Cele zece plăgi asupra Egiptului: privire generală

Din predicile lui W. J. Ouweneel în 1974 în Katwijk aan Zee

    Intenţia mea în seara aceasta este să vorbesc despre cele zece plăgi care au lovit Egiptul. Este vorba de o temă deosebit de importantă, şi aceasta cu atât mai mult cu cât noi studiem aceste plăgi în lumina evenimentelor care au loc în zilele noastre în Orientul Apropiat. Aceste lucruri au ceva să ne spună. Citim în Exod 7.3, că Dumnezeu spune lui Moise: „Eu voi împietri inima lui faraon şi Îmi voi înmulţi semnele Mele şi minunile Mele în ţara Egiptului”. De cele mai multe ori noi vorbim despre plăgi asupra Egiptului, însă Dumnezeu le numeşte aici semnele Sale şi minunile Sale. Mai târziu, în capitolul 9.14, Dumnezeu vorbeşte şi despre plăgile Sale, pe care El le va trimite în inima lui faraon. Însă aici în capitolul 7 El vorbeşte mai întâi despre semnele şi minunile Sale. Prin urmare ele nu erau în primul rând semne şi minuni pentru faraon, ci pentru poporul Israel; căci tot ce Dumnezeu aduce asupra lui faraon în Egipt nu este destinat numai şi nici măcar în primul rând pentru egipteni, ci sunt ca semne şi minuni pentru poporul lui Dumnezeu. Acestea sunt învăţături spirituale referitoare la ceea ce Dumnezeu aduce peste lumea de astăzi şi despre ceea ce El va face mâine cu lumea aceasta, după ce Adunarea lui Dumnezeu va fi răpită din lumea aceasta. Atunci Dumnezeu va lăsa plăgile Sale să se reverse pe deplin asupra lumii acesteia.

Feluri de interpretare

   Nu este posibil să ne preocupăm cu toate detaliile acestui capitol. Aceasta nici nu este necesar. Probabil este mai important să înţelegem liniile directoare ale acestui capitol. De aceea vreau să încep prin a numi trei puncte referitoare la semnificaţia acestor semne şi minuni pentru popor şi ce au să ne spună nouă aceste semne şi minuni în umblarea noastră zilnică prin lumea aceasta.

   1. În toată derularea evenimentelor simbolice, pe care le găsim în prima parte a acestei cărţi, este un înţeles deosebit. Vedem în cartea Exod mai întâi pe păcătosul care vine în lumina lui Dumnezeu şi acolo descopere păcatele sale. În capitolele 13 şi 14 el este apoi eliberat de Dumnezeu. Toate aceste capitole au şi o semnificaţie profetică exemplară. Aceasta se poate recunoaşte clar din capitolul 2. Acolo ne este prezentat Moise, un model al Domnului Isus ca Mântuitor, pe care L-a dat Dumnezeu. Moise se naşte şi creşte. Inima lui doreşte după poporul lui Dumnezeu. El omoară pe egiptean şi este lepădat de poporul său; tot aşa şi Domnul Isus a fost lepădat de poporul Său, după ce El a bătut pe duşman. Moise fuge în străinătate; tot aşa şi Domnul Isus a plecat de pe pământul acesta într-o ţară îndepărtată, aşa cum El Însuşi spune în pildă (Luca 19.12).  Însă în acest timp al lepădării, Domnul Isus are o mireasă, prezentată simbolic în Ţipora. Ea are parte împreună cu El de lepădarea Sa, de trăirea Sa ca străin în afara lumii şi în afara lui Israel; tot aşa şi Adunarea are locul în afara lumii şi în afara lui Israel. Însă apoi inima lui Moise doreşte din nou după poporul său, şi acum a sosit momentul ca Dumnezeu să acţioneze: Moise se reîntoarce la poporul său, ca să se preocupe cu el şi în cele din urmă în capitolele 13 şi 14 să-l salveze trecându-l prin Marea Roşie; tot aşa odată poporul Israel – rămăşiţa acestui popor, care prin Duhul Sfânt se va întoarce la Dumnezeu – va fi salvată trecând prin apele judecăţii. Această temă o regăsim în Psalmii 73-83; acolo salvarea poporului lui Dumnezeu este pusă în legătură cu viitorul, când Domnul Isus va reveni. Însă înainte să aibă loc această salvare descrisă în capitolele 13 şi 14, trebuie să se împlinească ce noi găsim în capitolele 7-11.

