Din Egipt spre Canaan - John Ritchie

Importanţa scrierilor Vechiului şi Noului Testament

     O soră în Hristos, care a plecat în urmă cu mulţi ani la Domnul, a scris pe marginea Bibliei ei mult citite, următoarele rânduri: „În Vechiul Testament este ascuns Noul, în Noul Testament este descoperit Vechiul.“

     Această mărturie simplă despre importanţa şi învăţătura Vechiului Testament este un adevăr binecuvântat.

     Mulţi consideră cărţile Vechiului Testament ca fiind foarte utile pentru timpurile trecute, dar de o însemnătate mică pentru noi astăzi. Aceasta este o părere foarte regretabilă; oricine judecă superficial sau trece cu vederea aceste părţi ale Sfintei Scripturi, pierde mult din ceea ce reprezintă o adevărată valoare pentru sufletul său. Este scris: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate“ (2 Timotei 3.16-17). „Toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise spre învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin încurajarea Scripturilor, să avem speranţă“ (Romani 15.4). Primul verset ne asigură că părţile simbolice ale Bibliei sunt împlinite prin insuflarea lui Dumnezeu, iar celălalt verset ne arată că ele au o valoare practică pentru noi.

     Cele cinci cărţi ale lui Moise sunt pline de învăţături simbolice. Pentru cititorul credincios, ele sunt un izvor de bogăţii inestimabile, pentru că ele vorbesc despre Hristos, „... în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii“ (Coloseni 2.9).

     Aceste cărţi pot fi comparate cu o mare galerie de artă, în care Hristos din Noul Testament este văzut în diversele slăvi ale Persoanei şi lucrării Sale. Hristos este cheia pentru toate imaginile din Vechiul Testament. Toate indică spre El. Dacă El este cunoscut, dacă este iubit cu toată inima şi dacă Persoana Sa binecuvântată Se află în centrul tuturor sentimentelor şi gândurilor, atunci nu va fi greu să-L recunoaştem, chiar dacă ne apare ascuns în aceste imagini. Se spune: „Iubirea este ageră“; ea poate recunoaşte în obiectul ei frumuseţi, care sunt ascunse altor ochi. Această mărturie se adevereşte şi în lucrurile cereşti. Dragostea faţă de Domnul Isus şi dorinţa sinceră a inimii după El sunt cele mai bune premise pentru înţelegerea Scripturilor cu caracterul lor exemplar. O singură imagine nu ar fi putut exprima întreaga Sa valoare, de aceea există mai multe şi totuşi „nici jumătate nu mi s-a spus“ (1 Împăraţi 10.7). A înţelege tot ce este Isus, a înţelege adâncimile dragostei Sale, slava Persoanei Sale, rămâne rezervat pentru o zi viitoare. Ceea ce nu înţelegem acum, vom înţelege când Îl vom vedea aşa cum este. Între timp să avem o minte deschisă şi să ne îndreptăm inimile spre El. Cel, care a deschis Scripturile celor doi ucenici care se îndreptau spre Emaus, să ne prezinte şi nouă tot ceea ce se referă la El în aceste Scripturi.

     Aşa cum Îl vedem pe Domnul Isus, să ne vedem şi pe noi, pentru că noi suntem una cu El. De aceea, câteva imagini vorbesc şi despre părtăşia credincioşilor cu Hristos şi despre salvare, precum şi despre Salvator (Mântuitor), despre eliberare, dar şi despre Eliberator.

     Desigur, astăzi avem o cunoştinţă mai clară şi o mărturie completă. Domnul Isus Însuşi a fost aici şi slava a fost văzută în El. Singurul Fiu din sânul Tatălui a fost El Însuşi pe pământ, iar noi putem urmări urmele paşilor Săi pe paginile celor patru Evanghelii: de la Betleem spre Golgota şi apoi din nou în cer. Dragostea divină este acum deplin descoperită, iar dreptatea divină este satisfăcută complet prin crucea lui Hristos – realităţi care în imaginile din Vechiul Testament nu îşi găsiseră încă expresia lor deplină. Numai crucea dă o mărturie completă despre adevărurile minunate: „Dumnezeu este lumină“ şi „Dumnezeu este dragoste“.

     Un scriitor spunea odată că în imaginile din Vechiul Testament Dumnezeu ni-L prezintă pe Hristos în diverse aspecte. Imaginile ne vorbesc despre Hristos, dar în diversele Sale slăvi. Dacă ne gândim la jertfe, ele indică spre unica jertfă a lui Isus Hristos, în caracterul său diversificat: ca jertfă de ardere de tot, ca jertfă de mâncare, ca jertfă de pace, ca jertfă pentru păcat şi ca jertfă pentru vină. La fel şi în cazul celorlalte imagini. Fiecare vesteşte valoarea şi frumuseţea Domnului Isus.

     Sfinţii au găsit întotdeauna înviorare şi îmbărbătare în aceste scrieri, iar tânărul credincios se simte atras spre cercetarea lor, înainte de a putea spune cum le va putea aplica în folosul său. El simte că ele descriu propria sa soartă şi istorisesc despre calea sufletului său în continuare. Din una din aceste cărţi cu caracter exemplar, Domnul l-a învăţat pe Nicodim despre înălţarea Sa pe lemnul crucii, ca o replică la înălţarea şarpelui în pustiu de către Moise (Ioan 3.14); dintr-o altă carte a ales cuvinte cu care a biruit diavolul în pustiu. În 1 Corinteni 10.11 avem o indicaţie divină, şi anume de a privi istoria lui Israel ca o pildă pentru noi: „Şi toate acestea li se întâmplau ca pilde şi au fost scrise pentru avertizarea noastră, peste care au ajuns sfârşiturile veacurilor.“

     În următoarele capitole, atenţia tinerilor cititori credincioşi este îndreptată spre această istorie plină de evenimente. Aceste capitole au fost scrise cu dorinţa de a ajuta pe cei „care au parte de chemarea cerească“ în cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu. Este recomandat ca cititorul să citească cu rugăciune fiecare capitol. Această călătorie din Egipt la Canaan este o călătorie minunată şi ea ne arată atât părţile negative, cât şi cele pozitive; ea istoriseşte despre eşecul acestui popor răscumpărat, dar şi despre victoriile sale. Ea ne arată cum trebuie să fie calea unui creştin şi cum este ea deseori în realitate.

Egiptul – Pustiul – Canaanul

    Copiii lui Israel ne sunt prezentaţi în trei situaţii diferite de viaţă; toate sunt exemplare pentru poziţia şi partea credinciosului.

     Israel în Egipt: Aici îi găsim pe israeliţi sub protecţia sângelui, care, conform Cuvântului lui Dumnezeu, era stropit pe ambii uşiori şi pe pragul de sus al uşilor lor; ei erau în siguranţă faţă de judecată şi în pace cu Dumnezeu. Îi vedem în casele lor mâncând carnea de miel friptă la foc, cu coapsele încinse, cu sandalele în picioare şi cu toiagul în mână. Ei erau gata să iasă din Egipt.

     Aceasta ne arată credinciosul în mijlocul unei lumi căzute, pradă judecăţii, protejat prin sângele lui Hristos şi scăpat de mânia viitoare. El are viaţă în mijlocul morţii, căci judecata a fost deja executată pentru el. Sângele Mielului lui Dumnezeu este răspunsul pentru toate pretenţiile lui Dumnezeu cu privire la dreptate, şi pentru credincios nu mai există nicio îndoială. El are pace cu Dumnezeu şi, savurând această pace, mănâncă mielul înjunghiat – o imagine a lui Hristos suferind.

     Astfel, îmbrăcat cu haina pelerinului, el stă într-o aşteptare continuă a ceasului în care Domnul îl va chema de pe pământ în cer. Între timp este în lume, dar nu din lume. Sângele de pe uşiorii uşii şi de pe pragul de sus al uşii este între el şi egiptenii de afară; el a primit indicaţia clară să nu părăsească poziţia sa separată până dimineaţa (Exod 12.22).

     În Egipt, israelitul era ocrotit, sărbătorea Paştele şi aştepta. În lume, credinciosul are salvarea, părtăşia şi nădejdea. Prima epistolă către Tesaloniceni ne arată credinciosul în această poziţie.

     Israel în pustiu – Separat pentru Dumnezeu: Marea Roşie era ca o barieră între israeliţi şi egipteni şi îi separa pentru totdeauna de locul sclaviei şi al închinării la idoli. Ei erau un popor ales, care locuia singur şi nu era socotit printre naţiuni. Dumnezeu era Conducătorul lor – stâlpul de foc se ridica deasupra lor pentru a le arăta calea. Se hrăneau cu mana cerească, ce cădea zilnic din cer; beau din apa Sa, ce curgea din stânca lovită; umblau în lumina Sa şi luptau sub steagul Său. Egiptul era în urma lor, Canaanul era în faţa lor, iar Dumnezeu era cu ei.

     Aceasta indică spre credincios, care este eliberat din acest veac rău de acum prin crucea lui Hristos (Galateni 1.3); el este răstignit faţă de lume (Galateni 6.14), a murit şi a fost înmormântat (Coloseni 2.12), este un străin în ţară străină (1 Petru 2.11), privind înainte spre o ţară mai bună, o ţară cerească.

     El nu are nimic a face cu conducerea naţiunilor din jurul său. Asemenea unui pelerin, el umblă în pace pe străzile împăratului şi dă Cezarului ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Ochiul Tatălui său este asupra sa şi el umblă privind în sus. Toate sursele sale sunt în Dumnezeu, de care el este dependent, care îngrijeşte pentru toate nevoile sale zilnice. Calea sa este o cale a credinţei, şi de aceea este o cale de încercări, şi adesea de eşecuri. Aici găseşte şi gustă apele amare de la Mara; dar imediat după aceea urmează apa dulce şi palmierii din Elim. Aici, Amalec iese la luptă contra pelerinului; dar Dumnezeu îl susţine, aşa cum a făcut şi la Marea Roşie, şi toţi duşmanii săi sunt bătuţi, pentru că Dumnezeu este mai puternic decât duşmanii Lui.

     Pentru credincios, pustiul este „şcoala lui Dumnezeu“. Prin experienţă, el cunoaşte acolo nemernicia şi slăbiciunea sa şi are parte de harul şi puterea unui Dumnezeu atotprezent. El află nu numai în teorie, ci într-o realitate dureroasă a practicii vieţii că în carnea sa nu locuieşte nimic bun. Carnea a avut ocazia să-şi arate adevăratul ei caracter şi a făcut-o. Şi aici află că Dumnezeu este Dumnezeul oricărui har, pentru care niciun necaz nu este prea mare, care îl reabilitează când cade, care este tăria sa în slăbiciune, eliberatorul său în luptă, visteria sa şi grânarul său în fiecare etapă a căii sale, care este totul pentru el.

     Ştim ce frumos este când un tânăr credincios, cu inima veselă şi cu privirea strălucind de bucurie cântă la începutul călătoriei sale prin pustiu: „Toate păcatele mele le-a îndepărtat sângele Său“ şi „Patria mea este acolo, sus“, aşa cum Israel a cântat cântarea de izbăvire la malul Mării Roşii. Dar este mult mai minunat să-l vezi pe pelerinul în vârstă, sprijinit pe toiagul său, având pustiul în urma sa, întreaga şcoală a vieţii, urcuşul şi coborâşul, eşecurile dese şi reabilitările, care, la sfârşitul călătoriei prin pustiu, poate exclama ca odinioară Caleb: „Şi acum, iată, Domnul m-a păstrat viu, după cum a spus, aceşti patruzeci de ani, de când a zis Domnul cuvântul acesta către Moise... Sunt încă tot aşa de tare astăzi ca şi în ziua în care m-a trimis Moise: cum era puterea mea atunci, aşa este puterea mea acum, pentru război, şi pentru a ieşi şi pentru a intra“ (Iosua 14.10, 11)!

     El s-a cunoscut pe sine, a verificat ajutorul lui Dumnezeu şi a acumulat experienţă. Dacă privim în lumina lui Dumnezeu la drumul aspru pe care ne-a condus Domnul când ne-a eliberat, ne-a menţinut, ne-a păzit şi ne-a oprit când piciorul nostru nesigur ameninţa să alunece, când vedem cât de aproape am umblat adesea pe marginea prăpastiei şi am fost ţinuţi de mâna Sa, atunci cu siguranţă vom exclama cu o inimă plină de adorare: „Toate le face bine“.

     Psalmul 23 este cântarea unui pelerin, care, pe drumul său către patrie, află că Domnul este Păstorul său. Crucea este în spatele său (Psalm 22), slava este înaintea lui (Psalm 24), iar Păstorul este cu el (Psalm 23). Deşi calea sa duce „prin valea umbrei morţii“, nu se teme de niciun rău, pentru că Păstorul îl susţine, toiagul şi nuiaua Sa, ochiul Său conducător îl conduc pe pelerin până în „casa Domnului“, patria sa veşnică.

     Drag cititor tânăr, a devenit această lume un pustiu pentru tine? Simţi că treci printr-o ţară străină, în care inima ta nu poate fi satisfăcută de nimic şi ochiul tău nu poate fi atras de nimic? Diavolul şi inima ta vor încerca la fiecare pas să te ducă pe căi rătăcite şi să-ţi amintească de plăcerile Egiptului pe care le-ai lăsat în urmă. Priveşte înainte! Omul proslăvit la dreapta lui Dumnezeu este alături de tine şi El poate să te treacă cu bine prin pustiu. În curând vei ajunge în Casa Tatălui şi vei avea parte de o primire din toată inima.

Acolo-n binecuvântarea,

În care eu mă voi opri,

Îmi va veni-n întâmpinare

El, Dumnezeu şi Tatăl meu.

Iubirea de sus, din mărire,

Cu slavă mă va-mpresura.

Ea mi-a-ndulcit aici pustia,

Tot timpul m-a înviorat.

      Epistola către Filipeni, epistola către Evrei şi prima epistolă a lui Petru se adresează credinciosului care se găseşte în pustiu şi păşeşte spre cer.

     Israel în Canaan: Piciorul lor a călcat în ţara în care curgea lapte şi miere. Au trecut Iordanul, au încheiat călătoria prin pustiu şi Egiptul era departe de ei. Acum stăteau ca o naţiune de luptători, cu sabia în mână, gata să ia în posesie ţara, despre care Dumnezeu spusese: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi l-am dat vouă” (Iosua 1.3). Ei n-au avut o viaţă comodă, ci ea a fost caracterizată prin „lupta credinţei“. Lozinca lor era: „Înainte!“ Sub conducerea Domnului din ceruri, ei au mers din victorie în victorie. Aceasta îl arată pe credincios deja răpit, şezând în locurile cereşti în Hristos Isus. Credinciosul este deja acum binecuvântat cu „orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti în Hristos“ (Efeseni 1.3). Epistola către Efeseni ar putea fi numită „Canaanul credinciosului“. Acolo întâlnim adesea expresia „locurile cereşti“, iar credinciosul este văzut deja acolo, în Hristos. Cerul, şi nu pământul este locul moştenirii şi al binecuvântărilor sale. El este părtaş al chemării cereşti (Evrei 3.1), cetăţenia sa este în ceruri (Filipeni 3.20) şi acolo, unde este comoara sa, va fi şi inima sa. Canaanul nu este o imagine a părţii credinciosului când va pleca de pe pământ pentru a fi la Hristos; acolo va intra în odihnă. În Canaan foloseşte sabia şi scutul. Aceasta este poziţia sa conform Epistolei către Efeseni. În capitolul 6, credinciosul este văzut în luptă cu duhurile rele, care îi contestă drepturile şi încearcă să-l împiedice în savurarea binecuvântărilor. El a îmbrăcat armura lui Dumnezeu, ca un războinic în ziua luptei; dacă va rămâne consecvent - „tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui“ -, va birui. Hrana sa zilnică este hrana ţării Canaan, pâine nedospită şi boabe prăjite, care sunt o imagine a lui Hristos înviat. Prin acestea este întărit pentru luptă. Această luptă nu este o joacă de copii, ci o controversă publică cu diavolul. Cel care cunoaşte cel mai bine locul şi partea sa în Hristos, va avea parte de lupta cea mai aprigă.

     Noi suntem în acelaşi timp în Egipt, în pustiu şi în Canaan. Noi suntem în lume şi este noapte, aşa cum cântăm şi într-o cântare: „Se va sfârşi a lacrimilor noapte“; dimineaţa, la venirea Domnului vom lăsa în urma noastră toate lacrimile.

     Aşa cum ne învaţă experienţa, suntem în pustiu. Suntem copii, care merg încă la şcoală şi se află sub disciplina Tatălui. Aceasta este o lecţie, care se întinde pe tot parcursul vieţii. Ea va fi încheiată când va veni Domnul pentru noi şi vom fi la El.

     Conform poziţiei noastre suntem în Canaan. Pentru că, în timp ce ne înconjoară lumea şi carnea locuieşte în noi, suntem înălţaţi deasupra lor în Hristos, iar poziţia noastră este în El. Acolo ajungem în conflict cu diavolul, iar lupta noastră cu el va înceta numai când diavolul va fi aruncat din cer la venirea Domnului (Apocalipsa 12.9). Dar deja acum suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit, care a câştigat lupta pentru noi şi care tot mereu triumfă prin noi. Dumnezeu va zdrobi în curând pe diavolul sub picioarele noastre (Romani 16.20). El ne îndeamnă mereu la luptă, spunându-ne că aceasta va dura numai o perioadă scurtă. Până atunci, drag luptător sfânt, îmbracă armura şi păşeşte contra duşmanului! Pune mâna pe sabia Duhului! Tot înainte în lupta divină! Nu slăbi în luptă, până ce câmpul este al tău!

Israel în Egipt – robia păcatului

     Primul capitol din Exod ne oferă o imagine a poporului Israel în Egipt. Acolo, ei erau sclavii lui faraon, împăratul Egiptului, şi închinători la idolii Egiptului (Ezechiel 20.7, 8). Aşa cum ne arată capitolul, sclavia lor era amară, dureroasă şi soarta lor, grea, fiind nevoiţi să facă pentru stăpânul lor crunt şi neîndurător cărămizi. Biciul căpeteniilor lui faraon ne arată starea în care se găsea poporul şi putem să recunoaştem că el trebuia să se supună unei puteri, care era mai tare decât a sa. Probabil, suspinau după eliberare, dar nu puteau scăpa. Omul înarmat păzea bine proprietatea sa (a se compara cu Luca 11.21).

     Totuşi, aveau micile lor plăceri, pentru că mai târziu au spus: „Ne amintim de peştele pe care-l mâncam în Egipt pe nimic, de castraveţi şi de pepeni şi de praji şi de cepe şi de usturoi“ (Numeri 11.5). Dacă faraon le-ar fi sustras aceste lucruri, nu ar fi servit intenţiilor sale; ele contribuiau să se mulţumească cu soarta lor şi să execute de bunăvoie slujba pentru el.

     Aceasta ne prezintă starea fiecărui păcătos neîntors la Dumnezeu. Egiptul este imaginea acestei lumi (Apocalipsa 11.8); faraon îl reprezintă pe satan, care este stăpânitorul lumii (Ioan 12.31; Efeseni 6.12).

     Din fire, omul este un sclav al lui satan; lumea rea, actuală este locul sclaviei sale; păcatele sale sunt lanţurile care îl leagă. Omul este vândut păcatului (Romani 7.14); el nu se poate elibera, pentru că este „fără putere“ (Romani 5.6). El este o unealtă a lui satan, un prins al diavolului pentru voia lui (2 Timotei 2.26). Este desigur adevărat că este vorba despre o sclavie de bunăvoie, îndeplinită cu plăcere, pentru că satan a orbit gândurile necredincioşilor (2 Corinteni 4.4) şi a întunecat mintea lor (Efeseni 4.18), aşa încât omul consideră robia sa ca fiind libertate şi chiar îngrijeşte şi întreţine foarte bine păcatul, care este acum lanţul său şi mai târziu elementul chinuitor, viermele care roade, care îl va chinui pentru totdeauna în iad. Acesta este modul viclean de lucru al diavolului!

     Satan este chiar dispus să uşureze puţin povara, să desfacă puţin lanţurile şi să-i lase pe supuşii săi să savureze pentru un timp „plăcerile păcatului“, dar numai cu scopul de a-i ademeni tot mai mult şi pentru a-i orbi pentru totdeauna.

     Satan este un fierar iscusit în făurirea lanţurilor; experienţa sa îndelungată i-a dat posibilităţi suficiente să descopere înclinaţiile victimelor sale şi să fabrice lanţuri care se potrivesc fiecăruia în parte. Unii sunt ţinuţi de lanţul plăcerii şi al patimii şi aleargă spre pierzare. Alţii sunt prinşi de lanţul caracterului lumesc, al iubirii de bani şi al laudei omeneşti. Încet, dar sigur sunt conduşi spre prăpastie. Paharul beţivului, portmoneul zgârcitului şi haina fariseului cu religia sa falsă, toate acestea servesc aceluiaşi scop. O formă de evlavie fără întoarcere la Dumnezeu este unealta cea mai puternică în mâna lui satan pentru a ispiti sufletul victimei sale şi a-l distruge pentru veşnicie.

     Mă opresc puţin aici şi doresc să întreb: eşti eliberat de jugul amar al lui satan sau eşti încă un sclav? Eşti sigur că nu există niciun păcat ascuns, îndrăgit şi îngrijit, care te leagă involuntar de satan şi de această lume? Conştiinţa ta te lasă probabil în linişte, pacea ta este probabil netulburată. Păcatul care înfăşoară uşor, ţi-a devenit probabil simpatic şi indispensabil, dar cât timp nu eşti eliberat de Fiul lui Dumnezeu, eşti încă în puterea lui satan care te conduce spre „iazul de foc“.

     Un ochi a văzut povara celor prinşi în cuptoarele de ars cărămidă din Egipt, o ureche a auzit suspinul lor şi o inimă a ştiut necazul lor. Dumnezeul lui Avraam Şi-a adus aminte de legământul Său şi a spus: „Am coborât ca să-i scap din mâna egiptenilor“ (Exod 3.8). Ce veste bună, binecuvântată! Dacă era posibil un oarecare ajutor, atunci acesta trebuia să vină de sus; pentru că „un om nu va putea nicidecum să-l răscumpere pe fratele său“ (Psalm 49.7).

     „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu“ (Ioan 3.16) şi „Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi“ (1 Timotei 1.15). Aici avem răspunsul. Dumnezeu S-a descoperit în Isus Hristos. El a venit jos pentru a elibera. Prin moartea Sa la cruce, El l-a biruit pe diavolul şi l-a subjugat. Moartea este înfrântă şi îi este luat boldul. Mormântul lui Hristos este gol, iar El şade la dreapta lui Dumnezeu având toată puterea în cer şi pe pământ. El trimite păcătoşilor Evanghelia pentru „a vesti eliberarea celor prinşi“ şi le porunceşte să creadă în aceasta. Această Evanghelie este „puterea  lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede“ (Romani 1.16).

     Crezi Evanghelia? Ţi-ai deschis inima pentru a primi vestea bună? Dacă ai făcut acest lucru, eşti un om eliberat de Domnul, iar dacă Fiul lui Dumnezeu te-a făcut liber, atunci eşti într-adevăr liber (Ioan 8.36).

