinta lucrurilor în afara revelaţiei lui Dumnezeu, atunci ea este pe un drum nebun, orb, căci această înţelepciune nu se obţine cu organele de simţ şi cu mintea. Ştiinţa nu poate face nimic mai mult decât să spere să dezvăluie ceva din tainele creaţiei, însă numai Dumnezeu ne poate dezvălui tainele Creatorului, şi aceasta El a făcut-o în Domnul Isus, care este Creatorul cerului şi pământului. Filozofia ne poate spune numai: ar putea să fi fost aşa sau aşa. Însă Dumnezeu ne spune cum a fost, cum şi unde se găsesc planurile Sale, şi anume în taina lui Dumnezeu, în Hristos. Această înţelepciune nu s-a putut obţine nici măcar în Vechiul Testament. Într-adevăr, îngerii au văzut ceva din înţelepciunea dumnezeiască, atunci când Dumnezeu a creat lumea; scoteau strigăte de veselie, când Dumnezeu a pus temeliile pământului (Iov 38,7), când în aceasta au văzut înţelepciunea Sa. Dar aceasta nu era toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu. Nu, ele au devenit vizibile când a fost revelată taina lui Dumnezeu, când Dumnezeu a adus la lumină cele mai adânci taine ale inimii Sale. Aceasta nu a avut loc nici măcar atunci când a venit Domnul Isus, căci El nu putea face cunoscut tot ce ştia de la Tatăl Său (Ioan 16,12.13). Aceasta a devenit posibil abia după ce a venit Duhul Sfânt. Abia atunci a fost adusă taina la lumină: Hristos şi Adunarea unite într-unul. Abia acum au fost revelate toate comorile înţelepciunii, şi abia acum îngerii văd înţelepciunea nespus de mare a lui Dumnezeu făcută cunoscut în Adunare (Efeseni 3,10). Minunat! Nu în creaţie, ci în Hristos cu Adunarea au fost revelate toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu. Şi de ce? Deoarece mădularele Adunării sunt unite cu Hristos, Omul glorificat în cer, Capul trupului. Faptul că Hristos este Capul tuturor lucrurilor nu este nici o taină, căci aceasta a fost descoperit deja în Vechiul Testament; să ne gândim numai la Psalmul 8 şi la Daniel 7: Hristos ca Fiu al Omului aşezat peste toate lucrurile. Deci aceasta nu era nici o taină. Taina este aceasta: Hristos ca şi Cap al tuturor lucrurilor a fost dat Adunării, care este trupul Lui, plinătatea Celui care umple totul în toţi (Efeseni 1,22.23). Că în timpul Împărăţiei de o mie de ani va fi un Cap peste toate lucrurile, nu era ceva nou, însă că Dumnezeu, ca să aducă la plinătate acest Cap, Îi va da un trup, Adunarea, şi că Adunarea împreună cu Hristos a fost înălţată peste toate lucrurile, aceasta este taina. Este desfăşurarea deplină a înţelepciunii lui Dumnezeu, că Dumnezeu a ridicat oameni la această înălţime, că ei au fost uniţi cu Hristos şi au fost înălţaţi peste toate lucrurile.

   În Hristos unit cu Adunarea Sa sunt cuprinse toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii. Aici au venit iudaizanţii la credincioşii din Colose, cărora voiau să le facă cunoscut cunoştinţele lor. Le-au povestit despre filozofiile şi tradiţia iudaică, care era scrisă în literatura lor bogată. Ei voiau să facă cunoscut acestor credincioşi din Colose, ce au cercetat ei, ce ştiau despre originea lumilor, despre originea îngerilor – tot felul de lucruri interesante. Credincioşii din Colose au considerat acestea demne de ştiut. Desigur, pentru ei era important tot ce se găsea în Hristos, dar ei considerau interesant să cunoască şi celelalte lucruri. Căci erau învăţaţi iudei bătrâni, era poporul lui Dumnezeu, care avea această cunoştinţă. Însă Cuvântul lui Dumnezeu spune: toate acestea sunt nebunie; căci toată cunoaşterea se găseşte numai în El, în adevărul că Hristos este unit de nedespărţit cu Adunarea. Toată înţelepciunea şi cunoaşterea adevărată rezultă pentru noi din conştienţa poziţiei pe care noi o avem în Hristos Cel glorificat. Aceasta are pentru noi practic cea mai mare importanţă – nu numai când vedem ce a devenit aceasta în creştinătate, cât de mult filozofiile şi tradiţiile oamenilor au primit un loc în creştinătate, ci şi, când privim în inima şi viaţa noastră, cât de receptivi suntem pentru ceea ce este în afară de Hristos şi în afara poziţiei noastre în El. Dar toată această aspiraţie după înţelepciune şi cunoaştere este nebunie, şi noi nu le vom găsi niciodată, dacă nu le vom căuta în această taină: Hristos şi Adunarea. «Spun lucrul acesta pentru ca nimeni să nu vă înşele prin cuvinte înduplecătoare» (versetul 4).

   «Căci, măcar că sunt departe cu trupul, totuşi în duh sunt cu voi» (versetul 5). Nu era aşa, că Pavel a spus: nu cunosc pe credincioşii din Colose, căci niciodată nu am fost la ei. Nu mă preocup cu problemele lor, alți frați pot merge acolo. Nu, Pavel simțea responsabilitatea lui, și a zis: chiar dacă voi nu mă cunoaşteţi şi eu nu v-am văzut niciodată, chiar dacă nu sunt la voi, doresc să vă prezint clar toate acestea. Însă el nu face aceasta înainte să-i laude pentru ordinea şi tăria credinţei lor în Hristos. Acestea sunt însuşiri frumoase. Însă tăria credinţei nu este niciodată garanţia că noi nu suntem receptivi pentru învăţăturile false. Tăria în credinţă înseamnă, că nimeni nu ne poate lua această credinţă, şi nu este nici un motiv să se presupună, că aceşti învăţători greşiţi ar fi putut sau ar fi vrut să ia credinţa credincioşilor din Colose, pe care ei o aveau în Hristos. Însă ei puteau foarte bine să facă altceva, şi aceasta era mult mai perfid.

   Dacă ar veni cineva la noi, ca să ne ia credinţa, am fi foarte vigilenţi. Dar ce am face noi, dacă ar veni cineva şi ar spune: această credinţă este minunată. Sunt pe deplin una cu tine în privinţa aceasta. Dar mai sunt o mulţime de alte lucruri mai interesante, care pot adânci această credinţă. – Şti tu cât de viclean este duşmanul? El nu spune numai: celelalte sunt fără importanţă, dar se merită să te ocupi cu ele. Nu, el spune: dacă vei adăuga şi aceasta, atunci credinţa ta se va adânci, şi vei primi o imagine mai bună cu privire la cine este Hristos. Vei vedea aspecte mult mai frumoase ale credinţei tale. Vei putea vedea credinţa ta pe fundalul înţelepciunii greceşti şi iudaice. Acestea sunt cuvinte mincinoase şi inducătoare în eroare. Oricât de tare ai fi tu în credinţa ta, dar aceasta nu este de ajuns. Trebuie ca alături de această credinţă nimic să nu primească un loc în inima noastră. Cu privire la aceasta atenţionează apostolul aici foarte sever.

   «Deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidindu-vă în El, întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, şi sporind în ea cu mulţumire» (versetele 6.7). Voi nu trebuie să vă mulţumiţi numai cu faptul că aţi primit pe Hristos. Credincioşii din Colose spuneau: noi am primit pe Hristos şi L-am cunoscut ca Acela care a murit pentru păcatele noastre. Acum putem, ca oameni noi, cu mintea luminată, studia înţelepciunea iudeilor şi grecilor. Ei considerau că aceasta nu constituia nici un pericol pentru ei, căci ei aveau ochi luminaţi, şi ei ar putea acum să se preocupe cu aceasta, ca să vadă lucrurile în lumina creştinismului. Însă Pavel spune: când aţi venit la credinţă, atunci nu aţi avut nevoie de nimic altceva, decât numai de Hristos. Sau aţi fost de părere, că filozofii puteau să vă salveze? Atunci aţi văzut bine, că numai Hristos vă putea salva şi că voi aveţi destul în El. De ce nu aţi rămas în El? Gândiţi voi, că pentru viaţa voastră pe pământ aveţi nevoie şi de altceva? Aţi gândit, că pentru a putea creşte în adevăr aveţi nevoie şi de altceva, în afară de Hristos? Voi L-aţi primit pe El şi sunteţi înrădăcinaţi în El şi prin El aţi învăţat. – Aceasta se spune aici de trei ori cu alte cuvinte.

   Acum noi trebuie să umblăm cu El şi să fim zidiţi şi întăriţi în El. Nu numai rădăcinile (temelia credinţei noastre) trebuie să fie în El, ci şi zidirea sufletească trebuie să vină din El. Tulpina îşi trage seva de viaţă din rădăcini şi nu din împrejurimi. De aceea noi nu trebuie să „folosim” pe Hristos numai, dacă am voie să spun aşa, ca să ne întindem rădăcinile în El, ci şi ca să fim zidiţi în El. În inima noastră nu are voie să primească nimic altceva un loc, decât numai El singur. Noi trebuie să-L cunoaştem nu numai ca Salvatorul nostru, ci trebuie şi să creştem în El, întăriţi în credinţă şi prisosind în ea, aşa cum spune aici. Însă să stai tare în credinţă nu este suficient, ci să sporeşti în credinţă. "Credinţa" este însoţită aici de articolul hotărât şi înseamnă deci adevărul credinţei, ceea ce Dumnezeu a revelat şi este crezut. Inimile noastre trebuie să fie umplute cu acest adevăr al credinţei aşa de mult, că în ea nu mai este loc pentru nimic altceva, decât numai pentru subiectul credinţei: Isus Hristos. Atunci vom fi nu numai mulţumitori, că am fost salvaţi prin El, ci noi învăţăm şi, că pentru viaţa noastră practică nimic altceva nu poate fi folositor, decât numai ceea ce primim de la El.

   „Cu mulţumire”. Dacă prisosim în credinţă, vom spune nu numai: Îţi mulţumim Doamne Isuse, că Tu ai murit la cruce pentru noi, ci şi: Îţi mulţumim, că tot ce doreşte inima noastră, chiar şi cunoaşterea lui Dumnezeu, se găseşte la Tine. Observă aceasta: când credincioşii devin receptivi pentru înţelepciunea lumii, în primul rând va dispare mulţumirea lor. Dacă credincioşii critică pe credincioşii de seama lor, dacă ei critică Cuvântul, sau orice altceva, în primul rând va scădea mulţumirea lor. În realitate aceasta nu înseamnă nimic altceva, decât că alte lucruri ocupă un loc în inimile lor. „Vedeţi să nu fie nimeni care să vă fure prin filozofie şi amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după cunoştinţele elementare ale lumii şi nu după Hristos” (versetul 8). Aici ne sunt prezentate două pericole. Unul este filosofia şi cealaltă este tradiţia oamenilor. Cu privire la primul pericol ne putem gândi înainte de toate la filosofia din timpul acela a grecilor, la concepţia lor cu privire la pământ, la oameni, la originea şi natura lumii şi Dumnezeirii. Cu privire la ce-l de-al doilea pericol, tradiţia oamenilor, ne putem gândi înainte de toate la ceea ce voiau să le povestească înşelătorii iudei şi cum ei voiau să le impună rânduielile lor. Ei spuneau: aceste rânduieli stau scrise în Cuvântul lui Dumnezeu, şi ele aparţin Scripturii; Vechiul Testament este plin de ele. Putem noi să dăm simplu la o parte acestea? Putem noi, de exemplu, să ocolim circumcizia? Câte secole la rând copiii poporului lui Dumnezeu au fost circumcişi! Dumnezeu Însuşi a rânduit aceasta, chiar sub ameninţarea cu pedeapsa cu moartea. Toate aceste să fi dispărut pur şi simplu? Nu este aşa, că ei voiau să le pună public în locul lui Hristos, însă spuneau: dacă voi credeţi în Hristos, atunci totul va fi mult mai bogat, dacă respectaţi aceste rânduieli importante, pe care Dumnezeu le-a dat în Vechiul Testament. Şi dacă pe lângă aceasta luaţi ceea ce oamenii altor religii au considerat de valoare, dacă luaţi tot ce este bun în ele şi le adăugaţi credinţei voastre, prin aceasta credinţa voastră va deveni mai bogată.

   Ce viclenie a vrăjmaşului, căci realitatea este exact invers. În istoria creştinătăţii (în mod deosebit în Evul Mediu) nu s-a întemeiat deseori învăţătura pe filozofie? Oricât de drept-credincioasă ar fi această învăţătură, totuşi baza ei nu este bună de nimic, ea este principial falsă. Baza ei este o construcţie a intelectului uman şi de aceea este în opoziţie cu Hristos. Ea oferă un loc intelectului, pe care într-adevăr el l-a avut deseori în omul vechi, dar pe care el nu are voie să-l ocupe în omul nou. Tocmai aceasta, de care apostolul atenţionează aici, a devenit în creştinătate un bun comun. Şi dacă aceasta este chiar în creştinătatea drept-credincioasă, atunci cu atât mai mult în teologia modernă, care a rezultat din liberalismul iluminismului şi este marcat de filosofia existenţialistă. Pe de o parte se vede că gânditorii agnostici sunt rodul acestora, cum ar fi Sartre, însă pe de altă parte că oameni ca Bultmann şi alţi teologi germani şi-au construit teologia lor modernă pe aceste baze filosofice. În acest caz nu este nici măcar aşa, că filosofia vrea să îmbogăţească credinţa, ci că filosofia ocupă locul credinţei şi devine baza gândirii religioase. Această năzuinţă ar putea în cele din urmă duce la conlucrarea tuturor religiilor. Filosofia modernă va ocupa primul loc şi va constitui, dacă mai poate fi vorba de religie, fundamentul ei.

   Nu demult am auzit o prelegere a unuia care aparţine mişcării liber-cugetătorilor. El şi-a bătut joc de creştinism, de credinţă, pe care a numit-o superstiţie, şi a spus, că gândirea noastră ar fi întemeiată exclusiv pe ceea ce ştiinţa a cercetat şi a constatat cu siguranţă, şi anume, printre altele, că cu milioane de ani în urmă viaţa ar fi luat naştere spontan aici pe pământ şi din ea au ieşit toate formele de viaţă, aşa cum le cunoaştem acum. Aceasta este ştiinţă incontestabilă, şi ar trebui să ne ţinem de ea, spunea el. Aceasta este nebunia, în care cădem, dacă mergem până la sfârşit pe drumul acesta. Orice credincios, care porneşte pe drumul acesta, chiar dacă face numai câţiva paşi, în primul rând îşi va pierde pacea, căci Hristos nu poate să împartă locul Său cu această credinţă ştiinţifică. În cele din urmă credinciosul îşi va pierde credinţa, şi după ce a pierdut totul, îi va rămâne numai această nebunie. Acest bărbat sărman a mai spus, că ştiinţa niciodată nu a găsit nici măcar o singură dovadă pentru existenţa lui Dumnezeu. Aceasta este nebunia omului în toată dimensiunea ei, căci ştiinţa ca sistem se bazează pe reguli, care fac dinainte imposibilă descoperirea lui Dumnezeu. Aceste reguli limitează ştiinţa la domeniul percepţiei senzoriale. Dar dacă dinainte ea a fost delimitată, nu trebuie să te miri că nu găseşti ceea ce se află de partea cealaltă a barierei, căci Dumnezeu nu poate fi perceput cu organele noastre de simţ. Aceasta este nebunia oamenilor care spun, că noi trebuie să ne bazăm numai pe mintea noastră, căci acesta ar fi singurul drum sigur.

   Dar la fel de nebun este şi al doilea lucru, pe care îl găsim aici: tradiţia oamenilor. Par într-adevăr să fie două lucruri opuse: pe de o parte raţionalismul, intelectul, şi pe de altă parte ţinerea cu tărie la tradiţie, la moştenire, la superstiţie, la rânduieli. De fapt sunt doi poli opuşi, căci liber-cugetătorul, pe care tocmai l-am amintit, a judecat aspru pe tradiţionalişti. Dar când este vorba să lupţi împotriva adevărului, aceste două extreme se unesc în ura lor împotriva adevărului lui Dumnezeu.

   Cât de periculos este acest tradiţionalism, şi cât de receptivi suntem şi noi la el! Orice ritual religios şi orice rânduieli, pe care oamenii şi le imaginează, trebuie într-adevăr să conducă la Dumnezeu, însă cu cât mai multe ceremonii prescriu, cu atât mai mare devine distanţa între Dumnezeu şi om, şi rezultatul este numit de ei „religie”. În realitate însă prin aceasta drumul spre Dumnezeu este blocat. Cu câteva zile în urmă am avut o discuţie cu un liber-cugetător, care a zis: Dumnezeu este ca şi cum ar sta pe vârful unui munte, şi fiecare confesiune sau religie încearcă să ajungă la Dumnezeu pe diferitele laturi ale muntelui. Ei toţi gândesc că se află pe drumul cel bun, însă pe partea cealaltă a muntelui sunt alţi oameni, care încearcă să ajungă la Dumnezeu în felul lor, şi toţi ajung la acelaşi vârf de munte. – El nu a înţeles, că există numai un singur drum spre Dumnezeu: Hristos, care a spus: Eu sunt calea. I-am spus apoi, natura religiei adevărate nu este încercarea de a ajunge la Dumnezeu, ci constă în aceea, că Dumnezeu în bunătatea Sa binevoitoare a venit la noi. Acesta este adevărul creştinismului. Toate organizările, pe care oamenii le-au făcut unii pentru alţii şi pentru ei înşişi, ca să încerce să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu şi să-I slujească şi să-L glorifice, au mărit şi mai mult prăpastia dintre om şi Dumnezeu, şi aceasta este acum religia lumii acesteia. Dar şi noi ca credincioşi suntem deseori receptivi la ceea ce se aseamănă cu această îngrozitoare slujire în forme, la tot ce este exterior. Suntem receptivi, când o mie de credincioşi se strâng laolaltă şi cântă foarte frumos. Atunci spunem: ce minunat sună aceasta! Însă aceasta este o formă exterioară, care niciodată nu trebuie să fie mai superioară aspectului spiritual. Noi suntem receptivi, dacă un botez are loc în haine albe frumoase sau în haine obişnuite, căci orice înfăţişare exterioară, orice formă de ritual ne place. Însă sunt aceleaşi forme religioase, despre care se vorbeşte aici şi care totdeauna doresc să ocupe locul realităţii, care este Hristos (compară cu versetul 17). Noi suntem receptivi, dacă facem frângerea pâinii cu un serviciu frumos de argint sau cu farfurii şi pahare obişnuite. Suntem receptivi pentru cine este fratele care face frângerea pâinii şi cine este fratele care botează. Da, tot ce aici este descris de apostol ca pericol, a obţinut supremaţia în cea mai mare parte a creştinătăţii.

   Cât de repede s-a ajuns în creştinătate să se spună că botezul nu poate fi făcut de orice frate, ci pentru aceasta sunt necesari purtători de funcţii deosebiţi. Cât de repede s-a ajuns (deja în primul secol), să se creadă că frângerea pâinii ar putea fi făcută numai de un bărbat angajat special, de episcop. Aceasta este slujba formelor, despre care este vorba aici. S-a făcut din ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, botezul şi Cina, o slujbă a formelor, sacramente, şi aceasta este unul din lucrurile cele mai îngrozitoare care s-au petrecut în creştinătate. Ele au fost degradate la ritualuri, care să slujească, ca Dumnezeu să poată fi ajuns de omul natural (firesc), în loc să fie primite ca ceva, pe care Dumnezeu le-a dăruit credinciosului. S-a făcut din botez ceva, prin care se crede că s-ar primi viaţa naşterii din nou. Aceasta, care a fost dat numai ca semn exterior, a fost folosit aşa ca şi cum ar avea o putere lăuntrică şi s-a făcut din Cină un instrument (aşa cum se spune în catehismul Heidelberger), care ar trebui să ne întărească credinţa şi să ne apropie mai mult de Dumnezeu. Însă aceasta este slujbă a formelor, de care suntem atenţionaţi aici şi care totdeauna ia locul lui Hristos şi totdeauna creează o distanţă între noi şi Dumnezeu. Dar despre ce vorbesc în realitate aceste aşa-numitele „sacramente”? Dacă cercetăm această întrebare ajungem la adevărul care ne este prezentat aici. În realitate botezul şi Cina niciodată nu vorbesc despre viaţă şi credinţă, ci ambele vorbesc despre moarte. În ambele se exprimă că singura soluţie pentru omul natural este moartea (aceasta exclude orice slujbă a formelor!) şi că el numai atunci poate avea sigur parte de această moarte, dacă el are parte de ea în moartea lui Hristos. Acesta este adevărul pe care Dumnezeu l-a exprimat în acestea.

   Dar ce au făcut oamenii din ele? „Mijloace de graţie”, ca să aducă pe omul natural la Dumnezeu. În realitate însă au despărţit pe om de Dumnezeu şi din aceste orânduieli au făcut o religie exterioară. Ortodox sau liberal, nu joacă nici un rol. Această slujbă a formelor pătrunde şi în mijlocul nostru, în inimile noastre, în viaţa noastră, dacă devenim receptivi pentru aceste lucruri. Atunci ele iau locul lui Hristos. Şi ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Sunt „elementele lumii”, lucruri lumeşti, căci lumea face aceste lucruri. Lumea a născocit filosofia, tradiţia şi formele. Şi oricât de drept-credincios ai fi tu, dacă atârni de aceste liturghii sau de acest ritual, de aceşti deţinători de funcţii, atunci eşti preocupat cu lucruri lumeşti. Instalarea formală de către „laici” a predicatorilor superiori este o chestiune lumească. Aceasta este mărturia Cuvântului lui Dumnezeu. Orice organizare, care se aşează între credincioşi şi Dumnezeu este o slujbă a formelor. Orice autoritate şi orice funcţie, care se pune între acţiunea liberă a Duhului Sfânt şi credincioşi, este o slujbă a formelor, şi prin urmare este lumească. Ele aparţin, aşa cum spune aici, „elementelor lumii”. Ele aparţin a ceea ce oamenii lumii au făcut, ca pe pământul blestemat de Dumnezeu să-şi facă cât mai frumos posibil. Când Cain a plecat dinaintea feţei Domnului, el trebuia să fie pribeag şi fugar. Însă în loc de aceasta s-a dus şi a construit o cetate şi a născut copii, care au făcut cetatea cât s-a putut de plăcută, cu corturi, muzică, cântece şi unelte, cu tot ce poate oferi lumea. Omul a făcut lumea aceasta cât se poate de frumos, şi el a făcut aceasta şi prin aceea că şi-a imaginat propria religie şi propria filozofie. Aceasta este nebunia lumii.

   Însă marele pericol este, că noi spunem: cât de nebună este totuşi lumea, şi că noi nu recunoaştem, că aceste lucruri pot juca un rol la fel de mare în inimile noastre şi în viaţa noastră. Atunci nu mai este Hristos; căci aceasta niciodată nu se poate aduce la acelaşi numitor comun. Ori este lumea, ori este Hristos. Şi dacă ar fi numai, că spunem: trebuie să avem un simţământ pentru stil şi nu putem fără să nu avem vreo formă de organizare. Atunci suntem preocupaţi cu introducerea lucrurilor lumeşti, şi acestea nu se pot uni cu Hristos. Eşti tu unul care se preocupă cu filosofia lumească, ca prin aceasta să-şi îmbogăţească cunoştinţele? Eşti tu unul ca aceşti oameni, care au instaurat sisteme, ca să ajungă la cunoaşterea a ceea ce era plinătatea Dumnezeirii? Nebunie! Căci toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte în Hristos (versetul 9). I-a plăcut întregii plinătăţi să locuiască în El, şi dacă vrei să afli ceva din Dumnezeire, atunci trebuie s-o cauţi în Hristos, căci Dumnezeu S-a revelat în Hristos. În capitolul 1 am citit: „El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut”. În afara lui Hristos niciodată nu vei afla ceva despre Dumnezeu. Aceasta este nebunia acestor oameni, care se urcă pe munte, ca să ajungă la Dumnezeu, căci Hristos este singurul în care Dumnezeu S-a revelat. Toată slujba ta a formelor, prin care încerci să vii în legătură cu Dumnezeu, toate tradiţiile tale, toate regulamentele tale, „nu pune mâna, nu gusta, nu atinge!” (versetul 21), toate lucrurile despre care tu crezi că sunt plăcute lui Dumnezeu, sunt nebunie. Dacă vrei să cunoşti pe Dumnezeu, este numai un mijloc. Niciodată prin regulamente, care numai te îndepărtează de Dumnezeu, ci în Hristos. „Pentru că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. În capitolul 1.19 stă la forma trecut: „Pentru că întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El.” Aceasta era aici pe pământ. Aici Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu sine. Însă aici este la prezent. Şi acum toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte trupeşte în Hristos. Domnul Isus a înviat trupeşte din moarte, şi trupeşte El este acum în cer la dreapta lui Dumnezeu, pe Tronul lui Dumnezeu. Şi toată plinătatea, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt locuieşte trupeşte în acest Om glorificat. Dacă vrei să cunoşti ceva despre Dumnezeu, nu este o altă cale decât numai prin El, Cel care a spus: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa” (Ioan 14.6).