   Când Domnul Isus Se va preocupa iarăşi cu poporul Său, salvarea nu va avea loc de azi pe mâine. În capitolele 5 şi 6 vedem că poporul ajunge mai întâi în necazuri mult mari decât cele dinainte. Tot aşa rămăşiţa poporului Israel din viitor va avea parte în ţara în care acum locuieşte, de necazuri mari, mult  mai dureroase decât poporul a avut vreodată parte în istoria sa. Toate acestea vor fi mult mai îngrozitoare decât ultimul război din peninsula Sinai şi de ce a avut parte pe înălţimile Golan.

   Deci ceea ce noi găsim în aceste plăgi trebuie să fie evenimente pe care Dumnezeu le aduce asupra lumii acesteia, mai întâi în providenţa Sa, însă mai târziu direct din cer. Israel s-a reîntors deja în ţară. Urmează ca acolo să se formeze o rămăşiţă, şi Domnul Isus Se va preocupa iarăşi cu acest popor. El va arăta lumii, că ei sunt poporul Său. El va arăta pe de o parte lumii puterea şi gloria lui Dumnezeu şi pe de altă parte în cele din urmă va elibera rămăşiţa de sub puterea tuturor duşmanilor ei.

   2. Interpretarea profetică a cestor plăgi devine clară nu numai din contextul simbolic, ci şi printr-o comparaţie cu cartea Apocalipsa. Plăgile, care sunt descrise aici, le regăsim aproape pe toate în Apocalipsa. Această carte ne descrie începând cu capitolul 4 „ceasul încercării, care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ” (Apocalipsa 3.10). Ceasul încercării vine peste tot pământul. Deci aceasta nu este „necazul cel mare” (Ieremia 30.7), căci acesta va lovi pe Israel. Cele zece plăgi nu au lovit pe Israel, ci lumea. Aceasta ne-o arată în mod deosebit cartea Apocalipsa. În Apocalipsa 16.9 citim că plăgile lui Dumnezeu trebuie să aibă ca rezultat ca oamenii să se pocăiască şi să-I dea onoare. În capitolul 18.4 vedem că aceste plăgi ale lui Dumnezeu vor lovi în mod deosebit lumea creştină, creştinătatea cu numele. Dumnezeu cheamă pe poporul Său afară, ca el să se despartă şi să rămână cruţat de aceste plăgi. În Apocalipsa 16, unde noi găsim cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu, vedem că în modul cel mai remarcabil ele armonizează cu aceste zece plăgi. Vom reveni la aceasta în cadrul diverselor plăgi. Deci aceasta este o dovadă clară, că ceea ce noi găsim aici este o prezentare a ceea ce va avea parte lume după ce Adunarea va fi răpită.

   3. Aceste stări nu năvălesc însă în lumea aceasta aşa ca şi cum totul va schimbat deodată de azi pe mâine, după ce Adunarea va fi răpită, ci ele îşi au începutul în timp ce Adunarea este încă pe pământ, scurt înainte de venirea Domnului Isus. Atunci toate lucrurile, care sunt prezentate prin aceste plăgi, trebuie să fie în principiu deja prezente. Sper să arăt, că ceea ce noi găsim aici începe zilnic să devină realitate în jurul nostru. Acestea sunt pentru noi – şi de aceasta este vorba – semne şi minuni. Prin aceasta ajungem la convingerea că noi trăim în ultimele zile şi venirea Domnului s-a apropiat foarte mult. Rog pe Domnul, ca aceste plăgi să fie pentru noi semne şi minuni, pentru ca învăţăturile cuprinse în ele să le înţelegem cu inima şi ele să lucreze la conştiinţa noastră, exact aşa cum atunci Dumnezeu a avut ceva de spus poporului Său prin aceste plăgi.