Străduinţele lui faraon – vicleniile diavolului

     Din porunca lui Dumnezeu, Moise şi Aaron au fost trimişi în Egipt. Ei s-au adresat direct poziţiei celei mai înalte. În curtea lui Faraon, în mijlocul măreţiei şi splendorii Egiptului, ei au expus cerinţa Domnului: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustiu“ (Exod 5.1).

     Faraon a simţit imediat provocarea deschisă şi a ordonat ca lucrările să fie şi mai grele. El şi-a exprimat dispreţul şi ura sa faţă de Dumnezeu prin cuvintele: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Nu cunosc pe Domnul şi nici nu voi lăsa pe Israel să plece“ (Exod 5.2).

     Acesta este modul de lucru al lui satan; primul său plan este să împiedice eliberarea sărmanului păcătos. Aici nu mai există niciun fel de deghizare. Este urletul leului iadului şi duşmănia sa publică faţă de Dumnezeu şi adevărul Său. Cât timp îi poate ţine în linişte pe sclavii săi, iar aceştia îi slujesc, diavolul rămâne liniştit. Dar în clipa în care Dumnezeu Se ocupă de păcătos, pentru a-l elibera, iadul se dezlănţuie pentru a-l opri de la întoarcerea la Dumnezeu. Satan nu renunţă la prada sa fără luptă. În acel moment, starea păcătosului se înrăutăţeşte (a se vedea Exod 5.15-23), deoarece conştiinţa sa este trezită şi simte lanţurile. Veşnicia este descoperită şi, la fel ca fiul risipitor (Luca 15.17), păcătosul trebuie să-şi vină în fire.

     Prima dintre vicleniile duşmanului: Cerinţa Domnului a fost prezentată lui Faraon. Deoarece el a respins-o, asupra lui şi a ţării sale a venit judecata. Atunci, tactica lui s-a schimbat. El a observat că nu are succes în luptă deschisă, pentru că „Dumnezeu este mai puternic decât duşmanii Săi“. Dar de ce să nu-şi atingă scopul printr-un truc secret? În orice caz, o să încerce! Faraon l-a chemat pe Moise şi i-a prezentat concesia: „Mergeţi, jertfiţi Dumnezeului vostru în ţară“ (Exod 8.25). Propunerea aceasta părea să fie foarte binevoitoare; era o amabilitate considerabilă din partea lui faraon. Ea masca excelent perfidia diavolului. Acest mod de procedare conducea spre distrugerea adevăratului înţeles al eliberării poporului şi a mărturiei pentru adevăratul Dumnezeu. Dar Moise a descoperit lovitura şi i s-a împotrivit imediat cu cuvintele simple ale Domnului: „Vom merge cale de trei zile în pustiu şi vom jertfi Domnului Dumnezeului nostru, cum ne va porunci“ (Exod 8.27).

     Cuvântul lui Dumnezeu era clar, de aceea nu exista cedare. Depărtarea de Egipt, până acolo unde trebuia să fie înălţat altarul Domnului, fusese măsurată chiar de Domnul, iar Moise nu avea voie să diminueze această măsură. El i-a dat duşmanului să înţeleagă direct cerinţa completă a Domnului.

     Aici se descoperă una din vicleniile diavolului. Dacă nu poate împiedica eliberarea unui păcătos prin împotrivire deschisă ca leu care răcneşte, atunci se va strădui ca şarpe viclean să-l reţină să jertfească în ţară. Nu a avut succes? Satan nu are nimic de replicat când cineva acceptă o religie, care îl constrânge să fie un copil cumsecade al acestei lumi, de a „jertfi în ţară“. O, nu! El arată chiar şi amabilitate şi acordă aplauzele sale. Lumea va vorbi bine despre un astfel de om; el va fi flatat şi admirat de toţi. Religia lumească cuprinde totul şi nu condamnă nimic, în afară de o inimă predată în totul lui Hristos. Religia este exercitată „în ţară“, conform principiilor iubirii lumeşti de aproapele şi, deoarece aparţine de lume, lumea iubeşte desigur ceea ce este al ei. Dar dacă se menţine cerinţa lui Dumnezeu de a face „o cale de trei zile“ în pustiu, adică de a-l conduce pe credincios la măsura completă a crucii şi la ceea ce a urmat „a treia zi“, învierea lui Hristos, atunci satan va pune iadul în mişcare, pentru a împiedica aceasta. Satan urăşte o despărţire completă pentru Dumnezeu. El ştie foarte bine, că fiecare, care ajunge la cunoştinţa că a murit şi a înviat cu Hristos, îi va întoarce pentru totdeauna spatele lui şi împărăţiei sale, slujbei şi ţării sale.

     Recunoşti că eşti un creştin: ai făcut acea „cale de trei zile“ din Egipt? Eşti despărţit de lume? Gândeşte-te: nu vei putea da o mărturie adevărată pentru Dumnezeu sau să-L onorezi cu adevărat, şi în acelaşi timp să ai părtăşie cu copiii lumii, nici în plăcerile lor păcătoase, nici în religia lor. „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.“ Cerinţa lui Dumnezeu este clară: „Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi, spune Domnul“ (2 Corinteni 6.17).

     A doua viclenie a diavolului: „Vă voi lăsa să plecaţi, ca să jertfiţi Domnului Dumnezeului vostru în pustiu, numai nu mergeţi foarte departe“ (Exod 8.28).

     În aceste cuvinte există o delimitare foarte clară. Aceasta nu înseamnă altceva decât: „Nu aveţi voie să treceţi peste raza mea de acţiune, ci să rămâneţi destul de aproape de Egipt, ca să vă pot aduce înapoi cu uşurinţă şi astfel să fie distrusă mărturia voastră de popor separat.“ Regiunea de frontieră „creştinism“ îi permite lui satan posibilităţi excelente; se potriveşte bine scopurilor sale. Un om care nu este nici absolut pentru Dumnezeu, dar nici în totalitate pentru lume, este pentru toţi o piatră de poticnire. Lumea zâmbeşte dispreţuitor văzând un astfel de om care într-o seară se roagă în strângerea laolaltă pentru rugăciune, iar în următoarea seară cântă la concert. Oamenii cinstiţi îşi formează uşor o sentinţă cu privire la autenticitatea unei astfel de mărturisiri. Ei îl degradează pe un astfel de om la treapta de făţarnic. El nu este capabil de nimic altceva, decât de a cauza nenorocire. El nu va fi respectat de nimeni, nici de creştini, nici de lume. Conştiinţa sa este pătată, îşi chinuie sufletul, iar întregul său comportament este deplorabil. Lot aparţine de cei care nu se îndepărtează foarte mult. În timp ce locuia în Sodoma, a încercat să unească evlavia cu politica, dar oamenii din Sodoma l-au luat în râs. Starea sa lumească făcea ineficiente toate atenţionările sale. Copiii săi s-au căsătorit cu persoane din Sodoma, iar la sfârşit, Lot a fost scos din cetate ca din foc, pentru a-şi încheia sfârşitul zilelor sale într-o peşteră singuratică, cu o mărturie distrusă.

     Tânăr credincios, diavolul va încerca să aplice şi în cazul tău această viclenie. El va şopti: „Nu merge prea departe! Nu este deloc necesar să mergi pe o cale prea îngustă. Poţi fi un creştin şi în acelaşi timp să cânţi un cântec lumesc nevinovat, să dansezi şi să savurezi puţin plăcerile. Există mulţi creştini, care nu găsesc nimic rău în acestea. Nu trebuie să ne considerăm pe noi înşine ca fiind mai deosebiţi. Trebuie să fim ca ceilalţi.“ Toată această modalitate de gândire este de la diavolul. Prin aceasta, el vrea să slăbească mărturia sfinţilor pentru Dumnezeu în lume şi să-i coboare pe terenul oamenilor carnali şi religioşi. În Cartea lui Dumnezeu ni se spune foarte clar că poporul Său este „o seminţie aleasă, ... o naţiune sfântă“ (1 Petru 2.9), şi este îndemnat să nu mai umble ca celelalte naţiuni (Efeseni 4.17; 1 Corinteni 3.3). Sfinţi ai lui Dumnezeu! Împotriviţi-vă diavolului, fiţi neclintiţi în credinţă! Luptaţi pentru calea de „trei zile“! Permiteţi ca crucea şi mormântul lui Hristos să formeze etalonul vostru pentru despărţirea de lume! Acesta este adevăratul creştinism.

     A treia viclenie a duşmanului: „Mergeţi deci voi, bărbaţii“ (Exod 10.11). Sărmanul faraon se găsea într-o situaţie dificilă. Mâna lui Dumnezeu apăsa tot mai greu asupra sa. El a cedat puţin. El a admis să-i lase să meargă cale de trei zile, dar dorea ca pruncii să rămână în ţară. Aceasta este o mişcare vicleană. Părinţii slujesc Domnului în pustiu, în timp ce copiii sunt lăsaţi în Egipt, la închinătorii la idoli ai ţării! Ce spectacol! Ce mărturie! Faraon ştia foarte bine, că şi-ar fi atins scopul, dacă va avea succes cu această tactică. El ştia că părinţii se vor întoarce curând, dacă vor rămâne în ţară copiii. Din nefericire, mulţi părinţi creştini au uitat aceasta şi i-au lăsat pe copiii lor în lume, amestecându-se în plăcerile lumii şi alergând nestingheriţi cu lumea. Mărturia multor părinţi creştini a fost distrusă, deoarece şi-au lăsat copiii în Egipt şi i-au îndemnat să se alieze societăţii din Egipt şi să cunoască drumurile lor în comuniune cu oameni nelegiuiţi. Lot şi Eli au aparţinut acestei grupe, iar judecata lui Dumnezeu care a venit peste familiile lor este o atenţionare pentru toţi care le urmează exemplul.

     Ultima viclenie a duşmanului: Faraon se afla în mare strâmtorare şi a întreprins o ultimă încercare. Aceasta era slabă, dar dacă va reuşi să păstreze chiar şi numai un membru neînsemnat, ar putea fi astfel victorios. „Mergeţi, slujiţi Domnului; numai turmele şi cirezile voastre să rămână“ (Exod 10.24). Faraon era acum foarte amabil. El putea fi satisfăcut uşor. Cerinţele sale păreau să fie logice. Vitele ar fi o piedică în călătorie. Nu ar fi mai bine să le lase în ţară? Moise a spus: NU. Deşi el a fost cel mai blând om de pe pământ, în faţa lui faraon a fost unul din „nebiruiţii“ Domnului. El nu voia să cedeze nicio iotă de la cerinţele lui Dumnezeu. Vitele trebuiau să-i aparţină Domnului. El trebuia să aibă totul. Astfel, faraon a primit răspunsul definitiv şi decisiv: „Nicio copită nu va rămâne“ (Exod 10.26). Aceasta era cerinţa divină. Nu exista niciun fel de cedare. Nu trebuia exclus niciun punct. Domnul trebuia să aibă ceea ce Îi aparţinea. Această decizie a condus la victorie, iar duşmanul, obligat în toate privinţele, a trebuit să se retragă bătut.

     Tânăr cititor credincios, lozinca ta să fie: Decis pentru Hristos! Nu încerca niciodată să eviţi cerinţele lui Dumnezeu! Nu ceda deloc în împlinirea lor în faţa lui satan! Nu te întreba niciodată ce fac alţii, ci fă ca principiu al tău ascultarea de orice cuvânt al lui Dumnezeu. Împotriveşte-te diavolului, şi el va fugi de la tine! Fii ca Moise, care nu voia să diminueze pretenţiile lui Dumnezeu; ca Daniel, care mai degrabă a mers în groapa cu lei, decât să fie neascultător faţă de Dumnezeu; ca cei trei tineri evrei, care mai degrabă au mers în cuptorul aprins, decât să se închine idolului, pe care îl ridicase cel mai mare conducător al pământului! Prin încrederea lor plină de credinţă nu au pierdut nimic, pentru că Dumnezeu spusese: „Pe cei care Mă onorează îi voi onora“ (1 Samuel 2.30). Separarea completă pentru Dumnezeu este măsura divină.

     Să nu permitem ca o inimă împărţită să împiedice paşii noştri. Slujba pentru Dumnezeu, viaţa şi totul trebuie să aibă această cale de trei zile şi să poarte semnul vieţii înviate. Separarea pentru Dumnezeu este realizată prin aceasta.

Moartea întâiului născut

     Judecata finală asupra Egiptului a fost vestită în puţine, dar grave cuvinte: „Eu voi trece prin ţara Egiptului în noaptea aceasta şi voi lovi pe orice întâi-născut din ţara Egiptului, de la om până la animal; şi voi face judecată împotriva tuturor dumnezeilor Egiptului: Eu sunt Domnul“ (Exod 12.12).

     „Plata păcatului este moartea.“ În cazul celorlalte plăgi, Israel a fost exclus, dar în cazul acestei plăgi nu a existat nicio diferenţă. Toţi au păcătuit, toţi trebuiau să moară. Ca Judecător sfânt, Dumnezeu trebuia să execute judecata asupra tuturor care o meritau, fără să se ţină în seamă persoana. În ora liniştită a miezului nopţii, în momentul când se aşteptau mai puţin, au fost atinşi de judecata cea mai înfricoşătoare.

     Aşa va avea loc şi judecata asupra acestei lumi. În harul Său îndelung răbdător şi în dragostea Sa, Dumnezeu amână mereu această judecată, pentru că El nu doreşte moartea păcătosului. Dar ceasul Său trebuie să vină. Mânia mult timp reţinută se va descărca cu o forţă îngrozitoare asupra oamenilor fără Hristos. Ziua este stabilită, sentinţa este decisă. Ea se va aduce la îndeplinire în momentul în care oamenii se vor aştepta mai puţin. Domnul Isus Se va descoperi din cer ca un hoţ noaptea, deodată, rapid, ca lumina unui fulger, „într-o flacără de foc, aducând răzbunare pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos“ (2 Tesaloniceni 1.8). Lucrurile îşi vor urma cursul ca în zilele dinaintea potopului. Lumea va continua să cumpere, să vândă şi să păcătuiască, până ce totul va ajunge la un repaos neaşteptat, când Isus cel lepădat din Nazaret va apărea pe norii cerului.

     „Şi a fost un mare ţipăt în Egipt“ (Exod 12.30). Era ţipătul agoniei şi al deznădejdii unui popor, care simţea gravitatea judecăţii divine. Era gustul anticipat al unui ţipăt mult mai amar, al unui ţipăt mult mai îngrozitor, care va ieşi de pe buzele tuturor celor care Îl dispreţuiesc pe Hristos. Atunci se vor ruga în zadar de stânci şi de dealuri să-i ascundă din faţa Aceluia care şade pe tron şi de mânia Mielului. Dar acest ţipăt nu va fi ascultat. Stâncile neclintite îşi vor bate joc de plânsul lor, iar Cel care tronează în cer, „va râde în nenorocirea lor, îşi va bate joc, când îi va cuprinde frica“ (Proverbe 1.26). Aceasta este o aşteptare groaznică pentru păcătoşii fără Hristos!

     Pentru întâii născuţi din Israel a fost găsită o salvare şi a fost creată o eliberare.

Paştele

    Capitolul 12 din Exod a fost numit „cartea cu ilustraţii despre salvare“. Este una din imaginile cele mai complete, mai clare şi mai simple ale salvării prin sângele Mielului. Acesta este marele subiect al Sfintelor Scripturi, începând de la Abel, care a adus un miel pe altarul său zidit în afara grădinii Eden, până la crucea Mielului lui Dumnezeu „în faţa porţilor“ Ierusalimului. Despre acest subiect au vorbit profeţii, iar psalmiştii au cântat; cântarea nouă în cer va fi întotdeauna: „Tu ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău...“ O religie fără sânge înseamnă naufragiul păcătosului. Ea a fost mai întâi introdusă de Cain, ucigaşul, apoi a fost continuată de urmaşii săi. Predicatorii şi profesorii secolului al XXI-lea se văd obligaţi să zâmbească dispreţuitor cu privire la ceea ce numesc ei „o religie a abatorului“. Dacă ar citi aceste rânduri, le amintim că „fără vărsare de sânge nu este iertare“ (Evrei 9.22) şi că o religie fără sânge este o împuternicire sigură pentru iazul de foc.

     Să privim mai îndeaproape această imagine preţioasă din Vechiul Testament! Fiecare trăsătură este desăvârşită, fiecare parte are o însemnătate adâncă. Ştim că vorbeşte despre Domnul Isus, pentru că este scris: „şi paştele nostru, Hristos, a fost jertfit“ (1 Corinteni 5.7).

     1. Mielul: Acesta trebuia să fie fără „cusur“, „parte bărbătească de un an“. El vorbeşte despre blândeţe, puritate şi putere. Aşa a fost dus Domnul Isus, „ca un miel la înjunghiere“. Domnul Isus a cerut iertare pentru cei care I-au vărsat sângele. El a fost „fără cusur“. Dacă s-ar fi putut găsi numai o singură pată la El, n-ar fi fost apt pentru jertfă; dar Domnul Isus a fost desăvârşit. El „n-a făcut păcat“ (1 Petru 2.22), El „n-a cunoscut păcat“ (2 Corinteni 5.21). „În El nu este păcat“ (1 Ioan 3.5).

     El a fost desăvârşit ca şi copilaş născut în Betleem, a fost desăvârşit ca băiat de 12 ani la părinţii Săi în Nazarat, a fost desăvârşit ca Fiul Omului şi a fost desăvârşit ca Mielul lui Dumnezeu la cruce. El a murit în puterea vârstei; ca Fiu în sânul Tatălui, El a fost „puternic ca să salveze“.

     „Îl veţi păstra până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia“ (versetul 6). Acesta era timpul de probă. El a dat din plin posibilitatea de a verifica mielul şi de a descoperi cusururi probabil existente. Domnul Isus a trecut timpul Său de probă; viaţa Sa aici pe pământ a fost timpul de probă. Cerul, pământul şi iadul L-au încercat şi toate au mărturisit că El este Mielul „fără cusur“. Tatăl a mărturisit din cer: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ (Matei 3.17). Demonii au exclamat: „Te ştiu Cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu“ (Marcu 1.24); iar din ispitirea din pustiu, când a fost în situaţia cea mai nefavorabilă, expus vicleniilor diavolului, a ieşit complet fără prejudiciu (Matei 4.11). Şi omul a depus o mărturie. Pilat, guvernatorul roman, a spus: „Eu nu găsesc nicio vină în El“ (Ioan 18.38). Iuda, ucenicul fals, a recunoscut că a vândut sânge nevinovat (Matei 27.4). Sutaşul, care a observat sfârşitul Său, a recunoscut că a fost un „Om drept“ (Luca 23.47). Răufăcătorul muribund, răstignit alături de Domnul Isus, a recunoscut că El nu a făcut nimic rău (Luca 23.41). Chiar şi duşmanii Săi au mărturisit despre Isus ca fiind Mielul fără cusur. Ce Miel al lui Dumnezeu preţios, desăvârşit, fără cusur şi fără pată!

     2. Modul şi momentul morţii Sale: „Şi toată mulţimea adunării lui Israel să-l înjunghie între cele două seri“ (Exod 12.6).

     Fiecare păcătos a contribuit ca Domnul Isus să fie dat la moarte. La crucea Sa era reprezentată toată lumea. „Pentru că, într-adevăr, s-au adunat împreună în această cetate împotriva Sfântului Tău Slujitor, Isus, pe care L-ai uns, atât Irod cât şi Ponţiu Pilat, împreună cu naţiunile şi cu popoarele lui Israel“ (Faptele Apostolilor 4.27). Acolo au fost reprezentanţii înţelepciunii, puterii şi religiei omeneşti, şi toţi au fost de acord în împotrivirea lor faţă de Domnul Isus, după cum se mărturiseşte prin inscripţia de pe crucea Sa în limba ebraică, greacă şi latină. Chiar dacă aceştia se deosebeau probabil în multe lucruri, în această problemă au fost una, şi anume că Fiul lui Dumnezeu trebuia să moară.

     Irod şi Pilat, care fuseseră înainte duşmani, la moartea Sa şi-au dat mâna (Luca 23.12). Mielul a fost înjunghiat seara, judecata a venit la miezul nopţii. Abia a ajuns timpul pentru stropirea sângelui. Nu era timp de pierdut! Acesta este timpul de domnie al harului, miezul nopţii al judecăţii este foarte aproape.

      3. Utilizarea sângelui: Sângele era pus într-un vas, iar în sânge era înmuiat un mănunchi de isop (Exod 12.22). În aceasta avem o imagine a salvării păcătosului. „Şi să ia din sânge şi să pună pe amândoi uşorii uşii şi pe pragul de sus, în casele în care-l vor mânca. Şi sângele vă va fi semn pe casele în care sunteţi; şi Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi“ (Exod 12.7, 13).

     Numai sângele de pe uşorii uşii şi de pe pragul de sus al uşii a asigurat salvarea întâiului născut din Israel în acea noapte groaznică. Întâii născuţi nu au trăit în spatele mielului viu, legat de uşorii uşii, nici datorită sângelui din vas, ci datorită sângelui folosit şi stropit pe uşorii uşii, sânge stropit cu un mănunchi de isop pe ambii uşori şi pe pragul de sus al uşii. Nu sângele şi ierburile amare, nici sângele şi azimele, ci NUMAI SÂNGELE MIELULUI l-a păzit de judecată pe întâiul născut de parte bărbătească.

     Nici simţămintele lor fericite, nici îmbrăcămintea lor de pelerini, nu au fost cele care le-au asigurat salvarea. Siguranţa lor se baza pe ceva mult mai bun decât aceste lucruri ajutătoare. Salvarea lor era asigurată prin CUVÂNTUL DUMNEZEULUI VEŞNIC, pentru că El a spus: „EU VOI VEDEA SÂNGELE ŞI VOI TRECE PESTE VOI“. Aceste cuvinte erau suficiente. Ei erau în siguranţă de sabia distrugătoare a îngerului, de parcă ar fi fost deja în ţara Canaan.

     Cum stau lucrurile cu sufletul tău, drag cititor? Te-ai refugiat la sângele preţios al lui Hristos? Crezi că a fost vărsat pentru tine şi că Dumnezeu a primit această jertfă? El vede sângele, El cunoaşte valoarea sa şi le spune tuturor celor care şi-au pus încrederea în El: „Voi trece peste voi“.

     Spune El adevărul? Dacă da, atunci eşti sigur. Pune deci deoparte teama şi îndoiala, dă deoparte dispoziţiile oscilante şi simţămintele!

     Ce reprezenta pentru un israelit aflat sub protecţia sângelui simţămintele sau teama, cât timp Dumnezeu garanta neclintit pentru Cuvântul Său? – „Voi trece peste voi.“ Nici simţămintele sale, nici teama sa nu puteau vreodată să facă neadevărat acest cuvânt. Sângele lui Hristos este singura temelie a salvării, iar Cuvântul scris al lui Dumnezeu este temelia siguranţei. Sângele este pentru partea lui Dumnezeu, Cuvântul pentru partea omului. Nimic din sânge nu a fost stropit pe pragul de jos sau pe podea. O, nu, era prea preţios, pentru a fi călcat în picioare şi murdărit!