   Însă aici este legată o a doua glorie. Versetul 10 este unul din cele mai clare versete cheie ale acestei epistole: „Pentru că în El locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii; şi voi sunteţi împliniţi în El”. De fapt aici în greacă sunt aceleaşi cuvinte, şi astfel s-ar mai putea traduce prin: „Toată desăvârşirea Dumnezeirii locuieşte trupeşte în El, şi voi sunteţi desăvârşiţi în El.” Dacă tu eşti făcut plăcut înaintea lui Dumnezeu, atunci nu eşti prin filosofia ta, prin tradiţia oamenilor, ci numai pentru că tu eşti în Hristos Isus. În El ai devenit plăcut pentru Dumnezeu, eşti desăvârşit; în Hristos Isus, în desăvârşirea Lui, este desăvârşirea ta. Dacă în noi este ceva plăcut pentru Dumnezeu, atunci aceasta este în desăvârşirea lui Hristos. Ce Persoană minunată este El! De aceea El stă aici în centru. Toată desăvârşirea lui Dumnezeu este în El. Vrei să cunoşti comorile lui Dumnezeu, profunzimea mărimii Sale, înţelepciunea Sa, cunoaşterea Sa? Atunci nu le vei găsi în creaţie, căci acolo ştiinţa te-ar putea ajuta puţin. Nu, tu găseşti toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii numai în adevăr: Hristos, în care locuieşte toată plinătatea, însă unit cu Adunarea, căci noi suntem în Hristos, întregiţi în El, desăvârşiţi în El. Ce legătură minunată! În El locuieşte toată desăvârşirea lui Dumnezeu, şi eu sunt desăvârşit în Hristos. În felul acesta noi am fost aduşi în legătură cu acest Dumnezeu, pe care la început noi L-am căutat corespunzător înţelepciunii lumii acesteia, căruia la început am căutat să-I slujim şi să-I fim plăcuţi conform rânduielilor oamenilor, şi nu am reuşit. Prin aceasta am devenit numai nefericiţi. Însă acum suntem desăvârşiţi în Hristos.

   Cine este acest Hristos, cine este acest Mântuitor? El este Cel care este Capul oricărei stăpâniri şi autorităţi, care este înălţat mai presus de orice conducere şi autoritate. Pentru ce atunci să mă mai îndrept spre guvernări spirituale şi autorităţi? Pentru ce iubite frate roman, mai eşti înclinat să mergi la un preot, ca să primeşti iertarea păcatelor tale? Ţie nu-ţi mai lipseşte nimic, căci tu eşti desăvârşit în El, care este Capul oricărei stăpâniri şi autorităţi. Pentru ce doreşti instanţe mai joase? Şi tu, frate penticostal, care crezi că poţi primi darurile Duhului Sfânt numai dacă un om îşi pune mâinile peste tine? Nu eşti tu desăvârşit în El, în Hristos, care este înălţat peste toate stăpânirile şi autorităţile? Tu, cel care crezi că poţi primi Cina numai dacă ea este împărţită de un deţinător al funcţiei, eşti unit cu El, care este Capul oricărei stăpâniri şi autorităţi. Nu mai există nici măcar o singură instanţă formală care are voie să se interpună între tine şi Hristos. Tu ai devenit desăvârşit în El, care este Capul a toate câte sunt în lume, Capul oricărui scaun de domnie, stăpâniri, autorităţi şi puteri. Ce înălţime!

   Cum am ajuns noi la această înălţime? Tocmai de această întrebare este vorba aici. Noi suntem în Hristos. Dar cum am ajuns noi să fim legaţi cu El în felul acesta? Prin cunoştinţele noastre, prin împlinirea rânduielilor lui Dumnezeu? Nu, şi este de cea mai mare importanţă ca noi să înţelegem nu numai acest adevăr, ci ca noi să fim conştienţi şi de consecinţele practice: eu sunt legat cu Hristos prin unirea mea cu moartea Sa şi cu învierea Sa. Şi aceasta nu aşa cum El a mers pe drumul Său aici pe pământ; cu acest Hristos nu este posibilă nici o legătură de viaţă. El era un străin pentru fraţii Lui, El nu putea avea cu nimeni o părtăşie de viaţă. Abia pe baza morţii şi învierii Sale a fost posibilă o legătură de viaţă cu oamenii. Abia după aceea El a putut vorbi despre ucenici ca fraţi ai Lui şi despre Tatăl Său ca Tată al lor (Ioan 20.17). Eu sunt legat cu Hristos ca Acela care a murit şi a înviat. A murit Hristos? Atunci frate şi soră, de asemenea şi tu ai murit, căci moartea Lui este moartea ta. Dacă El a murit pentru tine şi tu crezi aceasta, atunci tu trebuie să crezi şi că tu ai murit. Dacă El a înviat, atunci tu trebuie să crezi că şi tu ai înviat. Aceasta arată clar (şi eu nu pot accentua suficient aceasta), pentru ce un credincios nu poate avea parte la lucrurile lumii acesteia, şi nici măcar la înţelepciunea păgână şi cunoştinţa lumii acesteia, căci el a murit faţă de lumea aceasta. Domnul Isus S-a deplasat prin lumea aceasta, dar El nu a putut avea parte de nici o parte a ei, ci, ca şi tu, a fost răstignit faţă de lume (Galateni 6.14). Unul din cele mai mari neadevăruri din creştinătate este, că se spune (chiar şi între cei drept-credincioşi), că noi trebuie să murim treptat sau mereu cu Hristos, că trebuie să ne omorâm, că trebuie să omorâm  natura noastră veche. Aceasta nu este corect. Nimeni nu poate muri prin sine însuşi, nimeni nu primeşte comanda de la Dumnezeu ca să moară. Tu primeşti comanda de la Dumnezeu să crezi că tu ai murit cu Hristos. În afară de aceasta în Coloseni 3.5 stă scris că noi trebuie să omorâm mădularele noastre, care sunt pe pământ, însă acestea sunt mădulare ale omului vechi, pe care noi, ca oameni deja noi, trebuie să le omorâm. Cum ar putea Dumnezeu să-ţi dea ţie ca om vechi misiunea, ca tu să omori pe acest om vechi? Cum ar putea voia omului vechi să omoare voinţa acestui om? Voinţa nu poate omorî voinţa, ci ea trebuie omorâtă. Şi aceasta a avut loc în „circumcizia” (moartea) lui Hristos. Noi trebuie nu numai să credem că Hristos a murit, ci şi că şi noi am murit cu El.

   Despre aceasta este vorba aici în versetul 11: „În care aţi şi fost circumcişi cu o circumcizie nefăcută de mână, în dezbrăcarea trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos.” Noi am fost circumcişi în Hristos, aceasta înseamnă prin credinţa în Hristos s-a făcut asupra noastră ceea ce este prezentat simbolic prin circumcizie, şi anume, că trupul cărnii a fost dezbrăcat. Desigur acesta nu este trupul nostru fizic, ci „trupul” (organismul) cărnii. Carnea în noi a fost în realitate adusă în moarte; aceasta trebuie noi nu numai s-o ştim (aceasta este într-adevăr important, dar nu este încă suficient), aceasta trebuie realizat şi practic. Mai întâi aceasta: carnea a fost răstignită. Epistola către Galateni capitolul 5 nu spune, că credincioşii din Galatia trebuiau să răstignească carnea împreună cu toate patimile ei. Aceasta este imposibil. Cum poate omul vechi să răstignească carnea? Ci acolo se spune: „Iar cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile şi poftele ei” (versetul 24). Aceasta este important pentru noi. Căci şi între noi se poate auzi din când în când acest gând fals. „Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat” (Romani 6.11) nu înseamnă că noi trebuie să facem aşa ca şi cum noi am fi morţi faţă de păcat, ci înseamnă: consideraţi-vă, practicaţi, fiţi conştienţi, că voi sunteţi morţi faţă de păcat. Acolo este îndemnul practic, ca în viaţă să ţinem seama de faptul că noi suntem morţi faţă de păcat. Dacă n-am şti aceasta, nu am putea ca oameni noi să desfăşurăm viaţa nouă. Credincioşilor, să ştiţi că prin credinţă voi sunteţi morţi, aţi fost uniţi cu Hristos în moartea Sa (vezi „circumcizia”)!

   Aceasta este ceea ce voi tocmai aţi prezentat prin botez. Aşa spune aici: „înmormântaţi împreună cu El în botez” (versetul 12). Ce s-a petrecut, atunci când ai fost botezat? Ai exprimat că pentru tine este numai un singur loc sigur, şi anume în moartea lui Hristos, şi că tu ai meritat această moarte. Căci dacă Hristos a murit pentru toţi, atunci toţi erau în moarte (2 Corinteni 5.14). Toţi erau morţi, şi tu ai recunoscut că moartea era judecata dreaptă asupra vieţii tale în păcat. Tu ai înţeles că moartea era singura soluţie pentru omul vechi, şi de bună voie ai ales simbolic singura moarte sigură, prin care ai fost adus în mormântul lui Hristos, botezat „pe moartea Sa”. Acolo ai exprimat, că viaţa ta în păcat aici pe pământ trebuie terminată şi că tu totodată ai început o viaţă nouă. Pentru ce, credincioşi din Colose, gândurile voastre se îndreaptă încă spre lumea aceasta, pe care voi aţi părăsit-o? Dacă aţi trecut prin Marea Roşie şi aţi fost botezaţi pe Moise în nor şi în mare (1 Corinteni 10.1,2), pentru ce atunci inimile voastre mai doresc după înţelepciunea Egiptului (compară cu Faptele Apostolilor 7.22)? Pentru ce este aşa? Pentru că noi nu am înţeles practic ce înseamnă că noi am murit cu Hristos, că trupul cărnii a fost dezbrăcat, că firea (carnea) a fost răstignită. Ce mai aştepţi de la carne? Gândeşti tu, că tu, după ce ai devenit credincios, vei putea în puterea vieţii noi să îmbunătăţeşti carnea veche? Acesta este probabil un gând logic. Tu gândeşti: eu sunt acum un credincios, am primit energie divină. Acum eu pot în această putere divină să fac ceea ce odinioară nu am putut face, şi pot astfel prin carnea mea îmbunătăţită să slujesc lui Dumnezeu; odinioară nu am putut împlini Legea, şi acum carnea mea poate împlini Legea, ca mulţumire pentru viaţa nouă. Însă în acest caz nu ai înţeles, că tu ai murit cu Hristos. Tu ai murit, şi prin moarte ai părăsit lumea. Da, în lumea de odinioară era valabilă Legea, căci ea este valabilă pentru necredincioşi ( 1 Timotei 1.9); acolo erau valabile principiile lumii, erau valabile regulamentele, pe care Dumnezeu Însuşi le-a dat în Vechiul Testament. Acolo era valabilă cunoaşterea lumii. Însă tu ai părăsit lumea, oricât de interesantă ar fi filosofia ei, oricât de interesantă ar fi tradiţia oamenilor şi oricât de bună a fost ea la timpul şi la locul ei. Cu Hristos, prin moartea Lui ai părăsit lumea aceasta, în care erau valabile aceste principii, şi acum ai înviat şi astfel ai fost adus într-o lume nouă.

   Aici sunt unite învăţătura epistolei către Romani cu învăţătura epistolei către Efeseni. În epistola către Romani vedem că noi trăiam în păcat şi a trebuit să murim, şi acum trebuie să ne ţinem morţi faţă de păcat. Epistola către Efeseni spune că noi eram morţi în păcate şi că noi am fost aduşi la viaţă împreună cu Hristos din această stare de fărădelege şi păcate. Aici în epistola către Coloseni sunt legate cele două aspecte: noi trăiam în păcat, noi a trebuit să murim (versetul 20, capitolul 3.7), şi noi am fost înviaţi cu Hristos. Versetul 13 adaugă că viaţa noastră în păcat era totodată în ochii lui Dumnezeu o stare a morţii în greşeli şi păcate şi Dumnezeu ne-a scos din această stare a morţii. Hristos a coborât în această moarte şi S-a făcut una cu noi în moarte. Şi când El a fost adus la viaţă de Dumnezeu, Dumnezeu ne-a adus şi pe noi la viaţă din această moarte, aşa că epistola către Coloseni spune: noi am trecut din viaţa în păcat în viaţa nouă în puterea învierii lui Hristos; noi am fost înviaţi cu El şi aduşi la viaţă cu El. Epistola către Romani spune: eu trăiam în păcat, şi eu am murit; epistola către Efeseni spune: eu era mort în păcate, şi am devenit viu; epistola către Coloseni spune: eu trăiam în păcat, şi acum eu trăiesc în El; în El eu am fost înviat şi adus la viaţă, în El am primit o cu totul altă viaţă nouă. Ce rol să mai joace atunci viaţa veche pentru mine, ce forţă de atracţie să mai exercite ea asupra mea? Pavel arată foarte practic începând cu versetul 16 ce înseamnă că noi am murit şi am fost înviaţi cu Hristos.

   Însă mai înainte el vorbeşte aici în aceste versete despre faptul că noi am murit şi am înviat cu Hristos şi ce urmări minunate a adus aceasta cu sine. Noi am fost „îngropaţi cu El în botez”, în care (adică: în Hristos) am şi fost înviaţi „prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi” (versetul 12). Cum ai înviat tu din moarte? Prin aceea că tu ai murit tot mai mult cu privire la păcat? Că ai devenit tot mai sfânt? Că ai parte tot mai mică la păcate, aşa că în cele din urmă ai putea spune: acum sunt aşa ca şi cum am murit şi am înviat? Nu, numai prin credinţă ştii că tu ai murit în Hristos, şi anume prin credinţa în Dumnezeu, care a înviat dintre morţi pe Domnul nostru Isus, „care a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră” (Romani 4.24,25). Numai prin aceasta şti că eşti mort. Aceasta este important. Nu că tu trebuie să fi omorât, ci că tu eşti mort, acesta este punctul de plecare al umblării tale creştine. Şi dacă noi am murit cu Hristos şi am fost aduşi la viaţă cu El, atunci El ne-a iertat şi toate greşelile. El a murit pentru păcatele noastre. El a coborât în moarte, care era consecinţa păcatului, şi Hristos a fost adus de acolo la viaţă de către Dumnezeu. Epistola către Romani 6.7 spune categoric că învierea lui Hristos este dovada că El nu mai are a face cu păcatul: El a fost îndreptăţit faţă de păcat. El a murit faţă de păcat şi după ce El a fost adus la viaţă, acum El nu mai are a face cu păcatul, şi aceasta este dovada că şi păcatele noastre au fost înlăturate. Nu am fost noi aduşi la viaţă cu Hristos? Dacă Hristos ar fi rămas în moarte şi noi prin credinţă ne-am fi făcut una cu El în moartea Sa, noi am fi murit într-adevăr faţă de păcat, însă noi niciodată nu am fi ştiut dacă şi păcatele noastre au fost îndepărtate, dacă Dumnezeu ne-a iertat cu adevărat păcatele. Însă faptul că Dumnezeu L-a înviat pe Domnul Isus dintre morţi, aceasta este dovada că Dumnezeu a găsit satisfacere deplină în lucrarea Acestuia, că păcatele au fost înlăturate pe deplin, şi pentru inimă aceasta este dovada că păcatele mele au fost iertate. Cum am ajuns eu la această cunoaştere? Nu prin ceea ce eu simt în inima mea – tu nu poţi simţi în inima ta, că păcatele tale au fost iertate -, ci prin credinţa în Dumnezeu am ştiut că păcatele mele au fost iertate, căci Dumnezeu mi-a mărturisit aceasta prin Cuvântul Său. După aceea au venit în inima mea simţăminte de bucurie şi de fericire, nu pentru că eu simt că păcatele mele au fost iertate, ci pentru că prin credinţă am ştiut că Dumnezeu le-a îndepărtat, prin aceea că mă încred în Cuvântul Său (compară cu 1 Ioan 1.9).

   „După ce a şters înscrisul cu porunci, care era împotriva noastră” (versetul 14). Nu numai păcatele mele au fost înlăturate, spune Pavel, ci şi înscrisul cu porunci a fost anulat de El. El nu era valabil pentru păgâni – aceştia niciodată nu au fost sub Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat Legea lui Israel, şi de aceea Cuvântul nu spune aici: „Înscrisul, care era împotriva voastră”. Pavel vorbeşte în acest pasaj totdeauna despre „voi”, însă aici el spune: înscrisul era împotriva noastră, Israel; noi niciodată nu am putut împlini poruncile acestea, cu toate că, să remarcam aceasta, era o scrisoare de gaj, faţă de care noi ne-am obligat. Cuvântul pentru „înscris” este aici un fel de mărturisire a vinei, pe care cineva la scris el însuşi sau prin semnătura lui se obligă să împlinească conţinutul. Israel s-a obligat realmente faţă de poruncile lui Dumnezeu. În cartea Exod 19 şi 24 au spus de trei ori: „Tot ce a zis Domnul vom face” (versetul 8). Aceasta este încrederea de sine a cărnii, care spune: cu siguranţă sunt capabil să fiu plăcut lui Dumnezeu şi să vin la El. Trebuie numai să împlinesc poruncile Lui. Aşa a pus poporul „semnătura” lui pe scrisoarea de gaj şi a spus: ne obligăm să facem tot ce va cere Dumnezeu. La aceasta Dumnezeu a spus: bine, atunci vă voi face cunoscut ce vreau Eu, ca omul să trăiască înaintea feţei Mele. Şi Dumnezeu le-a dat Legea Sa, şi Israel a fost legat 1400 de ani de această Lege prin „semnătura” pe care ei au pus-o sub ea, ca să zicem aşa. O imagine corespunzătoare găsim în cartea Numeri capitolul 30: dacă o femeie în anii tinereţii ei a făcut o promisiune în casa tatălui ei sau soţului ei, prin care se obliga să facă ceva, şi tatăl ei sau de soţul ei ar fi tăcut faţă de ea, atunci această femeie era obligată să împlinească promisiunea sau legământul. Această femeie este o imagine a lui Israel. Israel, în „tinereţea” lui, când tocmai ieşise din Egipt şi Dumnezeu a venit la el pe Muntele Sinai, la începutul existenţei lui ca popor, s-a obligat faţă de Dumnezeu printr-o juruinţă. Şi Dumnezeu a „tăcut” faţă de popor, aşa că această juruinţă a fost ca un jug, ca o robie asupra poporului, din care el nu a putut să iasă. Ei s-au obligat la ceva, pe care nu-l puteau face, şi astfel această scrisoare de gaj era o povară asupra lor.

   Cum putea fi rezolvată această problemă? Deci, Hristos a anulat scrisoarea de gaj. El a venit să plătească suma cerută prin această scrisoare de gaj. Israel s-a obligat să achite datoria. Însă Hristos a venit şi a împlinit Legea. El a făcut aceasta, nu numai prin aceea că El a împlinit Legea în viaţa Sa (căci dacă ar fi făcut numai aceasta, atunci datoria ar fi devenit mai mare), ci prin faptul că a purtat pedeapsa, pe care o cerea Legea pentru încălcarea ei, şi anume moartea. Dumnezeu a condamnat în El păcatul în carne. Aceasta a avut loc pe cruce, şi în felul acesta El a îndepărtat atât vina cât şi scrisoarea de gaj. Ce nebunie, voi credincioşi din Colose, să vreţi să ţineţi aceste porunci. În primul rând aceste porunci niciodată nu au fost date vouă. Ele erau pentru noi, apune Pavel, pentru Israel. În al doilea rând însă, gândiţi voi cu adevărat că aţi putea împlini ceea ce Israel nu a putut împlini? Petru spune clar în Faptele Apostolilor 15: cum am putea noi pune un jug pe grumazul ucenicilor, pe care nici părinţii noştri, nici noi n-am fost în stare să-l purtăm? Nici voi nu-l puteţi purta. Dar dacă totuşi voiţi, credincioşi din Colose, atunci gândiţi-vă în al treilea rând, că oricine se aşează sub Lege, credincios sau necredincios, din recunoştinţă sau din oricare alt motiv, acela se aşează şi sub blestemul Legii (Galateni 3). Legea este pentru carne, însă noi am răstignit carnea; de aceea Legea şi-a pierdut puterea faţă de noi. Nu ca şi cum Legea a dispărut. Legea nu a murit, ci eu am murit faţă de Lege (Romani 7.6). Hristos a murit, şi eu am murit cu El şi am înviat. Legea are autoritate asupra omului vechi, însă omul vechi este în mormânt. Eu nu pot cere de la un mort ca el să nu fure sau să nu blesteme sau să nu comită adulter; acestea se pot cere numai de la un om viu. Noi am murit cu Hristos, căci carnea a fost răstignită. Ce nebunie, credincioşi din Colose, să vreţi acum să luaţi asupra voastră aceste porunci. Ce nebunie, să vă lăsaţi circumcişi cu o circumcizie făcută de mâini, în timp ce voi aţi primit realitatea exprimată prin această imagine (versetul 17). Voi aţi fost circumcişi cu o circumcizie veridică, şi anume cu aceea a lui Hristos; cum vă puteţi întoarce la circumcizia cărnii? Ce nebunie!

   Nu, noi am fost eliberaţi din moarte, căci am fost aduşi la viaţă cu Hristos. Noi suntem eliberaţi de Lege. Legea este într-adevăr prezentă, dar eu nu mai sunt prezent. Omul meu vechi a murit, Legea avea autoritate asupra căruia. Şi în cele din urmă eu am fost eliberat şi de puterea lui satan. „Dezbrăcând stăpânirile şi autorităţile, le-a făcut de ruşine în public, triumfând asupra lor prin cruce” (versetul 15). Eu deci în primul rând am primit viaţă, în al doilea rând am primit eliberarea de Lege, şi în al treilea rând am primit biruinţa în Isus Hristos. Pe cruce, acolo unde părea ca şi cum El ar suferi o înfrângere, El a obţinut biruinţa, acolo Dumnezeu a triumfat în Isus Hristos asupra tuturor duşmanilor. Tu poţi trăi acum în puterea acestei vieţi noi, care este Hristos. Tu poţi trăi fiind liber cu privire la toate poruncile, nu pentru a fi desfrânat, ci ca să dedici viaţa ta pe deplin Domnului Isus şi să-L urmezi, să-I slujeşti şi să întrebi care este voia Lui. Tu poţi triumfa în această viaţă, chiar şi atunci când diavolul vine la tine. Tu îl poţi întâmpina ca pe unul care a fost înfrânt, căci prin sângele crucii Hristos a obţinut biruinţa asupra lui. Tu te poţi împotrivi lui, şi el va fugi de la tine, căci el cunoaşte puterea crucii, şi el ştie, că el nu poate nimic, când tu vii la el în puterea acestei cruci. Ce biruinţă, ce lucrare, pe care El a făcut-o, ce părtăşie, că lucrarea a fost făcută nu numai pentru noi, ci noi suntem uniţi cu El în această lucrare, căci noi am murit cu El! A murit El faţă de păcat? Atunci şi noi am murit. A biruit El în lupta împotriva diavolului? Atunci am biruit şi noi. Prin moarte El a luat diavolului puterea. Ce paradox, ce taină impresionantă, de neînţeles! Tocmai prin moarte El a luat puterea aceluia care are puterea morţii, acesta este diavolul (Evrei 2.14), şi noi avem dreptul să avem parte de toate urmările acestui fapt. Ce fericire!