Introducere la plăgi

   Secţiunea capitolul 7.1-13 este o introducere importantă la aceste plăgi. Dumnezeu spune aici lui Moise şi lui Aaron, ca ei să meargă la faraon şi la dorinţa acestuia să facă o minune: să arunce toiagul lui Aaron. Am văzut deja ceva asemănător în capitolul 4. Acolo Moise a trebuit să arunce toiagul său, şi el s-a transformat într-un şarpe. Când Moise a fugit de şarpe, Dumnezeu i-a zis să apuce şarpele de coadă. El s-a transformat iarăşi în toiag în mâna lui. Acest semn el trebuia să-l facă înaintea ochilor poporului Israel. La sfârşitul capitolului 4 citim că Aaron a făcut apoi acest semn înaintea poporului. Aici în capitolul 7 Dumnezeu spune că Aaron trebuia să facă acum acelaşi semn înaintea egiptenilor şi înaintea lui faraon. Prin aceasta acest semn primeşte un alt înţeles. În primul rând acum nu se cere lui Moise să-şi arunce toiagul, ca la începutul capitolului 4, ci lui Aaron. Citim mai târziu în cartea Numeri capitolul 17 despre toiagul lui Aaron, că el făcuse muguri şi făcuse flori de migdal. Toiagul lui Aaron vorbeşte despre puterea de înviere a unei vieţi noi, care a rezultat din moartea Domnului Isus. Aaron însuşi este un model despre Hristos înviat şi glorificat, care ne reprezintă înaintea feţei lui Dumnezeu. În capitolul 4 accentul se punea, că Moise trebuia să ia din nou toiagul în mână; această învăţătură era valabilă pentru Moise şi poporul Israel. Aici la Aaron citim numai că el trebuia să arunce toiagul înaintea lui faraon. Moise a aruncat toiagul pe pământ şi a fugit fricos de şarpe, aşa cum odinioară omul a aruncat la pământ autoritatea pe care i-a dat-o Dumnezeu – aceasta simbolizează toiagul – şi ea a devenit şarpe. În felul acesta satan, vrăjmaşul sufletelor, a primit putere asupra omului. Însă satan şi poporul au trebuit să recunoască că toiagul a revenit în mâna adevăratului Moise şi că Domnul Isus ca Domn înviat are toată puterea în mâini. Aşa spune Domnul Isus în Matei 28.18: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”. Aaron este un model despre Domnul înviat şi glorificat, care are toată puterea în cer şi pe pământ. Aşa păşeşte aici Aaron înaintea lui faraon şi aruncă toiagul său pe pământ, care prin aceasta devine şarpe.

   Acelaşi lucru vedem în zilele noastre. Domnul Isus are toată puterea în cer şi pe pământ, chiar dacă noi nu vedem aceasta. Noi nu vedem încă că toate lucrurile Îi sunt supuse (Evrei 2.8). Pentru noi, şi în mod deosebit pentru lumea aceasta pare aşa, că puterea lumii acesteia ar fi toată în mâna diavolului. Dar nu este aşa. Domnul Isus spune lui Pilat: „N-ai avea nici o putere împotriva Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus” (Ioan 19.11). Pavel spune în Romani 13 despre împăratul satanic Nero: „căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu”! Pare că un bărbat ca Nixon ţine toată lumea în încordare prin faptul că trupele sale au fost aşezate în stare de alarmă, numai pentru a-şi salva propria viaţă. Ne putem gândi la mulţi oameni care influenţează derularea evenimentelor în lumea aceasta. În fond ei nu fac aceasta. Toată puterea este în mâinile Aceluia care a înviat şi şade glorificat la dreapta lui Dumnezeu. El stă peste puterea care are forma unui şarpe. Cuvântul folosit aici în capitolul 7 pentru şarpe este un alt cuvânt decât cel din capitolul 4 şi înseamnă mai mult „balaur” sau „monstru”. Duhul Sfânt arată spre o putere mult mai mare şi mai tare decât a şarpelui. În zilele noastre pare că puterea ar fi în mâinile celor mari ai pământului acesta, însă ea este realmente în mâinile lui Hristos înviat şi glorificat. Toată puterea este dată de Dumnezeu, şi El este Cel care îndreaptă inimile împăraţilor încotro vrea El (Proverbe 21.1). Aceasta va dura atâta timp, până când Adunarea va fi răpită. Atunci satan va veni în cele din urmă cu propriile puteri (ale fiarei). Toate puterile din istoria lumii au fost date de Dumnezeu şi au fost instaurate sub providenţa şi permisiunea Sa pe pământul acesta. Dar curând va veni satan cu puterea proprie, căci împărăţia romană reinstaurată, puterea reinstaurată în Europa, va veni din adânc (Apocalipsa 11.7; 13.2,4). Atât această împărăţie cât şi antihrist vor primi puterea direct de la satan. Aceştia sunt şerpii (balaurii), pe care îi vor da la iveală vrăjitorii lui faraon. Dar când va veni momentul acesta, când vrăjitorii vor da la iveală puterile lui satan, Domnul Isus, care are toată puterea, va nimici aceste puteri, aşa cum şarpele lui Aaron a înghiţit şerpii vrăjitorilor.