     Şi totuşi există păcătoşi care calcă în picioare sângele Fiului lui Dumnezeu şi consideră sângele Său fără valoare (Evrei 10.29). Ei fac din realitatea că Domnul Isus a murit, o trambulină spre iad. Creştinătatea coruptă a zilelor noastre se întemeiază pe faptul că Hristos a murit. Romano-catolicii, protestanţii şi învăţători necredincioşi cred cu toţii aceasta; dar aceasta este ca şi cu sângele mielului pascal din vas. El nu este folosit şi nu este însuşit prin credinţă. Aceşti oameni nu sunt mântuiţi, pentru că nu au stropit sângele, nu au crezut în puterea sa.

     Ce faci tu cu sângele lui Hristos? Eşti mântuit sau eşti fără protecţie? Este sângele deasupra capului tău, acceptat în credinţă, sau sub picioarele tale, lepădat în necredinţă?

Imitarea făţarnică a diavolului

     Acolo unde Dumnezeu ridică o lucrare pe pământ, satan încearcă mai întâi să se opună, iar apoi să o distrugă falsificând-o.

     Ieroboam, împăratul celor zece seminţii, era un închinător la idoli. Pentru intenţia sa, care consta în abaterea poporului de la împăratul şi de la cetatea lui Dumnezeu, ar fi fost nepotrivit dacă ar fi introdus direct închinarea la idoli. El s-a gândit la un alt plan mai rafinat. El a imitat toate reglementările pentru slujba divină, date de Dumnezeu poporului Său: altare în Dan şi în Betel în legătură cu viţei de aur, preoţi puşi de oameni din straturile de jos ale poporului şi o sărbătoare de Paşte, la fel ca sărbătoarea din Ierusalim, dar în a cincisprezecea zi a lunii a opta. Era un întreg aparat de falsificări, pe care el „l-a inventat în inima sa“ (1 Împăraţi 12.33). Altare false cu preoţi falşi aflaţi în slujbă şi o sărbătoare falsă într-un timp greşit; astfel, poporul a fost atras de la adevărul lui Dumnezeu spre imitaţia lui satan, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu marea masă, până ce „sărbătoarea Domnului“ a dispărut cu totul şi era uzuală imitaţia diavolului.

     În legătură cu Cina Domnului, ceea ce este fals, imitaţia poate fi văzută uşor de cei care „au ochi să vadă“. Dacă un creştin ia Biblia şi compară ceea ce a stabilit Dumnezeu acolo cu ceea ce se face astăzi în mod obişnuit sub denumirea „Cina Domnului“, începând cu „liturghia“ romano-catolică până la sacramentele protestanţilor, va vedea până unde au ajuns lucrurile. Unde este autoritatea Scripturilor pentru Cina Domnului anuală sau semestrială, la care pot participa toţi membrii sectei, fie că sunt întorşi sau nu la Dumnezeu? Unde citim în Cuvântul lui Dumnezeu despre un slujitor „în funcţie“, care „acordă sacramentele“ şi „exercită un ritual“, sau despre perioade de post stabilite, pentru a-i pregăti pe cei carnali şi nelegiuiţi să facă uz de aceste „mijloace de har“?

     Toţi cei care au o gândire divină în legătură cu aceste lucruri, trebuie să recunoască foarte bine că ele sunt în contrast direct cu voia descoperită a Domnului şi trebuie să se întristeze foarte mult de aceste lucruri.

     Dar nu numai atât. Dacă Dumnezeu ne dă posibilitatea să împlinim voia Sa, atunci cu toţii suntem mai degrabă îndemnaţi să ne trezim şi să acţionăm, decât să stăm inactivi printre ruine şi să spunem: „Trebuie să luăm lucrurile aşa cum sunt“. Celui care mărturiseşte doar cu gura şi este într-o stare de căldicel îi convine această stare, dar este încurajator să găsim bărbaţi în Scriptură care au fost însufleţiţi de un alt duh, cum ar fi Ezechia, Iosia şi Neemia, care nu doar s-au întristat din cauza ruinelor, ci au şi început să rezidească.

     Ezechia a fost primul dintre aceşti reformatori. Tatăl său a fost un închinător la idoli, şi în timpul împărăţiei sale lucrurile au stat rău (a se vedea 2 Cronici 28). Totuşi, Ezechia nu s-a descurajat, ci s-a pus imediat pe muncă. „S-a alipit de Domnul şi nu s-a depărtat de pe urma Lui şi a păzit poruncile Lui“ (2 Împăraţi 18.6). Dacă cineva este ascultător în măsura luminii pe care a primit-o, Dumnezeu îi dă mai mult. Ezechia a început cu interzicerea închinării la idoli şi cu curăţirea Casei Domnului şi a pus oameni şi lucruri pe locul care li se cuvenea, conform cunoştinţei pe care o avea. Apoi a introdus Paştele. El a trimis scrisori „la tot Israelul şi Iuda, ca să vină la casa Domnului, la Ierusalim, să sărbătorească Paştele Domnului Dumnezeului lui Israel; pentru că de mult nu le sărbătoriseră cum era scris“ (2 Cronici 30.1 şi 5). Acesta a fost un pas îndrăzneţ, pentru care nu putea aştepta aprobarea generală a poporului abătut. Astfel, poporul a luat în râs această lucrare şi şi-a bătut joc de vestitori (versetul 10). Dar unii au simţit avertizarea, s-au smerit şi au venit; ei au prăznuit sărbătoarea cu mare bucurie, cum nu se mai sărbătorise din zilele lui Solomon (versetul 26). Acolo a fost o adevărată bucurie şi cel puţin un pas în direcţia corectă.

     Iosia a fost următorul. Abia a trecut de anii copilăriei, şi a căutat cartea legii pierdută de multă vreme (2 Cronici 34). Acolo a găsit că starea nu era aşa cum ar fi trebuit să fie. Atunci a pornit la lucru. Paştele a fost sărbătorit în a paisprezecea zi a primei luni, la timpul potrivit, în Ierusalim, la locul potrivit. Au urmat bucurie mare şi binecuvântare, pentru că din zilele profetului Samuel, nu mai fusese un astfel de Paşti (2 Cronici 35.18). Acesta a fost un alt progres; dar zilele profetului Samuel nu erau imaginea iniţială din Exod 12.

     A urmat o mare pauză. Iuda a fost dus în captivitate în Babilon, templul a fost distrus; poporul a şezut în întunecime şi supărare sub sălciile Babilonului, până s-au ridicat Ezra şi Neemia. Majoritatea poporului n-a mai văzut Ierusalimul, dar o rămăşită s-a ridicat şi s-a întors la Ierusalim, cu Cartea lui Dumnezeu în mână. Ea a început să pună lucrurile la punct, cum era scris în legea lui Moise, omul lui Dumnezeu (Ezra 3.2).

     Acesta era pentru ei adevăratul teren, pe care trebuiau să-l ocupe. Înapoi la începuturi – chiar înainte de Solomon şi de Samuel şi al unui întreg şir de alţi „bărbaţi buni“, direct înapoi la ceea ce era scris în legea lui Moise. Aceasta este singura temelie sigură, pe care ne putem aşeza piciorul. Baza este „aşa a spus Domnul“; să ne-o însuşim! „Bărbaţii buni“ nu sunt exemplul nostru, căci, deşi le onorăm amintirea, nu există nicio îndoială că ei au făcut mari greşeli. Aaron, marele preot bun al lui Israel, a ridicat viţelul de aur; Ieroboam cel rău a putut să indice spre exemplul lui Aaron ca o justificare pentru viţeii săi ridicaţi la Dan şi Betel. Atât de departe putem ajunge, dacă urmăm oameni. Numai Dumnezeu şi Cuvântul Său sunt fără greşeală. Să acţionăm conform acestui Cuvânt, aşa cum au făcut şi aceşti bărbaţi în Ezra 6.19-22.

     Paştele a fost ţinut conform textului din Exod 12. Chiar dacă au fost prezenţi puţini, a fost sărbătorit cu bucurie, „pentru că Domnul îi umplu-se de bucurie“ (Ezra 6.22). Aceasta a fost o adevărată înviorare. Nu ceva nou, ci ceea ce era vechi şi iniţial era însufleţit, cel puţin într-o măsură mică. Fără îndoială, a fost numai un eveniment modest în comparaţie cu zilele glorioase de început, şi citim că ei au plâns şi au cântat (Ezra 3.11, 12). Dar ei aveau o „putere mică“, iar pe aceasta au dăruit-o lui Dumnezeu. La aceasta suntem chemaţi şi noi cu privire la Cina Domnului.

     Nu trebuie să dăm formă unei noi sărbători, nici să imităm reformatorii sau bărbaţii mari ai zilelor apuse, ci să ne întoarcem la ceea ce a fost iniţial, la Cuvântul lui Dumnezeu. În ultimele trei secole au fost redescoperite multe adevăruri binecuvântate, aşa cum Ezechia şi Iosia au regăsit Paştele. Dar a existat pericolul de a rămâne pe loc când s-a făcut un pas decisiv, pentru a stabili un şablon pentru mărturisirea credinţei. Toate sectele au făcut aşa. Cuvântul lui Dumnezeu în întregime, fără a ţine seama de tradiţii omeneşti, trebuie să fie conducătorul nostru. În Cuvântul lui Dumnezeu citim că ucenicii se strângeau în prima zi a săptămânii „pentru a frânge pâinea“ (Fapte 20.7); se strângeau în acelaşi loc pentru a mânca Cina Domnului (1 Corinteni 11.20); aşa trebuie să rămână până vine El (1 Corinteni 11.26).

     Renunţăm la pretenţii bisericeşti şi respingem cu tărie afirmaţia lăudăroasă a unei reînviorări sau rezidiri a unei „biserici apostolice“. Mai degrabă dorim, ca o rămăşiţă slabă a turmei lui Dumnezeu, care este împrăştiată, dar răscumpărată cu sânge, să ne strângem în jurul marelui Păstor, fiind deplin conştienţi de slăbiciunea noastră, pentru a-L avea pe El ca singurul Domn al Mesei Sale. Astfel, bucuroşi, dorim să îndeplinim dorinţa inimii Sale pline de dragoste: „Faceţi aceasta spre amintirea Mea.“

Ieşirea din Egipt

     În strânsă legătură cu salvarea de la moarte a tuturor întâilor născuţi în ţara Egiptului, a fost separarea şi ieşirea poporului din ţara Egiptului. În aceeaşi noapte în care sângele mielului pascal a fost stropit pe uşorii şi pe pragul de sus al uşii, israeliţii au întors spatele Egiptului, poporului şi zeilor săi şi au fost despărţiţi pentru totdeauna de locul în care slujiseră idolilor şi de locul sclaviei lor. Orice legătură care îi ţinuse strâns a fost desfăcută, iar acum ei erau liberi „pentru a-i sluji unui Dumnezeu viu şi adevărat“ (1 Tesaloniceni 1.9).

     Cât de festivă şi solemnă a fost acea ieşire din ţara sortită pieirii! Imediat după miezul nopţii, înconjuraţi de ţipetele egiptenilor, care îşi plângeau întâii lor născuţi morţi, israeliţii au ieşit în grabă!

     „Egiptul s-a bucurat de plecarea lor“ (Psalm 105.38), iar faraon i-a constrâns să iasă din mijlocul poporului său. Ei puteau într-adevăr să spună: „Domnul ne-a scos cu mână tare din Egipt, din casa robilor“ (Exod 13.14); iar Cel, care i-a scos, nu putea să-i mai conducă niciodată înapoi.

     Separarea credinciosului de lume este în strânsă legătură cu salvarea sa. Citim că „Isus Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru“ (Galateni 1.3, 4).

     Crucea lui Hristos este atât o uşă de salvare dintr-o lume stricată, cât şi un loc de refugiu pentru un păcătos vinovat. Prin cruce, credinciosul este răstignit faţă de lume şi pus deoparte pentru Dumnezeu.

     Mulţi nu văd acest lucru sau nu vor să-l vadă. Ei se laudă cu crucea ca fiind eliberarea lor de mânia viitoare, dar ei nu cunosc puterea crucii de a-i separa de lume. Ei trăiesc ca acasă în Egipt, în societatea oamenilor nelegiuiţi. Chiar dacă vorbesc despre faptul că odată vor fi în cer, ei adună aici pe pământ cât de mult posibil sau, altfel spus, încearcă să scoată ce este mai bun din ambele lumi. Dar „voia Dumnezeului nostru şi Tată“ nu este ca ai Săi, copiii Lui, să fie încurcaţi în legături nesfinte cu lumea. El a exprimat aceasta foarte clar, încât nimeni nu poate înţelege greşit. Ce gândeşti, când citeşti un verset ca acesta: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu? Deci oricine va vrea să fie prieten al lumii se face VRĂJMAŞ AL LUI DUMNEZEU“ (Iacov 4.4)?

     Aceasta nu sună deloc după motto-ul: „Obţine tot ce este mai bun din aceste două lumi“. De altfel, nimeni, care a încercat să ţină acest principiu, nu a aflat că a câştigat jocul, nici pentru acum, nici pentru veşnicie. De aceea, tânăr cititor, învaţă din această istorie a poporului Israel, că de fapt calea Domnului constă în separarea celor mântuiţi, care Îi aparţin, de această lume rea. Nu da înapoi de la urmarea unei linii drepte. Lasă o distanţă mare între tine şi lume, aşa cum a stabilit-o Dumnezeu!

     De la „adunătura de oameni“ (Exod 12.38) putem învăţa o altă lecţie. Dacă duşmanul eşuează în una din vicleniile sale, atunci el utilizează o alta, deoarece dispune de multe tactici diferite. Dacă nu-i poate ţine pe răscumpăraţii lui Dumnezeu în Egipt, atunci va încerca cel puţin să amestece egipteni printre ei şi să-i trimită pe aceştia împreună cu israeliţii spre Canaan. Oare nu a avut succes? În întunericul nopţii ar fi fost foarte dificil să descoperi câţiva egipteni într-o mulţime de aproximativ două milioane de oameni. Probabil, acea adunătură de oameni consta din prieteni egipteni ai familiilor israelite, pentru că mai târziu citim că erau chiar căsătoriţi unii cu alţii (a se compara cu Levitic 24.10). Ce ar fi fost mai normal, decât să-ţi însoţeşti prietenii! Dar această mulţime amestecată a devenit pentru israeliţi motivul slăbiciunii şi al blestemului. Această mulţime amestecată a cerut carne şi a dispreţuit mana; această mulţime i-a determinat pe israeliţi să facă acelaşi lucru (Numeri 11.4; 21.5).

     Aşa este întotdeauna. Imediat după ce sufletul este salvat, satan introduce oamenii săi şi le permite să meargă împreună cu răscumpăraţii Domnului. Un timp, totul pare să meargă bine, dar încetul cu încetul îşi vor arăta adevărata lor faţă, lăsând în poporul lui Dumnezeu urmele lor. Unii vin datorită pâinii şi a peştilor, alţii se lasă conduşi de simţăminte fireşti, aşa cum fac rudele şi prietenii adevăraţilor credincioşi, care au acceptat în exterior mărturisirea şi numele unui „creştin“, dar a căror inimă este în Egipt. Aceştia vor deveni o piedică şi o cursă pentru adevăraţii credincioşi. De aceea să fim atenţi cu privire la oamenii acestei lumi, care „s-au strecurat“. Mai devreme sau mai târziu se vor întoarce în lume, iar influenţa lor rea este uriaşă.

     „Şi fiii lui Israel făcuseră după cuvântul lui Moise şi ceruseră de la egipteni obiecte de argint şi obiecte de aur şi haine. Şi Domnul dădu-se poporului bunăvoinţă în ochii egiptenilor, şi ei le-au împlinit cererea; şi au prădat pe egipteni“ (Exod 12.35, 36).

     Unii s-au lăsat încurcaţi de aceste versete, iar alţii le-au interpretat greşit ca dovezi pentru faptul că este mai mult decât corect să tragi pe sfoară lumea şi să te foloseşti de bunurile şi banii ei în lucrarea Domnului, aşa cum acele unelte au fost folosite la facerea cortului întâlnirii sau poate la turnarea viţelului de aur (Exod 32). Aceste cuvinte au un alt înţeles. Cerând ceva, era doar răsplata binemeritată pentru munca neplătită ani de zile la facerea cărămizilor. Cei care fac apel la acest loc se înşeală, îndreptăţind loterii religioase sau bazare, pentru a strânge bani în scopul sprijinirii „lucrării“ lor sau zidirii de clădiri impozante, unde mândria şi aroganţa omenească sunt acceptate sub mantaua religiei. Dar nebunia lor va fi descoperită. Să facă Domnul ca toţi sfinţii Săi să fie păziţi de un astfel de duh şi de o părtăşie cu astfel de lucruri! A munci pentru un stăpân lumesc şi a primi salariu pentru aceasta, sau a angaja un slujitor nelegiuit şi a-l plăti pentru munca sa, este drept; dar a cere ceva de la lume şi a nu plăti, sau a face datorii la lume şi a merge la ea să cerşeşti, este în deplină neconcordanţă cu cele mai simple principii ale Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 13.7-8; 2 Corinteni 8.21).

Stâlpul de nor şi de foc

     Ca păcătoşi avem nevoie de un Mântuitor, ca prizonieri avem nevoie de un Eliberator, iar ca pelerini avem nevoie de un Conducător.

     Dumnezeul dragostei care, din locuinţa Sa sfântă, ne-a văzut în starea pierdută în care ne aflam, L-a dat pe Fiul Său ca Mântuitor şi Eliberator, ne-a dat Duhul Său Sfânt şi Cuvântul Său ca şi Conducător. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt participă la lucrarea salvării noastre şi ne conduc spre Casă la odihnă veşnică şi glorie!

     Când poporul şi-a întins corturile în Etam, la marginea pustiului, nu cunoştea niciun pas din calea care era între el şi patria din Canaan; dar cât de mult s-au bucurat inimile când au văzut coborând un stâlp de nor! Fără să se fi rugat pentru acesta şi, cum am spune noi, pe neaşteptate, Dumnezeu a coborât în stâlpul de nor pentru a fi Conducătorul lor, pentru a merge cu ei şi pentru a-i apăra. Chiar dacă drumul era lung şi anevoios, iar „pustiul cel mare şi înfricoşător“ era plin de pericole, de şerpi şi scorpioni primejdioşi, ce li s-ar fi putut întâmpla cât timp Dumnezeu era cu ei? Fiecare pas şi fiecare pericol era bine cunoscut de El, iar dacă ei Îl vor urma încotro îi va conduce, totul va fi bine.

     În timpul zilei, norul era un fel de acoperământ care acoperea toată tabăra, pentru a proteja poporul de arşiţă; când se însera, norul devenea un stâlp de foc, pentru a le oferi lumină (Psalm 105.39). Astfel nu au fost niciodată în întuneric. Puteau să călătorească atât noaptea, cât şi ziua, pentru că Dumnezeu Însuşi le dădea lumină. În Deuteronom 32.10-12 putem citi cu câtă fidelitate şi dragoste Şi-a exercitat Domnul activitatea Sa de Conducător ca Păstor al lui Israel:

     „El l-a găsit într-o ţară pustie şi în pustiul urletelor unei singurătăţi, El l-a înconjurat, l-a îngrijit, l-a păzit ca lumina ochiului Său. Cum îşi scutură vulturul cuibul, pluteşte peste puii săi, îşi întinde aripile, îi ia, îi poartă pe aripile lui tari: aşa l-a condus Domnul singur şi n-a fost niciun dumnezeu străin cu El.“ Dar nu numai atât; nici greşelile lor, nici murmurarea lor şi nici păcatele lor nu L-au determinat pe Domnul să plece de la ei, nici nu a luat norul de la ei. Acesta i-a însoţit timp de patruzeci de ani în pelerinajul lor, acesta s-a adunat deasupra lor când au trecut prin vadul uscat al Iordanului şi şi-a găsit locul său de odihnă în mijlocul slăvilor templului în ţară. „Acest Dumnezeu este Dumnezeul nostru“ pentru totdeauna.

     Poziţia întreită a norului vorbeşte despre „Dumnezeu pentru noi“, „Dumnezeu cu noi“ şi „Dumnezeu în noi“. La Marea Roşie, norul era între ei şi duşmanii lor (Exod 14.19); când au călătorit prin pustiu, el mergea înaintea lor, pentru a le găsi un loc de tabără (Numeri 9.17); în cortul întâlnirii se odihnea în mijlocul lor (Exod 40.34). Când norul se deplasa mai departe, poporul îl urma; când stătea, se odihnea şi poporul. Domnul era Conducătorul şi Împăratul lor. El era Cel care dădea indicaţii; de El trebuia să asculte poporul. El era Păstorul, israeliţii erau oile.

     Dumnezeu, care a condus poporul Israel prin pustiu cu un stâlp de nor şi de foc, a îngrijit totdeauna de noi. El ne-a dat Duhul Său şi Cuvântul Său. Acestea trebuie să fie stâlpii noştri de nor şi de foc, până se vor sfârşi zilele prin pustiu. În lumina lor vom umbla în siguranţă – vom merge cu Dumnezeu.

     Despre Cuvânt citim: „Cuvântul Tău este o candelă pentru piciorul meu şi o lumină pentru cărarea mea“ (Psalm 119.105), iar despre Duhul Sfânt citim: „El vă va călăuzi în tot adevărul... şi vă va face cunoscut cele viitoare“ (Ioan 16.13). Ce binecuvântare ar fi fost pentru poporul lui Dumnezeu, dacă nu ar fi căutat un alt conducător!

     Aici dorim să îndreptăm atenţia tânărului cititor spre învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la două realităţi foarte importante. (1) Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt şi (2) autoritatea şi caracterul suficient al Sfintei Scripturi. Recomandăm tinerilor cititori să ia Biblia şi să caute în ea ce spune Dumnezeu despre aceste două subiecte.

     „Un alt Mângâietor“ despre care spunea Domnul Isus înainte de plecarea Sa, pe care urma să-L trimită Tatăl, este o Persoană divină şi nu o oarecare „influenţă“, cum este deseori numit de oamenii religioşi. Zece zile după ce Domnul înviat S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor şi a ocupat locul Său la dreapta lui Dumnezeu, a venit pe pământ Duhul Sfânt. Din ziua aceea, El este aici, deşi poporul, pentru care a venit ca şi Conducător, s-a dovedit la fel de infidel şi nevrednic ca şi poporul Israel în pustiu. El este încă aici şi, aşa cum ne-a spus Domnul nostru, El va fi pentru totdeauna cu noi (Ioan 14.16). Desigur, noi n-am meritat acest lucru, dar aşa cum norul se odihnea odinioară pe sângele ispăşirii de pe scaunul îndurării şi n-a părăsit poporul niciun ceas în toţi acei patruzeci de ani de infidelitate prin pustiu, tot aşa Duhul Sfânt rămâne cu noi pe baza lucrării de mântuire împlinite.

     Imediat ce un păcătos crede Evanghelia este pecetluit cu Duhul Sfânt (Efeseni 1.13). Dumnezeu pune pe el pecetea şi spune: „Eşti al Meu!“ Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el şi mărturiseşte împreună cu duhul său, că este un copil al lui Dumnezeu, încât poate să exclame: „Ava, Tată“ (Galateni 4.6). Duhul lui Dumnezeu este arvuna pentru gloria viitoare şi garanţia pentru salvarea trupului (2 Corinteni 1.22; Efeseni 1.14).