   Ce influenţă are aceasta asupra vieţii noastre? Este aşa, că numai viaţa nouă se dezvoltă în noi şi noi nu mai dorim după lucrurile din urmă, după ceea ce aparţine vieţii vechi, şi nici după împlinirea poruncilor? Astfel de forme sunt posibile şi la noi! Dacă eu îmi plec genunchii de şapte ori pe săptămână înaintea lui Dumnezeu şi prin aceasta cred că sunt mai bun decât fratele meu, atunci aceasta este o religie a cărnii, şi ea este o urâciune pentru Dumnezeu. Da, chiar şi ca credincios poţi ajunge să te consideri mai bun decât altul, prin faptul că facem una sau alta. Aceste porunci lumeşti şi filosofii nu trebuie să joace nici un rol în viaţa noastră. Au studiile oamenilor lumii acesteia despre evenimentele mondiale sau despre orice altceva influenţă asupra vieţii noastre? Gândim noi, că putem să ne îmbogăţim credinţa prin ceea ce se găseşte în lumea aceasta? Sau am înţeles care sunt consecinţele faptului că noi cu Hristos am murit faţă de toate acestea şi că noi am înviat cu El şi am fost aşezaţi într-o viaţă nouă?

   În pasajul începând cu versetul 10 până la versetul 15 am văzut deci ce conţine lucrarea Domnului Isus şi ce înseamnă ea pentru noi. Am văzut că în moartea Domnului pe cruce este inclusă şi moartea noastră. El a murit pentru păcatele noastre, şi pentru că noi am murit cu El, şi păcatele noastre au rămas în moartea Sa. Şi deoarece în afară de aceasta noi am fost aduşi într-o viaţă nouă, poruncile epocii trecute nu mai au nici o influenţă asupra noastră. Ele aveau influenţă, drept de a dispune asupra omului vechi, însă acesta a murit pe cruce, şi în locul acestuia a venit un om nou, care nu mai are a face cu aceste porunci. Deci noi am fost eliberaţi de moarte, eliberaţi de Lege şi (versetul 15) de asemenea eliberaţi de puterea diavolului, a stăpânirilor şi autorităţilor, care la cruce au fost public dezarmate. Aceasta este dimensiunea deplină a lucrării Domnului Isus; nu numai că El a făcut toate acestea pentru noi, ci şi că noi am avut parte de toate acestea împreună cu El. În El şi noi am murit pe cruce, şi cu El şi noi am înviat spre o viaţă nouă.

   Toate acestea sunt rânduite nu numai ca noi să ne bucurăm de ele, ci în această epistolă este prezentată tocmai consecinţa mare, practică a acestor lucruri asupra vieţii credincioşilor. În pasajul, pe care îl avem acum înaintea noastră, începând cu capitolul 2.16 şi până la capitolul 3.4, găsim consecinţele a ceea ce a făcut Domnul Isus, şi ce efect trebuie să aibă asupra noastră acest fapt. În primul rând găsim ce a făcut Domnul Isus pentru noi (versetele 16-19). Domnul Isus a purtat pentru noi toată judecata, şi aceasta înseamnă că nimeni nu va putea vreodată să ne mai condamne în vreo privinţă cu privire la Lege; deci judecata nu ne mai poate atinge. În al doilea rând găsim nu numai ceea ce a făcut Domnul Isus pentru noi, ci şi că noi am murit cu El, îngropaţi cu El şi înviaţi cu El (versetele 20-23), aşa că noi nu mai avem a face cu viaţa noastră de odinioară în păcat, cu viaţa în lumea aceasta. Cu aceasta se leagă al treilea lucru, că noi de asemenea am fost înviaţi cu El la o viaţă nouă. Această viaţă are alte interese, un alt conţinut decât viaţa veche (capitolul 3.1-4).

   Este de cea mai mare importanţă, ca să fim foarte bine în clar, care sunt urmările practice ale lucrării Domnului Isus. Am văzut, că credincioşii din Colose erau în pericolul mare, să lege ceea ce aparţinea vieţii vechi a lor, şi deci aparţinea lumii, cu poziţia nouă, pe care ei au ocupat-o ca aceia care au murit şi au înviat cu Hristos, care acum stăteau de partea cealaltă a mormântului şi prin aceasta terminaseră cu lumea. Pavel prezintă în aceste trei pasaje cât de fals şi absurd era acest fel de gândire. În primul rând poziţia, pe care credincioşii din Colose au luat-o, este falsă, căci ea este o poziţie care tăgăduieşte însemnătatea lucrării Domnului Isus. Da, dacă noi ne reîntoarcem la ceea ce aparţine vieţii vechi, lumii, atunci tăgăduim mărimea şi dimensiunea lucrării Domnului Isus, căci la cruce s-a terminat cu viaţa veche şi cu lumea aceasta. Însă sistemul este nu numai fals, el este absurd, nu este la locul lui, căci sistemul vechi se referea la oamenii în carne, la oamenii care nu erau morţi cu Hristos. Legea are desigur importanţa ei. Porunca este sfântă, dreaptă şi bună, dar ea se referă la omul natural (1 Timotei 1.8,9). Chiar dacă sistemul credincioşilor din Colose nu ar fi fost fals, ar fi fost totuşi absurd, căci ei au aplicat un sistem la ei, sistem care era valabil pentru omul în carne, pentru omul natural. Găsim mereu în această epistolă acest punct principal: credincioşi din Colose, gândiţi-vă care sunt urmările practice ale faptului că voi aţi trecut cu Hristos prin moarte şi aţi lăsat în urmă tot ce este de partea aceasta a morţii.

   Vedem aceasta mai întâi în versetele 16-19: „Deci nimeni să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare sau de lună nouă sau zile de sabat.” Cât de ne la locul lui este să te preocupi mai departe cu ceea ce Dumnezeu a dat într-adevăr lui Israel, dar care vorbea numai despre ceea ce urma să vină, după ce împlinirea modelelor a venit! Pavel nu spune aici, că ceea ce noi găsim aici în acest verset nu avea valoare în sine. Fără îndoială avea valoare, că nu fără intenţie Dumnezeu a dat lui Israel sărbătorile. Ele toate arătau spre cele viitoare, şi prin ele Dumnezeu a exprimat sub tot felul de forme posibile ce avea El în inimă şi voia să ne dea. Însă El a vrut să ne dea aceasta în Persoana Domnului Isus. După ce a venit realitatea, Domnul Isus Însuşi, trebuie să fie clar că acum se terminase cu ceea ce înainte era bun, frumos şi util. Să ne gândim numai la sărbători: paştele vorbea despre Domnul Isus ca Acela care a mers pentru noi în moarte şi judecată; sărbătoarea celor dintâi roade arată spre învierea Sa, şi sărbătoarea săptămânilor (sau sărbătoarea Rusaliilor) arată spre consecinţele pentru Adunare. Însă acum a venit realitatea, acum Domnul Isus a venit. El a murit şi a înviat, şi Adunarea a luat naştere. Pentru ce să mai revenim la imagini din vechime, la ceea ce era numai o umbră a lucrurilor viitoare? „Trupul”, întruchiparea acestor imagini, este al lui Hristos (versetul 17). Cum poate cineva să ne judece cu privire la mâncare şi băutură? Faptul că un israelit trebuia să se reţină de la anumite mâncăruri era desigur just. În aceasta Dumnezeu a dat o imagine la ce fel de hrană spirituală avem noi voie să consumăm, şi ce nu. Dumnezeu a dat prescripţii detaliate, care animale erau curate şi care nu erau curate. Însă Dumnezeu a făcut aceasta nu pentru că prescripţiile în sine aveau o aşa valoare (făcând abstracţie de importanţa medicală), ci pentru că în ele era ascunsă o învăţătură spirituală. Ele erau o umbră şi arătau spre realitatea în Hristos. Prescripţiile în sine nu erau realitatea, ele nu aveau nici o valoare în ele însele. În mod deosebit aceasta este clar în cazul jertfelor. Sângele taurilor şi ţapilor nu putea să îndepărteze nici măcar un singur păcat, şi acesta nici nu era scopul lor. Scopul era să arate spre realitatea care va veni, şi această realitate este Hristos. Deci după ce a venit realitatea, nu poate fi altfel decât că realitatea preia locul imaginii, care totdeauna este slabă în sine însuşi şi nu se poate compara cu realitatea. La fel este şi cu luna nouă şi sabatele. Sărbătoarea lunii noi a fost dată de Dumnezeu ca imagine a înnoirii lui Israel. Cu fiecare lună nouă poporului i se aducea aminte, ca să zicem aşa, că Dumnezeu va face cu poporul un început nou şi că El îl va restabili; asemenea la lună, lumina va creşte tot mai mult până va deveni lumină deplină. Şi sabatele aveau un înţeles profund. Ele arătau spre odihna lui Dumnezeu, pe care El o va da poporului în viitor, când El va fi adus toate lucrurile înapoi la Sine. Însă acum toate câte Dumnezeu le-a schiţat prin aceste semne au devenit realitate în Hristos, şi numai atunci când cineva nu înţelege ce conţine efectiv această realitate, poate fi aşa de neînţelept să se reîntoarcă la aceste lucruri.

   Doresc să accentuez categoric aceasta, căci dacă auzim astfel de lucruri, noi toţi spunem: desigur, este de la sine înţeles că erau numai semne, umbre, care la timpul lor au avut însemnătatea lor. Însă cât de receptivi suntem noi pentru aceste lucruri! Am îndrăzni noi să spunem, că aşa numitele sărbători creştine nu au nici o influenţă asupra noastră? Pavel spune credincioşilor din Galatia (şi el le-o ia în nume de rău): „Voi respectaţi zile şi luni şi timpuri şi ani” (Galateni 4.10). Aceasta este o întoarcere la lucruri de care aţi fost eliberaţi, o cădere înapoi sub Lege, faţă de care aţi murit. Şi credincioşilor din Roma Pavel le scrie că între ei erau unii care respectau o zi mai mult decât alta, şi el numeşte aceasta slăbiciune. Cine dintre noi poate spune că el este total liber de influenţa sărbătorii de crăciun din lumea creştină? Cine dintre noi poate spune că el este suficient de conştient, că această sărbătoare are pe de o parte origine iudaică şi pe de altă parte origine păgână şi a fost preluată de lumea creştină şi s-a abuzat de ea? Cine poate spune că el este liber de celelalte zile de sărbătoare? Reformatorii au vrut mai bine să nu aibă aceste aşa numite sărbători creştine, deoarece ei au văzut că noi am primit realitatea. Însă poporul doreşte cu plăcere anumite sărbători, doreşte să se bucure de anumite zile, care sunt altfel, mai înalte, mai minunate decât zilele obişnuite. În ce măsură suntem noi receptivi la ele? Ar trebui să nu gândim prea uşor în privinţa aceasta. Dacă şi noi suntem sensibili pentru aceste lucruri, înseamnă la fel de bine că nu suntem liberi de aceste influenţe iudaice; şi aceasta înseamnă că nu am înţeles suficient care este dimensiunea lucrării Domnului Isus, care la cruce S-a socotit cu tot ce cunoaşte lumea, chiar şi lumea religioasă. Realitatea, „trupul” este al lui Hristos.

   În versetul 18 aceasta merge mai departe. Versetele 16 şi 17 au vorbit despre pericolul influenţelor iudaice asupra noastră, însă în timpul acela (dar şi în timpul nostru) exista un pericol deosebit din partea influenţelor păgâne. Atunci a ajuns în floare învăţătura gnosticismului, o filozofie greacă, pentru care iudeii au fost foarte receptivi, şi nu s-au putut împotrivi influenţei ei, în mod deosebit secta esenienilor. Această filozofie învăţa că s-a analizat în profunzime apariţia a tot felul de fiinţe spirituale. Ea conţinea studii despre originea îngerilor şi descendenţa lumii zeilor. Pavel atenţionează de mai multe ori în epistolele sale, ca noi să nu ne preocupăm cu genealogii fără sfârşit; aceasta nu are a face cu genealogiile Vechiului Testament, ci cu aceste teorii greceşti ale originii fiinţelor spirituale, cum ar fi îngerii. S-ar putea spune că aceste învăţături ar fi inofensive. Însă tocmai acesta este pericolul. Se spune apoi: şi îngerii sunt fiinţe care se întâlnesc în Biblie. Noi ne putem deci preocupa şi cu aceşti îngeri şi să încercăm să înţelegem cum arată lumea lor şi de unde descind ei. Însă Pavel spune aici: dacă faceţi aceasta, aţi pierdut premiul. Aceasta este o concluzie importantă. Când primeşte un credincios un premiu, o cunună? Ce gândeşti tu, ce preţuieşte Dumnezeu în slujba ta şi în slujba mea? El poate primi de la noi numai acelea în care El poate recunoaşte pe Domnul Isus. El ne poate da premiul numai atunci când Fiul Său ia chip în noi. Gândeşti tu, că Dumnezeu ar tolera să fie ceva care ocupă locul între Domnul şi noi? Imaginează-ţi că noi ne-am preocupa intens cu îngerii, despre care noi nimic nu înţelegem; sau cu întrebări, despre care Biblia nu vorbeşte! Imaginează-ţi că noi ne-am întoarce spre această filozofie greacă, ca să putem pătrunde în lucruri pe care nu le-am văzut, aşa cum spune aici, noi toţi vom primi această învăţătură ca fiind interesantă şi vom ajunge aşa cum au ajuns grecii şi vom onora aceste fiinţe. Am putea spune: îngerii sunt fiinţe mai superioare decât oamenii! Ei nu au un trup, ei se pot mişca liberi în apropierea lui Dumnezeu. Ce vorbeşte contra, ca să nu omagiem şi aceste fiinţe, care sunt totuşi superioare nouă, să nu aducem onoare acelora care sunt în ierarhie superiori nouă? Însă Pavel spune: dacă faceţi aceasta, atunci puneţi această învăţătură greşită referitoare la aceste fiinţe între Hristos şi voi, şi de asemenea şi aceasta este o dispreţuire a poziţiei lucrării lui Hristos.

   Este o faptă, aşa cum se spune aici, a voinţei proprii, şi tocmai aceasta este faptul cel mai îngrozitor în aceasta. Sunt mulţi credincioşi, care pentru folosul lor spiritual se preocupă cu multe alte lucruri, chiar şi pe teritoriul ştiinţific şi filosofic. Însă ele rezultă din voia proprie, dacă aceste lucruri ocupă un loc între noi şi Domnul Isus. Voia proprie aparţine omului vechi, care a fost răstignit cu Hristos, ea aparţine lumii acesteia, pe care noi am părăsit-o prin moarte şi înviere. Nimic nu este mai grav ca atunci când la un credincios voia proprie iese la iveală şi el lucrează conform ei. Nici o carne nu este mai stricată decât carnea voii proprii, religioase. Nu este nimic mai îngrozitor în carne, decât atunci când ea vrea să fie religioasă, când ea vrea să slujească lui Dumnezeu sau altor fiinţe mai superioare, ca aici. Credincioşii din Colose vor pierde premiul, dacă ei în „smerenie” ar face voia proprie. Desigur „smerenie” după părerea lor proprie. Pavel spune totodată: voi credeţi că sunteţi smeriţi, prin aceea că ocupaţi un loc mai prejos decât îngerii şi le aduceţi onoare, însă aceasta nicidecum nu este smerenie. Nu este nimic altceva decât mândrie, când oamenii încearcă cu încăpăţânare să pătrundă în lucruri pe care Dumnezeu nu le-a revelat, şi dacă ei cred că ei cu gândirea lor carnală sau cu simţul cărnii lor (aşa cum se spune aici) pot cunoaşte lucruri pe care Dumnezeu nicidecum nu le-a făcut cunoscut şi pe care un om este imposibil să le poată cunoaşte. Aceasta nu este smerenie, ci nimic altceva decât mândrie. Dacă noi adunăm cunoştinţe în afara adevărului revelat al lui Dumnezeu şi acestea primesc un loc în gândirea noastră spirituală, care îl dezonorează pe Domnul Isus, atunci prin voia noastră proprie suntem în primul rând aroganţi, şi în al doilea rând (şi aceasta este probabil şi mai grav), tăgăduim legătura pe care o avem cu Domnul (versetul 19). Noi nu ne ţinem strâns de Capul, care este sus.

   Nu înţelegem noi ce se cuprinde în aceasta? De fapt aici în versetul 19 – un verset cheie nou! – stă scris, că fiecare mădular al trupului este legat direct cu Capul. Aici nu stă scris, ca în epistola către Efeseni 4.15,16, că din Cap tot trupul este îmbinat împreună şi strâns legat. Acolo este vorba de legătura mădularelor trupului între ele. Toate mădularele trupului sunt legate între ele prin Cap. Dar aici este vorba, că fiecare mădular al trupului nu este privit atât de mult în legătura lui cu celălalt mădular, ci cu capul. Fiecare mădular creşte direct din Capul trupului. Deci aceasta este cu totul altceva decât în trupul nostru. Acolo mâinile sunt mai aproape de cap decât picioarele. Unele părţi ale corpului stau în legătură mai strânsă cu capul, decât altele. Însă în trupul lui Hristos nu este aşa. Acolo fiecare mădular are o legătură directă cu Capul şi primeşte de la acest Cap creşterea divină, ca să crească în concordanţă cu Fiinţa şi natura lui Dumnezeu. De aceea este aşa de grav faptul că credincioşii din Colose erau în pericol să introducă în gândirea lor anumite lucruri care ocupau un loc între Hristos şi ei. Pentru unii erau îngerii, pentru noi sunt probabil cu totul alte lucruri. Ce se întâmplă însă când noi prin carnea noastră religioasă, probabil cu intenţii bune, însă egoist, introducem lucruri aşa cum credincioşii din Colose au introdus omagierea îngerilor? Atunci aceste lucruri vor deranja legătura noastră personală cu Hristos. Aceasta este o chestiune foarte gravă, căci atunci lipseşte creşterea spirituală, divină. Probabil nu te-ai gândit la aceasta! Te-ai gândit: dacă mă comport aşa de smerit şi mă adâncesc în aceste lucruri minunate, sublime şi aduc onoare celor care sunt mai presus de mine, atunci prin aceasta voi creşte spiritual. Da, tu vei „creşte” într-adevăr în cunoaşterea acestei învăţături gnostice, însă cu certitudine nu cu această creştere divină, şi despre aceasta este vorba aici. Nu este nici o altă creştere, care să fie cu adevărat importantă şi de folos pentru credincios. Sunt în viaţa noastră obiceiuri religioase, la care cu intenţii bune ţinem cu tărie, ca să onorăm pe Domnul, probabil unite cu tot felul de alte sărbători şi obiceiuri creştine, care sunt un rest al rânduielilor iudaice vechi sau chiar păgâne, şi pe care noi, probabil cu bune intenţii, le folosim totuşi prin voia proprie, ca prin ele să slujim Domnului Isus? Să fim vigilenţi, căci ele ocupă locul dintre Domnul şi noi. Ele ne împiedică, ca pentru creşterea noastră spirituală necesară să ne alimentăm direct de la Cap. Ele întrerup şi deranjează părtăşia directă, pe care noi o găsim aici descrisă aşa de frumos: Capul legat direct cu mădularele. Ele toate sunt ajutate prin încheieturi şi legături şi ţinute împreună, şi fiecare mădular primeşte puterea lui şi creşterea lui direct de la Cap.

   Dacă am văzut cât de periculos este să nu cunoaştem bine dimensiunea lucrării Domnului Isus, atunci în cele ce urmează vedem care sunt urmările practice ale faptului că şi noi suntem incluşi în această lucrare, că noi am murit şi am înviat cu Hristos. Mai întâi găsim în versetele 20-23 urmările faptului că noi am murit; acest fapt include realitatea că noi am terminat cu lumea veche şi cu omul vechi. Şi după aceea vedem în capitolul 3 urmările învierii noastre cu Hristos; aceasta înseamnă că noi am fost strămutaţi într-o „lume” nouă, în care sunt valabile cu totul alte principii şi sunt cu totul alte interese pentru credincioşi.

   „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” (versetul 20). Aici nu spune: dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de păcat. Desigur aceasta este o realitate, căci în Romani 6 spune, că Hristos a murit faţă de păcat şi noi am murit cu Hristos. Însă aici este vorba de mai mult. Păcatul este cel care stăpâneşte lumea, care ţine în stăpânire pe oamenii lumii. Noi am murit nu numai faţă de păcat, ci noi am murit şi faţă de domeniul în care păcatul domneşte. Păcatul are un domeniu de influenţă, în care îşi exercită influenţa, căci păcatul este un instrument în mâinile lui satan, cu care el guvernează lumea aceasta. De aceea noi am murit nu numai faţă de păcat ca o putere abstractă, ci şi cu privire la domeniul în care păcatul domneşte, şi acesta este lumea aceasta. Noi am fost răstigniţi faţă de lume (Galateni 6.14), noi am părăsit lumea aceasta prin moarte şi am fost strămutaţi într-o „lume” nouă. Cât de neînţelept este atunci să te reîntorci la rânduielile vechi, care erau valabile în lumea veche. Lumea veche a cunoscut într-adevăr rânduieli, aşa cum ele sunt enumerate aici: „nu pune mâna, nu gusta, nu atinge!” (versetul 21). Expresia „nu pune mâna” nu este tradusă foarte bine; ea înseamnă de fapt să iei ceva şi să duci, să iei cu tine acasă. „Nu gusta” nu merge aşa de departe. Aici este vorba să iei ceva şi să-l mănânci la faţa locului. Atingerea înseamnă că eu ating ceva cu mâinile sau picioarele, dar numai pentru un moment. Astfel de rânduieli au fost în Israel. Şi ele erau bune, căci Dumnezeu le-a dat. Nu lipsea nimic la ele. Însă tocmai în aceasta constă greutatea pentru mulţi credincioşi. Deoarece rânduielile au fost date de Dumnezeu, eşti expus pericolului să nu înţelegi că pentru creştini ele nu mai au acum nici o însemnătate. Erau multe lucruri, pe care un israelit nu avea voie să le facă, pe care el nu avea voie să le guste. Au fost chiar lucruri pe care el nu avea voie să le atingă. Citim în Numeri 19 în legea apei pentru curăţire, care era pregătită cu o vacă tânără roşie, că dacă un israelit se lovea cu piciorul de osul vreunui mort, care era pe pământ, sau dacă trecea cu picioarele peste un mormânt, fără probabil să fi observat, el devenea necurat. Aşa de serioase, de severe erau rânduielile lui Dumnezeu, că chiar şi atunci când cineva se lovea de ceva, care amintea de moarte, acela nu putea avea părtăşie cu poporul lui Dumnezeu, nu avea voie să mănânce din jertfe şi trebuia să se lase curăţit cu apa de curăţire, într-o procedură care dura cel puţin şapte zile. Şi dacă el nu asculta şi nu se lăsa curăţit, atunci el era nimicit din poporul său.

   Aceste rânduieli nu erau un lucru neînsemnat. Dumnezeu le-a dat, şi El veghea, ca ele să fie respectate cu stricteţe. Şi aceasta nu pentru că rânduielile şi acţiunile ceremoniale ar fi avut o valoare câtuşi de mică în sine. Dacă tu şi eu ne lovim de osul unui mort, dacă tu şi eu atingem un mort sau mergem peste un mormânt, noi nu vom deveni necuraţi prin aceasta şi nu trebuie să ne lăsăm curăţiţi cu apa de curăţire, având pe lângă aceasta ameninţarea, că dacă nu vom face aşa vom fi nimiciţi. În creştinism a venit realitatea exprimată prin imagini. Căci imaginile sunt deosebit de utile. Ele vorbesc despre cât de multe lucruri pot fi în viaţa noastră, care ne amintesc de moarte şi prin care noi putem deveni necuraţi. Desigur este de cea mai mare însemnătate să cunoaştem imaginile şi să le luăm la inimă, căci pentru aceasta au fost date. Aş vrea aproape să spun, că ele sunt pentru noi mai importante decât pentru Israel, căci Israel nu a înţeles sensul spiritual al imaginilor (compară cu 1 Corinteni 9.8-10). Însă dacă apoi înţelegem realmente învăţătura, dacă ştim ce exprimă aceste imagini şi le punem la inimă, ce nebunie ar fi atunci, dacă noi am respecta aceste rânduieli. Crezi tu că Dumnezeu, care S-a revelat desăvârşit în Domnul Isus şi care a arătat în El realitatea care a înlocuit imaginile, ar putea să preţuiască când credincioşii ţin rânduieli de felul „nu pune mâna, nu gusta, nu atinge”? Pavel spune: pentru credincios totul este curat; nu există nimic, care să nu fie curat în sine.