   În aceasta sunt cuprinse învăţături importante pentru noi. Nu am tratat până la sfârşit punctul trei amintit mai înainte. Chestiunea cu toiagul lui Aaron arată clar că aceste plăgi nu se referă numai la timpul de după răpirea Adunării, ci că ele zilnic devin realitate, şi anume în mod deosebit în creştinătate. Găsim o dovadă clară despre aceasta în 2 Timotei 3. Pavel spune acolo că în ultimele zile vor fi timpuri grele. El enumeră acolo cum vor fi oamenii, ce trăsături de caracter îngrozitoare vor revela ei; el îi denumeşte ca fiind unii care au o formă de evlavie; aceasta înseamnă că ei fac impresia de creştini, de sfinţi, dar în realitate tăgăduiesc puterea credinţei creştine, a adevărului lui Dumnezeu. În context cu aceasta Pavel se referă la vrăjitorii Iane şi Iambre, care la timpul lor s-au împotrivit lui Moise. Aşa vor fi în ultimele zile oameni care poartă numele de creştini, dar tăgăduiesc puterea adevărului şi se ridică împotriva fiecăruia care apără adevărul lui Dumnezeu. „Dar nu vor mai înainta”, spune Pavel, „căci nebunia lor va fi arătată deplin tuturor”. Acest loc din 2 Timotei 3 ne arată deci că ceea ce noi găsim aici în plăgi, are şi pentru noi o semnificaţie mare, căci noi trăim în ultimele zile, în care vrăjitorii lui faraon – instrumente în mâna diavolului – încearcă în domeniul creştinătăţii cu actele lor vrăjitoreşti să îndepărteze puterea adevărului şi să slăbească Cuvântul lui Dumnezeu. Ei încearcă să îngusteze şi să diminueze semnele şi minunile pentru poporul lui Dumnezeu, aşa fel că în final pare că satan va avea biruinţa din aceasta. Când apoi satan vine cu şerpii lui, Domnul Isus va prinde aceşti şerpi şi îi va arunca în iazul de foc (Apocalipsa 19.20) şi pe satan însuşi în adânc (Apocalipsa 20.2,3).

   Acest semn cu toiagul lui Aaron este deci introducerea la plăgi şi ne arată chiar de la început derularea în continuare şi finalul: finalul va fi, că Domnul Isus şi Dumnezeu vor birui, că puterea lui Dumnezeu este mai mare decât puterea lui faraon şi că în cele din urmă toată puterea lumii va fi zdrobită şi Dumnezeu salvează poporul Său. Toate acestea le vedem prezentate simbolic în plăgile acestea. De fapt plaga a zecea, moartea întâilor născuţi, este separată. Plaga a zecea nu este o plagă în acest sens, ci este finalul şi încununarea căilor lui Dumnezeu cu Israel şi cu lumea. Celelalte nouă plăgi stau în strânsă legătură unele cu altele şi se pot împărţi în trei grupe de câte trei plăgi.

Structurarea plăgilor

   Este bine să înţelegem de la început caracterul general al acestor plăgi. La plaga întâia, a patra şi a şaptea, Dumnezeu face totdeauna un început nou. În toate cele trei cazuri Moise trebuia să se ducă dis-de-dimineaţă la faraon. Fiecare dimineaţă arată un început nou al lui Dumnezeu de a proceda cu faraon şi Egiptul. La începutul primelor două plăgi ale fiecărei grupe de câte trei plăgi Dumnezeu atenţionează pe faraon. Ce-a de-a treia plagă a fiecărei grupe urmează imediat după celelalte două plăgi ca o încununare şi pecetluire, fără nici o atenţionare. Primele trei plăgi constituie în această privinţă şi o unitate deosebită, vrăjitorii jucând aici un rol deosebit, încercând să imite plăgile lui Dumnezeu. Celelalte şase aparţin de asemenea în mod deosebit împreună, deoarece Dumnezeu pune acolo pe poporul Său Israel deoparte şi nu-l expune plăgilor pe care El le aduce asupra Egiptului. La ultimele trei plăgi vedem că este vorba de judecăţi care vin direct din cer asupra poporului Egiptului.

   În primele trei plăgi vedem în mod deosebit lucrurile pe care noi le trăim deja în timpurile noastre. Este începutul ultimelor căi ale lui Dumnezeu cu lumea aceasta. La aceste prime trei plăgi vrăjitorii, o imagine a conducătorilor creştinătăţii cu numele, năzuiesc să îndepărteze puterea învăţăturilor lui Dumnezeu pentru poporul Său, pentru ca poporul să desconsidere semnele şi în locul acestora să urmeze pe vrăjitori. În afară de aceasta în primele trei plăgi toiagul lui Aaron joacă un rol pe care noi nu-l mai vedem la ultimele şase plăgi. Aşa cum am amintit, toiagul arată spre acţiunea Aceluia care este glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Însă la ultimele trei plăgi regăsim toiagul lui Moise; Moise o imagine a Domnului Isus care intervine vizibil din cer în favoarea poporului Său, lăsând să vină judecăţi asupra lumii acesteia şi în final înfăptuieşte eliberarea poporului Său.