     Prin acest Duh care locuieşte în noi, putem să aducem adorare; Tatăl primeşte numai adorarea produsă de Duhul în inimile sfinţilor (Ioan 4.23-24; Filipeni 3.3).

     El este Învăţătorul nostru (Ioan 16.14; 1 Ioan 2.27). Fără învăţătura Sa, Cuvântul lui Dumnezeu este o comoară ferecată; pentru că „nimeni nu cunoaşte (lucrurile lui Dumnezeu), decât Duhul lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 2.11). Acest lucru este umilitor pentru mândria omului; el pune deoparte iscusinţa şi înţelepciunea sa şi condamnă mult lăudata sa ştiinţă ca fiind fără importanţă. Un om de curând întors la Dumnezeu care cu simplitate şi sinceritate citeşte Cuvântul lui Dumnezeu, lăsându-se călăuzit de învăţăturile Duhului, va afla mai mult din adevărul lui Dumnezeu, decât l-ar putea învăţa vreodată toţi filozofii universităţilor pământeşti. Lucrurile adânci ale lui Dumnezeu sunt ascunse de cei înţelepţi şi pricepuţi şi sunt descoperite pruncilor (Matei 11.25). Aceasta este o mare mângâiere pentru un sfânt care este singur într-un anumit loc. Dacă locuieşte într-un ţinut singuratic, departe de toţi fraţii, dacă nu are parte de părtăşia sfinţilor şi de slujba unui învăţător, totuşi nu trebuie să descurajeze. El nu este singur. Cel mai bun interpret al Scripturilor este cu el, Duhul lui Dumnezeu. Dacă acceptă să fie influenţat de Duhul, atunci acesta va vesti sufletului său tainele lui Dumnezeu; ceea ce află în acest mod nu va uita uşor. Cunoştinţa teoretică este ieftină; ţi-o poţi însuşi fără mari străduinţe. O înveţi uşor, dar tot atât de uşor o uiţi. Dar vocea blândă a Duhului, care ne vorbeşte prin Cuvânt, face ca inimile noastre să rămână în El.

     Din păcate, mulţi, chiar şi credincioşi, sunt de părere că numai un „om învăţat“ poate expune în aşa fel Scripturile, încât să ne putem baza pe ceea ce spune, pentru că acesta a studiat puţin limba greacă şi limba ebraică. Aceasta conduce apoi la recunoaşterea unei slujbe false şi a unui clericalism greşit, aşa cum există el în jurul nostru.

     Sistemul religios, unde clericalismul este în plină floare, declară că numai preoţii ordinaţi şi instruiţi pot expune Cuvântul, iar oamenii cred acest lucru. Unii nu merg poate chiar atât de departe, dar sâmburele acestei erori există şi acolo; se spune că de fapt Cuvântul lui Dumnezeu este o carte cu şapte peceţi pentru poporul de rând şi el poate fi expus şi explicat numai la universităţi de oameni învăţaţi.

     Avem dreptul să ne lăsăm călăuziţi de Duhul nu numai în strângerile noastre laolaltă, ci şi în umblarea şi în viaţa noastră zilnică. Pentru a ne bucura zi de zi de conducerea Sa trebuie să avem o voinţă proprie frântă şi o inimă dispusă să se pocăiască. Domnia lui Hristos – autoritatea Sa absolută asupra noastră – şi dăruirea voinţei noastre trebuie să devină realitate în toate domeniile vieţii noastre, iar Cuvântul Său trebuie să fie singurul nostru sfătuitor. Conducerea Duhului va fi întotdeauna contra firii noastre şi va fi o greutate pentru carne; este o cale pe care poate umbla numai credinţa. Să ne aducem aminte de Domnul Isus! După botezul Său în Iordan, „Isus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul“ şi apoi să sufere moartea de cruce!

     Eşti tu, drag cititor, gata pentru o astfel de cale, după ce L-ai rugat pe Dumnezeu să te conducă prin Duhul Său? Aceasta înseamnă lepădare de sine, încercare şi suferinţă. Dorim să-i avertizăm pe tinerii credincioşi de „călăuzirea“ neautentică a Duhului, despre care se vorbeşte astăzi atât de mult. Ea este o imitare a acestei realităţi atât de binecuvântate, o imitare a lui satan. Orice acţiune nedivină, care se ascunde în spatele unei sfinţenii prefăcute, este atribuită călăuzirii Duhului. Credincioşii se căsătoresc cu oameni care trăiesc în păcat, au afaceri cu ei şi stau împreună cu ei la masă pentru a lua Cina. Apoi ne spun că au fost „călăuziţi“ să facă aceasta, „le-a fost pus pe inimă“. Acest lucru este atât fals, cât şi imposibil. Călăuzirea Duhului va fi întotdeauna în concordanţă şi niciodată contra Cuvântului scris. Duhul Sfânt îi va îndemna întotdeauna pe sfinţi să asculte de Cuvânt, niciodată nu-i va îndemna să-L ignore. Cum ar fi putut Duhul să-l inspire pe apostol să scrie: „Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi“ şi apoi să-i călăuzească pe sfinţi să nu asculte de acest cuvânt? Fiecare tânăr credincios trebuie să cântărească aceste lucruri. Nicio lucrare nu poate avea loc sub călăuzirea Duhului, dacă nu este aprobată de Cuvântul scris. Pentru diavol este uşor să ne înşele, că Domnul ne conduce într-o anumită direcţie, când carnea doreşte mult să meargă pe respectiva cale. Siguranţa noastră constă în a ne întreba pe noi înşine: „Sunt îndemnat de Tatăl meu din ceruri să fac aceasta? A spus El aşa în Cuvântul Său?“ Dacă ne ţinem strâns de Domnul şi de Cuvântul harului Său şi înaintăm în puterea Duhului Său, vom fi conduşi bine. Cele mai întunecoase zile de pe pământ vor fi luminate de prezenţa Sa – şi nu vor exista niciun fel de griji. Patria noastră stă înaintea noastră; chiar dacă ni se pare anevoioasă calea câteodată, totuşi este luminoasă. „Ferice de poporul care cunoaşte strigătul de bucurie! Ei umblă în lumina feţei Tale, Doamne!“ (Psalm 89.15).

Marea Roşie

     Mulţi credincioşi nu se bucură de o pace constantă. Uneori sunt veseli şi fericiţi, alteori sunt trişti şi deprimaţi; uneori sunt siguri de mântuirea lor, alteori sunt într-o stare de îndoială şi se întreabă dacă într-adevăr aparţin Domnului. Ei sunt preocupaţi cu simţămintele lor, cu bucuriile şi grijile lor, trăiesc conform experienţelor lor şi privesc la ele, în loc să privească prin credinţă la Hristos şi să se bucure în El de eliberarea deplină, pe care El a făcut-o. Această stare poate avea cauze diferite. În momentul întoarcerii lor la Dumnezeu, unii au auzit şi au crezut numai într-un mod vag Evanghelia sau poate numai o parte din Evanghelia lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său. Ei au fost învăţaţi că îndoiala şi teama cu privire la siguranţa mântuirii lor sunt un semn al harului, şi că cel mai bun lucru pe care îl poate lucra Dumnezeu în sfinţii Săi este o continuă tânguire cu privire la răul care locuieşte în ei. Astfel, trăiesc mereu într-o stare nesigură, se gândesc la experienţa lor şi la ceea ce au atins, la sfinţenia sau stricăciunea lor interioară. Spunând acestea nu o facem deloc pentru a prezenta ca fiind inofensiv păcatul care locuieşte în credincioşi sau pentru a subestima puterea lui satan. Noi credem că este foarte important ca sfinţii lui Dumnezeu să cunoască bine caracterul firii lor şi să aprecieze corect puterea diavolului faţă de ei. Dar noi suntem de asemenea convinşi că nu putem fi victorioşi, când încercăm să pătrundem cu gândul aceste lucruri, şi că victoria şi nu înfrângerea, libertatea şi nu robia sunt starea normală a omului care a crezut Evanghelia lui Dumnezeu. Ceea ce citim în ultimul fragment din Romani 7 au experimentat deja mulţi; dar Cuvântul nu vrea nicidecum să spună că aceasta este experienţa zilnică a unui suflet, care cunoaşte moartea şi învierea cu Hristos. Cum ar fi putut Dumnezeu să le spună sfinţilor Săi: „Bucuraţi-vă întotdeauna“, dacă ar fi pus în inimile lor cântecul: „O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii?“ (Romani 7.24).

     Gândurile de mai sus au rezultat din observarea poporului Israel salvat, în poziţia şi în experienţa sa, când şi-a întins tabăra între „Migdol şi mare“. Pi-Hahirot a fost locul în care şi-a aşezat tabăra; acesta înseamnă „deschiderea libertăţii“, iar acesta era într-adevăr locul pentru el. Poporul se afla încă la graniţa cu Egiptul şi în graniţele împărăţiei lui faraon. În faţa lui era Marea Roşie, pustiul îl blocase. Mânios la gândul că îl va pierde, faraon l-a urmărit cu 600 de care alese şi cu toate carele Egiptului cu luptători, pentru a face cel puţin o ultimă încercare deznădăjduită de a-şi redobândi prada. În frica sa, poporul a strigat către Dumnezeu, pentru că atunci încă nu ştia că El este de partea lui şi că stătea împotriva duşmanilor lui.

     În acest loc găsim descrisă experienţa şi starea multor tineri credincioşi. Poate ai recunoscut de curând că eşti un păcătos şi întrebi: „Ce trebuie să fac, pentru a fi mântuit?“ Îndreaptă-ţi privirea spre Domnul Isus, care a murit pentru păcătoşi, iar prin credinţa în El primeşti pace cu Dumnezeu. Satan acţionează altfel. La fel ca faraon, el asupreşte sufletul tău în mod aspru, el evocă trecutul şi întunecă viitorul. El îţi spune că eşti al lui, că i-ai făcut lucrarea şi trebuie să-ţi primeşti răsplata. Starea ta este mai rea decât pe vremea când nu-L cunoşteai pe Hristos; atunci nu aveai astfel de probleme, pentru că diavolul îşi lăsa posesia sa în pace. Acum totul este altfel, pentru că păcatul, satan şi moartea încearcă să te neliniştească şi să te sperie.

     La fel ca poporul Israel, aproape îţi doreşti şi tu să fi fost lăsat în Egipt şi să faci mai departe în linişte lucrarea diavolului; se pare că oricum te va avea din nou în ghearele sale. Alţii în jurul tău sunt fericiţi; ei cântă fericiţi, dar tu doar suspini. Probabil, nu îţi înţeleg situaţia. Ei nu îşi întind niciodată tabăra ca tine între „Midgol şi mare“. Ei au intrat imediat în libertate, iar în razele calde ale Evangheliei lui Dumnezeu cântă cântarea lor de eliberare. Dar tu nu ai o astfel de cântare, pentru că în Egipt nu există nicio cântare, iar între „Midgol şi mare“ nu răsună nicio cântare de laudă. „Salvarea Domnului“, aşa cum este ea prezentată la Marea Roşie, trebuie aflată înainte de a putea cânta cântarea de eliberare sau de a exclama victoria.

     Cuvântul adresat poporului Israel a fost: „Staţi pe loc şi veţi vedea salvarea Domnului, pe care o va lucra astăzi pentru voi; pentru că pe egiptenii pe care-i vedeţi astăzi nu-i veţi mai vedea niciodată. Domnul va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi“ (Exod 14.13, 14). Ce cuvinte impunătoare pentru poporul care tremura! Domnul a preluat lupta! El Însuşi S-a aşezat între ei şi duşman. Acum nu mai era o problemă între faraon şi Israel; acum problema se decidea între faraon şi Dumnezeul lui Israel. Ei trebuiau să stea pe loc, să privească salvarea Domnului şi să stea liniştiţi. Aceste cuvinte sunt şi pentru noi, deoarece Domnul Isus S-a ocupat de problema noastră.

Tu pentru noi ai mers la cruce

Şi ne-ai adus pe căi cereşti.

Duşmanul l-ai învins pe cruce

Şi zi de zi ne însoţeşti.

     Imediat ce Moise a întins toiagul peste mare, apa s-a despicat. Prin valurile spumegate, care stăteau ca nişte pereţi de cristal de ambele părţi, s-a deschis o trecere. Aici Domnul a acţionat şi, cu siguranţă, a fost o minune în faţa ochilor lor. Următoarea indicaţie a fost: „Vorbeşte fiilor lui Israel să meargă înainte.“ „Prin credinţă au trecut prin Marea Roşie“; valurile nu doar au dispărut, dar au trecut „ca pe uscat“ (Evrei 11.29). Picioarele lor au stat pe un teren stabil şi sigur, nimic nu a cedat sub paşii lor. Dar a fost o cărare pe care putea păşi numai credinţa; ei au înaintat pas cu pas prin credinţă, până au ajuns la malul celălalt.

     Şi armata egipteană înainta, dar, din nefericire pentru ea, a păşit pe un teren al distrugerii sale complete.

     Partea întunecată a norului, roţile carelor lor distruse şi valurile spumegate ale morţii în jurul oştirii măreţe a lui faraon i-au făcut pe egipteni să simtă că Domnul era pentru Israel şi că Se lupta contra duşmanilor poporului Său. Victoria a fost desăvârşită: niciun egiptean nu s-a putut salva, niciun copil al lui Israel nu s-a pierdut. Soarele dimineţii a strălucit peste o mare liniştită, care înghiţise ca un mormânt armata lui faraon, şi peste robii eliberaţi, care stăteau la mal şi priveau la „salvarea Domnului“ şi de bucurie intonau cântarea de victorie.

     Aceasta este imaginea unui lupte mult mai puternice şi a unei victorii mult mai măreţe care a fost obţinută pentru omenirea vinovată. Faraon este o imagine a lui satan. Egiptul este această lume, iar stăpânitorul ei, satan. Marea Roşie este o imagine a morţii – domeniul de domnie este împărăţia lui satan, ultima şi cea mai mare întăritură a sa. Locul de tabără „între Migdol şi mare“ este starea în care se găsesc cei care nu au aflat încă măreţia „salvării Domnului“, pe care El a realizat-o prin moartea şi învierea lui Hristos. Cititorul credincios ar trebui să-şi îndrepte pentru o clipă privirea spre locul numit „Golgota“ şi spre mormântul din grădina din apropiere şi să se gândească la ceea ce s-a făcut acolo pentru el. Atunci va vedea duşmanii şi forţele întunericului unite şi va recunoaşte cum acestea au fost învinse şi biruite pentru totdeauna. Această privelişte îi dă pacea durabilă, iar, când va fi neliniştit de îndoială şi teamă, atunci „crucea“ le va da deoparte.

     Lumea era acolo în toate formele şi straturile ei sociale. La cruce a fost prezentă atât lumea religioasă, cât şi cea politică şi cea păgână. Acolo, lumea a rostit sentinţa ei definitivă. Prin aceeaşi lucrare binecuvântată, credinciosul este eliberat de „lumea rea“ şi prin cruce este scăpat de condamnare. Aşa cum Marea Roşie era între fiii lui Israel şi egipteni, tot astfel crucea stă între credincios şi lume. Ea este graniţa de neînvins, care îl separă pe credincios pentru totdeauna de lume. Drag cititor, ştii tu aceste lucruri, le crezi şi acţionezi conform acestor realităţi? Te consideri mort împreună cu Hristos faţă de această lume, pentru ca să poţi învia împreună cu El şi să intri într-o lume mult mai bună?

     Acolo a fost prezent şi satan cu puterea sa. „Prinţul vieţii“ şi „cel, care are puterea morţii“ s-au întâlnit la Golgota. A fost lupta cea mai decisivă dintre sămânţa femeii şi şarpe. Satan avea puterea morţii, aceasta era întăritura împărăţiei sale. Bărbaţii credinţei, cum ar fi Ezechia, au plâns cu amar când s-a apropiat moartea; aceasta era zona inaccesibilă, pentru că nimeni nu păşise prin ea şi apoi să se întoarcă pe pământ. Dar Domnul Isus a pătruns în întăritură; un timp se părea că fusese obligat la aceasta. Prinţul vieţii a fost pus în mormânt. Peste mormânt a fost rostogolită piatra şi apoi sigilată. Turma risipită şi lumea care se bucura păreau să creadă că satan câştigase în acea zi. Dar Domnul Isus a rupt legăturile morţii. Piatra, sigiliul, paznicii n-au putut să-L reţină pe Prinţul vieţii. „Prin moarte să-l desfiinţez pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul“ (Evrei 2.14).

     Capul lui satan a fost zdrobit; el fusese învins în propria-i întăritură. Puterea sa a fost zdrobită şi împărăţia sa a fost cucerită. Domnul a înviat într-adevăr!

     Cheia morţii este în mâna Domnului. El a câştigat pentru poporul Său o viaţă care stă deasupra morţii şi puterii lui satan. Chiar şi cel mai slab sfânt are viaţa în Hristos, are viaţa veşnică. Satan nu-l mai poate duce niciodată în robie; el a fost eliberat de sub puterea întunericului şi a fost strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Sale (Coloseni 1.13). Deoarece Hristos trăieşte, şi credinciosul trăieşte; iar prin Hristos este mai mult decât biruitor. Victoria este desăvârşită. Cine se îndoieşte, trebuie să stea liniştit şi să privească salvarea Domnului. 

Cântarea de salvare

     „Bine este să lăudăm pe Domnul şi să cântăm psalmi Numelui Tău, Preaînalte” (Psalm 92.1). „Este plăcut: se cuvinte laudă“ (Psalm 147.1). Dar înainte să-L putem lăuda pe Dumnezeu, trebuie să-L cunoaştem. A lăuda sau a mulţumi unui Dumnezeu necunoscut, pe care Îl cunoaştem doar ca „sever şi aspru“, ca pretenţios şi neîngăduitor, ar fi imposibil. A cere unei inimi triste să cânte sau a mişca un suflet încătuşat să laude, ar însemna să-ţi baţi joc de ele. Mai întâi trebuie trăită eliberarea, salvarea trebuie să fie primită deplin, înainte ca de pe buzele unui păcătos să vină lauda sau să se ridice la Dumnezeu o cântare de laudă. La orice întrebare trebuie să se afle un răspuns, conștiința trebuie să fie adusă la odihnă şi inima să fie plină, înainte să înceapă lauda. Toate acestea le observăm în cântarea din Exod 15. Aceasta este prima cântare notată în Scriptură. Ea a fost cântată de un popor salvat; acest cântec a fost cântat imediat după salvarea sa. Este bine să ştim aceste lucruri, pentru că astăzi sunt mulţi care cântă, când de fapt ei ar trebui să plângă; mai degrabă tânguirea ar fi adevărata expresie a inimilor lor, decât cântarea. În capitolul anterior i-am văzut pe aceşti oameni, care acum cântă, în groaza lor, când s-au văzut înconjuraţi de duşmanii lor puternici. Atunci au strigat în teama lor şi n-au putut cânta. Cum ar fi putut face acest lucru, având în vedere moartea ameninţătoare? Dar acum lucrurile s-au schimbat, duşmanul a fost cu totul învins şi ei au obţinut victoria. Ordinea este următoarea: ei „au văzut“, „au crezut“ şi apoi „au cântat“ (Exod 14.31; 15.1). În alt loc citim: „Atunci au crezut cuvintele Lui, au cântat lauda Lui“ (Psalm 106.12).

     Iar acum, după salvare, nu înainte, se înalţă lauda. Mai întâi sunt scoase „picioarele din groapa pieirii, din noroiul mocirlei“ şi apoi inimile sunt umplute de „cântarea nouă“ (Psalm 40). Fiul risipitor a primit mai întâi sărutul dragostei tatălui său, apoi „au început să se veselească“. Filip s-a coborât în Samaria şi L-a vestit pe Hristos; poporul a crezut cuvântul şi a fost „mare bucurie în cetatea aceea“ (Fapte 8.8). Etiopianul de pe drumul pustiu şi gol care ducea spre Gaza, a crezut şi a mers pe drumul său „bucurându-se“ (Fapte 8.39). Istoria este aceeaşi, şi de asemenea ordinea. Mai întâi este salvarea, apoi bucuria cu privire la salvare şi cântarea.

     Drag cititor, poţi rosti cu încredere conţinutul acestui cântec şi să spui: „El este Dumnezeul meu“; „El a fost salvarea mea“? Cel nelegiuit poate vorbi despre „Mântuitorul nostru“ şi la fel ca femeia din Filipi care a avea un duh de ghicire, poate să spună: „Oamenii aceştia sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc calea mântuirii“ şi totuşi să rămână fără Hristos. Dar primul şi cel mai plăcut cântec al unui om întors de curând la Dumnezeu este: „Domnul este al meu şi eu sunt al Său“. El poate să spună cu David: „Domnul este stânca mea şi cetăţuia mea şi salvatorul meu; Dumnezeul meu, stânca mea în care mă încred, scutul meu şi tăria mântuirii mele, turnul meu cel înalt“ (Psalm 18.1). Cât de mult este subliniat cuvântul „meu“! Totul este personal, totul este foarte sigur. Nu este „speranţă că odată voi fi mântuit“. Dar această siguranţă nu este văzută ca o pretenţie nejustificată. Aici totul este siguranţă, ca atunci în cântarea de pe malul Mării Roşii! Priveşte la obiectul acestei „noi cântări“. Totul vorbeşte despre Domnul, despre slava Persoanei Sale, despre mărimea puterii Sale: „Domnul este tăria mea şi cântarea mea.“ – „Domnul este un războinic viteaz.“ El a biruit într-un mod minunat! Poporul nu rosteşte niciun cuvânt despre sine, nu spune absolut nimic despre ceea ce au făcut ei. Aceasta este cântarea de laudă. Noua cântare în cer va răsuna astfel în toată veşnicia: „Vrednic este Mielul!“ A cânta despre experienţa poporului sau realizările sale nu este laudă. Aceste lucruri sunt foarte schimbătoare şi nedesăvârşite, dar Domnul Isus este veşnic acelaşi. Slăvile Sale sunt neschimbătoare, iar urechea Tatălui este întotdeauna deschisă, când copiii Săi cântă despre aceste slăvi în cântările lor de laudă. Lauda înseamnă preaplinul unei inimi care este umplută de conştienţa dragostei şi harului lui Dumnezeu; numai cel care se bucură de salvarea lui Dumnezeu poate intona cântarea de laudă. 

     Mulţi oameni religioşi cântă duminică de duminică psalmi şi cântări. Se pot ţine cele mai habotnice discursuri, totul să fie organizat foarte armonios, dar dacă totuşi este vorba despre oameni nemântuiţi, dacă n-au văzut niciodată „salvarea Domnului“, dacă n-au trecut prin Marea Roşie, atunci totul nu este altceva decât o amăgire evlavioasă. Atât timp cât sufletul este „mort în păcate şi în greşeli“, nu poate cânta o cântare de laudă, pentru că „nu morţii Îl laudă pe Domnul“ (Psalm 115.17). Sub pretextul laudei, Îi sunt aduse lui Dumnezeu cele mai mari jicniri. Scenele festive ale morţii lui „Mesia“ sunt descrise în muzică, sunt cântate de sute de păcătoşi fără griji şi de alte mii apreciate cu aplauze. Agonia Fiului lui Dumnezeu este adusă într-o formă populară, pentru a corespunde gustului maselor rele şi să le legene conştiinţa într-o siguranţă falsă cu privire la acea zi, în care Cel omorât şi asasinii se vor întâlni. Scenele „zilei judecăţii“ sunt transferate într-o cântare, însoţită de muzică, iar cei care sunt salvaţi de Dumnezeu nu sunt conştienţi de această infamie publică, nici nu se despart de ea. O, dacă şi-ar aduce aminte de sensibilitatea inimii, pe care o străpung cu brutalitate prin această lucrare nesfântă! Dacă şi-ar aduce aminte de adâncimea întunericului şi de suferinţele pe care le-a suferit El, pentru a face ca ei să-i aparţină şi să-i despartă de lume, o lume care L-a dat afară, atunci ar judeca altfel astfel de festivităţi! Drag creştin, cugetă la aceste lucruri!