   Dacă medităm împreună la aceasta, spunem: desigur, toate acestea sunt de la sine clare. Şi totuşi – nu suntem noi receptivi la rânduielile, la ceremoniile care erau valabile în Israel? Nu suntem noi receptivi la ceea ce aveau ei: un Loc Preasfânt splendid, o clădire măreaţă, în care ei slujeau lui Dumnezeu? Atunci era aşa: cu cât Locul Preasfânt era mai frumos şi mai minunat, cu atât mai minunat era serviciul divin. Suntem noi receptivi pentru aceste gânduri. Nu ne gândim probabil şi noi puţin, că noi am putea adora mai bine pe Domnul într-un local nou, frumos, decât într-un şopron vechi? Ne gândim probabil şi că împrejurările exterioare contribuie la aceasta? Nu demult am auzit pe un frate spunând, că ar fi mai mult spre onoarea Domnului dacă noi ne-am strânge într-o încăpere frumoasă. Nu vreau să spun, că încăperea nu are nici o importanţă. Desigur tot ce într-o încăpere rea ar putea deranja sau distrage atenţia nu este spre onoarea Domnului. Dar aceasta nu constă în frumuseţea clădirii în sine. Nu depinde de porţile bisericii şi de ferestrele şi uşile impunătoare, nu depinde de exterior. Nimic din ceea ce în creştinism este esenţial, este extern. Nu este nici o necesitate, ca acela, care slujeşte în Cuvânt, să apară într-o anumită îmbrăcăminte, şi aşa mai departe. Tot ce aminteşte de acest exterior, de aceste ceremonii, pe care Dumnezeu le-a dat în iudaism şi care atunci aveau valoarea lor, deoarece erau umbra realităţii, este, dacă revenim la ele, în primul rând o tăgăduire a lucrării Domnului Isus, şi, în al doilea rând, a legăturii noastre cu El, care constă în aceea că noi am murit împreună cu Hristos faţă de lume. Noi trebuie numai să ne întrebăm pe noi înşine, în ce măsură suntem receptivi la toate aceste lucruri. Sunt „lucruri”, care se distrug prin folosire (versetul 22). Ele sunt de folos un timp, ele sunt folosite, însă la un anumit moment îşi pierd funcţionalitatea. Dumnezeu le-a dat, pentru ca ele să fie cândva date la o parte. Dumnezeu le-a dat, deoarece ele erau temporare, căci ele arătau spre realitatea care trebuia să înlocuiască ce este temporar.

   Nu este aşa, cum cu regret mulţi creştini gândesc, că noi acum, după ce am venit la credinţă, avem puterea spirituală să înfăptuim ceea ce Dumnezeu a dat în Vechiul Testament şi ceea ce atunci nici un om (nici măcar un om născut din nou) nu putea să împlinească. Această expunere de idei pare logică. Se spune simplu: nici măcar un singur israelit nu a putut împlini Legea, însă acum noi am devenit oameni noi, suntem uniţi cu Hristos, şi prin puterea Duhului Sfânt noi avem acum puterea să împlinim această Lege. Aceasta sună frumos, dar este un serviciu divin după voia proprie, dacă ne supunem iarăşi la rânduieli, ca şi cum am trăi în lume. Pavel îi spune lui Timotei: „… ştiind aceasta, că Legea nu este dată pentru cel drept, ci pentru cei nelegiuiţi şi nesupuşi, pentru neevlavioşi şi păcătoşi” (1 Timotei 1.9). Legea este pentru omul natural, ca să-i arate, că el nu poate sluji lui Dumnezeu. Ce are a face un credincios cu ceea ce a fost dat omului natural, oricât de frumoase şi de evlavioase ar fi intenţiile lui? - şi sunt multe intenţii bune în carnea noastră religioasă; desigur, noi dorim cu plăcere să slujim Domnului. Însă Domnul Însuşi spune, cum doreşte El ca noi să-I slujim. El nu doreşte să-I slujim într-un serviciu divin conform voinţei noastre (versetul 23). El nu doreşte ca noi să-I slujim prin porunci şi învăţături ale oamenilor (versetul 22). De multe ori m-am întrebat, cum este posibil ca aşa de mulţi credincioşi să gândească, că ei ar putea decide cum să slujească lui Dumnezeu. Ei au intenţia bună să-I slujească, ei fac tot felul de lucrări creştine. Însă ei nu văd, că Hristos trebuie să ia chip în slujirea lor, şi aceasta are loc numai atunci când noi ne întrebăm pas cu pas care este voia Sa. Abia atunci când voinţa veche a fost judecată, putem sluji cu adevărat Domnului, căci voia veche aparţine cărnii, aparţine omului vechi. Noi ar trebui să întrebăm: Doamne, cum doreşti Tu ca să-Ţi slujesc? Să nu mergem indiferenţi după aceia care zic: ajută aici sau ajută acolo. Desigur, ceea ce Domnul ne pune în cale, noi trebuie să facem, însă noi trebuie să verificăm aceasta. Noi trebuie să ştim, dacă noi facem o slujire în dependenţă de Domnul şi pe calea Lui. Aceasta are cea mai mare importanţă. Voinţa proprie nu trebuie să aibă nici un rol în aceasta, căci altfel vom sluji lui Dumnezeu în felul nostru propriu.

   Deja în Vechiul Testament Dumnezeu a pedepsit foarte sever aceasta (Levitic 10). Când fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, au venit la Dumnezeu cu foc străin, cu siguranţă au avut cele mai bune intenţii să-I slujească. Ei au venit cu focul, pe care ei înşişi l-au aprins, şi voiau prin aceasta să ardă tămâie înaintea lui Dumnezeu. Nu era aceasta o iniţiativă frumoasă? Mulţi creştini ar spune: decisivă este intenţia bună a acestor oameni. Însă Dumnezeu Însuşi spune cum doreşte El ca noi să-I slujim; Dumnezeu Însuşi a pus focul pe altar, şi numai acest foc, care a coborât din cer, trebuia folosit ca să ardă tămâia. Nu putem folosi focul nostru, poruncile noastre, învăţăturile noastre – căci acestea sunt porunci şi învăţături omeneşti -, ca să slujim lui Dumnezeu. Există o aparenţă de înţelepciune în acest serviciu divin al voinţei proprii (versetul 23). Pare să fie foarte înţelept să te sfătuieşti reciproc: Cum să organizăm serviciul nostru divin? Căci totul trebuie să decurgă cât se poate de bine. Are într-adevăr o înfăţişare de înţelepciune, când se aude spunând: trebuie să fie un regulament al serviciului divin, trebuie planificat un vorbitor, trebuie stabilite reguli, căci altfel va fi o harababură fără pereche. Am vorbit de mai multe ori cu credincioşi despre principiile strângerii laolaltă, la care ei au spus: da, sună foarte frumos, şi de asemenea este potrivit cu Scriptura, dar dacă tu eşti împreună cu patru sute de oameni, atunci vei vedea cum te descurci cu astfel de principii. Atunci am răspuns: Aţi încercat vreodată să faceţi aşa? Gândiţi că Dumnezeu ne va părăsi, dacă noi vrem să acţionăm conform Cuvântului Său? Oameni intenţionează să facă bine, dar este un serviciu divin după voia proprie. Ei slujesc lui Dumnezeu cum li se pare lor mai bine, şi ei cred că prin aceasta preîntâmpină şi dezordinea. Tocmai acolo unde Dumnezeu spune că în strângerile laolaltă fiecare are ceva, un psalm, o învăţătură, o vorbire în altă limbă, o descoperire, şi că toate acestea trebuie să aibă loc spre zidire, tocmai în pasajul acesta se spune că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii (1 Corinteni 14.33). Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii şi al păcii, însă, bine înţeles, al ordinii Sale, al păcii Sale, aşa cum El le-a instaurat, şi nu aşa cum gândim noi că este bine. Cât de îndrăzneţi suntem noi totuşi, dacă gândim că putem stabili cum trebuie să decurgă totul. Aceasta nu este altceva decât serviciu divin conform voinţei proprii, tradiţii ale oamenilor. Şi prin aceasta tăgăduim – şi despre aceasta este vorba aici -, că toate aceste lucruri fac parte din elementele lumii, cu care noi prin moarte ne-am socotit radical. Ele sunt principii pur lumeşti. Noi spunem într-adevăr: aceasta sau aceea este totuşi creştin sau religios. Dar toată religia cărnii este lumească, căci ea aparţine domeniului în care domneşte păcatul. Se poate într-adevăr să fii religios, dar este un serviciu divin al cărnii şi prin urmare este păcătos şi  nicidecum nu este o slujire pentru Dumnezeu. Aceasta aparţine lumii acesteia, „elementelor lumii”.

   Aici în versetul 23 suntem atenţionaţi cu privire şi la un alt pericol. Filosofii greci antici aveau un dispreţ deosebit pentru trup. Ei îl priveau ca pe un fel de temniţă, în care sufletul era captiv. Sufletul trebuia să devină liber, şi aceasta ar avea loc în chip desăvârşit când în moarte el va părăsi trupul. Atâta timp cât aceasta nu a avut loc, trupul trebuia ţinut în frâu prin pedepsiri şi acte ascetice, aşa cum găsim şi aici: „în smerenie şi în necruţare a trupului, nedându-i vreo onoare”, şi aceasta are de asemenea o aparenţă de înţelepciune. Se spune, aceasta este numai praf, este numai exteriorul, cele ale trupului nu au nici o importanţă; este vorba de ceea ce este spiritual, despre ceea ce este înăuntru. Dar dacă creştinii vin cu astfel de povestiri aparent înţelepte, ei tăgăduiesc ceea ce Dumnezeu a spus. Dumnezeu acordă cinste trupului. Conform Scripturii omul este o triunitate din duh şi suflet şi trup (1 Tesaloniceni 5.23). Omul nu este un duh sau un suflet care locuiesc în temniţa trupului, şi aceasta este dovedit prin învierea Domnului. Învierea nu se potrivea în filosofia greacă. Când Pavel pe areopag a început să vorbească oamenilor, care voiau cu plăcere să audă ceva nou, despre învierea trupului, ei s-au întors batjocorind. Era lucrul cel mai ridicol, care se putea imagina, că această temniţă, din care omul era eliberat în sfârşit la moartea sa, va învia odată şi va trăi. Însă Dumnezeu dă onoare trupului. El nu spune, ceea ce spun mulţi credincioşi uneori, atunci când stau lângă patul de moarte: ah, acesta nu este acela sau aceia, ci este numai învelişul material, el însuşi este la Domnul. Scriptura spune, atunci când Domnul a fost coborât de pe cruce: „L-au pus pe Isus acolo [în mormânt]” (Ioan 19.42), nu învelitoarea Lui materială, ci pe Isus. Duhul şi sufletul şi trupul împreună alcătuiesc omul complet. Trupul nu este numai un înveliş material, ci el constituie o parte componentă principală a omului. Aceasta explică şi pentru ce Dumnezeu va învia trupurile tuturor oamenilor. Pentru credincioşi şi necredincioşi va veni ziua în care ei vor primi un trup nou; fie că va avea loc la răpirea Adunării, fie la instaurarea Împărăţiei păcii, fie la învierea celor necredincioşi după Împărăţia de o mie de ani; toţi vor primi un trup nou, indiferent dacă ei cu acest trup vor locui în cer, respectiv pe pământul nou sau în veşnicie vor fi aruncaţi în iazul de foc (compară cu Matei 10.28). Vedem însă aici şi că trupul este altceva decât carnea, chiar dacă deseori nu se diferenţiază aceasta. Vedem aici că aceşti oameni pentru satisfacerea cărnii nu acordă nici o onoare trupului, că ei supun trupul la asceză şi îl dispreţuiesc, ca să satisfacă carnea. Din aceasta se vede clar că aici este vorba de lucruri diferite. Carnea este vechiul nostru eu, care este stricat prin păcat, este natura veche, aşa cum se spune, chiar dacă aceasta nu este o expresie biblică. Însă trupul este trupul nostru material, care cândva va avea parte de mântuire (Romani 8.23). Carnea noastră nu va fi mântuită, ci ea a fost radical judecată la cruce (compară cu Romani 8.1-11; Galateni 5.16-24).

Capitolul 3

   În capitolul 3 avem cealaltă parte a medaliei. Noi nu numai că am murit împreună cu Hristos – prin aceasta am sfârșit-o cu lumea – ci și am înviat împreună cu Hristos, și este foarte important să vedem și această parte opusă. Căci dacă ai ascultat cele spuse până acum, s-ar putea să ajungi să gândești, că dacă noi nu mai avem nimic a face cu regulamente, cu Legea, cu ceremonii, pe care Dumnezeu le-a dat, cu siguranță atunci vom putea să facem și să nu facem după cum voim noi, și aceasta ar fi atunci libertatea creștină. Dar desigur aceasta nu este adevărat. Noi nu numai am murit față de lumea păcatului, ci am fost așezați într-o „lume“ nouă, în care noi slujim tot așa de bine unui Domn. Odinioară această slujbă nu era de bună voie. Noi slujeam păcatului (Romani 6,15-23). Însă acum slujim de bună voie. Noi slujim Domnului Hristos, așa cum se spune în versetul 23. Libertatea creștină este supunere față de Hristos. Dacă am înviat împreună cu El, atunci noi am fost așezați într-o „lume“ nouă, o lume a învierii, pe care am obținut-o prin moartea și învierea lui Hristos. Și acolo sunt lucruri care pun stăpânire pe inima noastră, ca și în lumea veche. Însă nu mai sunt lucrurile de odinioară ale lumii și nici măcar lucrurile de pe pământ, așa cum se spune aici.

   Între acestea este o diferență mare. Este clar, că noi nu mai avem nici o parte la lucrurile lumii, la acest sistem diabolic. Lumea zace în cel rău (1 Ioan 5,19), și noi nu mai suntem din lumea aceasta (Ioan 17,16). Însă aceasta nu este singurul lucru. Pavel spune totodată aici, ca noi să nu căutăm lucrurile lumii acesteia. Lucrurile lumii acesteia nu sunt lucrurile lumești, care sunt greșite sau rele în ele însele, ci tocmai lucrurile bune. Sunt bucuriile pe care Dumnezeu le-a dat omului în creație. Însă atunci când noi am fost uniți cu Domnul Isus în moartea Sa și am înviat împreună cu El, noi am venit într-o „lume“ nouă, și în această creație nouă nu se regăsește nimic din creația veche. Nu numai lucrurile greșite din vechea creație, lucrurile lumești, nu se mai găsesc, ci nici lucrurile pământești nu se mai găsesc. Lucrurile pământești ar putea să fie bune în ele însele – Dumnezeu Însuși n-i le-a dat, atâta timp cât suntem pe pământ – însă ele aparțin vechii creații, care se va sfârși odată. De aceea se spune aici, că noi am murit nu numai față de elementele lumii acesteia, ci noi, ca oameni înviați împreună cu Hristos, să căutăm lucrurile de sus, și să nu ne gândim la ceea ce este pe pământ. Nu suntem noi oameni care trăim pe pământul acesta? Un martor al lui Iehova mi-a spus nu demult: nu scrie în Psalmi, că pământul a fost dat fiilor oamenilor și că cerul este locuința lui Dumnezeu? Și un adventist de ziua a șaptea mi-a zis de curând: nu a dat Dumnezeu omului Sabatul ca zi de odihnă? La amândoi le-am dat același răspuns: Aveți deplină dreptate, însă credincioșii nu sunt „oameni obișnuiți“, care aparțin pământului acesta, primei creații, ci ei aparțin unei creații noi, în care domină cu totul alte principii. Noi suntem legați cu Fiul lui Dumnezeu, care a trăit ca Om aici pe pământ, a murit și a înviat și este glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Și într-acolo se îndreaptă interesele mele! Dacă eu împreună cu Hristos am părăsit această lume prin moarte, am înviat și sunt așezat într-o lume nouă, deci dacă eu am mers așa de departe împreună cu El pe acest drum, să nu fiu eu atunci interesat de lucrurile cu privire la El, după ce El stă acum glorificat la dreapta lui Dumnezeu?

   Aici nu se spune, ca în epistola către Efeseni, că noi, după ce am înviat împreună cu El, am fost așezați în El în locurile cerești. Fără îndoială a fost starea spirituală a credincioşilor din Colose care a împiedecat ca Pavel să le prezinte învățătura altfel. Găsim aici numai, că noi am înviat împreună cu Hristos. Simbolic aceasta înseamnă, așa cum am spus altă dată, că noi am trecut prin Iordan (trecerea Iordanului este simbolul faptului că noi am murit împreună cu Hristos și am înviat împreună cu El). Dar noi nu am mers mai departe de malurile Iordanului. Noi am trecut într-adevăr prin moarte și am înviat, dar nu avem încă țara ca posesiune. Expresia »dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus«, dovedește că noi înșine nu suntem încă sus. Este poziția pe care o avea Domnul, când El după învierea Sa a mai fost patruzeci de zile pe pământ, inima Lui însă era îndreptată spre cer. Însă Hristos este acum acolo sus, șezând la dreapta lui Dumnezeu, și într-acolo se îndreaptă inimile noastre acum.

   Înțelegem noi ce înseamnă că Hristos șade acum la dreapta lui Dumnezeu? Acest fapt este unul din cele mai esențiale elemente ale credinței creștine. Dacă te-aș întreba, ce caracterizează în mod deosebit creștinismul, probabil vei spune, faptul că Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre. Dar aceasta nu este „specific“ creștinismului. El a murit și pentru credincioșii Vechiului Testament. Iertarea păcatelor a avut loc și în Vechiul Testament, pe baza aceleiași lucrări a Domnului Isus. Probabil vei spune, că noi slujim lui Dumnezeu și trebuie să Îl iubim mai mult decât orice. Însă aceasta este valabil în toate timpurile. Nu, poziția noastră creștină este caracterizată prin aceea, că noi suntem legați cu un Domn glorificat în cer, și aceasta nu o putea spune nici un credincios din Vechiul Testament. Și ei aveau viață din Dumnezeu, și ei au fost mutați într-un anumit sens din țara morții în țara vieții (compară cu 1 Petru 4,6), însă ei nu puteau spune că Hristos era viața lor și că viața lor era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Schimbarea noastră este cu mult mai radicală decât a credincioșilor din Vechiul Testament. Ei aveau viață din Dumnezeu, și totuși ei puteau spune, ca David: »Nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt« și »Zidește în mine o inimă curată Dumnezeule« (Psalmul 51, 11,10). Prin păcatele lor puteau să fie din nou lipsiți de pacea cu Dumnezeu, ei nu cunoșteau această trecere principială de la omul vechi la omul nou. De ce nu? Deoarece nu era nici un om glorificat în cer. Aceasta este un fapt de bază, și este minunat să ne gândim la urmările și însemnătatea acestei realități. În epistola către Romani nu suntem conduși mai departe decât de trecerea Mării Roșii, dar și acolo se spune în Romani 8, că Domnul Isus șade la dreapta lui Dumnezeu, și anume, pentru a mijloci pentru noi. Acolo El stă sus pe munte ca adevăratul Moise, ca să se roage atâta timp pentru noi, cât noi luptăm aici în pustie (Exod 17). Însă în mod deosebit, când noi am trecut prin Iordan și stăm pe mal (la Ghilgal), acolo este minunat să știm că la dreapta lui Dumnezeu este un Domn glorificat. Atunci inima noastră întreagă poate să dorească și putem cuprinde cu vederea țara cerească minunată cu binecuvântările ei spirituale. Putem să avem un gust anticipat al tuturor acestor lucruri, pe care noi le vom savura atunci când noi înșine vom fi acolo sus. Cât de absurd ar fi să ne întoarcem înapoi sau să privim înapoi plini de dorință după partea cealaltă a Iordanului, așa că cineva ar putea să ne întrebe: De ce ați trecut de fapt Iordanul? Nu, inima noastră este îndreptată spre ceea ce ne așteaptă. În epistola către Efeseni se merge mai departe. Acolo Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu și noi am fost de asemenea așezați în locurile cerești.[1] Ce gând minunat – El stă acolo pe Tronul lui Dumnezeu la dreapta lui Dumnezeu, și eu sunt în El acolo. El este așezat acolo peste toate lucrurile, și eu sunt așezat acolo în El peste toate lucrurile. El este acolo Capul tuturor domniilor și stăpânirilor, și eu sunt legat cu acest Cap. Noi suntem trupul, plinătatea acestui Cap; și acesta este Omul întreg Hristos, care a fost înălțat peste toate lucrurile (Efeseni 1,20-23; 2,6). Ce poziție, ce consecințe ale faptului că Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu! Fie că noi suntem în pustie, sau la Ghilgal, sau în țară – ce urmări minunate ale faptului că El șade acolo ca Omul glorificat, în care Dumnezeu Își găsește plăcerea. Dumnezeu a avut plăcere de El și în veșnicia trecută, însă acum Fiul Său a devenit Om, și ca Om a glorificat pe Dumnezeu aici pe pământ. Dumnezeu privește cu plăcere la El, și de aceea Dumnezeu poate privi cu plăcere și la noi cei care am fost făcuți una cu El.

   »Gândiți-vă la lucrurile de sus« (versetul 2); noi nu numai să căutăm lucrurile acestea, să urmărim să le cunoaștem, ci ele trebuie să umple permanent inimile noastre și să pună stăpânire pe gândirea noastră. Aceasta poate fi și în cazul când noi ne ocupăm cu lucrurile obișnuite ale vieții; ele trebuie să fie planul secund al tuturor faptelor și gândurilor noastre. Căci Dumnezeu, care a dat tot ce este în cer, și anume oricui a venit la El, nu este mulțumit ca noi să dăm loc altor lucruri în gândurile noastre. Gândurile Sale sunt umplute cu Domnul Isus și cu tot ce El ne-a dat nouă în El. Să nu fie umplute inimile și gândurile noastre cu acestea în loc de lucrurile acestui pământ?

   Găsim apoi în versetul 3 adevăratul motiv, pentru care noi să ne gândim la lucrurile de sus. Nu numai pentru că Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu, ci și pentru că noi am murit și viața noastră nouă este acolo sus. Am spus deja, că aici nu se merge așa de departe, că noi suntem așezați acolo cu Hristos, și cu toate acestea epistola către Coloseni spune: viața noastră este acolo cu Hristos ascunsă în Dumnezeu. Noi ne găsim aici pe pământ, însă viața noastră nouă își are acolo locul ei. Acesta este un contrast ciudat: noi am murit și totuși trăim. Da, aceasta este minunea crucii: noi trăim acum într-o viață nouă, o viață de înviere. Unde este însă această viață? Pe de o parte am văzut în capitolul 1,27: »Hristos în voi, nădejdea slavei«; viața nouă (Hristos) este în mine, dar aceasta este numai o parte a adevărului. Tot așa de adevărat este și că Hristos este acolo sus la Dumnezeu, și de aceea este tot așa de important că viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.[2] Hristos este glorificat acolo, și viața mea nouă este acolo, legată cu acest Hristos glorificat. Însă în mod ciudat aici este formulat în felul următor: viața mea este ascunsă acolo, căci Hristos este ascuns. Aici nu se spune numai, că Hristos nu este prezent pe pământ, ci că El este ascuns. Când cineva spune: mă duc acolo sau acolo, mă reîntorc repede, atunci noi știm unde este el, dar nu așa este cu Domnul Isus. El este ascuns de această lume. El a spus, că se va duce acolo și că ei Îl vor căuta și nu-L vor găsi (Ioan 8,21-23; 13,33). El a părăsit pământul acesta, și lumea L-a văzut ultima dată când El atârna pe cruce și a fost pus în mormânt. Prin aceasta părea să fie totul încheiat. Însă El trăiește! Viața Lui însă este ascunsă; ea este ascunsă în Dumnezeu, necunoscută pentru lumea aceasta. Și aceasta este de o deosebită importanță, căci înseamnă, că orice rol pe care noi vrem să-l jucăm în lumea aceasta și cu lumea aceasta, este o desconsiderare a realității că viața noastră propriu-zisă este ascunsă pentru această lume. Ea nu cunoaște și nu înțelege viața noastră, ea este ascunsă. Acesta este un al doilea semn caracteristic pentru creștinism; nu numai că Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu, ci și că El este acolo ascuns față de această lume. Spun aceasta de aceea așa de accentuat, deoarece am auzit pe mulți credincioși afirmând, că ei, cu toate că știau că această lume este păstrată pentru judecată, se simțeau totuși chemați să îmbunătățească această lume, fie prin aceea că ajutau la înlăturarea unor neînțelegeri sociale, fie prin activități politice în partide creștine, oricare ar fi intențiile bune. Dar este o negare a faptului că viața noastră nouă nu are nicio singură legătură cu lumea aceasta.