   După această privire de ansamblu asupra celor trei grupe a acestor plăgi vrem să vedem mai îndeaproape ce vor să ne spună cele nouă plăgi. În primele trei plăgi vedem lucruri care in providenţa şi permisiunea lui Dumnezeu au loc zilnic în lumea noastră, şi în mod deosebit în lumea noastră creştină. Aceste trei plăgi ne arată stricăciunea exterioară generală din lumea din jurul nostru. Următoarele trei ne arată mai mult stricăciunea din inimile celor fără Dumnezeu.

Plaga 1-a: apa transformată în sânge (Exod 7.14-25)

   La prima plagă Aaron a trebuit să-şi ia toiagul şi să-şi întindă mâna peste toate apele Egiptului, peste râurile lui, canalele, lacurile şi bălţile lui. Toate apele devin sânge, aşa că tot ce are viaţă în ele a fost biruit. Peştii din râu au murit. Apa a devenit pentru egipteni ne-potabilă. Aceste plăgi de aici sunt o revelare a puterii lui Dumnezeu, în mod deosebit a puterii Sale faţă de puterea idolilor Egiptului. Nilul era unul din idolii principali ai Egiptului, căci toate binecuvântările, pe care le avea Egiptul, ţara aceasta le datora Nilului. Vedem deci cum Dumnezeu nimiceşte direct această putere mare, pe care se sprijineau egiptenii: apele au devenit sânge. Nu vedem noi cum zilnic are loc aceasta? Tot ce Dumnezeu a dat pământului acesta ca binecuvântări naturale, despre care Nilul este un simbol, este stricat în zilele noastre. Aici nu este vorba de binecuvântări spirituale, ci de binecuvântări naturale, aşa cum le găsim în Faptele Apostolilor 14.17, unde citim că Dumnezeu a dat naţiunilor ploaie din cer şi timpuri roditoare şi a umplut inimile oamenilor cu hrană şi bucurie. Aceste binecuvântări naturale sunt distruse în zilele noastre şi devin nefolositoare pentru desfătarea omului. Natura, creaţia lui Dumnezeu, este distrusă de om. Vedem astăzi cum aceste ape devin sânge, prin aceea că natura sub acţiunea omului este sortită morţii. Omul sufocă natura prin poluarea mediului înconjurător, a aerului şi a apei. Este într-adevăr omul care face aceasta, dar în realitate este providenţa şi permisiunea lui Dumnezeu. Dumnezeu permite toate acestea ca semn şi minune pentru poporul lui Dumnezeu. Pentru lume aceasta este o plagă, dar pentru poporul lui Dumnezeu este un semn, că noi trăim în ultimele zile. Vedem cum tot ce Dumnezeu a dat omului, omului îi scapă din mâini. Chiar şi lucrul, pe care noi îl facem zilnic şi pe care Dumnezeu l-a dat omului ca binecuvântare, devine un blestem pentru om; omul este nemulţumit cu lucrul său, cu preocuparea sa zilnică afară şi în casă. De unde vin atunci grevele şi multele zile de concedii medicale? Niciodată acestea nu au fost aşa de multe; din cauză că omul nu mai găseşte bucurie în lucrul zilnic. Tot ce este cel mai natural devine stricat. Şi apoi vin vrăjitorii Egiptului, şi ei vin şi astăzi şi îţi povestesc că aceste lucruri nu sunt lucrate de Dumnezeu, ci că ele sunt o evoluţie foarte naturală şi o urmare a progresului tehnicii şi că noi trebuie să ne aşteptăm la aşa ceva, deoarece sunt binecuvântări, pe care tehnica le aduce cu sine. Ei spun că aceste binecuvântări sunt cu mult mai mari decât blestemul legat de ele. Aşa încearcă vrăjitorii cu meşteşugirile lor şi cu imitaţiile lor să ne facă să credem, că nu Dumnezeu este Cel care are mâna în joc, ci omul. În felul acesta ei îndepărtează puterea acestui semn. Toţi vrăjitorii, care astăzi încearcă pe teritoriul creştin să îndepărteze puterea acestui semn, sunt imitatori. Însă robii lui faraon nu au putut să transforme înapoi sângele în apă. Ei nu au putut să înlăture această stare, ci numai să mărească şi mai mult stricăciunea, prin aceea că ei au transformat în sânge şi restul de apă, ca să arate că şi ei pot face acelaşi lucru. În realitate ei înrăutăţesc mai mult această stare. Suntem noi întristaţi cu privire la vrăjitorii din zilele noastre, cu privire la aceşti conducători din creştinătate, care încearcă în felul acesta să îndepărteze puterea adevărului lui Dumnezeu, bagatelizând aceste lucruri?