     Ne adresăm în mod deosebit tinerilor credincioşi şi dorim să le atragem atenţia asupra responsabilităţii deosebite pe care o au de la Dumnezeu de a lua poziţie clară faţă de aceste lucrări ale întunericului. Facem aceasta cu atât mai mult, cu cât am văzut cum mieii turmei lui Dumnezeu sunt atraşi prin astfel de distracţii religioase sau chiar prin concerte sau opere clar nedivine pe cărarea răului şi în cursa lui satan. Într-un caz diavolul este într-o formă pe faţă, în altul este acelaşi diavol, dar transformat într-un înger de lumină şi este sprijinit şi însoţit de slujitorii săi îmbrăcaţi în haina „cântăreţilor Casei lui Dumnezeu“ (1 Cronici 9.33).

Pustiul

     „Şi Moise a pornit pe Israel de la Marea Roşie şi au ieşit în pustiul Şur. Şi trei zile au umblat prin pustiu şi n-au găsit apă“ (Exod 15.22). Cântarea, tamburinele şi dansul tocmai au încetat, iar acea primă emoţie plină de bucurie, care a umplut inimile celor eliberaţi, s-a atenuat. Poporul avea acum posibilitatea să se familiarizeze cu pustiul gol şi fără apă. Patria lor, Canaan, era încă departe. Egiptul era în spatele lor, delimitat clar de Marea Roşie, care era de netrecut. Abia acum au înţeles unde se află şi ce s-a întâmplat. Acum erau într-o lume nouă cu împrejurări noi. Tânărul credincios poate aplica aceasta foarte uşor la sine. Îşi aduce aminte cu siguranţă de robia în starea precedentă, apoi cum ochii săi au fost îndreptaţi spre „salvarea Domnului“ la cruce şi spre mormântul gol. Ce bucurie şi ce cântări au umplut inima sa! Ce speranţe şi ce privelişti au apărut în faţa sufletului său născut din nou! Sufletul acesta dorea cu mult dor să fie la Domnul Isus.

     Totul părea schimbat, sufletul era într-o lume nouă, pământul părea să fie mult în spate, iar cerul atât de aproape şi de real. Cu siguranţă, ne aducem aminte de acele ore fericite, când ne bucuram atât de mult că L-am cunoscut pe Domnul Isus. Dar voia lui Dumnezeu este să rămânem întotdeauna fericiţi şi să „ne bucurăm mult, cu bucurie de nespus şi glorioasă“ (1 Petru 1.8).

     Mulţi vorbesc despre acele zile ale vieţii de pelerin ca fiind pur şi simplu o primă emoţie. Ei se consideră fericiţi că acum au un punct de vedere mai lucid şi mai inteligent. Ei au obţinut o înţelegere mai bună a Cuvântului lui Dumnezeu şi pot să vorbească fără greutate despre multe lucruri pe care odinioară nu le ştiau. Probabil, aşa este, dar nu ne putem abţine să nu ne gândim la faptul că la unii cunoştinţa a crescut, dar fără o îmbogăţire corespunzătoare a inimii, iar dacă totuşi mintea a obţinut ceva, inima a pierdut în schimb altceva. Este o lipsă acută de simpatie şi dragoste, care erau atât de arzătoare la început, o dragoste, care ar fi trecut prin apă şi prin foc pentru Domnul Isus. Chiar dacă uneori se amestecă şi simţăminte naturale, credem totuşi că Domnului Îi place mult mai mult această stare, decât un cap clar şi o inimă rece. Desigur, drag frate, o cunoaştere de mai mult timp a Domnului şi o cunoştinţă mai adâncă a căilor Sale duce la efectul aşteptat. Înclinaţiile noastre trebuie să fie mai calde, iar bucuria noastră cu atât mai mare, cu cât Îl cunoaştem pe Domnul de mai mult timp. Nu putem recunoaşte că o astfel de bucurie o cunosc numai copiii lui Dumnezeu de curând născuţi din nou şi că în cazul credincioşilor experimentaţi trebuie să se spună: „Cu cât mai în vârstă, cu atât mai rece.“ Suntem siguri că nu aceasta este voia lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta este realitatea în viaţa sfinţilor. Emoţia plină de bucurie poate trece ca floarea pomilor, dar roada preţioasă a Duhului lui Dumnezeu, „dragostea, bucuria, pacea“ (Galateni 5.22), se maturizează tot mai mult, dacă trăim în razele de soare şi în lumina prezenţei Sale. „Bucuria deplină“ (Ioan 15.11; 1 Ioan 1.4) şi „lauda fără încetare“ (Psalm 84.4; Evrei 13.15) sunt partea binecuvântată a tuturor celor care umblă cu Dumnezeu şi rămân în El.

     Dar cât de puţini au această stabilitate, cât de puţini cântă în mijlocul încercărilor din pustiu, aşa cum au făcut în zilele tinereţii lor! Cât de puţine voci, care au intonat cântarea la începutul călătoriei prin pustiu la Marea Roşie, mai pot cânta cântarea din Numeri 21.17, când s-au apropiat de ţinta lor! Cât de mulţi au căzut pe drum! Cât de mulţi au murmurat şi au fost ucişi! Nu stau lucrurile şi astăzi la fel? Eu nu vorbesc acum despre salvarea veşnică a sufletului, ci despre mersul înapoi interior al celor salvaţi în călătoria lor spre cer. Cum stau lucrurile în cazul tău? Este încă în viaţa ta prospeţimea şi simplitatea primei tale iubiri? Îl laudă încă sufletul tău pe Dumnezeu în aceeaşi măsură, ca în ziua întoarcerii tale la Dumnezeu, care probabil a avut loc cu mulţi ani în urmă? Un zel exagerat, dar rece nu poate acoperi această lipsă. Nici chiar cea mai mare slujbă pentru El, nici cea mai mare cunoştinţă despre Cuvântul Său nu sunt în ochii lui Dumnezeu la fel de apreciate ca dăruirea unei inimi iubitoare pentru Persoana Domnului Isus. Să nădăjduim în „simplitatea faţă de Hristos“! 

     Textul din Exod 15.22 ne oferă o relatare despre primele experienţe ale poporului în pustiu. „Trei zile au umblat prin pustiu şi n-au găsit apă.“ Aceasta a fost o încercare nouă, de aşa ceva nu avuseseră parte în Egipt. „Flămânzi şi însetaţi, sufletul li se sfârşea în ei“ (Psalm 107.5). Atunci a început adevărata viaţă prin pustiu şi au simţit duritatea şi asprimea căii care îi ducea în Canaan. Domnul, care îi iubea, îi dusese în pustiu, ca ei să fie numai pentru El (Exod 19.4), ca El să-i conducă şi să-i poată învăţa multe lucruri (Deuteronom 32.10). Aceasta a fost prima lor lecţie. Dar cât de încăpăţânaţi au fost ca să înveţe! „Poporul murmura, zicând: «Ce vom bea?»“

     Aceasta este starea actuală a copilului lui Dumnezeu. Din punct de vedere spiritual, el se află într-un pustiu. Dacă a învăţat bine lucrurile, atunci nu va căuta binecuvântarea sa aici, nici nu va aştepta aici o patrie în timpul călătoriei sale de pelerin. Copilul lui Dumnezeu va întâmpina multe pericole, va întâlni mulţi duşmani şi va trebui să reziste în multe lupte. Trebuie să suporte probe dure, nu „va găsi apă“.

     Drag credincios tânăr, nu ai avut şi tu parte de aceste lucruri, de când te-ai întors la Dumnezeu? Cât de mult s-a schimbat totul! Relaţiile şi părtăşia, pe care le îndrăgeai înainte de întoarcerea ta la Dumnezeu şi de care te bucurai, şi-au pierdut acum atracţia şi farmecul. Ca nouă creaţie în Hristos, plăcerile lumeşti şi distracţiile lumii nu mai au acum gust pentru tine, cum erau plăcute omului vechi. Lumea este un pustiu gol şi neroditor, unde nu găseşti apă. Acolo nu este nimic care să poată înviora sufletul tău însetat. Dar nu trebuie să murmuri şi să fii nemulţumit, pentru că Dumnezeu este Izvorul vieţii, iar El te învaţă acum că de la El trebuie să aştepţi împlinirea nevoilor tale, la fel cum ai aşteptat de la El salvarea. Aceasta este marea lecţie a pustiului: să te încrezi într-un Dumnezeu invizibil, dar prezent şi să primeşti de la El zi de zi, oră de oră tot ceea ce ai nevoie pentru a putea trăi în pustiu. Această lecţie nu poate fi învăţată într-o singură zi, nici nu este o lecţie uşoară, dar nu trebuie să ne temem, deoarece cunoaştem mâna care ne conduce; atunci sufletul este copleşit şi lacrimile curg. Ştim foarte bine că Dumnezeu nu ne părăseşte, ci El ne retrage orice sprijin înşelător, când vede că ţinem prea mult la acesta, pentru a ne putea atrage mai aproape de Sine. El face aceasta pentru a ne dovedi cât este de bun şi prietenos. Educaţi în acest mod vom fi supuşi şi vom merge prin pustiu, fără să ne încredem în puterea oamenilor sau în noi înşine, ci sprijiniţi pe braţul Iubitului nostru (Cântarea Cântărilor 8.5).

     Mara este o probă şi mai mare. „Şi au venit la Mara şi n-au putut să bea apele din Mara, pentru că erau amare“ (Exod 15.23). Ceea ce a părut la prima vedere o sursă de înviorare, s-a dovedit a fi amar. Cât de mult se agaţă inima de tot ce este pământesc, în loc să se încreadă în Dumnezeul viu şi să-L lase pe El să Se îngrijească de toate lucrurile! Dar El ne iubeşte prea mult, ca să permită aceasta, şi transformă bucuria noastră închipuită în amărăciune. Cu toţii am cunoscut deja de mai multe ori de când am început viaţa de pelerin ce înseamnă Mara. Unii au făcut experienţa cu Mara acasă, alţii în lume. Pentru unii a fost chiar foarte amară, când au văzut că părinţii lor dragi le întorc acum spatele datorită Domnului Isus sau că sunt batjocoriţi şi dispreţuiţi de cei de la care aşteptau un ajutor. A suporta zilnic umbrele sumbre ale unei lumi reci şi groaznice şi a fi răsplătit cu dispreţ şi batjocură de cei cărora vrei să le faci binele, este destul de amar pentru fire. Dar nu trebuie să ne lăsăm surprinşi de asemenea manifestări, pentru că este ceea ce ne-a promis El. Domnul Isus ne-a spus că în lume vom avea necazuri şi că vom intra prin multe necazuri în Împărăţie (Ioan 16.33; Fapte 14.22). Chiar dacă unii au descoperit o cale mai uşoară spre cer, pe care pot savura prietenia şi aprobarea lumii, pe calea îngustă pe care au mers Domnul Isus şi sfinţii Săi, este şi astăzi experienţa amară a Marei. Cine se teme din laşitate să păşească pe ea?

     Să privim la apostolul Pavel! Imediat după ce s-a întors la Dumnezeu, i s-a spus cât de mult va avea de suferit pentru Numele lui Isus (Fapte 9.16). În 2 Corinteni 11.23-25 ni se spune în ce constau aceste suferinţe. În prima epistolă a lui Petru care aduce în lumină în mod deosebit călătoria de pelerin a credinciosului prin pustiu, cuvântul cheie este „suferinţă“ (a se compara capitolul 2.19; 3.14-17; 4.12-19). Ce relatare despre suferinţe, dar şi despre mângâiere!

     La Mara, Domnul i-a arătat lui Moise o bucată de lemn, pe care acesta a aruncat-o în apă, iar apa s-a făcut dulce. Cât de aproape era lemnul dulceţii de apa amărăciunii! Cât de aproape sunt suferinţele pelerinului în prima epistolă a lui Petru de suferinţele Fiului lui Dumnezeu! În capitolele 2.21-23; 3.17, 18; 4.13 lemnul este aruncat în apă, iar apa devine dulce. Noi păşim în acelaşi pustiu, în care au călcat picioarele Sale. Întâmpinăm aceleaşi atacuri, pe care El le-a întâmpinat; cine s-ar teme să meargă pe o cărare, pe care avem o astfel de părtăşie cu El? Numai Domnul a băut paharul groaznic şi amar al mâniei lui Dumnezeu; aceste suferinţe nu le putem niciodată împărţi cu El. Dar suferinţele pe care le-a întâmpinat datorită dreptăţii şi ca martor al lui Dumnezeu într-o lume rea, acestea le vom avea şi noi, dacă mergem împreună cu Domnul nostru pe cale. Şi alţii care au mers înaintea noastră pe cale, au avut parte de ele.

     Să ne gândim la Pavel şi Sila în închisoarea din Filipi! Mai întâi au fost trataţi groaznic, apoi le-au pus picioarele în butuci. Aceasta era Mara, dar lemnul era în apă. La miezul nopţii au răsunat în închisoare cântări de laudă şi ştim ce a urmat. Apele de la Mara au devenit dulci.

     Să ne gândim la cei trei tineri evrei, care au fost aruncaţi în cuptorul încins din Babilon! Ei au fost martori nobili pentru adevărul lui Dumnezeu, pe care Îl iubeau. Dar ei n-au fost lăsaţi singuri în cuptor: ei au primit un însoţitor, care umbla cu ei şi al cărui chip era „ca al unui fiu de dumnezeu“; cine n-ar fi putut umbla acolo într-o astfel de părtăşie?

     De aici învăţăm că modul de lucru al lui Dumnezeu nu este de a deschide închisoarea sau de a stinge focul, ci de a fi foarte aproape de noi, în timp ce trecem prin încercări. El nu ne-a promis să ţină departe de noi orice fel de atac, ci să fie cu noi şi să pregătească împreună cu ispita, şi scăparea, ca să o putem răbda (1 Corinteni 10.13). Aceasta poate fi aplicată de sute de ori la lucruri mărunte din viaţa de fiecare zi. El nu ia „ţepuşul“, ci dă „har“ să fie suportat (2 Corinteni 12.8, 9). Astfel, ceea ce este amar devine dulce şi ne putem „lăuda“ şi în necazuri (Romani 5.3).

     Următorul loc este Elim cu cele 12 izvoare de apă şi 70 de palmieri. O pată verde în pustiu! Aceasta este cu atât mai binevenită, cu cât urmează după probă. Elim nu era Canaan, dar era un loc plin de înviorare pe cale şi o anticipare plăcută despre timpul în care Israel va locui în ţară şi va sărbători sărbătoarea corturilor la umbra ramurilor de palmier. Aceasta ne vorbeşte despre slava viitoare, când zilele petrecute în pustiu au trecut; acum însă, noi avem încercările şi speranţa. Niciodată nu tindem atât de mult spre „fericita speranţă“ sau nu dorim atât de mult bucuria patriei, ca atunci când în spatele nostru sunt apele amare; încercările fac ca promisiunea să devină dulce.

     Suferinţele şi slava sunt strâns legate (1 Petru 1.11; 4.13; 5.1, 10). Chiar şi aici, Mara şi Elim sunt foarte aproape. Echipajul mic de pe barcă pe Marea Galileei s-a bucurat foarte mult de liniştea pe care le-a dat-o Domnul după furtuna aceea! Cât de mult a tresăltat de bucurie inima Martei şi a Mariei la cină (Ioan 12), după tristeţea şi lacrimile din Ioan 11! Aşa va fi şi cu noi, când El ne va duce, după furtunile vieţii, la odihnă şi ne va înălţa la Sine cu toţi cei dragi nouă, pentru a ne introduce în locuinţele din Casa Tatălui! Ce măreţ va fi acolo!

Stânca lovită

     „Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu“ (Psalm 42.2). „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut în zori de zi; sufletul meu însetează după Tine, carnea mea tânjeşte după Tine, într-un pământ sec şi uscat, fără apă“ (Psalm 63.1).

     Acestea sunt cele mai elementare condiţii de viaţă ale sfinţilor lui Dumnezeu în pustiu. Viaţa aceasta este viaţa divină şi cerească, al cărei izvor şi origine este Însuşi Dumnezeul cel viu. Într-adevăr, putem spune că ea vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu. Aşa cum apa se ridică până la punctul ei de pornire, tot aşa străduinţele şi dorinţa acestei vieţi se îndreaptă spre Dumnezeu, de la care a venit; nimic altceva n-ar putea oferi omului nou din cel credincios adevărata satisfacţie. Formele moarte şi ceremoniile religioase pot satisface sufletul care nu are viaţă, ci doar trăieşte cu numele, dar care totuşi este mort. Dar sufletul născut cu adevărat din cer va înseta ca cerbul după ape, va înseta după o relaţie directă  şi personală cu Dumnezeu şi va pătrunde prin toate puterile potrivnice ale întunericului, până ce va atinge ţinta sa. Aşa se vor petrece lucrurile cu fiecare copil al lui Dumnezeu. Este unul din semnele caracteristice, care fac deosebirea dintre copilul lumii şi copilul lui Dumnezeu, între cei care poartă în ei viaţa lui Hristos şi cei care sunt morţi în păcatele lor.

     Astfel de gânduri se ridică în sufletele noastre, când citim versetele introductive din Exod 17 şi vedem în faţa noastră o tabără care murmură în mijlocul unui pustiu gol, fără nicio picătură de apă. Ceea ce i-a făcut să murmure a fost necredinţa, pentru că ochiul lor se întorsese de la Dumnezeu, şi tocmai plângerea lor era o dovadă pentru faptul că lăsaseră în urmă Egiptul şi acum se găseau în pustiu. Niciodată nu citim despre egipteni că s-au tânguit în acest mod; nici chiar fiii lui Israel nu au făcut acest lucru, cât timp au fost la râul Egiptului. Acum însă se găseau într-o stare de urgenţă, când credinţa lor era pusă la încercare şi când poporul a eşuat, din păcate, ca de atâtea ori. Fără să ţină seama de murmurele lor, Domnul era aproape de ei şi era gata să alimenteze tabăra însetată cu apă, aşa cum mai înainte le-a potolit foamea cu mană (capitolul 16).

     Şi noi am experimentat această situaţie de multe ori, de când am păşit în călătoria noastră prin pustiu. Moise a primit porunca să ia toiagul, cu care schimbase râul Egiptului în sânge, şi să lovească stânca la Horeb. Stânca a fost lovită, şi din ea a curs apă. Acelaşi toiag, care a adus egiptenilor judecată, a fost folosit în har pentru a aduce miilor de israeliţi înviorarea necesară.

     Însemnătatea spirituală a acestei relatări este foarte simplă. „Stânca era Hristosul“ (1 Corinteni 10.4), Hristos, care a fost lovit la cruce cu judecată spre binecuvântarea noastră. Apa este o imagine a Duhului, pe care L-am primit ca rod al morţii lui Hristos şi a lucrării Sale împlinite pe deplin. Dacă stânca nu ar fi fost lovită, apa nu ar fi putut curge din ea; dacă Domnul nostru iubit nu ar fi suportat pentru noi loviturile judecăţii, nu ar fi fost pentru noi nicio salvare, nu am fi avut Duhul Sfânt. Dar mulţumiri să-I fie aduse Numelui Său incomparabil, El, Cel „lovit“ odinioară de Dumnezeu, este acum înălţat sus în ceruri. Duhul a venit jos pe pământ ca mărturie a înălţării Sale şi a curăţirii păcatelor noastre (Ioan 7.39; Evrei 10.15) şi locuieşte în toţi credincioşii ca Cel care promovează şi întreţine viaţa lor spirituală.

     Citim că israeliţii au băut toţi aceeaşi băutură spirituală (1 Corinteni 10.4), iar despre credincioşii de astăzi citim că toţi au parte din acelaşi Duh. Acesta este dreptul de naştere şi moştenirea fiecărui membru al familiei lui Dumnezeu. Nu există niciun om care crede în Hristos, care nu a primit Duhul. Ştim că sunt unii care tăgăduiesc acest lucru şi învaţă că o anumită parte din poporul lui Dumnezeu nu a primit pecetea Duhului Sfânt. Dar aceasta este în contradicţie cu învăţătura Cuvântului şi cu experienţa sfinţilor. În Cuvânt citim: „Tuturor celor ce L-au primit (pe Hristos), le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1.12); „pentru că sunteţi fii, Dumnezeu a trimis de la Sine în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: Ava, Tată!“ (Galateni 4.6). Nu pentru că aţi primit învăţătura cutare sau cutare sau pentru că aveţi o anumită măsură de devotament sau sfinţenie, ci „pentru că sunteţi fii“ şi „toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus“ (Galateni 3.26). „Însuşi Duhul mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu“ (Romani 8.16) şi: „dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui“ (Romani 8.9).

     Dar trebuie să ţinem seama de anumite deosebiri. Scriptura face deosebirea între credincioşi care „au primit Duhul“ şi cei care „erau umpluţi cu Duh“ (a se compara 1 Corinteni 2.12 şi Efeseni 5.18). Acolo se face o deosebire şi între viaţă şi dezvoltare. Viaţa este la toţi la fel, dar dezvoltarea acestei vieţi diferă de la unul la altul. Duhul lui Dumnezeu locuieşte în fiecare copil al lui Dumnezeu, dar acesta se poate descoperi în forme foarte diferite. Copilul nou-născut are viaţa în Hristos, şi nu există o altă viaţă. Expresii ca „viaţă superioară“ sau „viaţă de sfinţi“ sunt greşite. Ele conţin gânduri care nu sunt după Scriptură. Viaţa poartă la toţi acelaşi caracter, chiar dacă dezvoltarea şi descoperirea ei arată altfel la fiecare în parte. Scriptura vorbeşte despre cei fără putere şi cei tari (Romani 15.1), despre cei carnali şi despre cei spirituali (1 Corinteni 3.1), dar aici este vorba despre problema dezvoltării, şi nu despre caracterul vieţii primite. Unii au un mers înapoi sub influenţa lumească şi a învăţăturilor false, aşa ca în cazul corintenilor şi al galatenilor; alţii, ca tesalonicenii, arată o dezvoltare rapidă şi sunt bogaţi în darurile Duhului. Aceste deosebiri se fac şi cu privire la Duhul Sfânt. Ştefan şi Barnaba erau bărbaţi plini de Duhul Sfânt (Fapte 7.55; 11.24), în timp ce unii corinteni erau ca nişte prunci, certându-se şi invidiindu-se (1 Corinteni 3.1-3), dar chiar şi lor li se adresează cu „sfinţi în Hristos Isus“ şi sunt numiţi sfinţi – trupul lor este denumit templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 1.2, 6; 6.13). Cu toţii cunoaştem deosebirea dintre un pârâiaş şi un râu mare, care trece peste malurile sale, chiar dacă este aceeaşi apă în ambele. Să facă Domnul ca şi noi să fim plini de Duhul Sfânt (Efeseni 5.18) şi să umblăm în Duhul (Galateni 5.16). Aceasta ne-a poruncit Dumnezeu; iar cei care au făcut prin har această experienţă preţioasă, vor vorbi cel mai puţin despre ea. La fel ca la Moise, când a coborât de pe munte, iar faţa lui strălucea, tot aşa vor observa toţi, fără să fim nevoiţi să le povestim despre ceea ce am experimentat; faptele vorbesc pentru sine. Sufletele însetate cu care ne întâlnim pe drumul nostru prin pustiu vor avea şi ele binecuvântare din aceasta, pentru că atunci când noi înşine bem din izvor, din noi vor curge râuri de apă vie (Ioan 7.37, 38). Aceasta este marea problemă a timpului nostru printre toţi cei care slujesc din Cuvânt şi predică lumii Evanghelia. Să ne ferească Domnul să ne mulţumim cu o predică legalistă, ce fură puterea înviorătoare şi dătătoare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu! Pentru a umbla cu Dumnezeu şi pentru a-I sluji trebuie să ţinem seama de îndemnurile importante: „Nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu“ (Efeseni 4.30), „nu stingeţi Duhul“ (1 Tesaloniceni 5.19). Dar, ah, de câte ori nu facem aceste lucruri, şi tocmai în aceasta constă cauza pentru slăbiciunea şi lipsa noastră de roadă!