   Nu spun, că noi nu avem de depus o mărturie în lumea aceasta; noi suntem o lumină în lumea aceasta, însă aceasta nu trebuie niciodată să aibă loc prin aceea că noi stabilim o legătură sau alta cu lumea. Orice încercare de îmbunătățire a lumii acesteia neagă simpla realitate că noi am fost botezați, aceasta înseamnă, că noi simbolic prin moarte am părăsit lumea aceasta. Dacă în lumea aceasta ar fi ceva de îmbunătățit, atunci nu ar fi trebuit să murim față de lume, da, atunci și noi am fi putut fi îmbunătățiți. Faptul că noi am murit față de lume este dovada că de la această lume nu se poate aștepta nimic. Nu spun, că nu va veni un timp, când noi vom ocupa o poziție minunată în această lume, căci aceasta arată versetul 4. Este foarte important, că aceasta urmează aici, căci arată, ce nebunie este să vrei să ocupi acum un loc în această lume. Noi trebuie să diferențiem perioadele de timp. Pavel spune puțin ironic Corintenilor: da, voi vreți să domniți în lumea aceasta, și vreau să aveți dreptate; doresc să fie deja timpul să domnim, căci atunci și eu aș domni împreună cu voi. Însă nu a venit încă timpul, voi v-ați rătăcit în privința perioadelor de timp. Însă va veni timpul, ca noi să domnim împreună cu Hristos și ca noi să fim descoperiți împreună cu Hristos ca venind din cer, însă încă nu a sosit momentul acesta. Acum viața noastră este caracterizată prin aceea, că ea este în Dumnezeu și nu în lumea aceasta. Și aceasta dovedește că nici o legătură cu ea nu este posibilă. Am vorbit odată cu un ateist, și am simțit neputința mea să-i explic ce înseamnă viața nouă pentru un creștin. Aceasta este imposibil. Vedeam uimirea și necredința de pe fața lui. Nu a înțeles absolut nimic despre faptul că această viață este ascunsă pentru lume, este ascunsă în Dumnezeu.

   Va veni însă un timp, și aceasta se va schimba. »Când se va arăta Hristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă.« În 1 Ioan 3 scrie: »De aceea nu ne cunoaște lumea, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.« Ea nu a cunoscut pe Domnul Isus, și ea nu ne va cunoaște nici pe noi. Să ne lăsăm pătrunși de faptul că lumea nu ne cunoaște. Ea găsește probabil interesant, că tu ești un creștin, însă ea nu înțelege nimic din aceea, că tu ești un credincios. Probabil ea este tolerantă, căci aceasta este moda actuală în lumea aceasta, însă ea nu va înțelege niciodată. Lumea nu ne cunoaște, și în 1 Ioan 3 se spune în continuare: »Nu s-a arătat încă ce vom fi.« Nouă însă ni s-a arătat, nu însă lumii acesteia. Noi știm, că atunci, când se va arăta El, vom fi ca El (1 Ioan 3,2). Va veni timpul ca ea să vadă, căci ea va vedea revenind un Mesia glorificat cu putere mare și cu slavă, și ea ne va vedea și pe noi, îmbrăcați în aceeași slavă. Dacă suferim împreună cu Hristos, vom fi și glorificați împreună cu El (Romani 8,17), căci El a spus, că slava, pe care El ca Om a primit-o de la Tatăl Său ca plată pentru lucrarea Sa, ne-a dat-o nouă (Ioan 17,22). Hristos este acum glorificat, și noi vom reveni pe acest pământ glorificați împreună cu El. Și atunci – da, lumea nu va înțelege mult din aceasta, însă ea va vedea cel puțin, că viața noastră este o viață divină, care este legată cu un Om glorificat, care revine din cer.

   În versetul 5 începe ceva nou, o temă deosebit de importantă: »De aceea omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ.« S-ar putea spune: noi am citit totuși, că noi am murit, da, chiar că am înviat. Ce mai există atunci, care trebuie omorât? Noi trebuie să citim exact. Aici nu se spune, că noi trebuie să ne omorâm pe noi înșine, sau că noi trebuie să omorâm carnea (firea pământească), aceasta este absolut cu totul altceva. Imaginează-ți, că așa ar sta aici scris – atunci am fi oameni fără nici o speranță. Cum să putem noi omorî acest »om vechi«, care este stăpânit de păcat? Prin ce putere? Noi suntem ori oameni vechi, ori oameni noi. Poți să-mi spui, de unde să ia omul vechi puterea ca să se omoare singur? El nu vrea nicidecum să se omoare singur! Omul vechi este dominat de voința cărnii (firii pământești), și această voință nu vrea nicidecum să înceteze. Cum să poată carnea, care nu aduce nimic altceva decât numai rău, să se judece singură? Nu, adevărul, care stă aici la bază, este, că »omul vechi« a murit împreună cu Hristos și că noi am devenit un om nou. În Romani 6,6 se explică mai detaliat ce înseamnă ceea ce spune aici, că „mașinăria”, „organismul” păcatului din noi, din omul vechi, a fost înlăturat, adică a fost făcut ineficace, fără putere. Păcatul însuși nu este fără putere, el nu a fost încă înlăturat din noi. Păcatul este încă în noi. Însă este o diferență mare. Odinioară păcatul stăpânea pe deplin pe omul vechi; trupul nostru era atunci o unealtă a păcatului lipsită de voință, toate mădularele trupului nostru stăteau în slujba lui (Romani 6,12,13). Noi nu puteam să ne împotrivim păcatului, chiar dacă am fi vrut. Dar deoarece omul vechi a murit, „mecanismul” păcatului din noi, acțiunea păcatului, a fost făcut fără putere. Nu păcatul din noi a fost făcut fără putere, însă a fost făcut fără putere mijlocul prin care păcatul devenea activ. Păcatul dictează totul asupra omului vechi. Însă acest om vechi nu mai există, el a murit. Deci păcatul nu mai poate stăpâni; căci în omul nou nu mai domnește păcatul, ci Hristos, care este viața noastră. Aceasta este marea diferență.

   Trupul nostru s-ar putea compara cu un vapor, care odinioară a fost condus de un căpitan vechi (acesta este păcatul). Însă acest căpitan vechi a fost înlocuit de unul nou, și căpitanul vechi a fost încuiat într-o încăpere a vaporului. Păcatul este într-adevăr încă în noi, ca și căpitanul cel vechi, însă el nu mai are dreptul să spună ceva. De fiecare dată, când el vrea să evadeze și să preia conducerea, noi am putea spune: odinioară ai fost tu aici maistrul, dar acum nu mai ai dreptul să spui ceva, un altul a venit pe vapor. Așa este în viața noastră. Noi am devenit oameni noi; aceasta înseamnă, Hristos a venit în viața noastră, ne-a schimbat total și a luat în stăpânire trupul nostru; fiecare mădular al trupului nostru stă în slujba Sa. Ochii noștri, pentru ca noi să vedem ce vrea El să vedem, mâinile noastre, pentru ca noi să facem ce vrea El să facem, picioarele noastre, pentru ca noi să mergem acolo unde El vrea ca noi să mergem. Însă de fiecare dată când păcatul se anunță din nou în viața noastră și noi uităm pentru o clipă că în realitate păcatul nu mai are niciun drept să dicteze în viața noastră, atunci lăsăm păcatul să lucreze iarăși și astfel negăm că păcatul a fost judecat. Atunci în viața noastră se vor constata din nou ieșiri ale păcatului. Păcatul devine din nou activ, și „copacul” care a fost tăiat înmugurește iarăși și dă naștere la tot felul de mlădițe. Acestea sunt lucrurile care sunt numite aici, mădularele care sunt pe pământ. Deci noi trebuie nu numai să nu ne gândim la lucrurile care sunt pe pământ, ci trebuie să fim conștienți că păcatul este încă un pericol în noi. Aceasta nu este așa de rău în sine, căci omul nou are la dispoziție toată energia spirituală, dacă vrea să se folosească de ea, ca să țină păcatul în moarte. Un credincios nu se poate niciodată scuza, dacă a păcătuit, lui îi stă la dispoziție toată puterea spirituală, ca să împiedice căderea în păcat. Nu putere în sine însuși, ci puterea omului nou; acesta este Hristos Isus, căci El este viața noastră. Dar dacă din cauza slăbiciunii, a neatenției, păcatul devine iarăși activ și dă naște la lucruri – acestea sunt mădularele de pe pământ – atunci noi trebuie să le omorâm pe acestea.

   Sunt astfel trei feluri de lecții, pe care noi trebuie să le învățăm. În primul rând învățătura din Romani 6,11; cu aceasta trebuie să se înceapă: »Socotiți-vă pe voi înșivă morți față de păcat«, aceasta înseamnă: pleacă de la premisa că tu ai murit față de păcat. Dacă nu ști aceasta, atunci nu vei ști nici de unde vei putea să iei puterea spirituală pentru umblarea ta. Mai întâi noi trebuie să știm că noi suntem oameni noi, că am murit față de păcat și trăim pentru Dumnezeu în Hristos Isus; atunci vom ști că există o sursă de putere, din care putem să luăm putere. Al doilea lucru îl citim aici: dacă odată nu ne-am considerat morți față de păcat și păcatul a devenit activ și a dat naștere la mădulare (lăstari), atunci noi trebuie să omorâm aceste mădulare. Dacă am păcătuit, nu este suficient să spunem lui Dumnezeu: iartă-mă, Te rog, ci prin duhul să ne ducem la cruce și acolo să omorâm fapta păcătoasă, această scurgere a puterii păcatului care este în noi. Noi trebuie să fim conștienți și să realizăm în inima noastră, că Domnul Isus a murit la cruce și pentru această faptă păcătoasă. Noi trebuie să ajungem să posedăm conștiența adâncă că acest păcat a mărit suferința Domnului Isus și că El a trebuit să moară pe cruce și pentru acest păcat. Aceasta este omorârea mădularelor de pe pământ. Al treilea lucru în maturizarea spirituală îl găsim în 2 Corinteni 4,10. Dacă am învățat să practicăm ce se spune aici, și anume să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ, vom putea învăța și ce se spune în acest verset: purtăm totdeauna în trup omorârea lui Isus. Aceasta înseamnă că vom fi totdeauna gata să aducem în moartea Domnului Isus tot ce este de la natură în noi, întreaga noastră existență naturală (firească).

   Cât de mult rău există, în care credinciosul poate să cadă. Îl găsim aici descris în toate formele lui. Răul este numit în Scriptură prin două semne caracteristice mari: în primul rând ca stricăciune și în al doilea rând ca crimă. Primul păcat, care a avut loc, era un păcat al stricăciunii la Adam. El a fost mândru, a vrut să fie ca Dumnezeu și prin pofta cărnii și a ochilor s-a întins și a luat din fructul interzis. Al doilea păcat, despre care este vorba în Biblie, este păcatul lui Cain, un păcat al crimei: Cain a omorât pe fratele său. Mereu găsim în Scriptură aceste două forme ale răului. În Geneza 6 pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu și plin de violență (versetul 11). După ce a trecut potopul, a început totul din nou. Despre Nimrod se spune că era un vânător puternic, deci unul care a reintrodus forța în lume. Începutul împărăției lui a fost Babel, și Babel este totdeauna în lumea aceasta reședința stricăciunii. Aceste două forme ale răului le găsim descrise aici. Și stricăciunea se întâlnește sub două forme. În primul rând poftele cărnii (versetul 5), și în al doilea rând minciuna, falsitatea (versetul 9). Aceste minciuni și aceste acte de violență (versetul 8) sunt caracteristicile lui Satan. El este mincinosul și ucigașul de la început (Ioan 8,44).

   În primul rând sunt numite poftele cărnii, ceea ce iese din om, tot ceea ce odinioară domina viața noastră. Nu era așa, că noi numai din când în când cedam acestor lucruri, ci viața noastră era dominată de aceste plăceri rele. Noi trebuie chiar să punem la îndoială, că cineva este credincios, dacă el trăiește mai departe în păcatele care sunt enumerate aici. Dacă însă ele apar în viața credincioșilor, atunci ele trebuie aduse în moartea lui Hristos, căci ele rezultă din carne (firea pământească), ele sunt de pe pământul acesta. Lăcomia, care este numită aici, este o venerare a banilor, și iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor (1 Timotei 6,10). Ea este ceva îngrozitor în ochii lui Dumnezeu, căci ea este idolatrie, și un idol ocupă locul care se cuvine numai lui Dumnezeu. Toate acestea sunt lucruri din pricina cărora vine mânia lui Dumnezeu peste fii neascultării. Sunt oameni care spun, că cei necredincioși vor fi judecați numai din cauza necredinței lor, însă aici vedem că aceasta nu este adevărat. Sunt păcatele, poftele cărnii, cărora ei se lasă pradă, de aceea vor fi judecați. Și noi am umblat odinioară în acestea, noi nu suntem mai buni decât ceilalți. Dacă Pavel scrie în Tit 3, ca credincioșii să nu se așeze deasupra păgânilor, el spune chiar: gândiți-vă că și voi ați fost tot așa; nu este nimic altceva decât numai bunătatea dragostei de oameni a lui Dumnezeu, care a produs în voi o schimbare.

   »Dar acum lăsați-vă de toate aceste lucruri« (versetul 8). Aici găsim a doua formă a răului, și anume violența: »mânie, vrăjmășie, răutate, clevetire, vorbe rușinoase din gura voastră«. Al doilea aspect al stricăciunii îl vedem în versetul 9: »Nu vă mințiți unii pe alții, întrucât v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou.« În Efeseni 4,22-23 se spune de asemenea, că ne-am dezbrăcat de omul cel vechi și ne-am îmbrăcat cu omul nou, însă mai mult în sensul general al umblării; aici este legat de a nu minți. În Efeseni 4,25 găsim de asemenea, că noi nu avem voie să mințim, dar acolo este numit un cu totul alt motiv, și anume, că noi suntem mădulare unii altora. Noi nu avem voie să ne mințim unii pe alții, căci noi suntem legați unii de alții, am primit același Mântuitor ca viață a noastră, noi suntem uniți într-un trup, și tot ce facem unii împotriva altora neagă apartenența noastră. Aceasta este în deplină concordanță cu caracterul epistolei către Efeseni, dar nu cu al epistolei noastre. Aici Pavel pune totdeauna o singură normă pe prim plan, și această normă este Domnul Isus Hristos Însuși. El este viața noastră nouă. De aceea se spune aici să nu mințim, deoarece ne-am dezbrăcat de omul cel veci cu faptele lui. Aceasta înseamnă, că acest om vechi, cu tot ce venea de la el, a fost dezbrăcat. Este de asemenea o greșeală, care se aude deseori, când se spune: omul vechi poate să reapară. Aceasta este imposibil. Omul cel vechi a fost dezbrăcat, el este mort. Omul vechi a dispărut în mormântul lui Hristos. Deci niciun credincios nu poate spune, că omul vechi a fost activ. Într-un astfel de caz vrea să se spună, că păcatul (sau carnea) a devenit iarăși activ, așa că semnele caracteristice omului vechi au devenit vizibile, nu însă omul vechi însuși. Omul vechi este o denumire pentru ceea ce am fost noi înșine înainte de a muri cu Hristos, pe când încă eram oameni asupra cărora păcatul avea totul de spus și noi făceam numai lucrări moarte. Cu omul vechi s-a terminat pentru totdeauna în mormântul lui Hristos, și noi am îmbrăcat omul nou.

   Am spus deja, că în limba greacă aici nu se folosește același cuvânt pentru »nou« ca și în epistola către Efeseni. Aici înseamnă că noi am intrat într-o viață proaspătă, întinerită; am trecut dintr-o viață în altă viață. Am primit o viață nouă și în afară de aceasta un Domn nou. Păcatul a fost odinioară stăpânul nostru, însă acum Hristos este Domnul nostru (versetul 10). Căci acest om nou, cu care ne-am îmbrăcat, se va înnoi. Acest proces este mereu în derulare. Aceasta nu o citim în epistola către Efeseni. Acolo se spune că noi am fost înnoiți. Aici, dimpotrivă, se spune că omul nou se va înnoi, ca să zicem așa din zi în zi (compară cu 2 Corinteni 4,16) după chipul Aceluia care l-a creat. Vedem noi că aici norma este mereu Isus Hristos? În epistola către Efeseni se spune că omul nou a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfințire pe care o dă adevărul. Aici este Domnul Isus. El este Cel care ne-a creat (compară cu Coloseni 1,16-18), ne-a chemat la viață, și El este Acela care a creat omul nou. Noi suntem o creație nouă în Hristos (2 Corinteni 5,17), și acum noi suntem înnoiți în același chip, chipul Mântuitorului nostru, care este și Creatorul nostru. »Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului« ( 2 Corinteni 3,18). El este totul, a tot despre ce se vorbește aici. El este din veșnicie expresia desăvârșită a ceea ce este Dumnezeu, căci El este chipul Dumnezeului nevăzut (Coloseni 1,15), și acum noi la rândul nostru suntem înnoiți după chipul Său, pentru ca să devenim chipul lui Hristos. Nu este aceasta potrivit cu planul lui Dumnezeu, ca noi să devenim asemenea chipului Fiului Său (Romani 8,29)? Nu numai ca păcatele noastre să fie iertate, nu numai ca noi să fim scăpați de moarte, ci și ca noi să devenim asemenea acestui Chip – ce țel înalt!

   Aici, în aceste versete, este vorba mereu despre Hristos, ca și în versetul 11: »Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul și în toți.« În epistola către Efeseni citim că în Adunare nu este nici grec, nici iudeu: acolo noi toți suntem uniți unii cu alții, acolo nu mai sunt diferențe. În Adunare nu este nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, acolo noi toți suntem una. Acolo nu este nici grec, nici iudeu, ci suntem uniți în trupul lui Hristos. Însă aici nu este atât de mult vorba de trup, ci totdeauna numai de Domnul Isus Însuși. Dacă eu sunt în Domnul Isus și un iudeu este și el în Domnul Isus, atunci nu mai este nici o deosebire între noi. Amândoi am murit, eu față de păgânism, el față de iudaism, și amândoi am devenit un om nou în Hristos. Aici nu mai este loc pentru naționalități, ca odinioară, aici totul s-a schimbat; aici Hristos este totul și în toți. Omul nou este deci Hristos – nu în persoană, căci El nu a fost creat, ci prezentat în credincioși. Ei toți împreună constituie un fel cu totul nou de oameni în această lume, care prezintă aici jos trăsăturile de caracter ale lui Hristos. El este totul în ei, și El este în toți. Toți împreună sunt îmbrăcați cu omul nou (compară cu Efeseni 2,15), ei toți sunt necesari, ca să prezinte mărețele trăsături de caracter ale Domnului glorificat. Cândva Dumnezeu va fi totul în toți (1 Corinteni 15,28). Cândva Dumnezeu va lua în stăpânire toate lucrurile și va umple totul în Sine, când întreaga creație va fi reînnoită. Dar deoarece noi am fost deja acum înnoiți și aparținem acestei creații noi, Hristos Isus este în noi toți, și El este totul pentru noi.

   Ce poziție minunată, ce har. Dar este vorba de mai mult. Dacă Dumnezeu mustră și noi Îl întrebăm ce vrea El de la noi, El ne spune exact, căci El a dat cea mai înaltă normă, care se poate imagina. În nicio perioadă de timp Dumnezeu nu a așteptat vreodată altceva mai mult de la om, decât ceea ce este în concordanță cu propria Sa revelare. Însă acum, în această perioadă de timp, în care Dumnezeu ne-a revelat tot ce El vrea să facă cunoscut omului, când Dumnezeu a fost desăvârșit revelat ca Tată în Domnul Isus, și Fiul și Duhul Sfânt au fost revelați, El Însuși vrea să dea puterea în Hristos, care este viața noastră, pentru ca noi să fim aduși și din punct de vedere practic în concordanță cu această revelare deplină, și anume, să devenim asemenea Idealului, pe care Dumnezeu Și l-a propus, și acesta este totdeauna Domnul Isus. Noi ne-am dezbrăcat de omul vechi, și în practica care urmează după aceasta (ca credincioși) omorâm mădularele care sunt pe pământ. Însă acum urmează partea pozitivă! Noi nu suntem aici ca să îndeplinim lucrarea zilnică, să omorâm mădularele noastre, care sunt pe pământ, ci noi trebuie să »îmbrăcăm«. Cum, să îmbrăcăm? Deseori m-a îndurerat, cum acest loc (și multe alte locuri) a fost folosit în mod abuziv de aceia care nu au viață din Dumnezeu, ca după aceea să năzuiască să se îmbrace cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate și smerenie. Pentru omul vechi este imposibil să îmbrace aceste lucruri! Dumnezeu, care a dat omului vechi legile Lui severe, grele, din fericire nu a mers așa de departe, ca să ceară omului o inimă plină de îndurare, bunătate și smerenie. În epistola către Galateni 5,23 se spune: »Împotriva acestor lucruri nu este lege.« Dumnezeu putea să spună în Lege în principal, ce omul nu avea voie să facă, însă aici se spune: »Îmbrăcați-vă!«

   Cum este aceasta posibil? Deoarece noi am fost aleși de Dumnezeu. Noi am fost incluși în planul lui Dumnezeu din veșnicie, însă nu numai aceasta, potrivit principiului noi suntem deja acum asemenea chipului Aceluia care ne-a creat. Noi am primit natura divină (2 Petru 1,4). Și această natură divină ne-a făcut sfinți și preaiubiți. Da, dacă noi am fost ridicați la această înălțime, atunci ne putem imagina că Dumnezeu poate să aștepte aceste lucruri de la noi. Dumnezeu nu le cere, ci El se așteaptă la ele, și totodată El pune la dispoziția noastră toată puterea spirituală, toate sursele de ajutor, pentru ca noi să putem corespunde așteptărilor Lui. Aici nu se vorbește omului natural. Dacă tu încă nu cunoști pe Domnul Isus, atunci aceste cuvinte nu sunt valabile pentru tine, căci tu nu ești nicidecum în stare să te îmbraci cu o inimă plină de îndurare, și așa mai departe. Aceste cuvinte sunt valabile pentru aceia care pot să facă aceasta. Sunt aceștia mai buni decât ceilalți? Nu, de la natură ei nu sunt cu nimic mai buni, și aceasta ei au confirmat-o tocmai prin aceea, că au devenit conștienți de faptul că ei trebuiau să moară împreună cu Hristos, și ei au exprimat aceasta prin botez. Ei știu că toată puterea lor o pot găsi numai la Dumnezeu. Ei s-au predat Lui, și Hristos a luat chip în ei. De aceea aici nu este descris nimic altceva, decât numai Hristos – viața noastră. Dacă Dumnezeu așteaptă astfel de lucruri de la noi, atunci Scriptura nu ne prezintă nimic altceva, decât numai ce este Domnul Isus. El a fost profund mișcat de mulțimea poporului, El avea milă de starea lor de suferință. Se găsește aceasta și la noi? El a fost bun; aceasta înseamnă, desăvârșit de bun și desăvârșit de prietenos în comportarea Sa față de oameni, chiar și față de aceia care neprietenoși au venit la El cu intenții rele. El a fost desăvârșit de smerit, El, Cel Întâi-născut din toată creația, căruia Îi slujesc îngerii, așa că a putut să șadă însetat lângă o fântână și să roage o femeie samariteancă păcătoasă să-I dea apă. Aceasta este smerenia desăvârșită, în care El a venit la noi. El a fost desăvârșit de blând, chiar și atunci când oamenii au venit plini de ură la El. Acolo unde noi ne pierdem repede răbdarea, El a fost desăvârșit de îndelung-răbdător în toate lucrurile. El a arătat ce este natura și ființa lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu ne-a dat acum și nouă această natură; noi avem parte de natura divină, și această viață nouă în noi este Hristos Isus, care prin puterea Duhului Său vrea să facă posibilă această umblare. El, Cel care a arătat pe pământ aceste lucruri, este Același care locuiește în mine și care vrea să arate în mine aceste lucruri. Nu eu sunt cel care trebuie să facă aceste lucruri. Singurul lucru, pe care eu trebuie să-l fac, este să mă țin mort față de păcat, și chiar și aceasta o pot face numai prin puterea Sa. Care este urmarea când Hristos Isus a luat chip în mine? Atunci va deveni vizibil în mine ce s-a văzut în El.

   Atunci ne vom îngădui unii pe alții (versetul 13). El a îndurat tot ce au spus și au făcut ucenicii Săi, toate întrebările lor proaste, chiar și cearta lor cu privire la cine ar fi cel mai mare între ei. Când Domnul Isus ia chip în viața mea, atunci voi suporta și pe frații mei, și dacă și la ei este tot așa, atunci și ei mă vor suporta pe mine. Vedem noi, că totul s-a schimbat cu privire la Lege? În Lege n-am fi găsit niciodată o normă, așa cum o avem aici: »Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi.« În Lege norma era: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; ceea ce îți face aproapele, trebuie să-i faci și tu la fel. Îți face el bine, atunci fă-i și tu bine. Îți face el rău, atunci fă-i și tu rău. Chiar și în așa numita predică de pe munte găsim în rugăciunea Tatăl nostru, care aparține timpului dinaintea crucii: »Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.« Gândești tu că acestea ar fi principiile omului nou? Acestea sunt principiile Împărăției, nu însă ale Adunării. În creștinism credinciosul nu roagă pe Dumnezeu să-i ierte păcatele așa cum el iartă celor care au greșit față de el, ci aici este exact opusul: noi iertăm fraților noștri, așa cum Hristos ne-a iertat nouă. Noi nu mai iubim acum pe aproapele nostru ca pe noi înșine, ci noi iubim pe fratele cu dragostea cu care ne-a iubit Dumnezeu, și dragostea cu care ne-a iubit Dumnezeu este cu mult mai mare decât dragostea cu care noi iubim. Cu această dragoste divină trebuie să iubesc eu pe aproapele.