Plaga a 2-a: broaştele (Exod 8.1-15)

   Mergem la al doilea semn; şi pe acesta îl întâlnim zilnic. Dacă citim exact, vedem că Dumnezeu la aceste prime trei plăgi nu face nici o deosebire între Israel şi Egipt. Poporul Israel aici nu este încă pus deoparte şi are de asemenea a face cu aceste plăgi. Nici noi nu scăpăm de influenţa acestor plăgi. Şi noi avem a face cu faptul că natura şi tot ce Dumnezeu a dăruit în natură ca binecuvântare devine stricat. Noi suntem loviţi de primele trei plăgi la fel ca toţi ceilalţi oameni ai lumii acesteia. Cât de grav devine aceasta, dacă ne gândim la plaga a doua. Broaştele vin din Nil. Şi aici Nilul este o imagine a binecuvântărilor naturale, pe care Dumnezeu în harul Său le-a dat în lumea aceasta. Dacă vrem să ştim ce înseamnă broaştele în Scriptură, găsim un indiciu clar în Apocalipsa 16, capitolul pe care l-am citat deja în legătură cu cele şapte potire. La plaga a şasea citim că acolo duhurile necurate şi demonii sunt ca nişte broaşte, care se duc la împăraţii pământului ca să-i instige la luptă împotriva Mielului (versetele 13 şi 14). Duhuri necurate ca nişte broaşte. Ce necurăţie este aceasta? Versetul următor 15, pe care Dumnezeu îl introduce ca o atenţionare, ne clarifică aceasta: „Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să nu i se vadă ruşinea”. Această necurăţie, care ne este prezentată prin broaşte, este necurăţia morală, sexuală. Acestea sunt lucruri de care nici noi nu scăpăm. Broaştele vin din Nil, care este o imagine a binecuvântărilor naturale, pe care Dumnezeu le-a dăruit în dragostea dintre bărbat şi femeie în căsnicie. Aceasta a fost prevăzută ca o binecuvântare pe terenul natural. Dar aici ea devine un blestem, un izvor de necurăţie pentru toată ţara Egiptului. Broaştele au venit în toate casele, în cuptoarele şi vasele de frământat pâinea, în paturi şi în camerele de dormit. În Psalmi citim că ele au venit chiar şi în camerele de dormit ale împăratului (Psalm 105.30).

   Aceste lucruri umplu astăzi lumea creştină aşa de mult, că nici noi nu suntem cruţaţi de ele, numai dacă ne închidem în casele noastre. Şi chiar şi atunci ne vom murdări, când ascultăm radioul sau luăm ziarul din cutia de poştă. Noi ne murdărim când privirea noastră străbate fotografiile de reclame şi când vedem ce se petrece afară pe stradă. Noi nu putem scăpa de ele, numai dacă rugăm pe Domnul să ne cureţe permanent inima. Noi înşine nu ne putem păzi să nu venim în legătură cu aceste necurăţii. Şi înainte de toate tu să nu asculţi de vrăjitorii care îţi povestesc că şi în trecut au fost astfel de stricăciuni. Da, şi în trecut au fost broaşte în Egipt, dar niciodată în aşa măsură pe orice suprafaţă oricât de mică, unde egiptenii puteau să-şi pună piciorul, şi chiar în camerele de dormit şi în paturi. Aşa de departe merge necurăţia astăzi. Israel a avut a face cu aceste broaşte la fel ca egiptenii. Şi şti tu ce fac aceste broaşte în Apocalipsa 16? Acolo ele cheamă pe împăraţi şi oştirile lor la luptă împotriva lui Dumnezeu la Armaghedon (acesta este ţinutul muntos din Meghido). Şti tu unde pentru prima dată în Biblie s-a luptat în Meghido? A fost acolo unde împăratul canaanean Iabin împreună cu căpetenia Sisera au luptat împotriva poporului Israel (Judecători capitolele 4 şi 5). Acolo au fost la lucru aceleaşi duhuri necurate, care cu aceste necurăţii sexuale au chemat puterile Canaanului. Debora cântă acolo în cântecul ei cum soldaţilor canaaniţi le este prezentat, că ei se vor întoarce înapoi cu pradă bogată, că ei se vor desfăta în plăceri cu fetele pe care le vor răpi din Israel (Judecători 5.30). Aşa vor fi atrase odată, după ce Adunarea va fi răpită, oştirile Europei în lupta împotriva poporului Israel, da, împotriva lui Mesia, împotriva Mielului şi oştirii Sale (Apocalipsa 17.14). Vedem zilnic cum această stricăciune morală creşte în lumea creştină. Aceasta nu are loc deodată, de azi pe mâine. Este iarăşi în mod deosebit lumea creştină, căci sunt vrăjitorii de pe terenul creştin care vin cu imitaţiile lor şi apoi cu broaştele lor fac ceva mai mult, prin acea că vorbesc despre o evoluţie sănătoasă, naturală, prin care tot feluri de tabuuri, care au fost greşite – spun ei, trebuie îndepărtate. Ei vorbesc despre o evoluţie sănătoasă şi încurajează la homosexualitate şi relaţii sexuale în afara familiei. Însă prin imitaţiile lor fac această plagă mai gravă. Dacă nu suntem veghetori ele iau din inima ta şi a mea puterea semnului lui Dumnezeu, căci prin aceasta Dumnezeu dă un semn pentru noi. El permite aceste lucruri ca învăţătură pentru poporul lui Dumnezeu şi ne arată că El este preocupat să aducă plăgile Sale asupra Egiptului şi că Domnul este gata să vină. Noi suntem în pericol să permitem să se îndepărteze puterea acestui semn, când auzim ce spun vrăjitorii în creştinătate.