     În Numeri 20.7-11 este amintită încă o dată stânca. Aici i se porunceşte lui Moise: „ ...vorbiţi stâncii înaintea ochilor lor şi ea îşi va da apele.“ Stânca nu trebuia să fie lovită pentru a doua oară; ea a fost lovită o dată pentru totdeauna, iar acum se spunea: vorbiţi stâncii. Dar Moise a vorbit în mod necugetat către popor şi a lovit stânca. El a fost neascultător faţă de Dumnezeu şi de aceea nu a avut voie să intre ca şi conducător al poporului în ţara Canaan. Stânca noastră a fost lovită o dată pentru totdeauna, iar ca rezultat ne-a fost dat Duhul Sfânt. Noi nu trebuie să-L rugăm să vină jos sau să-I cerem lui Dumnezeu să-L trimită, ca să locuiască în noi. Ca mărturie a curăţirii noastre desăvârşite de păcate (Evrei 10.15), ca pecete a salvării noastre actuale şi ca garanţie pentru slava noastră viitoare, Duhul Sfânt este în noi. Aşa cum o fântână oferă florilor din grădină umiditate şi cum un râu, care curge prin câmpie, face ca seminţele să încolţească şi să crească, până aduc roadă, tot aşa lucrează Duhul lui Dumnezeu în cei credincioşi. Cine este aproape de Dumnezeu şi vorbeşte stâncii, nu va duce lipsă de apă; frunzele sale vor fi verzi ca ale palmierului şi va fi plin de forţă de viaţă. Cuvintele pe care le rosteşte vor fi o înviorare pentru sfinţii obosiţi şi un râu al vieţii pentru păcătoşii însetaţi. Sufletul său va fi ca o grădină udată şi ca un izvor de ape, ale cărui ape nu înşală (Isaia 58.11).

     Drag cititor tânăr, tinde să cunoşti plinătatea Duhului lui Dumnezeu, să bei din râul adânc, care dă sănătate şi aduce rod, şi evită tot ce ar putea să te abată de lângă Cel care este izvorul vieţii, pentru a te duce la fântânile sparte ale lumii, care nu îţi vor putea da nicio satisfacţie (Ieremia 2.13).

Război cu Amalec

     După ce au strâns pentru prima dată mana şi după ce au băut pentru prima dată din izvorul care curgea din stânca lovită, Israel a avut parte de ceva cu totul diferit. Fiii lui Israel s-au întâlnit cu primul lor duşman şi au fost nevoiţi să ducă prima lor bătălie ca răscumpăraţi ai Domnului. Ei ar fi dorit să intre în pace în patria lor Canaan. Ei n-au deschis lupta, nu ei erau cei care atacau. Amalec, o rudă apropiată a lui Israel, un strănepot al lui Esau, care devenise un popor puternic şi războinic – „întâiul dintre naţiuni“ (Numeri 24.20) –, a ieşit să blocheze drumul poporului Israel şi să se războiască cu el în pustiu. Să reţinem că acest atac unilateral a venit de la Amalec şi nu de la Israel. Scopul lui Amalec era să distrugă poporul lui Dumnezeu. Amalec s-a folosit de o viclenie, pentru că citim: „i s-a împotrivit pe drum“ (1 Samuel 15.2). A fost şi un atac laş, pentru că mai întâi au fost atacaţi cei slabi, obosiţi şi trudiţi, iar spatele oştirii a devenit prada lor (Deuteronom 25.17, 18). Învăţăturile pe care le putem extrage de aici sunt multiple şi importante. Ele ţin de lucrurile care au fost scrise pentru învăţătura noastră, pentru ca să fim echipaţi pentru lupta în pustiu.

     Am putea privi mai întâi această luptă în legătură cu Israel şi apoi ca o imagine a unei lupte, pe care o are de dus orice credincios.

     Duşmănia lui Amalec faţă de Israel nu era un lucru nou. Ea era doar urmarea unei certe mai vechi între cel mai în vârstă şi cel mai tânăr, între copilul cărnii şi copilul promisiunii, aşa cum o vedem la Ismael când l-a urmărit pe Isaac, la Esau când s-a certat de la naştere cu Iacov; acum vedem aceasta la Amalec, care a pornit contra noii naţiuni răscumpărate şi puse deoparte, pentru a fi poporul ales al lui Dumnezeu.

     Cât timp poporul Israel a fost în robia egipteană, nu au existat lupte. Amalec a rămas paşnic la locul său, iar duşmănia sa a stagnat. Dar imediat ce s-a săvârşit salvarea şi punerea deoparte pentru Dumnezeu, imediat ce israeliţii au gustat mana şi au băut apa, Amalec a pornit împotriva fiilor lui Israel, ca să lupte contra lor. Aflăm astfel că Amalec era duşmanul unui popor salvat şi pelerin, că războiul era necunoscut în zilele robiei şi că eliberarea de sub robia lui faraon a premers războiului cu Amalec.

     Aplicaţia corespunzătoare în istoria şi experienţa copiilor lui Dumnezeu este impresionantă şi plină de învăţăminte. Amalec, care înseamnă „poporul care linge; care stoarce poporul“, este o imagine a cărnii. Lupta de la Refidim contra lui Israel indică spre lupta pe care o cunosc numai cei care au fost răscumpăraţi pentru Dumnezeu, care au fost eliberaţi de sub puterea întunericului şi au fost separaţi de această lume rea. Cei care nu sunt întorşi la Dumnezeu nu cunosc nimic din aceasta; ei se găsesc sub robia cărnii, ei împlinesc plăcerile sale şi îi fac voia. Carnea nu luptă deci contra supuşilor săi, ci ea îi stăpâneşte. Dar din momentul naşterii din nou şi a locuirii Duhului Sfânt în omul credincios, începe lupta cu carnea. Sufletul nou-născut, care trăieşte pentru Dumnezeu şi umblă pe calea cerească, doreşte să se hrănească cu mana (Hristos) şi să bea apa din stâncă (Duhul Sfânt), fără să fie tulburat; dar carnea nu permite aşa ceva. „Carnea pofteşte împotriva Duhului.“

     Primul atac al acestui duşman viclean este o surpriză pentru tânărul credincios. El şi-a început călătoria prin pustiu cu o cântare, lanţurile robiei au fost zdrobite; a mâncat din pâinea cerească şi a băut din izvorul înviorător. Păcatele şi grijile zilelor de odinioară au trecut şi nu mai doreşte acele lucruri, care l-au ţinut odinioară prizonier în această lume. Dacă nu i-ar aduce aminte tufişurile spinoase din jurul său unde se află, atunci ar uita aproape că această lume este un mare pustiu. Atât de mare este bucuria sa şi atât de mulţumit este sufletul său, încât merge netulburat pe calea sa cu Dumnezeu.

     Deodată apare duşmanul şi se dezlănţuie o luptă aprigă. Un oarecare obicei din trecut îşi revendică puterea; o oarecare pornire rea pătrunde în gândurile sale ca un meteor; o plăcere carnală îşi anunţă dreptul ei la viaţă. Efectul asupra tânărului credincios este înfricoşător. Nu s-a aşteptat la aşa ceva; el considera că aceste lucruri ţin definitiv de trecut. Ca o creatură nouă în Hristos şi ca un copil al lui Dumnezeu, în care locuieşte Duhul Sfânt, credea că firea sa, carnea, ori murise, ori încetase să mai fie activă în el. De la întoarcerea sa la Dumnezeu, totul a fost liniştit şi plin de pace în jurul său, încât a crezut că firea sa a fost nimicită cu totul. Dar ah!, nu era aşa. Firea aştepta ispititoare, trădătoare şi vicleană o ocazie, pentru a ataca viaţa născută din Duhul, omul nou, care este creat după chipul lui Dumnezeu în dreptate şi sfinţenie (Efeseni 4.24), şi pentru a lupta contra Duhului lui Dumnezeu, care locuieşte în copilul credinţei.

     Carnea şi duhul nu au nimic comun, aşa cum Amalec şi Israel în pustiu nu aveau nimic comun. Duhul lui Dumnezeu nu înlătură carnea din omul credincios, nici nu o ia asupra Sa. Ea nu poate fi alungată, nici nu poate fi îmbunătăţită. Ea este rea şi va rămâne rea, în duşmănie cu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a spus să nu ne încredem în ea (Filipeni 3.3), să nu purtăm grijă de carne (Romani 13.14), nici să nu ne punem mădularele în slujba nedreptăţii (Romani 6.13). Carnea se va împotrivi întotdeauna, dar ea nu trebuie să ne subjuge. Ea va lupta întotdeauna contra noastră, dar nu trebuie să ne biruie, pentru că Domnul oştirilor, care este puternic în luptă, stă de partea noastră şi ne dă victoria.

     Israel nu era pregătit pentru lupta cu duşmanul. Amalec era „întâiul dintre naţiuni“ (Numeri 24.20), un popor obişnuit cu lupta.

     Israel nu cunoştea războiul (Exod 13.17) şi nu avea experienţă în mânuirea sabiei şi a scutului. Dacă lupta ar fi depins de raportul forţelor, Israel ar fi suferit fără îndoială o înfrângere. Dar Domnul nu putea permite aşa ceva. Chiar dacă erau slabi şi nepregătiţi pentru luptă, o naţiune tânără, totuşi erau poporul lui Dumnezeu. Ei au fost răscumpăraţi, puşi deoparte pentru El. Braţul Său S-a descoperit la eliberarea lor din mâna lui faraon, iar El nu a privit nici acum liniştit, cum poporul era atacat de Amalec. Puterea Sa a bătut pentru ei oştirea lui faraon; aceeaşi putere trebuia să-i conducă acum spre victoria asupra lui Amalec. Această învăţătură este de o mare valoare pentru cei mântuiţi. În anumite perioade se pare că duşmanii lor îi vor înghiţi în curând. Dacă ar depinde de ei, s-ar putea foarte uşor petrece aşa ceva. Păcatul cărnii este un împotrivitor puternic şi neobosit. Experienţa sa îndelungată face ca tânărul credincios să i se pară o pradă uşor de învins. Dar Domnul oştirilor stă în spatele credinciosului. Puterea divină este de partea sa. Puterea care L-a înviat pe Hristos din morţi, este acum activă în cel mai slab sfânt (Efeseni 1.19 şi 3.20), iar această putere este tăria sa în luptă. Lăudat să fie Dumnezeu! Victoria finală este sigură; pentru un timp s-ar putea să pară că Amalec are superioritatea, dar la sfârşit va cădea (Numeri 24.20).

     Modul în care a fost câştigată victoria conţine învăţături importante pentru copiii lui Dumnezeu. Câmpul de bătălie se întindea pe o zonă cu vârfuri şi cu văi. Pe vârful muntelui stătea Moise şi ţinea toiagul, simbolul puterii Domnului. În vale, Iosua mânuia sabia contra armatelor lui Amalec. Cât timp mâinile lui Moise ţineau toiagul, victoria era de partea lui Iosua; dar imediat ce mâinile lui Moise se lăsau în jos, Amalec câştiga. În Moise, care stătea pe munte, avem imaginea unui credincios care este în părtăşie cu Dumnezeu. Cât timp este acolo şi îşi ridică mâinile, ştiind care este necazul său, are puterea lui Dumnezeu de partea sa. „Când sunt slab, atunci sunt puternic“ este experienţa unui sfânt, care stă pe munte şi ţine în mână toiagul lui Dumnezeu. Dar omul nu este obişnuit să stăruie în această poziţie; el are nevoie de sprijin, altfel mâinile sale amorţesc. Aaron (cel înălţat) şi Hur (cel născut liber) au stat alături de Moise şi i-au ţinut mâinile sus, până ce bătălia dusă de sabia lui Iosua a fost câştigată. Aceasta este cel puţin o ilustrare, dacă nu un exemplu despre cei doi avocaţi sau ajutoare, care sunt date credinciosului, pentru a fi rezistent şi tare în lupta în pustiu. Credinciosul are pe de o parte un Mare Preot dincolo de perdea, care mijloceşte pururea pentru el (Evrei 7.25), un Mijlocitor la Tatăl, pe Isus Hristos, Cel drept (1 Ioan 2.2). Acolo, problema sa este cel mai bine reprezentată prin imaginea lui Aaron. „Eu te voi întări, şi te voi ajuta, şi te voi sprijini cu mâna dreaptă a dreptăţii Mele“ (Isaia 41.10).

     Pe de altă parte are „pe celălalt mijlocitor“, despre care citim: „În acelaşi fel şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, dar Duhul Însuşi mijloceşte cu suspine de nespus“ (Romani 8.26). Astfel, credinciosul poate avea victoria cu un Mijlocitor la Dumnezeu şi cu un alt mijlocitor de la Dumnezeu, care locuieşte în el. Dar mai există un punct de vedere în această bătălie. Iosua, care mânuia sabia contra lui Amalec, este o imagine a credinciosului, care aplică sabia cu două tăişuri a Cuvântului lui Dumnezeu (Evrei 4.12) contra propriei sale cărni, omorând plăcerile sale (Coloseni 3.5), dărâmând raţionamentele sale (2 Corinteni 10.5) şi nemaicugetând la ceea ce este de la carne (Romani 8.5). Această luptă nu este imaginară, ci reală, şi tocmai cel care este obişnuit să stea pe munte cu Dumnezeu, va şti cel mai bine cât de aspră este lupta în vale cu acea carne, care este în duşmănie cu Dumnezeu şi va fi întotdeauna. Să nu se lase nimeni dus în eroare prin teorii sentimentale şi unilaterale că ar fi o „odihnă în credinţă“, unde nu există luptă. Limbajul poeziilor şi mistica vorbesc probabil de locuri în care duşmanul Amalec nu poate ajunge, dar războinicul din pustiu îşi aduce aminte de cuvintele rostite în acea zi: „Domnul va purta război cu Amalec din generaţie în generaţie“ (Exod 17.16) şi ţine sabia mereu pregătită. Mai târziu citim din nou despre Amalec, care a păşit ca duşman al lui Israel. Împăratul Agag a fost cruţat de Saul; Saul a păstrat ce a fost mai bun dintre vite şi oi sub pretextul de a-I aduce Domnului o jertfă (1 Samuel 15.9-15). De aceea, Saul a fost lepădat şi a pierdut împărăţia; el, care a cruţat pe Amalec de sabia Domnului, a ajuns să fie până la urmă omorât de mâna unui amalecit (2 Samuel 1.8-10). Mardoheu a avut o altă gândire: el a refuzat să-l recunoască pe agaghit ca stăpânul său şi să se plece înaintea sa. Chiar dacă acela era într-o poziţie deosebită prin favoarea împăratului, ochiul lui Mardoheu a văzut în mândrul Haman pe cel care subjuga poporul Israel şi pe duşmanul lui Dumnezeu (Estera 3.1-6). Atunci, dar şi astăzi, ascultarea va fi victorioasă. Israel, reprezentat de Mardoheu, chiar dacă era prizonier într-o ţară străină, L-a cinstit pe Dumnezeu şi a avut victoria. Amalec a fost doborât în persoana mândrului agaghit.

Sinai

     După lupta şi victoria de la Refidim, Israel a trebuit să facă o altă experienţă. În capitolul 18 din cartea Exod este prezentată o imagine a Împărăţiei de o mie de ani, în care păgânii, reprezentaţi de Ietro, se bucură de bunătatea Domnului revărsată asupra lui Israel. Seminţiile adunate, care trecuseră prin suferinţe şi încercări, reprezintă acea naţiune din zilele viitoare, după încercările îngrozitoare ale marelui necaz, stând în jurul lui Mesia, Împăratul său, în timp ce în Sefora şi fiii ei se poate recunoaşte Biserica, Mireasa lui Hristos. Aici, ca şi în alte locuri în călătoria prin pustiu, se vede o rază din slava viitoare, însă doar ca o apariţie trecătoare a soarelui într-o zi înnorată. Calea pustiului cu împotrivirile şi luptele sale stătea din nou înaintea lor; astfel au ajuns în pustiul Sinai şi şi-au întins tabăra în faţa muntelui lui Dumnezeu. Acolo îi aştepta lucruri mari şi învăţături, care nu trebuiau să fie uitate niciodată de ceata pelerinilor. Şi astăzi există astfel de perioade în viaţa sfinţilor. Atât fiecare în parte, cât şi în comun, trebuie să ne întindem tabăra şi să ascultăm vocea care ne vorbeşte. Slujba şi lupta trebuie să înceteze, şi adesea, în pustiuri mult mai mari decât la Horeb, Cuvântul despre Lege şi har vorbeşte cu putere poporului Domnului. Dar nu trebuie să ne temem, pentru că Cel care vorbeşte nu ne vorbeşte cu mânie, ci ca un tată cu copiii săi, spre bucuria şi binecuvântarea lor.

Vestirea Legii

     Vestirea Legii este unul dintre primele evenimente, care ni se relatează de la Sinai. Pentru Israel, aceasta a însemnat începutul unei noi perioade în relaţia sa cu Domnul. Până atunci, israeliţii s-au aflat sub har: păcatele şi murmurele lor au dus la o nouă descoperire a mâinii pline de har a Domnului. Până atunci, binecuvântarea le-a fost dată fără nicio condiţie, în ciuda eşecului lor: Domnul i-a susţinut cu mâna Sa şi a împlinit promisiunea, pe care a dat-o părintelui lor, Avraam (Geneza 15.13-14). „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus la Mine“ (Exod 19.4); aceste cuvinte descriu într-un mod plăcut relaţia Domnului cu poporul Său. Acum binecuvântarea depindea de ascultarea lor. „Dacă veţi asculta de glasul Meu cu adevărat şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi comoara Mea deosebită dintre toate popoarele.“ Poporul, care nu putea aprecia corect nici capacităţile sale, nici ce fel de cerinţe îi impunea Dumnezeul cel sfânt, a acceptat imediat condiţiile şi a spus: „Tot ce a zis Domnul vom face.“ Nu putem intra aici în amănunte referitoare la natura şi cerinţele Legii şi la eşecul omului de a le ţine, precum şi la blestemul şi condamnarea, care vin nemijlocit asupra celui care încalcă Legea. Dorim aici să amintim pe scurt mărturia Cuvântului referitoare la relaţia credinciosului, pe care o are înainte şi după întoarcerea sa la Dumnezeu.

     Există o deosebire între lege ca şi principiu al acţiunii divine cu omul şi Legea dată poporului Israel la Sinai prin Moise. Există o deosebire remarcabilă şi între perioada Legii şi perioada harului. Legea ca atare caracterizează acţiunea lui Dumnezeu în orice timp. El nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, iar El dă porunci în toată Împărăţia Sa. Cerul şi pământul, Israel şi naţiunile, sfinţii şi îngerii sunt supuşii domniei Sale. Dumnezeu a adresat de trei ori prin gura lui Daniel următoarele cuvinte către mândrul împărat păgân Nebucadneţar: „Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă oricui vrea“ (Daniel 4.17, 25, 32), iar acestea au valabilitate pentru toate timpurile. Legea (în sens restrâns) a fost dată într-o anumită perioadă unui popor deosebit, cu un scop special. De la Adam până la Moise nu a existat o astfel de Lege (a se compara cu Romani 5.13, 14). Perioada Legii este marcată clar. „Legea a fost dată prin Moise“ (Ioan 1.17). „Până când urma să vină Sămânţa căreia i s-a făcut promisiunea“ (Galateni 3.19). Apoi au venit harul şi adevărul prin Isus Hristos. Relaţia actuală a lui Dumnezeu cu oamenii se află încă sub har. Legea nu a fost dată pentru salvarea oamenilor. Ea a fost adăugată din cauza călcărilor de lege (Galateni 3.19). „Legea a intervenit, ca să prisosească greşeala“ (Romani 5.20). „Porunca este sfântă şi dreaptă şi bună.“ Omul este păcătos, iar pe baza cunoaşterii a ceea ce cere Dumnezeu de la el prin poruncă, ştie că „păcatul a devenit peste măsură de păcătos“ (Romani 7.13). Întreaga lume, după ce a fost descoperită, după ce a fost verificată şi reverificată, stă sub judecată înaintea lui Dumnezeu (Romani 3.19; 5.12), fără să poată rosti vreun cuvânt. Cât de ciudat este faptul că ceea ce a dat Dumnezeu, pentru a dovedi omului stricăciunea şi condamnarea sa, a fost folosit de către om ca mijloc pentru a ajunge în cer prin fapte! Dar aceasta este absurditatea omului! Dumnezeu i-a dat Legea, omul a promis să o ţină, dar chiar înainte să ajungă la el Legea pe tablele de piatră, omul a păcătuit public şi cu bună ştiinţă contra primelor trei porunci (a se compara Exod 20.3-5 cu Exod 32.1-5). Dumnezeu vesteşte salvarea prin har (Tit 2.11), iar omul încearcă să o primească ţinând bucăţele din Legea încălcată (Luca 18.11, 12).

     Pentru credincios, Legea cu cerinţele sale nu mai are caracterul de groază. El ştie că toate revendicările Legii au fost împlinite pentru el în Hristos. „Pentru că, ceea ce Legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne“ (Romani 8.3). „Pentru că Hristos este sfârşit al Legii, spre dreptate, pentru oricine crede“ (Romani 10.4). Prin Hristos, credinciosul a murit faţă de Lege: aceasta nu mai are niciun fel de revendicări asupra lui. El este capabil să o întâmpine şi să spună: „Pentru că eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu“ (Galateni 2.19). „Am fost răstignit cu Hristos“ (Galateni 2.20). Legea nu poate să ceară ceva de la un om mort sau să condamne un om mort, iar credinciosul a fost făcut „mort faţă de Lege, prin trupul lui Hristos“ (Romani 7.4). El este acum înviat împreună cu Hristos, posedă o viaţă nouă şi este supus unui nou Stăpân. „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii“ (Romani 8.2); aşa vorbeşte sufletul său, iar credinciosul a experimentat acest lucru.