   »Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii« (versetul 14). Aceasta este cea mai înaltă normă în toate aceste lucruri. Blândețea noastră, smerenia noastră sunt fără valoare, dacă în ele nu este prezentă dragostea. Această dragoste, repet accentuat, nu constă în aceea, ca noi să ne comportăm cu blândețe și amabilitate unii cu alții – așa interpretează lumea acest verset -, ci adevărata dragoste nu este nimic mai puțin decât desfășurarea naturii divine în noi, a naturii lui Dumnezeu, care este dragoste și care a vărsat dragostea Sa în inimile noastre (Romani 5,5). Ea nu este nimic altceva decât creșterea acestei vieți noi, divine, și această viață este Hristos. Versetul 4 spune: Hristos este viața noastră. Când noi iubim, atunci aceasta nu este dragostea lumii, ci este plinătatea lui Hristos în noi, care se revarsă spre alții, spre frații și surorile noastre, da, spre toți oamenii. De la un verset la altul nu este un alt etalon, decât Hristos Isus. El este în noi viața care este capabilă să iubească, și anume cu legătura desăvârșirii. Această legătură, care ne leagă împreună, are cu adevărat mărturia desăvârșirii. Tot ce este enumerat aici, toate aceste însușiri, sunt ținute împreună și primesc conținutul lor, valoarea lor, prin ceea ce este cu adevărat desăvârșit, și aceasta este ceea ce este Hristos în Sine Însuși, Cel care este dragoste și care ca Om a revelat această dragoste divină.

   »Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați, ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre« (versetul 15). Vedem noi, că este vorba numai de Hristos? Și epistola către Filipeni conține învățături minunate. Acolo se spune: »Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus« (Filipeni 4,7). Aceasta este pacea lui Dumnezeu. Însă aici, chiar dacă este vorba de pace, este pacea lui Hristos. Și ce pace minunată a cunoscut El! El a spus ucenicilor: »Vă las pacea, vă dau pacea Mea« (Ioan 14,27). Aceasta din urmă era pacea Sa, pe care El  savurat-o în toate împrejurările, această pace, care era în inima Lui, oricare ar fi fost drumul și oricât de grele ar fi fost suferințele. Oricât de mari erau încercările, oricât de mari erau împotrivirile, oricât de îngrozitoare erau împrejurările, inima Lui era pe deplin liniștită în Dumnezeu. Chiar și în grădina Ghetsimani, unde a avut parte de acele suferințe mari, inima Lui savura pacea desăvârșită, și noi vedem că atunci când El S-a reîntors la ucenicii Lui, a fost cu totul liniștit. Inima Lui poseda pace, și aceeași pace vrea El să ne-o dea. El a spus ucenicilor: vă dau pacea Mea, și această pace avem noi voie s-o avem în inimile noastre. Pacea lui Dumnezeu înseamnă în epistola către Filipeni, că noi ne știm stând deasupra împrejurărilor; că Dumnezeu este neschimbat în înălțime și credincioșia și dragostea Lui nu pot fi lezate prin împrejurările noastre de pe pământ. Pacea lui Dumnezeu ne înalță deasupra oricărei suferințe. Însă pacea lui Hristos are ca urmare, că noi suntem liniștiți chiar și în mijlocul împrejurărilor, așa că noi parcurgem aceste împrejurări în armonie desăvârșită, în liniște desăvârșită. Este posibil aceasta pentru om? Nu, pentru om în sine nu este posibil. Aceasta este posibil numai dacă Hristos primește chip deplin în omul nou, și toată puterea stă la dispoziție pentru aceasta. Fie ca această pace, la care noi am fost chemați ca să alcătuim un trup, să stăpânească în inimile noastre, atunci vom fi mulțumitori. Nu este mulțumirea noastră cea care ne lipsește în primul rând? Nu suntem noi deseori morocănoși și apăsați, când apar greutăți între credincioși sau în viața noastră personală? Unde este atunci mulțumirea noastră? Cum putem să mulțumim, dacă suntem descurajați sau chiar deznădăjduiți? Atunci pacea lui Hristos este departe de noi, și de aceasta este vorba aici. Această liniște desăvârșită în toate împrejurările ne face să putem fi mulțumitori, orice ar fi, așa că noi suntem lăuntric fericiți. Eu nu spun veseli. Bucuria este deseori numai un clocot de moment, însă totdeauna trebuie să fie liniște și pace, pe care nimeni nu le poate lua.

   În această secțiune am văzut deci în mod deosebit tema acestei scrisori, și anume, că Domnul Isus stă înaintea inimilor noastre ca Acela, în care noi avem îndeajuns, care pentru credincioși trebuie să însemne totul. Este remarcabil cum apostolul, călăuzit de Duhul Sfânt, aduce aici totul în legătură cu persoana Domnului Isus, și tot felul de teme, care în alte locuri din Scriptură sunt în legătură cu Dumnezeu sau cu Duhul Sfânt. Aici totul este legat cu Domnul Isus, și aceasta are un motiv deosebit. Am văzut, că credincioşii din Colose erau în pericol să fie atrași de la Hristos și să se ocupe cu lucruri cărora ei le ofereau în inimile și gândurile lor un loc alături de Domnul Isus. Ei gândeau, că desigur este minunat să cunoști pe Domnul Isus și să-I aparții, dar că în viață sunt așa de multe alte lucruri frumoase, lucrurile bune ale acestui pământ, care se merită osteneala pentru a le cunoaște. De aceea aici toată atenția este îndreptată spre persoana Domnului Isus. Am văzut că chiar și Duhul Sfânt se retrage și nu numește numele Lui propriu – în afară de o singură dată în capitolul 1 -, și lasă ca toată lumina să cadă asupra Domnului Însuși. Am văzut aici în versetul 10, că se vorbește despre omul nou. Și în epistola către Efeseni se vorbește despre omul nou, însă acolo se spune, că acest om este creat după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfințire pe care o dă adevărul. Însă aici se spune: înnoit după chipul Aceluia care l-a creat, și Creatorul este în Coloseni 1 Domnul Isus Însuși. În epistola către Efeseni vedem că în Adunare nu mai sunt nici iudei nici greci, însă aici se spune că în acest om nou după chipul lui Hristos nu este nici iudeu nici grec. În 1 Corinteni 15 citim că Dumnezeu va fi totul în toți, însă aici am văzut că Hristos este totul în toate. Tot așa aici în versetul 15 nu se vorbește despre pacea lui Dumnezeu (ca în Filipeni 4), ci iarăși despre pacea lui Hristos.

   Și în versetul 16 vedem același lucru: »Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi«. Chiar și Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum este numit în alte locuri, este numit aici Cuvântul lui Hristos. Este Cuvântul, care nu numai mărturisește pe fiecare pagină despre El, ci și pe care El Însuși l-a dat. Prin Duhul Său El a vorbit în profeții Vechiului Testament (1 Petru 1,11) și El a vorbit și prin apostoli. Este Cuvântul Său. Toată atenția, toată lumina cade aici pe Persoana Sa. Așa se spune aici, că ceea ce Domnul Isus a spus prin slujitorii Săi, trebuie să locuiască din belșug în noi. Aceasta este o expresie deosebită; ea înseamnă nu numai că noi trebuie să ascultăm de Cuvânt și să-l luăm în inimă, ci că Cuvântul trebuie să aibă în noi un loc de odihnă, un loc unde să locuiască. Cuvântul trebuie totodată la noi să se simtă acasă, el trebuie să aibă un loc desăvârșit în viața noastră. Dacă viața noastră este în opoziție cu acest Cuvânt, atunci Cuvântul nu poate găsi un loc de odihnă la noi. Cuvântul trebuie să locuiască din belșug la noi, așa că discuțiile noastre cu credincioșii și cu necredincioșii sunt determinate de acest Cuvânt al lui Hristos. Atunci se va împlini ceea ce Domnul a spus într-un alt context în Ioan 14, că cine are poruncile Lui și le păzește, acela este cel care Îl iubește, și dacă cineva Îl iubește, acela va păzi Cuvântul Său. Dacă noi nu numai auzim Cuvântul Său, ci și îl »avem« și îl »păzim«, dacă acest Cuvânt are la noi un loc, dacă el poate locui cu adevărat la noi, atunci toate discuțiile noastre vor fi umplute de Persoana care ne este prezentată în acest Cuvânt, aceasta este Domnul Isus. Atunci vom vorbi despre cu totul alte lucruri, decât cum o facem de obicei, și ne vom îndemna și învăța reciproc în toată înțelepciunea. Ne vom învăța totdeauna unul pe altul din nou în ceea ce noi înșine am primit în Domnul. Ne folosim noi în felul acesta practic de Cuvântul lui Hristos?

   Ce minunat ar fi dacă Cuvântul lui Hristos ar locui în felul acesta în noi, personal și în comun, ca noi, ca de îndată ce suntem împreună și prin Duhul lui Hristos ne îndemnăm și ne învățăm unii pe alții, ca de la sine să se lege psalmii, cântările de laudă și cântările duhovnicești. Când credincioșii sunt împreună și inimile lor sunt umplute de Domnul Isus și ei vorbesc despre El, cât de des trăim noi atunci că cântările vin ca de la sine și simțim nevoia ca să exprimăm prin cântare ce preocupă gândurile noastre. Cântările au un loc deosebit, chiar și în Adunarea lui Dumnezeu. Vedem clar în 1 Corinteni 14,15,26 că de la început și în strângerile laolaltă ale Adunării cântarea a avut un rol deosebit în serviciul divin. Dumnezeu a dat în Vechiul Testament cântarea și de asemenea și în noua perioadă de timp cântarea este expresia stării noastre răscumpărate. Cântecul vorbește despre ceea ce noi am găsit în El, sau exprimă lauda și adorarea noastră.

   Eu gândesc că aici este o diferență între expresiile folosite. Cântările duhovnicești vorbesc mai mult în general despre lucrurile spirituale, în mod deosebit despre umblarea noastră și despre experiențele noastre spirituale. Psalmii și cântările de laudă depășesc acest cadru. Cântarea de laudă este cântarea prin care noi aducem lui Dumnezeu personal lauda cea mai mare, și Psalmii sunt imnuri mai mult în sensul general. Acești Psalmi nu au nimic a face cu Psalmii din Vechiul Testament, așa cum deseori s-a presupus. Credincioșii dintre păgâni din Colose nu aveau nicio carte cu psalmi, probabil că cunoșteau puțin psalmii. Ceea ce aveau erau psalmi de natură creștină, compuși de credincioși. Cuvântul „psalm” înseamnă în sensul lui inițial simplu o „cântare”, care se cântă în acompaniamentul instrumentelor de ciupit (mai târziu s-a pierdut semnificația acompaniamentului). Aici este vorba de cântări creștine, care exprimă adevăruri creștine.

   »Cântând în inimile voastre lui Dumnezeu în har«. Nu numai când suntem împreună aducem împreună cu voce tare lui Dumnezeu lauda inimilor noastre, ci cântăm lui Dumnezeu în inimile noastre »în har«, deci fiind conștienți de harul lui Dumnezeu. Dacă Cuvântul lui Hristos locuiește în noi, așa că inimile noastre sunt luate în stăpânire de Cuvânt, acesta este Hristos Însuși, atunci în inima noastră va fi o cântare permanentă (compară cu Evrei 13,15), chiar și atunci când nu putem să cântăm cu voce tare. Fiind conștienți că stăm pe temelia harului, având sentimentul că suntem înconjurați și călăuziți de har la fiecare pas, pentru credincios este totdeauna o cântare în inimă. Nu știm noi aceasta din experiență, tot așa cum știm din experiență că de multe ori nu avem nicio cântare de laudă, deoarece Cuvântul nu a putut să găsească cu adevărat odihna desăvârșită în noi? Odihna desăvârșită este numai atunci prezentă, când în inimile noastre nu este nimic altceva decât numai Cuvântul lui Hristos.

   Numai atunci și versetul 17 va fi urmarea, unde se exprimă așa de clar, că în viața noastră practică noi nu avem numai o cântare în inimă ci aplicăm Cuvântul lui Hristos la faptele și cuvintele noastre. Atunci va deveni adevărat în lucrurile zilnice ale vieții că noi facem totul în Numele Domnului Isus. Aceasta este o expresie importantă și cu conținut bogat. Ea înseamnă nu numai că Domnul Isus poate avea plăcere de tot ce facem noi. Dacă ne gândim un moment la aceasta, vom simți imediat cât de departe suntem noi de faptul că fiecare cuvânt, pe care îl rostim, poate fi numit bun de către El, că tot ce facem, poate fi aprobat de El. Dar nicidecum nu despre aceasta este aici vorba. Aici nu se spune că El trebuie să poată numi bun tot ce facem noi, ci aici se spune că noi trebuie să facem totul în Numele Lui. Atunci, după ce am făcut ceva, nu numai vom auzi aprobarea Sa, ci vom ști dinainte că este voia Lui categorică ca noi să spunem aceasta, sau să facem ceva. Acesta este înțelesul adevărat al expresiei a face ceva în Numele Domnului, împuterniciți de El. Nu merge aceasta nespus de departe – însă pe de altă parte, nu este consecința foarte mare a ceea ce găsim aici? Dacă Cuvântul lui Hristos are cu adevărat un loc de odihnă în inimile noastre, atunci noi suntem așa de obișnuiți cu acest Cuvânt și cu aceste gânduri ale Domnului, că vom putea să diferențiem exact dacă ceea ce iese din noi este de la Domnul, deci lucrat de Duhul Său, sau vine din carne (din firea pământească). Cât de des am considerat lucrările cărnii ca fiind intențiile Domnului și probabil am gândit că le facem în Numele Său. Aceasta este maturizare spirituală, dacă Cuvântul găsește odihnă în noi și în noi devine trează conștiența că ceea ce facem trebuie să fie de la Domnul și pentru El.

   Citim în Romani 14 despre cei slabi în credință, că ei, când făceau anumite lucruri legaliste, de exemplu se abțineau de la anumite mâncăruri, o făceau pentru Domnul și mulțumeau lui Dumnezeu pentru aceasta. Aceasta este slăbiciune, căci în creștinism nu există, că unele mâncăruri sunt curate, iar altele nu, însă ei o făceau pentru Domnul, și ei Îi mulțumeau pentru aceasta. Este important și pentru noi, ca noi, dacă facem ceva, s-o facem pentru Domnul, chiar dacă am primit puțină lumină în privința aceasta, și în afară de aceasta să putem să-I mulțumim pentru tot ce facem. Dacă întotdeauna ne vom întreba, înainte de a face sau a spune ceva: pot să-I mulțumesc Domnului pentru ceea ce vreau să spun sau să fac?, cât de des am rămâne păziți de  lucruri greșite! Aici avem ceva de felul acesta, dar, așa cum am spus, este vorba de mult mai mult. Aici nu este vorba de a avea dorința de a face ceva pentru Domnul, ci ca noi să facem ceea ce El așteaptă de la noi. Aceasta este împlinirea dorinței Domnului, ca noi să avem poruncile Lui și să le ținem (Ioan 14,21). Mai întâi să avem poruncile Lui. Aceasta înseamnă că noi știm ce așteaptă El de la noi la fiecare pas, ca noi să urmărim să posedăm poruncile Lui, deci să cunoaștem voia Sa cu privire la drumul nostru, și după aceea să împlinim aceste porunci în viața noastră.

   Poate să fie, așa cum am spus, o dovadă că noi suntem cu adevărat pe calea Domnului, dacă noi putem mulțumi Tatălui pentru ceea ce facem. Și totuși – cât de șireată este inima noastră în privința aceasta, cât de puțin ne cunoaștem. Știu din propria experiență, că uneori putem mulțumi Domnului pentru ceva care după aceea observăm că nu este bun pentru noi. Un cunoscut predicator rus din secolul trecut a vestit odată Cuvântul într-un salon, iar după aceea o ducesă i-a spus: nu consider frumos din partea dumneavoastră că mi-ați interzis să mai merg la teatru. El a răspuns: nu am spus nicidecum, ca să nu faceți aceasta. Da, a zis ea, dar din cuvintele dumneavoastră a rezultat foarte clar că eu nu mai am voie de acum încolo să fac aceasta. Dar de ce, a spus el, doriți cu atâta plăcere să mergeți acolo? Ea a răspuns: Când merg la teatru, totdeauna mai întâi îmi plec genunchii și rog pe Domnul Isus să meargă cu mine, și până acum El a mers totdeauna cu mine la teatru. La aceasta predicatorul a spus: Nu cumva răsuciți lucrurile? Dumneavoastră doriți cu plăcere s-o faceți cu El, dar vreți să mergeți pe propriul drum și apoi doriți ca El să meargă cu dumneavoastră. Nu ar trebui să faceți invers și să întrebați mai întâi unde vrea El să meargă în seara aceasta și după aceea să-L urmați și să mergeți cu El? – Probabil te-ai gândit și tu deja că Domnul Isus a mers cu tine acolo și acolo, dar nu vrei tu să întrebi mai întâi unde vrea El ca tu să mergi? Nu vrei să-L întrebi, dacă cuvintele și lucrările tale sunt într-adevăr în Numele Lui, și apoi să mulțumești – nu, că El a mers cu tine, ci pentru că tu ai mers cu El? Dacă am merge pe drumul nostru în această conștiență, nu am fi noi atunci păziți de tot felul de lucruri care nu sunt spre onoarea Sa? Facă Domnul ca mai întâi Cuvântul lui Hristos să ne ia în stăpânire, să găsească un loc de odihnă în noi, așa ca să nu mai existe nici un loc pentru alte gânduri, decât numai pentru ce vrea El să ne spună.

   Dacă Cuvântul ar putea să găsească o așa locuință în noi, aceasta va avea efecte asupra tuturor situațiilor practice din viață (versetul 18 și următoarele). Aici se vorbește despre o temă care este tratată și în alte epistole, de exemplu în epistola către Efeseni și în 1 Petru. De aceea este important ca îndemnurile adresate bărbaților și femeilor, copiilor și părinților să nu le studiem la modul general ci în legătură cu caracterul acestei epistole. Când Pavel vorbește în epistola către Efeseni despre aceste relații de viață, atunci prin aceasta el intenționează altceva decât atunci când, de exemplu, vorbește despre ele în epistola către Coloseni. Aceasta se observă foarte pregnant aici. În Coloseni 3,1 se spune că noi, dacă am înviat împreună cu Hristos, trebuie să căutăm lucrurile de sus și nu lucrurile de pe pământ. Pentru un credincios ar trebui ca toate lucrurile pământului acesta să-și fi pierdut forța lor de atracție, așa că el nu se mai gândește la lucrurile de pe pământ, ci inima și viața lui sunt umplute de Hristos. S-ar putea ca din acest principiu să se tragă o concluzie greșită. Cineva ar putea spune: dacă aceasta este într-adevăr așa, atunci nu mai este loc pentru lucrurile simple, naturale, pământești, așa cum ar fi căsnicia și familia. Dacă este cu adevărat așa, că Hristos înseamnă totul pentru inima noastră și numai lucrurile spirituale trebuie să joace un rol în viața noastră, ce loc mai are atunci căsnicia – ea este doar un lucru pământesc. În cer nu se vor mai încheia căsnicii, ci numai aici pe pământ. Aici pe pământ se nasc copii și se întemeiază familii. Și totuși apostolul spune aici, că această instituție are valabilitate nediminuată pentru credincioși. De ce este așa? Este așa, pentru că aceste lucruri, relația dintre bărbat și femeie în căsnicie și relația dintre părinți și copii în sine nu aparține acestei lumi rele, din care am fost salvați, pe care am părăsit-o prin moartea și învierea lui Hristos. Căci căsnicia și primirea de copii sunt rânduite de Dumnezeu și datează înainte de căderea în păcat.

   Aceasta este foarte important. Cele mai multe alte elemente din societatea noastră se deduc într-un fel sau altul că au luat naștere ca urmare a intrării păcatului în lumea aceasta. Vom vedea aceasta îndată la robi. Dar cu privire la căsnicie și reproducere nu este așa; acestea sunt unele din puținele rânduieli existente, pe care Dumnezeu le-a dat înainte de căderea în păcat. Desigur și aceste lucruri au fost întinate prin păcat; omul a stricat prin păcat tot ce a dat Dumnezeu, a făcut să arate urât tot ce Dumnezeu a dat ca frumos. Însă aceasta nu schimbă cu nimic din faptul că relațiile, pe care Dumnezeu le-a dat aici pe pământ, au fost vrute de El deja înainte să existe păcatul. El le-a dat cu un anumit scop; și anume, căsnicia, așa cum arată clar Efeseni 5, pentru ca prin ea să se dea expresie gândurilor veșnice ale lui Dumnezeu cu privire la Hristos și Adunare, în timp ce filiațiunea ilustrează în mod deosebit relația minunată care există în Dumnezeire între Tată și Fiul. Acestea sunt lucruri pe care Dumnezeu Însuși le-a dat, înainte ca să fie păcatul aici, și ele vorbesc despre lucruri care nu au nimic a face cu păcatul. După ce am devenit credincioși, după ce am murit și am înviat împreună cu Hristos, tocmai noi avem chemarea deosebită, ca din aceste lucruri să facem iarăși ceva frumos, să le dăm iarăși strălucirea și culoarea, pe care ele le aveau la început, înainte de a fi intrat păcatul în ele. Ce-i drept, înainte de căderea în păcat nu s-a născut nici un copil, însă înainte de căderea în păcat Dumnezeu a dat poruncă lui Adam și Eva să se înmulțească și să umple pământul. De aceea noi nu avem niciodată voie să spunem, că aceste relații au căpătat importanță mai mică pentru un credincios, dimpotrivă. Dumnezeu ne cheamă ca creștini să dăm iarăși acestor lucruri strălucirea pe care ele o aveau inițial în gândurile Sale.

   Din păcate în creștinătate s-a ajuns ca tocmai aceste lucruri să fie tratate cu subapreciere. Citim în 1 Timotei 4, că în ultimul timp unii vor cădea de la credință, luând aminte la duhuri amăgitoare și la învățături ale demonilor, care vor interzice căsătoria și vor porunci să se abțină de la anumite mâncăruri. Pentru Dumnezeu este un lucru serios, că în ultimul timp va fi interzisă căsătorirea, în mod deosebit în biserica romano-catolică căsătorirea preoților. Unei anumite clase spirituale, care stă deasupra poporului „de rând”, i s-a interzis să se căsătorească, deoarece căsnicia aparține acestui pământ, aparține lucrurilor obișnuite ale vieții, deci și poporului de rând, și de aceea nu ar fi suficient de demnă pentru aceia care stăteau deasupra poporului. Aceasta este o urâciune în ochii lui Dumnezeu, căci nu este mai puțin decât o lezare a ceea ce Dumnezeu a dat în căsnicie, și anume un tablou despre Hristos și Adunare și orice interzicere a căsniciei distruge ceea ce Dumnezeu a prezentat în aceasta. Aceasta desigur nu vrea să spună, că nu există credincioși, cărora Dumnezeu le-a dat darul de a nu se căsători. Dacă împrejurările sunt cu adevărat așa ca la apostolul Pavel, că cu privire la lucrarea Domnului este mai bine să nu te căsătorești, atunci Dumnezeu este liber să dea darul abstinenței. Însă aceasta nu înseamnă că din această cauză Pavel era cu ceva mai bun decât ceilalți. El avea acest dar, așa cum un altul avea alt dar, și în nicio privință prin aceasta stătea deasupra altora. Acesta este un principiu foarte important. Dumnezeu păstrează aceste relații și El niciodată nu va aproba pe credincioși, când aceștia devalorizează aceste relații, de exemplu și în ceea ce privește nașterea copiilor. S-ar putea să sune foarte evlavios, când o pereche creștină, de exemplu o pereche de misionari, spune că ei vor să se pună în lucrarea Domnului și vor să fie așa de mult închinați Lui, că cu plăcere renunță la nașterea de copii. Dacă în mod conștient ei poartă de grijă să nu primească copii, și anume cu argumentul, că fac aceasta pentru lucrarea Domnului, atunci cu siguranță aceasta nu este plăcut în ochii lui Dumnezeu. Desigur nu vorbesc despre aceia, care nu pot să primească copii – tot așa cum Dumnezeu cu privire la lucrare poate să dea darul abstinenței, așa se face că uneori El retrage binecuvântarea copiilor unei perechi de credincioși care este activă în lucrarea Sa. Mă refer acum la aceia care cu privire la lucrare intenționat împiedică, ca ei să primească copii. Dumnezeu vrea ca noi să ne păstrăm curați în aceste lucruri, care sunt așa de încurcate. Tocmai în timpul nostru aceste lucruri sunt tratate disprețuitor în mod deosebit în creștinătate, atât căsnicia cât și reproducerea. Noi ca credincioși trebuie să veghem în privința aceasta, căci Scriptura spune, că nu numai lumea va strica în cele din urmă aceste lucruri, ci și creștinătatea. Citim în primul rând în 1 Timotei 4 că în ultimele zile unii vor cădea de la credință și vor interzice căsnicia. După aceea în 2 Timotei 3, că în ultimele zile oamenii vor avea o formă de evlavie, dar îi va tăgădui puterea; și ca un semn caracteristic al acestei creștinătăți cu numele, se spune după aceea, că ei vor fi fără dragostea naturală (firească). Ei au coborât căsnicia la nivelul a ceea ce se găsește între animale. Aici ne sunt prezentate aceste lucruri, pentru ca noi ca credincioși să cerem de la Domnul puterea, ca să păstrăm valoarea acestor rânduieli, pe care El le-a dat-o.