Plaga a 3-a: păduchii (Exod 8.16-19)

   Începând cu capitolul 8.16 urmează a treia plagă. Acum Aaron trebuia să-şi întindă toiagul şi să lovească ţărâna pământului: „Întinde-ţi toiagul şi loveşte ţărâna pământului, şi se va preface în păduchi, în toată ţara Egiptului”. Această plagă urmează fără pauză după cea anterioară, fără nici o atenţionare. Prin această plagă sunt loviţi toţi oamenii şi animalele. Din nou vrăjitorii încearcă cu imitaţiile lor să facă la fel, dar de data aceasta n-au putut. Ei au putut într-adevăr să transforme apa în sânge şi să facă să iese broaşte din apă, dar aici ei trebuie să spună: „Aici este degetul lui Dumnezeu”. Când este vorba să de-a viaţă din moarte, să scoată păduchi din materia moartă a pământului, atunci chiar şi puterea lui satan încetează şi omul (aici vrăjitorii, instrumentele lui satan) trebuie să recunoască: „Aici este degetul lui Dumnezeu”. Aceasta este o expresie remarcabilă. După câte ştiu eu, această expresie se mai întâlneşte numai o singură dată în Scriptură, şi anume în Luca 11.20. Acolo Domnul Isus spune că El scoate demonii cu degetul lui Dumnezeu. În locul paralel din evanghelia după Matei 12.28 citim că El a scos demonii cu Duhul lui Dumnezeu. Deci degetul lui Dumnezeu este acţiunea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt poate scoate viaţă din ţărâna morţii. În Geneza 3.19 Dumnezeu spune omului: „Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”, şi în Psalmul 22.15 Domnul Isus spune lui Dumnezeu: „M-ai adus în ţărâna morţii”. Deci ţărâna este un simbol al morţii. Dumnezeu este capabil să trezească prin Duhul Său Sfânt viaţă din ţărână. Aşa citim în Romani 8.11, că Dumnezeu poate să facă vii trupurile noastre muritoare din pricina Duhului Său care locuieşte în noi. Ce binecuvântare nespus de mare este aceasta pentru noi ca credincioşi, când trupurile noastre muritoare vor fi aduse la viaţă cu o viaţă nouă, nepieritoare, veşnică, fie că Domnul Isus vine şi trupurile noastre vor fi direct transformate, ori că trupurile noastre vor fi înviate din moarte. Aceasta va face Duhul lui Dumnezeu pentru noi. Pentru noi viaţa din moarte este o binecuvântare. Dar ce va însemna învierea pentru lumea aceasta, pentru cei necredincioşi, când ei la învierea celor nedrepţi vor fi înviaţi din morţi? Când morţii vor sta cu trupuri de înviere noi înaintea marelui tron alb, ei vor fi numiţi cu toate acestea „morţii” (Apocalipsa 20.12). Învierea va fi pentru cei necredincioşi ceva mult mai îngrozitor decât patul morţii sau moartea.