     Dar se spune că Legea este regula de viaţă a credinciosului. Aceasta este exact ceea ce doreau galatenii să facă din Lege. Ei au început în har, dar s-au întors la Lege ca şi regulă de viaţă. Dar Dumnezeu ne spune: „nu sunteţi sub Lege, ci sub har“ (Romani 6.14). Credinciosul este un copil în Casa Tatălui (Luca 15.32; 1 Ioan 3.1) şi este supus ordinii Casei. El este strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui (Coloseni 1.13); el mărturiseşte şi recunoaşte pe Isus ca Stăpân al său (1 Corinteni 12.3; Filipeni 3.8); toate acestea aduc cu sine responsabilitate. Dar motivul pentru ascultarea sa este dragostea. Relaţia sa nu este aceea de rob, ci de fiu. El slujeşte ca unul care are acces liber la cercul cel mai restrâns de favoare şi dragoste divină. El nu este o persoană fără lege, nici nu este legalist; el umblă şi slujeşte în libertate, pentru că Hristos l-a pus în libertate (Galateni 5.1). Această poziţie de onoare o au toţi sfinţii. Să avem grijă să nu o pierdem prin tradiţii lumeşti şi omeneşti. Hristos trebuie să fie mereu ţinta noastră. El să fie exemplul nostru. Să-L cinstim numai pe El ca Stăpân. Să permitem ca doar Cuvântul Său, El Însuşi să fie Conducătorul nostru şi Legea noastră.

Viţelul de aur

     Când Domnul l-a chemat pe Moise, acesta a urcat pe muntele lui Dumnezeu (Exod 24.13); Aaron, Hur şi poporul au rămas jos, la poalele muntelui. Ei trebuiau să fie încercaţi; dependenţa şi ascultarea lor trebuiau să fie puse la probă în timpul lipsei conducătorului lor. Ceea ce a urmat, arată cât de grav au eşuat şi în ce a constat eşecul lor. Moise dispăruse din cercul lor vizual: el era în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru scurt timp, totul părea să meargă bine, dar credinţa şi răbdarea lor s-au clătinat cu timpul. Când au văzut că Moise întârzia să coboare de pe munte, s-au strâns în jurul lui Aaron şi i-au cerut să le facă un dumnezeu care să meargă înaintea lor, s-au răzvrătit şi au adăugat la cererea lor alte cuvinte, care au descoperit starea lor decăzută: „Pentru că nu ştim ce i s-a întâmplat lui Moise acesta, omul care ne-a scos din ţara Egiptului!“

     La Marea Roşie L-au slăvit pe Domnul pentru salvarea lor (Exod 15.13), dar aici, la poalele Muntelui Sinai şi având în vedere slava lui Dumnezeu, care era ca un foc mistuitor pe munte, au decăzut de la Dumnezeu şi au dat onoarea Sa altuia. Aşa acţionează omul; nu numai în starea sa ca om decăzut şi pierdut, ci chiar şi după ce a aflat salvarea şi despărţirea de lume, inima sa rea, condusă de necredinţă, îl va îndepărta de la Dumnezeul cel viu (Evrei 3.12). Israeliţii „L-au uitat pe Dumnezeu, Mântuitorul lor“ (Psalm 106.21) şi „în inimile lor s-au întors în Egipt“ (Fapte 7.39). Aceasta a fost rădăcina păcatului lor. Aaron, care a vrut să placă poporului şi care, fără îndoială, era în aceeaşi stare de necredinţă ca poporul, a strâns podoabele lor şi a făcut cu mâna sa un viţel de aur, pe care l-a ridicat înaintea lor; apoi a zidit un altar în faţa lui şi a vestit o sărbătoare pentru Domnul. Aceasta a fost o acţiune foarte stricată, cu atât mai mult, cu cât aceasta a fost făcută de un bărbat în poziţia lui Aaron. Măsura a fost umplută prin unirea Numelui sfânt al Domnului cu această închinare la idoli.

     Scena din faţa muntelui Sinai s-a repetat mereu în istoria creştinismului. Domnul Isus S-a înălţat în prezenţa lui Dumnezeu. Poporul Său, Biserica Sa, care poartă Numele Lui şi care Îl numeşte Domnul său, a fost lăsată pe pământ pentru a ţine în dependenţă şi ascultare Cuvântul Său, pentru a fi o mărturie pentru Numele Său şi pentru a menţine domnia Sa până la revenirea Sa. Slujirea şi aşteptarea (1 Tesaloniceni 1.9, 10) au fost preocupările şi poziţia creştinilor de odinioară, dar acestea s-au menţinut doar o perioadă scurtă. Speranţa a fost întunecată; gândirea la cele pământeşti (Filipeni 3.19) şi-a ocupat locul: „Stăpânul meu întârzie să vină“ (Matei 24.48), spuneau mulţi, apoi au introdus tradiţii omeneşti, mode lumeşti, religiozitatea, meşteşugul preoţiei şi învăţături demonice, conducând la decăderea de la Dumnezeu. Viţelul turnat – idolatria Egiptului sau cum se numeşte astăzi, religia naturii, ceva ce se adresează simţurilor omului şi acţionează asupra vederii sale, a ocupat locul lui Isus în mijloc. Vocea conducătorilor, mărturisirile de credinţă şi liturghiile oamenilor au dat deoparte Cuvântul lui Dumnezeu şi poziţia lui Hristos ca Fiu peste Casa lui Dumnezeu (Evrei 3.6). Ce altceva este ceea ce se numeşte astăzi ca fiind „biserica“, decât o tabără stricată, unde voinţa omului şi cuvântul omului exercită supremaţia? Vocea poporului, care este mereu pus pe rău (Exod 32.22), găseşte din aceia într-o poziţie bine văzută, care îi împlinesc dorinţa. Aceştia, ca Aaron, deşi ar fi trebuit să ştie mai bine, se tem mai mult de popor, decât de Dumnezeu, contribuind în acest fel la decăderea creştinismului. Ce privelişte având în vedere cerul: poporul, aducând de dimineaţă jertfe de ardere-de-tot şi de pace viţelului său de aur – remarcabil este că nu au adus nicio jertfă pentru păcat – şi petrecând apoi întreaga zi în dezmăţ! „Poporul s-a aşezat să mănânce şi să bea şi s-au ridicat să joace.“ Aceasta este lumea şi religia ei, o legătură între făţărnicie şi destrăbălare: de la sacrament la sala de dans, de la biserică la teatru, de la altar la masa de jucat cărţi şi la sticla de bere. Cea mai rea şi ruşinoasă batjocură pentru Dumnezeul cel sfânt este faptul că tocmai bărbaţi ca Aaron, aleşi de sfatul ceresc şi colaboratori ai lui Moise, omul lui Dumnezeu, au păşit ca şi conducători şi iniţiatori ai acestei fapte nelegiuite. Pentru aceasta îşi vor primi răsplata.

     În timp ce la poalele muntelui dezmăţul era în toi, pe munte avea loc cu totul altceva. Moise a aflat gândurile Domnului despre acel mod de lucru, iar când a coborât de pe munte şi a văzut acea imagine ruşinoasă, a fost umplut de gândirea lui Dumnezeu. El nu s-a lăsat orbit de scuzele şi minciunile fratelui său. El a auzit din gura Domnului că poporul s-a stricat; el a privit totul din prezenţa Domnului, a privit totul de pe muntele lui Dumnezeu. Omul duhovnicesc vede păcatul ca o necinstire a lui Dumnezeu şi acţionează ca atare, chiar şi cu cei care s-au făcut vinovaţi prin păcat sau stau în legătură cu acesta. Când Moise l-a întâlnit cu câţiva ani înainte pe fratele său la muntele lui Dumnezeu, l-a sărutat (Exod 4.27). Amândoi veniseră atunci din prezenţa lui Dumnezeu, avuseseră părtăşie în lumină, dragostea lor era frăţească. Dar Aaron a pierdut părtăşia cu Dumnezeu; s-a îndepărtat de cale şi a atras cu sine şi pe alţii. Acum nu era timp de sărutat şi nici de a vorbi despre dragostea frăţească, iar Moise ştia acest lucru. De aceea el nu s-a făcut de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, ci l-a acuzat pe Aaron de păcat. A luat idolul, l-a ars şi l-a măcinat în pulbere. Acest lucru s-a făcut în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu; era executarea judecăţii cereşti. Orice altceva ar fi fost insuficient. Onoarea lui Dumnezeu fusese călcată în picioare, iar Moise nu s-a lăsat oprit de dragostea sa frăţească să nu intervină fidel pentru această onoare.

     Dar nu numai atât. El ştia că tabăra nu putea rămâne mult timp în odihna Domnului. Astfel a stat la poarta taberei şi a strigat: „Cine este pentru Domnul: la mine!“ Acum nu se punea problema cine era israelit; această întrebare a fost lămurită în noaptea ieşirii lor din Egipt; întrebarea era acum: Cine este pentru Domnul? „Şi toţi fiii lui Levi s-au strâns la el.“ Ei au ocupat în public şi cu hotărâre locul de partea Domnului; pentru aceasta au primit recunoaşterea Sa şi le-a dat „legământul Său de viaţă şi de pace“ (a se compara cu Deuteronom 33.8-9; Maleahi 2.5). Ei nu s-au sfiit să exercite judecata lui Dumnezeu chiar şi asupra fraţilor lor; au fost plini de teama de Domnul şi râvna pentru Numele Său. În aceste zile, în mijlocul unei tabere stricate, al unei biserici decăzute, în care Numele Domnului este necinstit, domnia lui Hristos nu este recunoscută, iar valoarea Cuvântului Său este pusă la îndoială, se aude din nou: Cine stă de partea Domnului? Nu se pune întrebarea cine este creştin sau nu, ci cine este gata să acorde Domnului locul care Îi revine şi să stea de partea Sa, chiar dacă prin aceasta poate pierde cele mai dragi şi preţioase comori pământeşti, pentru a fi ascultător faţă de voia lui Dumnezeu şi pentru a se elibera de legăturile cu cei prin care Domnul a fost necinstit. Prin aceasta, anumite căi comune se pot despărţi şi se pot desface legături de o viaţă. Desigur, vor avea de plătit un preţ, poate mai mult decât poate suporta carnea şi sângele, dar cei care privesc la Domnul şi se pun de partea lui Dumnezeu prin harul Său, vor primi putere pentru a ieşi din tabără şi pentru a mânui sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a face tot ce a poruncit El. „Moise a luat cortul şi l-a întins afară din tabără, departe de tabără, şi l-a numit cortul întâlnirii“ (Exod 33.7). Toţi cei care Îl caută pe Domnul şi aud glasul lui Hristos cel lepădat, al cărui Nume şi ale cărui drepturi au fost necinstite în mărturia celor care se numesc biserica Sa, merg afară la El, în afara taberei, strângându-se numai în jurul Numelui Său, pentru a auzi glasul Său ca Păstor al turmei Sale, pentru a fi ucenicii Săi şi pentru a recunoaşte autoritatea şi domnia Sa asupra Casei lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului (1 Timotei 3.14, 15).

Locuinţa lui Dumnezeu

     Cortul întâlnirii a fost locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său salvat. Cele douăsprezece seminţii îşi aşezau tabăra în jurul cortului, iar norul rămânea peste cort. În acest loc au început jertfele, preoţia, adorarea divină şi închinarea. În Egipt nu era un locaş sfânt. Mai întâi au fost necesare salvarea şi separarea, înainte ca locuinţa lui Dumnezeu să existe sau să fie un loc de închinare şi de slujbă. Cortul a fost o umbră a bunurilor viitoare. El indică spre Hristos. Jertfele au fost imagini ale jertfei desăvârşite. Preoţia a fost o imagine pentru preoţia lui Hristos dincolo de perdea. Desigur, există şi multe puncte diferite: jertfele au fost nedesăvârşite şi a fost necesar să fie repetate. Preoţia era moştenită din generaţie în generaţie. După ce a venit Hristos, avem în El o jertfă desăvârşită de o valoare veşnică şi un preot care rămâne veşnic. Nu intenţionăm să vorbim aici în amănunţime despre aceste imagini. Am vorbit în alte locuri despre ele. Cortul întâlnirii a fost punctul central divin, în jurul căruia s-a strâns poporul şi şi-a întins tabăra, fiecare la locul stabilit de Dumnezeu. Atunci a fost recunoscută domnia divină: poruncile Sale erau împlinite în totul, ceea ce a dus la onorarea Sa şi la binele poporului Său. De la acest cort, El vorbea şi le dădea indicaţii cu privire la tot ce se referea la cinstirea şi ordinea Casei Sale (a se compara cu Levitic 1). De acolo a învăţat poporul cum să-I slujească, cum să muncească şi cum să poarte război (Numeri 1.1). Cortul a fost construit din darurile de bunăvoie ale poporului şi a fost înălţat conform modelului divin, care i-a fost arătat lui Moise pe munte (Exod 25.1, 3; 36.1, 7 şi Exod 25.8, 9; 34.32). Acolo a venit norul – prezenţa descoperită a Domnului – şi a rămas peste locaşul cel sfânt. „Pentru că norul Domnului era deasupra cortului ziua şi era un foc în el noaptea“ (Exod 40.38).

     Cortul întâlnirii şi tabăra, adunarea din pustiu (Fapte 7.38), locul locuinţei divine şi cercul domniei Sale sunt imagini pentru copiii lui Dumnezeu, pentru locuinţa şi împărăţia Sa.

     Acolo, în mijlocul naţiunilor, poporul Domnului era separat de toate naţiunile şi nepreţuit de a ocupa un loc printre ele, dar era comoara Sa preţioasă, poporul care era aproape de El (Psalm 148.14), în mijlocul căruia El umbla şi pe care îl conducea ca Împăratul său (Numeri 23.21). Aceasta era slava deosebită a lui Israel şi tăria sa faţă de duşmanii săi. Prin păcatele lor, au distrus însă acestea. Ei au cerut un împărat la fel ca celelalte naţiuni (1 Samuel 8.6). În ochii lui Dumnezeu, ei L-au lepădat astfel (1 Samuel 8.7). A alege un conducător înseamnă de fapt a-L alunga pe Domnul Isus de pe locul Său în mijloc (Matei 18.20). Cel ales poate deţine multe daruri; probabil, el îi întrece pe toţi în înălţime ca Saul, bărbatul ales de popor; toate acestea nu schimbă nimic. De fapt, prin aceasta, Dumnezeu este lepădat, iar domnia lui Hristos este tăgăduită. Această alegere se aseamănă cu alegerea lui Ieroboam, care a făcut preoţi din poporul obişnuit, care nu erau dintre copiii lui Levi. Credincioşii ar trebui să recunoască păcatul clericalismului şi al domniei pământeşti şi să fugă de ambele, strângându-se în smerenie în jurul lui Hristos şi ţinându-se strâns de El ca singurul Stăpân şi punct central în mijlocul lor.

Trimiterea cercetaşilor

     La prima vedere ni se pare că trimiterea celor doisprezece cercetaşi în ţara Canaan ar fi avut loc la porunca Domnului. Dar dacă vom compara Deuteronom 1.22 cu Numeri 13.1-3, atunci vom observa că cercetaşii au plecat din dorinţa omului. „V-aţi apropiat toţi de mine şi aţi zis: Să trimitem oameni înaintea noastră, ca să ne cerceteze ţara.“ Dacă privim la scopul acestei lucrări, se confirmă realitatea că această lucrare a fost un rod al neascultării şi al desconsiderării Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a împlinit dorinţa inimii lor, aşa cum a fost şi mai târziu când şi-au dorit un împărat; dar nici trimiterea cercetaşilor, nici dorinţa de a avea un împărat nu corespundea voii lui Dumnezeu. Când Domnul a vestit lui Moise pentru prima dată intenţia Sa de a elibera poporul Său, atunci a exprimat aceste cuvinte pline de conţinut: „Şi am coborât ca să-i scap din mâna egiptenilor şi ca să-i fac să se suie din ţara aceea într-o ţară bună şi largă, într-o ţară în care curge lapte şi miere“ (Exod 3.8). O parte din această promisiune se împlinise deja. Ei fuseseră eliberaţi din mâna egiptenilor şi din ţara lor. Ei ar fi trebuit să se încreadă în Dumnezeul lor fidel, care ar fi împlinit şi cealaltă parte a promisiunii. Dar în loc să se încreadă în Dumnezeu şi să creadă Cuvântul Său, ei au cerut să se trimită cercetaşi pentru a vedea cum este ţara, dacă este bună sau rea, dacă pământul este gras sau slab (Numeri 13.18-20). Parcă ar fi spus: „Noi nu putem accepta pur şi simplu descrierea lui Dumnezeu despre ţara Canaan, noi trebuie să verificăm, ca să ne convingem. Dumnezeu a spus că în ea curge lapte şi miere, dar noi trebuie să vedem dacă este un pământ gras sau slab.“ Deoarece domnea un astfel de duh, se înţelege uşor că s-a dat crezare cercetaşilor, când aceştia s-au întors şi au adus veşti rele. Adunarea poporului a fost dispusă să accepte relatarea oamenilor necredincioşi, să creadă ceea ce spuneau ei şi să se îndoiască de cuvintele lui Dumnezeu. Acesta este felul de a fi al inimii omeneşti. Cercetaşii care s-au întors, nu au fost în stare să spună ceva contra ţării. Ei au fost nevoiţi să confirme că în ea curge lapte şi miere, dar au adăugat o descriere exagerată a duşmanilor şi a piedicilor pe care trebuiau să le învingă, pentru a lua în posesie ţara. Ei au văzut acolo cetăţi întărite şi mulţi uriaşi, faţă de care ei se vedeau ca nişte lăcuste. Nu s-a auzit niciun cuvânt despre Dumnezeu şi promisiunea Sa. Dumnezeu nu juca niciun rol în gândurile lor. Promisiunea Sa „Eu vă voi duce în ţară“ nu avea niciun loc în inimile lor. Datorită necredinţei lor, ei nu puteau intra în ţară (Evrei 3.19). Şi au zis unul către altul: „Să punem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt“ (Numeri 14.4)! În inimile lor, ei erau deja acolo (a se compara cu capitolul 11.5), iar unde este inima, acolo va merge curând şi piciorul.

     Ei se aflau în Cades-Barnea, în faţa graniţelor ţării. Roadele ei erau înaintea lor, le aduceau aminte că Dumnezeu poate să-i ducă în ţară şi să le-o dea, dar în ciuda tuturor acestor lucruri, ei i-au întors spatele lui Dumnezeu şi nu au vrut să intre în ţară. Acesta era un semn pentru criza din istoria lor. În ciuda murmurelor şi a păcatului lor, Domnul i-a purtat prin pustiu, dar această respingere publică a moştenirii, acest dispreţ faţă de Cuvântul Său, Dumnezeu a trebuit să-l judece şi să-l pedepsească. Dacă Moise nu ar fi intervenit pentru ei, mânia dreaptă a lui Dumnezeu i-ar fi distrus într-o clipă.

     Poporul necredincios a luat decizia sa. Atunci a fost nevoit să umble 40 de ani prin pustiu, a trebuit să moară şi să fie înmormântat acolo. Copiii lor urmau să intre în ţară şi să o posede, dar cei care au dispreţuit-o trebuiau să fie omorâţi. De aici rezultă învăţături foarte importante pentru copiii lui Dumnezeu. Ţara bună, promisă este imaginea binecuvântărilor spirituale, bogate (Efeseni 1.3), care stau la dispoziţia fiecărui credincios în Hristos, dar trebuie să intre în ţară pentru a le poseda. Nu ceea ce vede ochiul, ci pe ceea ce păşeşte piciorul este posesie. A cunoaşte raporturile geografice ale unei ţări este ceva, iar a sta pe terenul ei este altceva. Dacă luăm în posesie binecuvântările spirituale, vom ajunge cu siguranţă acolo unde sunt fiii lui Anac şi cetăţile întărite. Strugurii şi uriaşii se întâlnesc de obicei împreună, iar dacă vrem să savurăm strugurii, trebuie să luptăm contra uriaşilor. Strugurii sunt dulci, dar uriaşii sunt puternici, şi mai degrabă dispreţuim proprietatea binecuvântărilor spirituale, decât să ne împotrivim „uriaşilor“; unii se întorc în lume şi astfel la cădere. De câte ori nu am văzut sfinţi, care stăteau direct la graniţele Canaanului ceresc, savurând binecuvântările unei vieţi de credinţă, a unei urmări fidele în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu! Dar apoi au trebuit să ducă crucea: prietenii au fost contra lor, lumea i-a dispreţuit, au pierdut probabil bunuri pământeşti. Acestea sunt cetăţile întărite şi uriaşii, cu care la mulţi este încercată credinţa. Nu s-au gândit la aşa ceva, deşi citeau în Biblie şi au ştiut probabil că Domnul lor a spus: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi şi să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze“ (Luca 9.23). Astfel s-au întors într-un oarecare mod din nou în lume şi au sfârşit acolo zilele ca rătăciţi nefericiţi, fiind pentru alţii o piatră de poticnire şi producându-şi lor înşişi o pierdere, pe care nu o pot recupera niciodată.

     Istoria ulterioară a acestei cete necredincioase nu o cunoaştem. Dumnezeu a considerat că nu merită să o consemneze. Despre acel timp, când au dispreţuit ceea ce era preţios (Psalm 106.24), până s-au întors din nou acolo după 38 de ani dificili ai pelerinajului, nu mai citim nimic. Sunt relatate numai omorârea cu pietre a unuia care a batjocorit sabatul şi păcatul şi blestemul răscoalei lui Core, evenimente care au o însemnătate adâncă în istoria unui popor căzut şi rebel şi care sunt imagini pentru un creştinism decăzut şi necredincios (Evrei 10.28; Iuda 11).