   Când Domnul ne atenționează, atunci El atinge punctul nostru slab. Dacă aici se spune despre femei, că ele trebuie să fie supuse soților lor, și despre bărbați, că ei trebuie să-și iubească soțiile, atunci acesta stă scris intenționat așa și nu invers. Este așa, că femeile prin natura lor iubesc mai ușor decât bărbații; la ele nu există așa de repede pericolul, să le lipsească dragostea, însă ele sunt prea iuți și nu ocupă locul de supunere. Domnul le-a dat acest loc, căci aici se spune ca ele să fie supuse, »cum se cuvine în Domnul«. Femeile nu trebuie să fie supuse, deoarece ele sunt mai slabe decât bărbații, ci deoarece li se cuvine în Domnul să fie așa. Dacă ele au această atitudine, atunci ele sunt plăcute Domnului. Supunerea nu este același lucru cu ascultarea absolută, ci este o atitudine de smerenie, care în primul rând este caracterizată prin supunerea față de Domnul. Aceasta înseamnă că și atunci când o femeie credincioasă este căsătorită cu un bărbat necredincios, ea trebuie, dacă soțul îi cere ceva pe care ea nicidecum nu-l poate face, deoarece este o femeie credincioasă, trebuie totuși să fie supusă soțului ei, chiar dacă ea nu poate să fie ascultătoare în toate cazurile. Tot așa este și la bărbați. Locul lor slab este, că deseori le lipsește dragostea. Bărbații sunt înclinați mai mult spre agresivitate și forță și ușor devin aspri și răi cu soțiile lor. Ei sunt atenționați deci cu privire la slăbiciunile lor. Punctul de plecare este totdeauna, că noi toți trebuie să ne ocupăm poziția, pe care o avem, în Domnul. Supunerea față de El dă puterea necesară pentru orice poziție de subordonare. Aceasta este puterea pentru femei, în timp ce bărbaților se spune (și în mod deosebit celor care ocupă o poziție înaltă) ca ei să nu se comporte cu asprime față de ceilalți, care sunt așezați într-o poziție mai inferioară. Înainte de toate aceasta este de la sine înțeles în căsnicie, deoarece noi ca bărbați trebuie să fim în căsnicie un tablou al lui Hristos în dragostea și dăruirea Sa, pe care El le-a avut față de Adunare, așa cum o explică detaliat epistola către Efeseni.

   Principii asemănătoare găsim aici cu privire la copii și părinți. Copiii ocupă de asemenea o poziție de subordonare, însă și aici se face referire la Hristos, ca să facă clar poziția lor și ca să dea putere copiilor, ca să ocupe această poziție. Vedem tocmai în epistola către Coloseni, cum totul este legat cu persoana Domnului Isus. Dacă copiii trebuie să asculte de părinții lor, ei au voie să pună ascultarea lor în legătură cu Domnul Isus, căci aceasta Îi este plăcut Lui. Ochiul Lui se odihnește cu plăcere pe ei, dacă ei ocupă acest loc, nu în primul rând ca să scape de pedeapsa părinților lor, ci pentru că ei știu, că prin aceasta produc bucurie Domnului. Aceasta este învățătura importantă pentru noi toți. Oriunde în societate vom ocupa o poziție joasă, dacă Îl luăm și pe Domnul în această stare – vom vedea aceasta îndată la robi – totul primește o demnitate deosebită, și atunci dispar multe greutăți. Și aici există pericolul pentru părinți, care ocupă o poziție superioară cu privire la copiii lor (așa cum ocupă bărbații față de soțiile lor), ca ei să facă abuz de acest loc. Așa cum bărbații pot fi aspri și brutali față de soțiile lor, tot așa ei pot să provoace la mânie pe copiii lor, și în cele din urmă aceștia să ajungă descurajați. Dacă ei ceartă permanent pe copiii lor și depreciază și critică tot ce fac ei, aceasta nu mărturisește despre un duh de dragoste față de copii. Atunci copiii își pierd curajul de a mai fi supuși părinților lor și să asculte cu drag, căci nu are niciun sens, căci părinții lor răspund cu contraargumente și critică. În toate noi putem să revelăm ce Dumnezeu a prefigurat în acestea. Copiii pot să asculte, așa cum Domnul Isus pe pământ ca Fiu a fost supus și ascultător în chip desăvârșit față de Tatăl Său. Tot așa Tatăl a privit cu dragoste spre Fiul, cum El a mers pe drumul Său aici pe pământ.

    În versetele următoare ne este descrisă o cu totul altă relație, și anume aceea dintre robi (sau: sclavi[3]) și stăpâni, și desigur aceasta este o situație cu mult mai grea. Desigur Dumnezeu nu a vrut sclavia, dimpotrivă – ea este urmarea păcatului în lume. De aceea se poate pune din nou întrebarea: dacă sclavia este urmarea păcatului și deci aparține unei lumi care zace în păcat și moarte, și dacă eu sunt un rob și am murit și am înviat împreună cu Hristos, ce parte mai am eu atunci în lumea aceasta și ce mai contează că eu sunt un rob? De fapt n-ar mai trebui să fiu rob. Da, dar credinciosul, care vorbește în felul acesta, nu este el în pericol ca tocmai prin aceasta să gândească ca lumea, ca el să ocupe o atitudine față de stăpânul său pe care o au mulți subalterni față de stăpânii lor, stăruind pe presupusele lor drepturi, făcând grevă sau protestând și nu ocupă cu adevărat locul pe care ei îl au în societate? Tocmai aceasta este ciudățenia credinței creștine. Creștinismul nu schimbă sclavia, ci schimbă pe sclavi. Cât de mulți creștini sunt totuși, care depun toate eforturile (de cele mai multe ori cu intenții bune) să înlăture inconvenientele sociale din lumea aceasta. Deci, în măsura în care noi putem schimba ceva în sfera noastră de influență, trebuie să ne interesăm de suferințele semenilor noștri. Însă noi nu avem misiunea să schimbăm structural lumea aceasta, societatea aceasta.

   Aceasta nu este intenția lui Dumnezeu. Dumnezeu a hotărât lumea ca întreg, ca sistem, pentru judecată, și tot ce se încearcă să se îmbunătățească la lucrurile care în curând vor fi nimicite, este, spus delicat, o cutezanță lipsită de sens. Nu are nici un sens să îmbunătățești ceva, care s-a dovedit a fi de neîmbunătățit și pe care Dumnezeu îl va judeca în curând. Încă o dată, desigur noi trebuie să facem ce este bine, pretutindeni, unde putem. Însă a face bine semenilor noștri nu este același lucru ca și cum noi ne-am dedica activ, ca pe toate căile, și în mod deosebit prin politică, să încercăm să înlăturăm neajunsurile sociale din lume. Ce obținem, dacă eliberăm un sclav? Am pus capăt unei sclavii, dar nu am schimbat sclavul.

   Tocmai aceasta este puterea creștinismului: el transformă pe sclavul însăși. Tocmai un rob poate să arate în situația lui ce înseamnă să fi creștin. Așa se spune în epistola către Tit, că tocmai lor le este dat să împodobească învățătura Dumnezeului nostru Mântuitor (capitolul 2,10). Tocmai ei pot constitui o podoabă în atitudinea lor față de Domnul, o împodobire a învățăturii Dumnezeului nostru Mântuitor, a învățăturii că harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, s-a arătat și ne-a mântuit. Ei pot ca sclavi să ilustreze ceea ce are valoare, că Dumnezeu tocmai în lumea aceasta rea a așezat oameni cu o altă natură, »oameni noi«. Tot așa este și în epistola către Filimon. Noi am putea spune: ce caută în Noul Testament o scrisoare așa de mică, care nu se tratează nici o învățătură? Însă tocmai în aceasta primim o privire în situația socială ca aceea a unui sclav și stăpânul său, o problemă simplă, însă în care se prezintă în mod minunat ce este puterea credinței creștine, sau mai bine spus, ce poate lucra Hristos Însuși în inima unui om care se află într-o situație așa de dificilă.

   Căci sclavia nu este o stare simplă. La un stăpân obișnuit mai merge, căci poți să demisionezi; însă ca sclav să fi proprietatea stăpânului tău, care poate dispune pe deplin de tine, ca sclav să trebuiască să asculți, nu numai, așa cum spune Petru, de cei buni și blânzi, ci și de cei greșiți, pentru aceasta este nevoie de putere spirituală. Deci, această putere o dă credința creștină. Faptul că noi am murit împreună cu Hristos și am înviat împreună cu El și în El am devenit un om nou, avem dreptul să-L posedăm pe El ca viață nouă a noastră, aceasta ne dă putere ca să arătăm tocmai în astfel de situații cine este El, prin aceea că noi ascultăm, nu ca oameni lingușitori, ca să plăcem oamenilor, ci în simplitatea inimii, temându-ne de Domnul.

   Ar trebui să luăm seama cât de des Domnul Isus este introdus în aceste situații. De trei ori se spune aici că slujba sclavilor pentru stăpânii lor trebuie să fie caracterizată de relația practică cu Domnul Isus. Aceasta este așa de important, că ei trebuie să vadă realmente slujba lor pentru stăpânii lor pământești ca o slujbă pentru Domnul Isus. Aceasta schimbă totul. Dacă ei trebuie să facă ceva, pe care nu-l găsesc frumos – și cât de des are loc aceasta la un sclav, care este proprietate a stăpânului său! – aceasta nu trebuie să fie prea mult pentru ei, căci ei ar trebui să știe: aceasta este ceea ce Domnul așteaptă de la mine în momentul acesta, și dacă El o așteaptă de la mine, atunci El îmi va da și puterea s-o fac, și El mă va și răsplăti. Dacă eu ca sclav sunt proprietatea stăpânului meu, atunci nu trebuie să mă aștept la răsplată din partea stăpânului meu, și stăpânul nu trebuie nici măcar să spună mulțumesc (compară cu Luca 17,7-10). Dar dacă eu sunt un rob al lui Hristos Isus și în această stare trebuie să slujesc unui stăpân, atunci pot ști, că tot ce fac pentru acest stăpân pământesc îmi va aduce răsplată. În timp ce aici pe pământ nu primesc nicio răsplată sau nu aud nicio mulțumire, eu voi primi în cer o moștenire, căci în realitate eu slujesc lui Hristos Domnul. În final se va spune: »Intră în bucuria Stăpânului tău«, și pentru slujba care am făcut-o aici pe pământ se va da o plată, chiar dacă eu am făcut numai o slujbă așa de simplă, de joasă, ca aceea a unui sclav pentru stăpânul său. De aceea putem să acționăm așa cum se spune în versetul 23: »Lucrați din toată inima, ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni«. Chiar dacă noi în țările noastre nu mai avem sclavi, totuși principiul important își are valabilitatea și pentru noi. În orice împrejurări am fi, fie că mergem la școală, unde ocupăm un loc de subordonare, sau suntem muncitori, în toate cazurile trebuie deseori să facem lucruri, pe care nu le considerăm frumoase. Probabil sunt lucruri, pe care noi ca credincioși le considerăm grele, deoarece prin aceasta gândurile noastre se preocupă cu lucruri pământești care ar putea să ne atragă de la Domnul. Însă dacă știm că El vrea să dea puterea pentru a le face și că în cele din urmă noi Îi slujim Lui și că El, orice ar vrea El să aducă pe calea noastră, vrea să ne dăruiască harul ca să le înfăptuim, atunci totul se schimbă. Atunci putem să le facem din toată inima și putem ști că vom primi o plată, chiar dacă noi aici pe pământ suntem „mai puțin plătiți”. Niciodată să nu ne plângem la stăpânii noștri pământești. Noi putem să așteptăm plata și răsplata, pe care ne-o va da Domnul.

   Dacă ție ca sclav ți s-a făcut o nedreptate, desigur nu poți să schimbi nimic în privința aceasta (versetul 25). Trebuie s-o suporți, căci nu toți stăpânii sunt buni și blânzi. Dacă tu ca muncitor ai un șef, care deseori îți pune după cap lucruri care nu sunt adevărate, încredințează aceasta mâinilor Domnului. El va răzbuna această nedreptate. Nu noi trebuie să ne răzbunăm, nu noi trebuie să sărim în sus, să contrazicem și să stăruim asupra drepturilor noastre, așa cum cu regret auzim deseori și pe credincioși vorbind. Credincioșii nu luptă pentru „drepturile” lor, ei nu au nici un drept în lumea aceasta. Faptul că noi luptăm pentru presupusele noastre drepturi, înseamnă de fapt că noi afirmăm, că avem drepturi în lumea aceasta. Însă dacă noi nu avem nici un loc în lumea aceasta, atunci nu avem nici drepturi, ci numai obligații. „Drepturile” noastre sunt la Domnul, și pe acestea El ni le-a dat prin har. Dacă ni se face nedreptate, El Însuși va răzbuna această nedreptate. Acesta este un principiu important, nu numai pentru stăpâni răi, ci la modul cel mai general. Orice nedreptate, care se face, va fi răsplătită la timpul ei. Aceasta este valabil atât pentru necredincioși, cât și pentru credincioși. Domnul nu are în vedere fața omului. Orice nedreptate, pe care credinciosul o face în viața lui, chiar dacă cu privire la veșnicie i se iartă, în căile de guvernare ale lui Dumnezeu aici pe pământ el va primi ce i se cuvine. Dacă aici pe pământ ea nu a fost adusă în lumina lui Dumnezeu, atunci ea va fi descoperită odată înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Dar și toată nedreptatea, pe care cei necredincioși au făcut-o, odată, nu în toate cazurile deja aici pe pământ în căile de guvernare ale lui Dumnezeu, însă în orice caz atunci când ei vor sta înaintea marelui Tron alb își vor primi răsplătirea. Este probabil cineva aici, care face nedreptate, deoarece el este necredincios? Va veni un timp când toată această nedreptate se va întoarce asupra capului tău și vei revedea toată această nedreptate și tu însuți va trebui să porți pedeapsa pentru ea.

Capitolul 4

   Capitolul acesta începe cu un verset, care de fapt aparţine încă capitolului 3: „Stăpânilor, daţi robilor ce este drept şi corect, ştiind că şi voi aveţi un stăpân în ceruri.” Aşa cum sclavii trebuie să aducă poziţia lor de subordonare în legătură cu Hristos, ca să primească puterea adevărată pentru subordonare, tot aşa şi stăpânii la rândul lor nu trebuie să abuzeze de poziţia lor, ci trebuie să dea sclavilor ceea ce este drept şi corect, ceea ce se cuvine fiecărui om. Noi înşine niciodată „nu avem” drepturi, trebuie însă să recunoaştem drepturile altora, sau probabil mai bine spus: datoriile noastre faţă de ceilalţi. Aici nici măcar nu se spune că ei trebuie să arate îndurare faţă de robii lor, aşa cum Pavel în scrisoarea sa adresată lui Filimon l-a rugat pe acesta. Aici se spune numai, stăpânii să dea angajaţilor lor ce este drept şi corect. Căci aşa cum este adevărat că angajaţii creştini nu trebuie să facă aluzie la drepturile lor, tot aşa este valabil pentru stăpânii creştini ca ei să dea subalternilor lor ceea ce este drept şi corect. Căci şi ei, aşa se spune aici, au un stăpân în cer. Aceasta este o comparaţie importantă şi frumoasă. În 1 Corinteni 7 este aplicat acelaşi gând cu privire la sclavi. Ce oferă unui credincios putere, ca să trăiască ca un sclav? Numai conştienţa că în Domnul eu sunt un eliberat şi prin El am fost salvat din sclavie. Şi care este caracterul slujbei stăpânilor creştini? Conştienţa că şi ei înşişi sunt sclavii unui Domn, care este în cer, sunt sclavi ai lui Hristos, sclavi ai lui Dumnezeu. Dacă ei acţionează fiind conştienţi de aceasta, atunci aceasta are o influenţă mare asupra comportării lor faţă de subalternii lor. Vedem astfel că tot ce vine în viaţa noastră pe drumul nostru, toate relaţiile noastre în căsnicie, în familie şi în societate devin altfel şi mai bune, nu atunci când noi le schimbăm în exterior, ci când luăm pe Hristos în ele şi Îi oferim ocazia în aceste împrejurări să ia chip în noi. Abia atunci se arată ce este credinţa creştină în practică.[4]

   După ce apostolul a vorbit astfel despre aceste relaţii, el aplică acum aceste principii la modul mult mai general la viaţa noastră. El vorbeşte mai întâi despre ceea ce la noi trebuie să ocupe un loc important: „Stăruiţi în rugăciune” (versetul 2). Nu ne alegem noi deseori cu puţin în privinţa aceasta? Probabil facem mult pentru Domnul, dar uneori uităm rugăciunea, aşa că noi dăm tot mai mult, dar nu mai primim de la Domnul în părtăşia în rugăciune cu El. Cât de uşor neglijăm stăruinţa şi vegherea în rugăciune. Dacă dimineaţa amânăm timpul de rugăciune, cât de repede pot apare situaţii în familie care ne împiedică la rugăciune; în privinţa aceasta trebuie să veghem. Dar noi trebuie să veghem şi atunci când suntem preocupaţi să ne rugăm, pentru ca gândurile noastre să nu se abată şi în noi să pătrundă alte lucruri, aşa că inimile noastre nu mai sunt umplute cu Domnul, la care ne rugăm.

   „Vegheaţi în ea cu mulţumire”. Dacă noi într-adevăr ne rugăm, dar începe să lipsească mulţumirea, atunci ceva nu mai este în ordine cu rugăciunea şi noi nu mai avem felul de gândire corect. În capitolul 3.15 am găsit îndemnul: „fiţi mulţumitori”. Dacă la noi nu mai este mulţumire, atunci vom deveni nemulţumiţi şi ne plângem de împrejurările în care Domnul ne duce. Probabil sunt tot felul de greutăţi în viaţa noastră sau în adunarea locală sau oriunde altundeva; probabil în mod justificat suntem îngrijoraţi de acestea, însă dacă aceste îngrijorări ocupă un loc prea mare în inimile noastre, atunci în primul rând dispare mulţumirea. Atunci probabil încă mai luptăm în rugăciune cu Domnul şi dorim tot felul de lucruri de la El. Dar dacă lipseşte mulţumirea, dacă noi facem într-adevăr cunoscut lui Dumnezeu dorinţele noastre prin rugăciune şi implorare, dar fără mulţumire, cum putem noi atunci să fim fericiţi în Domnul şi cum poate atunci pacea lui Dumnezeu să ne umple cu adevărat (vezi Filipeni 4.6,7)? Dacă lipseşte mulţumirea adusă Domnului, atunci dispare şi conştienţa că tot ce El ne pune pe drumul nostru lucrează totuşi spre bine pentru cei ce iubesc pe Dumnezeu. Toate lucrurile sunt în mâna Sa şi nimic nu-I scapă. El ne păzeşte în toate lucrurile şi ne dă totdeauna prilej să mulţumim pentru ceea ce noi am devenit în Hristos şi pentru tot ce noi primim zi de zi prin harul Său.

   Şi apoi şi: pentru ce ne rugăm? În rugăciunile noastre noi suntem deseori aşa de preocupaţi cu noi, cu ceea ce avem nevoie. Însă Pavel roagă aici categoric pe credincioşi să se roage şi cu privire la slujba lui pentru Domnul, pentru ca Dumnezeu să le deschidă o uşă pentru Cuvânt şi acum, când el era în închisoare, şi ca Domnul să creeze posibilităţi ca el să poată propovădui taina lui Hristos. Observă că aici nu se spune: „Taina Adunării”. Şi aici este din nou vorba de Hristos. Într-adevăr ca Persoană El nu era o taină, căci El a fost făcut cunoscut deja în Vechiul Testament. Însă aici este vorba de Hristos, unit cu Adunarea, aşa cum am văzut destul de clar în capitolele 1 şi 2 ale epistolei. Aici acest adevăr este numit „taina lui Hristos”, pentru ca El să aibă întâietatea în toate (Coloseni 1.18), ca pretutindeni în această epistolă. Astfel apostolul se roagă aici pentru rugăciunile credincioşilor, ca să se ofere ocazii să predice această taină. Nu taina Evangheliei, aşa cum se spune în Efeseni 6, ci taina lui Hristos. Noi ne rugăm deseori, chiar şi în orele de rugăciune, pentru răspândirea Evangheliei, şi desigur aceasta este important. Însă eu cred, că noi în timpul de decădere şi confuzie ar trebui să folosim mai multă energie (în rugăciune şi practic), să ne întărim reciproc în această taină a lui Hristos, în adevărul, că noi ca Adunare, ca trup al Său, suntem legaţi cu Capul glorificat în cer. În propovăduirea lui Pavel acest adevăr a ocupat un spaţiu aşa de mare, că pentru aceasta a ajuns întemniţat. El era nu numai un întemniţat pentru Evanghelie, ci înainte de toate pentru acest adevăr: Hristos şi Adunarea Sa, Capul şi trupul, pentru ca el să le reveleze pe acestea aşa cum trebuie (versetul 4). Este aceasta şi rugăciunea noastră, atunci când mergem la o prelegere? Ne rugăm noi, ca Cuvântul lui Dumnezeu să fie prezentat aşa cum vrea El să fie prezentat? Aceasta este o rugăciune, de care are nevoie fiecare slujitor al lui Dumnezeu. Fără această rugăciune slujirea este deseori fără putere. Aşa de importantă este rugăciunea noastră pentru slujitorii Domnului, pentru ca Cuvântul lor să aibă intrare în inimi şi Domnul să fie glorificat prin aceasta.

   După cum este atitudinea noastră faţă de credincioşi, faţă de slujitorii Domnului, tot aşa este şi atitudinea noastră faţă de cei ce sunt afară, necredincioşii lumii acesteia: „Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei de afară, răscumpărând timpul” (versetul 5). Cât de important este aceasta! Noi ne gândim deseori mai mult la comportarea noastră cu credincioşii – şi în mod fericit putem avea multă părtăşie reciprocă -, însă noi ne găsim şi în mijlocul acelora, care sunt afară. Crezi tu, că este tot una cum ne comportăm faţă de ei, oricât de stricaţi ar fi ei? Noi trebuie să umblăm cu înţelepciune, aceasta înseamnă că noi trebuie să cântărim cuvintele şi faptele noastre, pentru ca niciodată să nu dăm impresia că suntem la fel ca ceilalţi. Eu nu spun, mai buni; însă noi am devenit altfel decât ei. Noi niciodată nu trebuie să dăm impresia, că noi am aparţine aceleiaşi lumi, pe care am părăsit-o, prin aceea că noi am murit cu Hristos şi am înviat cu Hristos. Dacă ne facem una cu lumea aceasta, aşa că toate diferenţele exterioare dispar, atunci am distrus toate posibilităţile ca să mărturisim semenilor noştri cine este Hristos. Mărturia noastră faţă de aceia care ne cunosc, are putere numai atunci când în lucrurile obişnuite ale vieţi umblăm în înţelepciune printre ei, conştienţi fiind că noi prin moartea şi învierea lui Hristos am fost scoşi din lumea căreia ei îi aparţin.