     Este bine pentru inimile noastre să auzim că din această ceată infidelă au apărut doi bărbaţi, care şi-au recunoscut public credinţa lor în Dumnezeul cel viu. Caleb şi Iosua făceau parte din grupul celor 12 bărbaţi care au fost aleşi să cerceteze ţara, dar ei erau însufleţiţi de un alt duh decât ceilalţi. Ei credeau în Dumnezeu. Ei L-au considerat fidel să împlinească promisiunea dată. Ei au fost gata să-L urmeze pe Domnul fără niciun fel de restricţii. Caleb, după 45 de ani, când a fost deja în ţară, a recunoscut: „... i-am adus informaţii aşa cum erau în inima mea“ (Iosua 14.7). Chiar dacă ar fi fost dus legat la ochi prin ţara Canaan, Caleb ar fi spus că este o ţară bună. Vestea despre aceasta nu a primit-o de la ceea ce vedea, ci de la ceea ce i-a spus Dumnezeul său. Cuvântul Domnului era în inima sa; el s-a încrezut în Dumnezeu, atât în ce priveşte ţara, cât şi în ce priveşte puterea lui Dumnezeu de a-i conduce în ţară. El a văzut cetăţile întărite, a văzut uriaşii, dar peste tot şi mai mare decât toţi era Dumnezeu. El credea că Dumnezeu poate cu siguranţă să le dea victoria şi a mărturisit: „Să mergem să ne suim îndată şi s-o stăpânim, pentru că o vom învinge, cu siguranţă“ (Numeri 13.30). Din aceste cuvinte nu rezultă mândrie şi aroganţă; acesta era limbajul credinţei. Acest lucru reiese din cuvintele pe care îşi bazează îndemnul său: „Domnul este cu noi; nu vă temeţi de ei“ (Numeri 14.9). Ce mărturie binecuvântată! Chiar dacă aceasta a rămas fără efect la ceata necredincioasă, el a fost răsplătit din plin de Dumnezeul cerului. Când cei zece cercetaşi necredincioşi au fost omorâţi în pustiu, Caleb şi Iosua au rămas în viaţă (14.36-38). Ei au primit promisiunea Domnului că El îi va duce în ţara promisă, pe care fraţii lor au dispreţuit-o. Ei au trebuit să aştepte 40 de ani împlinirea promisiunii Lui şi astfel să adauge la credinţa lor răbdarea, ei au trebuit să umble în pustiu alături de cei care au vrut să-i omoare cu pietre şi au văzut cum unul după altul aceştia au căzut, dar au ştiut că promisiunea nu-i poate înşela. Ce binecuvântare este pentru noi, când citim în Iosua 14.6-15, cum vechii războinici au intrat în ţara în care curge lapte şi miere, şi auzim din gura lui Caleb mărturia despre fidelitatea lui Dumnezeu! El stătea acolo, sănătos şi puternic, la vârsta de 85 de ani, gata de luptă ca în zilele tinereţii sale. El a fost gata să urce şi să ia în posesie partea sa de moştenire, încrezându-se mereu în faptul că Domnul va izgoni duşmanii. Hebron, care înseamnă părtăşie, a fost partea sa de moştenire. Acolo a alungat pe cei trei fii ai lui Anac, care au îngrozit tot poporul. De aici, dragi credincioşi, să învăţăm că Dumnezeu Se dovedeşte întotdeauna fidel faţă de cei care se încred în El şi că drumul binecuvântării şi al părtăşiei este calea fidelităţii şi a ascultării faţă de tot ce a poruncit Dumnezeu!

     Cine stă de partea lui Dumnezeu are întotdeauna victoria; pentru el nu există nicio situaţie fără ieşire. Voia lui Dumnezeu va deveni cea mai mare bucurie a credinciosului, dacă el, în ciuda slăbiciunii sale, rămâne victorios.

Aproape de sfârşitul călătoriei

     Următoarele capitole din Numeri relatează despre ultimele evenimente ale călătoriei prin pustiu. Ele sunt pline de învăţături şi avertizări pentru credincioşii acestor ultime zile, dar totuşi aici ne putem ocupa doar pe scurt cu ele.

     Moartea Mariei (Numeri 20.1): Cântăreaţa, care a dat tonul la cântarea de laudă intonată la malul Mării Roşii, a murit şi a fost îngropată în pustiul Cades. Câţi tineri credincioşi au început frumos şi promiţător pe calea pelerinajului, dar curând s-a şters această strălucire! Maria a fost de acord cu murmurele şi necredinţa mulţumii şi din această cauză a trebuit să cadă împreună cu alţii în pustiu. De aici rezultă o învăţătură serioasă pentru noi. Este bine să începem cu o cântare, dar dacă vrem să ne încheiem zilele pelerinajului nostru cu o cântare de laudă, trebuie să umblăm cu Dumnezeu.

     Păcatul lui Moise (Numeri 20.7-11): Dintre toate greşelile şi păcatele din pustiu, eşecul lui Moise, omul lui Dumnezeu, are o învăţătură de o importanţă mare pentru noi. El a primit porunca să ia toiagul şi să vorbească stâncii, care apoi urma să ofere apa ei înviorătoare. Dar Moise, în mânia sa, a lovit stânca şi a vorbit poporului. Moise a vorbit necugetat cu buzele sale, şi din această cauză i-a fost interzis să intre în ţara promisă. Este adevărat, poporul a întărâtat duhul său (Psalm 106.33), dar acest lucru nu a putut să prezinte păcatul său în ochii lui Dumnezeu, care este sfânt, într-o lumină favorabilă. Poziţia sa înaltă, fidelitatea sa de odinioară, apropierea sa de Dumnezeu şi blândeţea sa personală nu au putut contrabalansa această necinstire a lui Dumnezeu cu urmări grave. El a făcut un păcat de moarte şi nici rugăciunea sa cu stăruinţă către Dumnezeu, nici dorinţa sa arzătoare de a intra în ţară (Deuteronom 3.25-27) nu au putut schimba hotărârea lui Dumnezeu. Aici sunt învăţături importante pentru sufletele noastre. Neascultarea, chiar dacă este săvârşită de un sfânt, nu poate rămâne niciodată nepedepsită. Desigur, pentru cei care sunt în Hristos Isus nu mai este nicio condamnare (Romani 8.1), dar există o disciplinare părintească, despre care lumea nu ştie nimic. Un copil al lui Dumnezeu nu-şi poate pierde niciodată locul său în familia divină, dar dacă păcătuieşte cu voia, va trebui să simtă disciplinarea mâinii părinteşti. Cu cât poziţia este mai înaltă, cu cât dreptul este mai mare, cu atât mai aspră este disciplinarea. Aşa a fost în cazul lui Moise. Totuşi, i s-a permis să privească ţara bună de pe vârful Nebo şi să o vadă netulburat până la capătul ei. El a fost onorat cum nu a fost niciun alt om pe acest pământ înainte de el sau după el, fiind îngropat chiar de Dumnezeu. Dar nu i s-a permis să introducă poporul salvat, pe care îl iubea, în moştenirea sa. Ca şi reprezentant al Legii, nu putea acest lucru; ca şi slujitor al lui Dumnezeu, a fost neascultător şi astfel i s-a interzis intrarea în ţară.

     Moartea lui Aaron: După Maria, preotul Aaron a fost cel care a trebuit să plece. El a fost condus pe muntele Hor, a fost dezbrăcat de hainele sale preoţeşti şi a fost adăugat la poporul său. Ca şi reprezentant al preoţiei, care a rezultat din Lege, Aaron este polul opus al lui Hristos, a cărui preoţie nu va înceta niciodată. „Tu eşti preot pentru eternitate, după rânduiala lui Melhisedec.“

     Balaam şi Balac: Când aproape s-a încheiat călătoria prin pustiu, a păşit un alt duşman contra cetei de pelerini. Este vorba despre Balac, împăratul Moabului, urmat de Balaam, profetul lacom. Nu putem intra aici în amănuntele referitoare la acest eveniment deosebit sau la acţiunea acelui instrument al lui satan. Este suficient dacă ştim că el şi-a stabilit ca scop să blesteme şi să distrugă poporul lui Dumnezeu. Timpul căutat de el a fost la încheierea călătoriei lor, după patruzeci de ani în care L-au provocat pe Dumnezeu şi au fost infideli faţă de El. Balaam a crezut că Domnul va fi dispus să accepte să blesteme poporul din cauza greşelilor continue. Dar Balaam s-a înşelat. În loc să-i permită lui Balaam să rostească un blestem, Dumnezeu a pus în gura profetului binecuvântări. În locul unei acuzări contra poporului Său, Domnul a exprimat în cuvinte minunate, cum n-a făcut niciodată înainte, plăcerea Sa faţă de aleşii Săi, a vorbit despre poziţia lor glorioasă în harul Său, despre chemarea lor actuală şi despre slava lor viitoare. Aşa lucrează Domnul. El îl mustră şi îl pedepseşte pe poporul Său pentru neascultarea sa, dar El nu permite niciunui duşman să ridice glasul împotriva poporului Său. El nu ascultă acuzaţiile împotrivitorilor lor. Chiar dacă satan caută un motiv contra sfinţilor, el nu va putea să obţină judecata împotriva lor. „Dumnezeu este cel care îndreptăţeşte. Cine este cel care condamnă?“ (Romani 8.33-34). Satan poate să ridice acuzare în prezenţa lui Dumnezeu, dar el nu poate condamna şi va veni ziua în care el, „acuzatorul fraţilor“, va fi alungat de pe locul acuzării şi în sfârşit va fi zdrobit sub picioarele sfinţilor; pentru că ei sunt biruitori prin „sângele Mielului“ (Romani 16.20; Apocalipsa 12.10-11). Lăudat să fie Domnul!

     Dar trebuie să fie descoperit încă un atac viclean al duşmanului. Dacă nu poate distruge poporul lui Dumnezeu prin blestem, atunci încearcă să-l ispitească prin viclenie. Dacă diavolul nu poate face nimic „ca un leu care răcneşte“, atunci încearcă mai departe ca şi „şarpe şiret“ şi astfel are, din păcate, de multe ori succes. Despre acest al doilea atac al lui Balaam citim: „L-a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel“ (Apocalipsa 2.14) şi cu aceasta a avut succes. El l-a adus pe poporul ales şi pus deoparte în legătură cu un popor necurat. Indicaţia din Noul Testament cu privire la „învăţătura lui Balaam“, aşa cum a apărut ea în biserica din Tiatira, arată şi avertizează că aceeaşi tactică este folosită să aducă Biserica lui Dumnezeu într-o legătură nesfântă cu lumea. Nu a avut deja succes? Diavolul ştie foarte bine, că o biserică stricată, amestecată cu oameni nelegiuiţi şi într-un jug nepotrivit cu necredincioşi va atrage asupra sa judecata lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat odinioară cu nedreptatea de la Baal-Peor. Să fie foarte veghetori sfinţii lui Dumnezeu! Există deja mulţi antihrişti. Taina fărădelegii este deja activă. Lucrarea principală a lui satan printre sfinţi constă în a-i ispiti să intre într-o legătură şi o curvie spirituală cu lumea, pentru ca în acest mod să distrugă mărturia lor ca popor al Domnului, un popor salvat şi pus deoparte.

     Moştenirea din pustiu: Cele două seminţii şi jumătate, care au căutat şi au găsit moştenirea lor pe partea Iordanului mărginită de pustiu, în afara ţării promise (Numeri 32.1), reprezintă o altă formă de creştinism de suprafaţă, aşa cum astăzi este larg răspândit. Asupra lor a acţionat atrăgător ţara Galaad şi suprafeţele sale verzi ca păşune pentru vitele lor. La alegerea lor au fost influenţaţi numai de propriile lor interese, aşa cum a decis odinioară şi Lot (a se compara cu Geneza 13.10); din această cauză, aceste două seminţii şi jumătate s-au despărţit de fraţii lor şi au pierdut din propria lor vină partea lor în ţara promisă. Ei au format după părerea lor un fel de unitate cu fraţii lor (Iosua 22.10), dar ei au reprezentat întotdeauna pentru locuitorii ţării o cauză de slăbiciune şi întristare. Această generaţie se găseşte şi astăzi printre poporul lui Dumnezeu. Ei rostesc Numele Domnului. Ei afirmă că sunt poporul lui Dumnezeu, dar locul în care stau ei şi modul lor de viaţă vorbeşte mai degrabă despre legătura lor cu pământul decât cu cerul. Ei mărturisesc că sunt cetăţeni ai chemării cereşti. Dar se vede clar că cele pământeşti au găsit mai mult spaţiu în inimile lor decât cele ce sunt sus. Partea cea bună este dincolo de Iordan, în ţara asupra căruia ochiul Dumnezeului lui Israel se odihneşte mereu şi unde El locuieşte în mijlocul poporului Său în cortul Lui.

La graniţele Canaanului

     Ultima etapă a lungii călătorii prin pustiu a fost atinsă şi ţara promisă apărea în faţa cetei de pelerini. Canaan, ţara moştenirii lor, se întindea înaintea lor în toată bogăţia şi frumuseţea ei. Era ţara în care curgea lapte şi miere, cu râuri, văi şi dealuri, cu câmpii mănoase şi vii, cu întinderi plăcute; toate acestea le vedeau acum cu ochii lor, aşa cum le-a descris Domnul. Cât de mult a mişcat acea privelişte minunată inimile poporului pelerin! Trebuiau acum să facă un singur lucru: să pornească şi să ia ţara în posesie. Prin promisiune, ţara le aparţinea deja, dar ei trebuiau să intre în ea, pentru a o lua în posesie. Cuvântul Domnului era: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi l-am dat vouă“ (Iosua 1.3). Nu era suficient să o privească sau să o poată descrie. Ei trebuiau să-şi pună piciorul pe acel pământ, pentru a-l poseda şi savura. Măsura posesiei lor reale depindea de terenul pe care păşea piciorul lor; mai mult nu posedau. Aceasta este o lecţie pentru noi. Din punct de vedere spiritual, nu este important ceea ce ştim, ci ceea ce posedăm într-adevăr, ceea ce îmbogăţeşte sufletul nostru. Cunoştinţa teoretică fără credinţă are puţină valoare. Este o deosebire între a citi din Biblie cuvintele „care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos“ şi faptul că aceste binecuvântări au devenit o realitate în sufletul nostru. Măsura bunăstării noastre spirituale reale nu constă în ceea ce vedem în promisiunile lui Dumnezeu, ci în ceea ce facem zilnic să devină partea noastră proprie din aceste promisiuni. Orice binecuvântare spirituală este a noastră în Hristos, dar măsura în care este în noi se stabileşte prin măsura în care o înţelege credinţa. Când poporul a plecat din Sitim, ultimul popas în pustiu, şi a ajuns la malul Iordanului, era vremea recoltei, anotimpul celor mai mari binecuvântări pământeşti. Ei au văzut ţara posesiunii în starea ei cea mai bună. Dar între ei şi ţara bună era o piedică. Râul adânc şi lat, Iordan, care dădea peste mal, împiedica trecerea lor mai departe. Ce să facă? Să plece mai departe şi să lase în seama lui Dumnezeu greutăţile! Ei au văzut deja credincioşia Sa, când a separat apele Mării Roşii în faţa lor, când au ieşit din Egipt, iar acelaşi Dumnezeu şi Domn era cu ei şi stătea de partea lor, când au ajuns la malul Iordanului.

     Să rămânem o clipă aici şi să cugetăm la semnificaţia acestei imagini. Mulţi cred că râul Iordan înseamnă moartea, iar Canaan, care stă de partea cealaltă, este o imagine a cerului. În multe cântări, trecerea Iordanului înseamnă de obicei moartea credinciosului, iar „malul strălucitor“, „ţara plăcută“ de cealaltă parte este locul în care merge sufletul mântuit, când părăseşte trupul muritor. Oricât de mult adevăr ar conţine aceste expresii, nu este totuşi ceea ce vrea să ne înveţe această imagine. Celălalt mal al Iordanului nu poate să indice spre cer, în care va intra credinciosul după viaţa pământească. Acolo nu sunt cetăţi întărite, uriaşi, care de fier. Credinciosul nu mânuieşte acolo nici sabie, nici scut. El nu are de luptat acolo contra nici unui duşman şi nu poartă armură. El este în odihnă la Hristos. El este în Paradis. Lupta sa s-a încheiat, războiul s-a sfârşit (2 Timotei 4.7, 8). Dar când israeliţii au trecut Iordanul şi au intrat în Canaan, ei au trebuit să lupte. Ei au venit ca războinici care duceau sabia şi scutul. Erau duşmani care le disputau posesiunea ţării, iar Cuvântul Domnului cu privire la aceşti duşmani era: „Când ţi le va da (naţiunile) Domnul Dumnezeul tău înaintea ta şi le vei bate, atunci să le nimiceşti cu desăvârşire“ (Deuteronom 7.2).

     Aici, Canaan este imaginea locului actual al binecuvântărilor credinciosului, aşa cum este exprimat în cuvintele: „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos“ (Efeseni 1.3). Aici este Canaanul nostru spiritual, „ţara în care curge lapte şi miere“. În aceeaşi epistolă sunt descrise luptele şi duşmanii noştri: „Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în cele cereşti“ (Efeseni 6.12). Aceştia sunt „canaaniţii“ noştri, care încearcă să ne alunge, pentru a ne împiedica să luăm în posesie binecuvântările noastre. Armura lui Dumnezeu stă la dispoziţie pentru a-l face capabil pe luptătorul creştin să păşească împotriva duşmanului şi, sub conducerea lui Iosua cel divin, Conducătorul său victorios şi Urzitorul mântuirii sale, Hristos înviat, să ia în posesie ţara bună.

Trecerea Iordanului

     În sfârşit a sosit ziua mult dorită, iar porunca Domnului era clară: porneşte şi trece Iordanul. Râul neliniştit, care se revărsa peste maluri, stătea înaintea lor şi le bloca intrarea în ţara cea bună. Dar chiar şi Iordanul umflat trebuia să se plece înaintea puterii „Domnului întregului pământ“, care îl conducea pe poporul Său la locul moştenirii lui. În urmă cu 40 de ani, toiagul lui Moise fusese instrumentul cu care a despărţit Marea Roşie, dar acel toiag şi mâna care l-a întins erau acum foarte departe de această scenă a Iordanului. „Chivotul“ cu scaunul îndurării, purtat de fiii lui Levi în haine preoţeşti, a fost acum instrumentul eliberării lui Israel. Imediat ce preoţii, care purtau chivotul sfânt, şi-au pus picioarele în apa Iordanului, apele au fost despărţite. Valurile Iordanului au fost împinse înapoi şi s-au îngrămădit până la cetatea Adam, un loc necunoscut. În orice caz, însemnătatea acestui nume se află în legătură cu primul om şi moartea pe care a adus-o. Aceste ape despărţite în acest mod au fost preluate de Marea Sărată şi nu au mai apărut. În acea zi, într-adevăr, Iordanul nu a fost vizibil pentru Israel. Albia uscată se întindea de ambele părţi, cât vedeai cu ochii. Preoţii, cu chivotul legământului pe umeri, stăteau între popor şi apele adunate, şi astfel poporul a trecut de partea cealaltă. Atât timp cât preoţii cu chivotul au stat între popor şi apele adunate, nu putea să-i atingă niciun strop de apă. Înainte ca cel mai slab israelit să poată fi atins de aceste ape, trebuiau să treacă toţi pe lângă preoţi şi chivot. Atât timp cât picioarele preoţilor „au stat neclintite pe loc uscat, în mijlocul Iordanului“, se aflau în siguranţă deplină. Mai multă siguranţă nu le putea da Domnul. Şi astfel a trecut peste Iordan, nestânjenită şi la lumina zilei, întreaga ceată, oameni de război, bătrâni, copii mici, şi şi-a pus piciorul pe pământul Canaanului.

     În aceste imagini sunt iarăşi ascunse învăţături pentru copiii lui Dumnezeu. Mielul de Paşte şi sângele stropit în Egipt arătau spre moartea lui Hristos, care salvează de la plata păcatului şi de la mânia viitoare. Marea Roşie vorbeşte despre eliberarea de sub puterea lui satan şi despre despărţirea de lume prin crucea lui Hristos. Iordanul este o imagine despre moartea lui Hristos şi despre învierea Lui, prin care moartea este desfiinţată, judecata înlăturată şi pentru poporul lui Dumnezeu este deschisă o cale spre cer. Trecerea lui Israel prin râul uscat vorbeşte despre credinciosul care, prin experienţă şi practică, îndeplineşte acel mare adevăr şi se vede mort, îngropat şi înviat cu Hristos. A înţelege în credinţă aceste adevăruri minunate şi a ţi le însuşi, înseamnă a găsi intrare în împărăţia vastă a binecuvântărilor duhovniceşti. Ţara bună, în care credinciosului îi sunt cunoscute toate „binecuvântările spirituale în locurile cereşti“, „bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos“, „nemărginitele bogăţii ale harului Său“ şi „nemărginita mărime a puterii Lui“, această ţară se află de partea cealaltă a Iordanului. Omul, care trăieşte conform cărnii ca un om din lume, poate citi despre acestea şi chiar vorbi, dar savurarea acestor bunătăţi este doar partea acelora care se văd morţi şi înviaţi cu Hristos.

Pietrele de aducere-aminte ale Iordanului

     Trecerea lui Israel prin Iordan nu trebuia să fie uitată. Doisprezece bărbaţi aleşi, câte unul din fiecare seminţie, s-au întors la cuvântul Domnului la albia goală, la locul pe care au stat picioarele preoţilor; de acolo au ridicat câte o piatră şi au dus pietrele la malul Iordanului, unde le-au înălţat în ţara promisă. Aceste pietre trebuiau să aducă aminte de puterea Domnului, care a despărţit apele Iordanului şi a adus poporul Său în ţară. Ele trebuiau să depună mărturie generaţiilor viitoare de puterea dreptei lui Dumnezeu. Aceste pietre de aducere-aminte, care au fost ridicate din locul morţii şi înălţate în afara Iordanului, pentru a fi o mărturie a lui Dumnezeu, ne amintesc de poziţia actuală a acelora care au înviat şi se află la Hristos. Odinioară se aflau ca pietrele în moarte, sub judecată, dar acum sunt înălţaţi prin harul şi puterea lui Dumnezeu şi sunt aşezaţi împreună cu Hristos în locurile cereşti. Credincioşii, care trăiesc în puterea acestei poziţii şi printr-o viaţă zilnică pentru Dumnezeu, care arată că dorinţa lor este îndreptată spre ceea ce este sus, vor atrage curând asupra lor atenţia lumii. Se va pune întrebarea: Ce înseamnă pentru voi aceste pietre? Ghilgal, unde a fost înlăturată ruşinea lui Israel, a fost o mărturie constantă pentru toate popoarele pământului despre ceea ce a făcut mâna Domnului pentru poporul Său (Iosua 4.24).

     Într-un alt loc a trebuit să fie ridicat un alt monument. În adâncul Iordanului, pe locul pe care au stat picioarele preoţilor, Iosua a ridicat alte douăsprezece pietre, care trebuiau să fie inundate şi îngropate de ape, imediat ce ele se întorceau cu toată puterea lor. Aici avem reversul monedei, dacă se poate spune aşa, un alt adevăr. Cele douăsprezece pietre, care au fost ridicate din Iordan şi înălţate în Canaan, vorbesc despre poziţia credinciosului, ca înviat cu Hristos. Cele douăsprezece pietre, care au fost îngropate în Iordan, pentru a fi ascunse ochiului omenesc pentru totdeauna, vorbesc despre credincios ca fiind mort şi îngropat cu Hristos.

     Botezul, imaginea divină vizibilă în exterior a credinciosului mort, îngropat şi înviat cu Hristos, este răspunsul Noului Testament la ambele monumente de piatră: în Iordan şi de partea cealaltă a Iordanului. Pentru cei care cunosc această realitate şi şi-au însuşit-o prin credinţă, această amintire şi această asemănare va fi preţioasă şi plină de binecuvântare. Pentru alţii, va fi o supărare şi o poticnire.

     Cartea Iosua istoriseşte mai departe despre cucerirea ţării şi împărţirea moştenirii la cele douăsprezece seminţii. Energia, râvna şi credinţa, pe care poporul le-a arătat, cuceririle şi victoriile, duşmanii învinşi şi greşelile făcute de popor sunt pline de învăţături pentru poporul lui Dumnezeu în aceste zile ale indiferenţei şi ale dezinteresului pentru lucrurile duhovniceşti. Să înaintăm în acelaşi duh al credinţei, ca războinici încinşi, având armura lui Dumnezeu, şi ca buni ostaşi ai lui Isus Hristos (2 Timotei 2.3) să rezistăm în toate împotrivirile!