   Desigur există şi o altă latură. Faptul că noi am murit şi am înviat împreună cu Hristos nu trebuie să ne facă aroganţi. Probabil ştim foarte bine, cum uneori gândim samavolnic, că noi suntem mai buni decât ceilalţi, şi că suntem înclinaţi să privim cu dispreţ spre aceia care nu au nici o cunoaştere despre Dumnezeu. Însă în epistola către Tit 3.2 se spune că noi trebuie să fim umpluţi cu blândeţe faţă de toţi oamenii. Pentru ce? Tocmai din pricina faptului că odinioară noi eram „vrednici de a fi urâţi şi urându-ne unii pe alţii”. Numai Dumnezeu în dragoste Lui pentru oameni şi în îndurarea Lui ne-a scos de acolo. Numai aşa putem aştepta momentul potrivit pentru o mărturie, răscumpărând timpul şi folosindu-l deplin, fără să pierdem timp, prin aceea că ne facem una cu lumea şi ne lăsăm jefuiţi de puterea pentru slujbă. Noi putem răscumpăra complet timpul în slujba pentru Domnul, aşa că noi putem folosi pentru El chiar şi timpul pe care noi trebuie să-l dedicăm preocupărilor noastre pământeşti, prin aceea că tot ce facem sau spunem, le facem în El şi cu El şi în toate lucrurile facem ca El să ia chip.

   „Cuvântul vostru să fie întotdeauna în har” (versetul 6). Da, aceasta face parte din cele anterioare. Dacă umblăm în înţelepciune în mijlocul lumii, cuvântul nostru trebuie totdeauna să reflecte harul în care noi stăm. Suntem noi conştienţi că mediul nostru înconjurător are nevoie de har, ca să vină în aceeaşi poziţie ca noi? Dacă harul străluceşte în cuvintele noastre, alţii vor primi dorinţa să stea ca şi noi în acelaşi fel în harul lui Dumnezeu. Însă şi în acest caz este pericolul ca în timp ce noi vorbim în har faţă de lume, ne facem una cu ea, precum se spune, ca să le putem explica mai bine ce posedăm noi. Atunci poate fi, ca noi în aceasta cu cele mai bune intenţii ne facem una cu lumea. Am auzit că sunt unii care în anumite privinţe fac aceleaşi lucruri cu oamenii lumii acesteia, căci, spuneau ei, numai dacă ne facem una cu ei putem să le ducem Evanghelia şi putem vorbi cu ei despre Hristos. Însă chiar dacă ei au crezut aceasta, era totuşi autoînşelare. Aici se spune, că cuvântul nostru nu trebuie numai să fie în har, ci şi dres cu sare, şi sarea este în Scriptură o imagine a ceea ce lucrează împotriva stricăciunii. Acolo unde este sare, stricăciunea nu poate lucra, şi aşa trebuie să fie cuvintele noastre: în har pentru mediul nostru înconjurător şi totodată drese cu sare, deci inaccesibile stricăciunii care este în lume. Cuvintele noastre trebuie să fie cu har faţă de oamenii lumii, şi totodată noi nu trebuie să prezentăm în noi înşine nici măcar o singură caracteristică stricată a oamenilor lumii acesteia. Acestea sunt cele două laturi ale atitudinii noastre faţă de lume. Pe de o parte conştienţa că noi nu aparţinem lumii acesteia, şi pe de altă parte conştienţa mărturiei, pe care noi trebuie s-o dăm faţă de lumea aceasta, deoarece noi suntem lumina lumii. Ambele laturi sunt în pericol să devieze şi să nu corespundă ţelului Domnului, aşa că noi nu ştim, cum trebuie să răspundem fiecăruia, aşa cum se spune aici.

   În cele din urmă apostolul vorbeşte în ultima parte a epistolei sale despre împrejurările proprii şi despre venirea lui Tihic şi despre aceia care erau la el. Tihic era evident acela care a adus scrisoarea sa la Colose, şi din epistola către Efeseni deducem că această scrisoare a fost adusă tot de el. Aceasta este valabil şi pentru scrisoarea către Filimon, căci Tihic este însoţit aici de Onisim (versetul 9), şi acesta era cel care s-a întors înapoi şi a luat scrisoarea cu sine. Deci aceşti doi bărbaţi s-au întors din închisoarea, unde se găsea Pavel, în Asia Mică, unde se afla Efes şi Colose, ca să dea adunărilor de acolo aceste scrisori şi de asemenea şi lui Filimon să-i dea scrisoarea destinată pentru el şi adunarea care era în casa lui. Pe lângă aceasta Tihic trebuia să facă cunoscut adunării din Colose tot ce era cu privire la apostol (versetele 7-9). Aceşti credincioşi din Colose nu-l cunoşteau pe Pavel, şi noi am putea probabil gândi: cum putea apostolul să prevadă, că credincioşii din Colose se interesau de el; ei nicidecum nu-l cunoşteau, nu l-au văzut niciodată. Însă nu este în realitate adevărată lipsă modestie şi smerenie din partea unui credincios, ca el să se aştepte de la altul, ca acesta să se intereseze de împrejurările lui? Nu este mândrie, dacă el aşteaptă de la altul, ca acesta să fie interesat de împrejurările lui, ci este smerenie, care primeşte ce este bun de la altul şi de aceea se poate aştepta ca celălalt să fie aşa de spiritual, că el ca de la sine este interesat de lucrurile celor credincioşi împreună cu el. De aceea apostolul poate scrie, că Tihic îi va informa despre împrejurările lui şi el va afla (se spune aici în versetul 8) cele referitoare la credincioşii din Colose. Aceasta nu se spune în epistola către Efeseni. Acolo se spune numai, că Tihic îi va informa despre împrejurările în care se afla Pavel. Despre credincioşii din Efes nu citim că la ei erau greutăţi, sau slăbiciuni, despre care apostolul ar fi vrut să fie informat. Însă la credincioşii din Colose era aşa. Dacă ar fi fost altfel, apostolul nu ar fi trebuit să scrie o scrisoare aşa de serioasă şi ar fi putut să se preocupe mai profund cu adevărul lui Dumnezeu, ca în epistola către Efeseni.

   Astfel Tihic se întoarce înapoi cu veşti de la Pavel, având dorinţa să ştie cum le mergea credincioşilor din Colose, însoţit de acest sclav dezertat, Onisim. Acesta se reîntoarce aici la stăpânul său Filimon, aşa că putem presupune, că şi Filimon locuia în Colose şi că adunarea din Colose era adunarea din casa lui, căreia îi este adresată această scrisoare cu caracter general, sau că Filimon locuia în apropiere de Colose şi acasă la el era o altă adunare.

   Găsim apoi în versetul 10 că aceia care sunt la Pavel încredinţează salutările lor lui Tihic pentru credincioşii din Colose. Sunt persoane deosebite, care sunt numite aici. Dacă îi urmărim mai departe în Scriptură, putem să tragem învăţături practice chiar şi din salutările simple cu care se încheie scrisorile. Despre acest Aristarh nu citim că el ar fi făcut ceva sau ar fi spus ceva, însă ele este numit foarte des în cartea Faptele Apostolilor în călătoriile lui Pavel. El era tovarăşul credincios al lui Pavel în a treia călătorie misionară a acestuia şi atunci când acesta a fost prins în Ierusalim şi în cele din urmă prin Cezareea a ajuns captiv la Roma (Faptele Apostolilor 27.2). Şi Aristarh a trăit călătoria pe mare, furtuna îngrozitoare şi eşuarea corăbiei şi a mers împreună cu Pavel la Roma şi împreună cu el, aşa cum citim aici, a devenit captiv. Şi în epistola către Filimon el este amintit ca unul care este la Pavel. Aşa este deseori cu credincioşii; ei nu ies în mod deosebit personal în evidenţă, ei nu au o slujbă care să atragă privirea, aşa cum era în cazul lui Pavel; dar să nu fi privit ochii Domnului cu plăcere la slujba lui Aristarh, care ca un însoţitor liniştit, dar credincios al apostolului a fost alături de el în ultimii ani ai vieţii sale?

   Tot aşa este şi cu acest Marcu. Ştim din cartea Faptele Apostolilor despre el, că el a devenit necredincios şi l-a părăsit pe Pavel în timpul primei lui călătorii misionare, şi că el a devenit chiar prilej de lipsă de unitate între Pavel şi Barnaba. Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu trece cu vederea să ne facă cunoscut şi faptul că în cele din urmă acest Marcu a devenit un slujitor de valoare al Domnului, aşa fel că Pavel în a doua epistolă către Timotei 4.11 roagă chiar, ca Marcu să vină la el, deoarece el ar fi de foarte mare folos pentru slujire. Vedem astfel, că dacă un credincios probabil într-un anumit stadiu nu este matur pentru slujire, aceasta nu înseamnă că Domnul niciodată nu îl va folosi. La timpul său (la Moise a durat patruzeci de ani) el va fi totuşi potrivit pentru slujire, când el învaţă să fie dependent de Domnul şi să se încreadă în El. În afară de aceasta vedem, cât de complet este Cuvântul lui Dumnezeu. Tocmai în acest verset este dezlegată o enigmă, care a rămas nerezolvată în cartea Faptele Apostolilor, şi anume aceea, cum a fost posibil ca Barnaba şi Pavel să fie dezbinaţi din cauza lui Marcu. Aici se spune în câteva cuvinte, că Marcu era nepotul lui Barnaba, şi aceste cuvinte vorbesc despre legături. Era carnea, care a lucrat în Barnaba, atunci când el a vrut cu plăcere să ia cu sine pe Marcu, deoarece el era nepotul lui, care în mod clar încă nu era matur pentru slujire. Nu este bine când noi acordăm un rol deosebit legăturilor naturale, legăturilor de prietenie sau legăturilor familiare în lucrurile Domnului. Nicidecum nu este de la sine înţeles că de exemplu fiii sau ginerii anumitor fraţi îi vor urma pe aceştia în slujba pentru Domnul. Aceasta ar putea fi de la Domnul, dar dacă este o chestiune forţată, exclusiv din pricina legăturilor naturale, atunci aceasta este de la carne. Vedem aici că tocmai legăturile familiare pot deveni prilej pentru greutăţi carnale, aşa cum s-a petrecut deseori în adunări, unde prin astfel de legături au luat naştere certuri. Din fericire auzim aici, că el a fost totuşi folositor pentru slujire, împreună cu un oarecare Isus, numit şi Iust. Înseamnă că ei au fost o mângâiere pentru Pavel. Din toţi aceia care erau împreună-lucrători la Împărăţia lui Dumnezeu, tocmai aceşti doi au fost de mângâiere pentru Pavel în aceste timpuri grele, când el era în închisoare.

   Apoi în versetul 12 este numit Epafra. Despre el am citit deja în capitolul 1.7. Probabil el a vestit concetăţenilor lui, colosenilor, cuvântul apostolului şi prin aceasta a luat naştere adunarea. Epafra era din Colose, aşa cum se vede de aici; el a devenit un rob al lui Hristos Isus, care tot timpul lupta în rugăciune pentru ei. El avea o inimă pentru cetatea aceasta, din care venea, şi în mod deosebit pentru adunarea, din care făcea parte. Oricare ar fi fost celelalte slujiri, pe care el probabil le-a făcut pentru Domnul în alte adunări, niciodată el nu a uitat această adunare, pentru care în primul rând el purta responsabilitatea, aşa că lupta pentru ea în rugăciuni, pentru ca ei să stea tari. Şi aici în Roma, nu a uitat de ei. Este frumos să se vadă, pentru ce se ruga el, şi anume „ca să fie desăvârşiţi şi împliniţi în toată voia lui Dumnezeu”. Fiecare credincios, chiar şi atunci când tocmai a găsit pace, este într-un anumit sens desăvârşit în Hristos. Am citit aceasta în capitolul 2.9,10: „Pentru că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii; şi voi sunteţi împliniţi în El”. În momentul în care am venit la credinţă suntem într-o anumită stare de desăvârşire în sensul că judecata nu ne mai poate atinge, că noi am fost pe deplin eliberaţi de la moarte şi pierzare şi suntem ascunşi în Hristos. Dar mai este şi o altă desăvârşire, o altă împlinire; ea nu este rezultatul direct al salvării, ci al maturizării spirituale a credinciosului, când el creşte în harul şi cunoaşterea Domnului Isus, aşa că în cele din urmă el poate spune ca Pavel în Filipeni 3.15: „Deci câţi suntem desăvârşiţi …”. Aceştia sunt aceia care au crescut spiritual, aşa că ei sunt umpluţi cu cunoaşterea voii lui Dumnezeu, aşa cum apostolul s-a rugat aceasta pentru credincioşii din Colose (1.9; compară cu 2.19), şi sunt deplin convinşi de voia lui Dumnezeu. Nu numai că ei au fost făcuţi în chip desăvârşit potriviţi ca să facă această voie a lui Dumnezeu, ci ei sunt şi desăvârşiţi în toată această voie. Aceasta înseamnă, că ei au învăţat să se supună practic pe deplin acestei voi şi că în inima lor nu mai au o altă dorinţă, decât să facă această voie. În final apostolul mărturiseşte despre Epafra, că el s-a ostenit mult pentru credincioşii din Colose şi pentru adunările din Laodiceea şi Ierapole (versetul 13). În Asia Mică erau şi alte adunări, pentru care Epafra era preocupat.

   Acum se spune că şi Luca era la Pavel (versetul 14). Luca este numit aici doctorul preaiubit, şi noi ştim din cartea Faptele Apostolilor, că el a fost de mare ajutor lui Pavel, aşa că este de înţeles că acesta îl iubea pe Luca. Găsim în diferitele călătorii din cartea Faptele Apostolilor, că stilul cărţii se schimbă deodată şi Luca (scriitorul cărţii Faptele Apostolilor) începe să vorbească despre „noi”. Acestea sunt cazurile în care evident el era însoţitorul lui Pavel în călătorie. De multe ori Luca a fost la Pavel, fără ca în planul secund, fără sine însuşi, să amintească vreun cuvânt sau vreo faptă despre sine. El l-a slujit şi probabil ca medic l-a îngrijit cu privire la slăbiciunea lui corporală. Ştim despre Luca, că el a avut până la sfârşit un loc deosebit în inima apostolului. În 2 Timotei 4, unde Pavel scrie că toţi cei din Asia Mică l-au părăsit, se spune că numai Luca mai era la el. Numai pe Luca îl avea la sine ca sprijin spiritual, desigur în afară de Domnul Însuşi.

   Cât de cu totul altfel a fost la al doilea numit aici, Dima. El nu este pus pe aceeaşi linie cu Luca. El urmează aici într-un mod mai rece, mai nepersonal. În epistola către Filimon Luca şi Dima sunt încă numiţi împreună ca împreună-lucrători ai lui Pavel, însă aici este amintit numai numele său, şi aceasta în contrast cu cel al medicului preaiubit. Este posibil că deja aici era începutul abaterii lui Dima, despre care citim mai târziu în 2 Timotei 4, unde Dima l-a părăsit, deoarece el „a iubit veacul de acum”. Ce trebuie să fi fost aceasta pentru apostol, care stătea acolo în închisoare, părăsit de toţi cei din Asia Mică, care în cele din urmă trebuia să sufere moartea de martir prin Nero. Nimeni nu l-a însoţit în aceasta, da, el a trebuit chiar să vadă că între cei care lucrau împreună cu el, care au luptat împreună cu el în Evanghelie, erau din aceia care acum s-au depărtat de el, deoarece ei au iubit lumea şi voiau mai bine să savureze lucrurile veacului acesta, decât ceea ce savura Pavel în închisoare în inima lui, şi chiar faţă de Nero.

   Citim apoi că el nu numai transmite salutări celor care sunt la ei, ci şi fraţilor din Laodiceea (versetul 15). Şi acolo era o adunare, aşa cum am văzut, şi credincioşii din Colose trebuiau să-i salute în numele lui Pavel. Ei trebuiau de asemenea să salute şi pe Nimfa şi adunarea din casa lui. Este posibil să fi fost adunarea (mică) din Laodiceea, care se strângea în casă la el. În orice caz nu se poate presupune că aici este vorba de o altă adunare în Colose decât aceea căreia i-a fost adresată epistola, deoarece Scriptura niciodată nu vorbeşte în sensul acesta despre Adunare. Adunarea este ori totalitatea tuturor credincioşilor de pe întreg pământul, ori totalitatea tuturor credincioşilor dintr-un anumit loc. Într-un oraş sau un sat este numai o singură adunare, însă ea poate desigur să se strângă laolaltă în locuri diferite.

   În versetul 16 citim încă un indiciu remarcabil cu privire la Laodiceea. Aici se spune că scrisoarea adresată credincioşilor din Colose să fie citită şi în adunarea credincioşilor din Laodiceea. Prin aceasta avem unul din indiciile, că aceste epistole nu erau destinate numai pentru adunarea locală. Chiar şi noi astăzi avem foloase din aceste epistole. Era corespunzător gândurilor Domnului, ca ceea ce era scris credincioşilor din Colose, trebuia citit şi în altă parte, ca să aducă rod şi acolo. Şi nu numai aceasta. Aici se mai spune şi că exista o scrisoare din Laodiceea, care trebuia citită în adunarea din Colose. Mulţi şi-au bătut capul, ce ar vrea să se spună prin aceasta. Este bine, ca în privinţa aceasta în primul rând să se constate, că aici nu este vorba de o scrisoare, care a fost adresată credincioşilor din Laodiceea. Căci aici se spune: o scrisoare din Laodiceea, deci o scrisoare, care era în Laodiceea şi de acolo ea trebuia să vină la credincioşii din Colose, aşa că noi nu putem spune, aşa cum au presupus unii, că aici ar fi vorba de o scrisoare, pe care apostolul ar fi scris-o, o scrisoare adresată credincioşilor din Laodiceea, care nu a fost preluată în Biblie, deoarece ea s-ar fi pierdut. Este realmente întrebarea, dacă aici este vorba de o scrisoare deosebită, pe care noi nu o cunoaştem. Unii au gândit, că aici ar putea fi vorba de scrisoarea adresată credincioşilor din Efes. Această scrisoare a luat-o Tihic cu sine în acelaşi timp, şi s-ar putea ca şi el să fi ajuns în Laodiceea. Gândul acesta este sprijinit prin aceea că în Efeseni 1.1 lipsesc în multe manuscrise importante cuvintele „care sunt în Efes”. Din aceasta s-a dedus presupunerea că epistola către Efeseni era de fapt un fel de scrisoare circulară, care a fost trimisă la diferite adunări din Asia Mică. Este interesant că Marcion o priveşte ca scrisoare adresată credincioşilor din Laodiceea. Aceasta este sprijinit şi prin aceea că scrisoarea nu conţine nici o atenţionare specială, care ar fi fost valabilă pentru o anumită adunare. Ea conţine numai îndemnuri generale, şi de aceea este foarte posibil că este vorba de epistola către Efeseni, pe care şi credincioşii din Colose trebuiau s-o citească. Aceasta este cu atât mai evident, dacă ne gândim că învăţătura epistolei către Efeseni urmează după învăţătura din epistola către Coloseni. Dacă noi am înţeles cu adevărat adevărul epistolei către Coloseni, vom putea înţelege şi adevărul epistolei către Efeseni. Dacă am realizat practic, că noi am înviat împreună cu Hristos şi carnea a fost judecată pe deplin, atunci vom putea înţelege ce înseamnă că noi am fost strămutaţi în Hristos în locurile cereşti.

   Urmează apoi în versetul 17 încă un îndemn personal adresat lui Arhip. Este frumos că Pavel în scrisoarea aceasta, care este adresată unei întregi adunări, cu toate că este o scrisoare generală, adaugă totuşi aceste îndemnuri personale credincioşilor din Colose. Apostolul vedea adunarea nu ca pe o mulţime cu toate slăbiciunile ei şi însuşirile ei bune, ci el purta în mod deosebit pe inimă pe fiecare credincios al acestei adunări. Chiar şi în această scrisoare generală, care a fost citită în adunare, el avea un cuvânt personal pentru un slujitor al Domnului, cum era acest Arhip (care este numit şi în epistola către Filimon); el trebuia să împlinească slujba, pe care el a primit-o de la Domnul, şi să nu obosească în ea, ci până la sfârşit să împlinească cu credincioşie ceea ce Domnul i-a încredinţat.

   Prin aceasta Pavel a ajuns la finalul scrisorii sale. El încheie printr-un salut scris de însăşi mâna lui (versetul 18), aşa cum găsim şi în alte locuri, de exemplu la sfârşitul primei epistole către Corinteni. De cele mai multe ori apostolul a dictat scrisorile sale. În epistola către Romani avem un indiciu în privinţa aceasta, căci Terţiu se denumeşte ca fiind cel care a scris această epistolă. Însă la finalul unei epistole Pavel a adăugat deseori un salut scris cu mâna lui, ca semn că scrisoarea venea de la el. Aceasta se recunoaşte clar din 2 Tesaloniceni 3.17, căci acolo stă scris: „Salutul este cu propria mea mână, Pavel; acesta este semnul meu în fiecare epistolă: aşa scriu eu”. Prin semnătura lui dădea dovada că era într-adevăr vorba de o scrisoare de la el. Tocmai în 2 Tesaloniceni era foarte important aceasta, deoarece acolo erau oameni care afirmau, că şi ei ar fi primit o scrisoare de la Pavel (2 Tesaloniceni 2.2). Şi aşa de impresionant este ceea ce citim în epistola către Galateni, că Pavel spune: „Vedeţi cu ce litere mari v-am scris cu mâna mea!” (Galateni 6.11). Credincioşii din Galatia au ascultat de învăţătorii străini, care puneau la îndoială chiar şi funcţia de apostol a lui Pavel. De aceea apostolul a scris această scrisoare cu mâna lui, cu toate că scrisul îi crea greutăţi (de aceea literele mari, probabil din cauza unei boli de ochi; compară cu Galateni 4.15b), pentru ca ei să nu o confunde cu alte scrisori.

   Apoi puţinele cuvinte: „Amintiţi-vă de lanţurile mele”. Ce impresionant, când citim aceasta aici la finalul unei scrisori în care el a descris ce poate însemna Hristos pentru un credincios şi unde noi citim pretutindeni că ceea ce el a prezentat credincioşilor din Colose ca îndemnuri, de toate acestea a avut parte în viaţa sa. El nu numai a prezentat aceasta altora, ci el însuşi a tras consecinţele din ceea ce înseamnă să aparţii lui Hristos şi împreună cu El să suporţi totul, din pricina tainei care i-a fost încredinţată s-o reveleze; această taină, din cauza căreia el a fost chiar în închisoare. Să nu-şi amintească credincioşii din Colose de lanţurile lui, să nu se gândească ce însemna că apostolul era la închisoare? El era acolo nu din cauza unei crime, ci ca urmare a credincioşiei lui în slujire. Dacă am fi mai mult conştienţi de aceasta, probabil nu am fi aşa de fricoşi de ceea ce spun oamenii, atunci când gloria lui Hristos ajunge să se reflecte în viaţa noastră. Să mărturisim despre El, că şi noi suntem practic răstigniţi faţă de lumea aceasta şi am fost strămutaţi într-o altă lume, în lumea de înviere, în care Domnul Isus a intrat înaintea noastră. Dacă ne gândim, cât a suferit apostolul pentru aceasta, atunci aceasta va avea influenţă asupra vieţii noastre practice. Ce trist, dacă ar trebui să se spună despre noi, ceea ce apostolul a trebuit mai târziu să spună despre credincioşii din Asia Mică (din care făceau parte şi credincioşii din Colose), şi anume, că toţi s-au depărtat de el (2 Timotei 1.15; 4.16). Nu vrem noi să devenim imitatori ai lui Pavel, imitatori în aceea că noi, ca şi el, permitem lui Hristos să ia chip în noi?

   Pentru aceasta este necesar harul Domnului Isus, pe care Pavel ni-l doreşte în încheiere. Avem nevoie de el la fiecare pas, pentru ca toate îndemnurile, pe care le conţine această epistolă, să le putem împlini. Aceste îndemnuri pot fi rezumate într-un singur Nume: „Hristos”. Dacă El primeşte primul şi singurul loc în viaţa noastră, atunci apostolul, da, Duhul Sfânt, şi-a atins scopul cu această epistolă. Avem nevoie de harul Său, pentru ca toate celelalte lucruri să se scufunde în nimic şi să nu mai joace nici un rol în viaţa noastră. Noi avem voie în orice moment să cerem acest har de la El. Numai în acest har putem să umblăm ca martori ai Lui şi să corespundem ţelului, pe care Dumnezeu ni l-a prezentat în această epistolă spre glorificarea Sa.