   Acesta este înţelesul pentru cei necredincioşi, când viaţa va ieşi din moarte. Praful va deveni păduchi. Păduchii sunt animale care sug sângele omului. În cartea Levitic 17.11 citim că viaţa trupului este în sânge. Şi aici vedem că tocmai ceea ce pentru credincioşi este o binecuvântare, înnoirea  vieţii, înseamnă blestem pentru necredincioşi, o sufocare, o răpire a vieţii. Nu are loc aceasta zilnic în lumea noastră din jur? Cum sufocă păduchii viaţa oamenilor! Da, în ultimele secole au fost multe boli, cu care lumea creştină a fost lovită. Dar se pare că în curând vor fi biruite toate aceste boli, inclusiv TBC-ul, şi probabil în curând şi cancerul va fi învins. Dar ce am câştigat noi prin aceasta? Atunci în locul acestor boli vom primi boli mult mai îngrozitoare, cu care oamenii vor alerga la medic. Astfel de boli sunt toate urmări ale tensiunilor spirituale. Noi le numim boli psihosomatice, care aduc cu sine tot felul de suferinţe corporale, dar în fond sunt urmări ale nevoilor spiritului, ale surmenajului, cărora oamenii sunt expuşi, aşa că îşi pierd cumpătul şi devin chiar nebuni.

   Aceasta înseamnă pentru un necredincios viaţa din moarte. Pentru el este un blestem. Sufletul dintr-un necredincios este chinuit în zilele noastre printr-o viaţă neliniştită şi fugărită aşa cum niciodată mai înainte nu a fost. Nimeni dintre noi nu mai cunoaşte o viaţă liniştită şi comodă. Ea a devenit o viaţă în fugă şi fugărită, cu surmenajuri ale nervilor. Aceasta este sugerea sufletului vieţii. Ea este o plagă a lui Dumnezeu în lumea necredincioasă de astăzi. Nici aici nu găsim că poporul Israel a fost pus deoparte; şi noi ca credincioşi trebuie să ne ducem viaţa în mijlocul acestei lumi nervoase, fugară şi fugărită. Aceştia sunt păduchii care sug viaţa. Odată această plagă va veni în toată dimensiunea ei peste lumea aceasta, şi anume atunci când în a doua înviere, cea din urmă, nu viaţa, ci moartea a doua, veşnică, va lovi lumea aceasta. Vedem toată grozăvia acestei plăgi, pe care Dumnezeu o aduce în zilele noastre peste lumea aceasta.

   Am spus deja că această plagă este un semn al puterii degetului lui Dumnezeu, care prin Duhul Său aduce viaţa din moarte, şi că aceasta curând va deveni realitate pentru noi, când trupurile noastre vor fi reînnoite şi noi vom fi luaţi să întâmpinăm pe Domnul în văzduh. După aceea plăgile care urmează vor lovi în mod deosebit lumea aceasta.

Plaga a 4-a: muştele câineşti (Exod 8.20-32)

   Urmează acum plaga a patra, la care constatăm o diferenţă esenţială faţă de plăgile anterioare: începând cu această plagă şi până la plaga a noua vedem cum Dumnezeu a pus deoparte pe poporul Său Israel din Egipt, din lumea aceasta. După ce Adunarea va fi răpită va fi din nou o rămăşiţă iudaică, pe care Dumnezeu o va păzi prin toate plăgile şi încercările pe care El în providenţa Sa le va lăsa să vină peste lumea aceasta. Despre această despărţire între poporul lui Dumnezeu şi lume citim în versetul 23: „Voi face o deosebire (textual stă aici: eliberare) între poporul Meu şi poporul tău. Semnul acesta va fi mâine.” Observă cuvântul „semn”. Eliberarea pe care Dumnezeu o face între poporul Său şi lume este un semn. Şi chiar şi aceste plăgi au să ne spună ceva, căci în principiu toate cele nouă plăgi încep deja în timpul nostru. Te întreb: Unde stai tu? De care parte a acestei eliberări? Aparţii acelora care locuiesc în ţinutul Gosen? Gosen înseamnă „în apropiere”, foarte aproape de inima lui Dumnezeu, foarte aproape de Domnul Isus! Dacă tu te afli acolo, vei fi cruţat de aceste plăgi care vor veni peste Egipt. Sau stai de cealaltă parte, de partea Egiptului, de partea lumii? Stai de partea celor nemântuiţi, de partea acelora pe care Dumnezeu în providenţa Sa, şi foarte curând direct, îi va lovi prin judecăţile Sale? Atunci şi tu vei ajunge sub această plagă a patra, despre care în versetul 21 citim: „Voi trimite muşte câineşti împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi, împotriva poporului tău şi împotriva caselor tale.” Înţelesul iniţial al expresiei „muşte câineşti” nu este foarte sigur, dar probabil el înseamnă o combinare de tot felul de insecte parazite, de muşte, care nu sug sânge aşa cum sug ţânţarii, ci transmit tot felul de necurăţii, tot felul de boli. Sunt lucruri mici care lezează viaţa oamenilor. Aici nu ne aflăm încă la plăgile cele mai rele, dar şi aceste muşte câineşti chinuie şi zăpăcesc deja pe oameni. Ce sunt aceste chinuiri şi zăpăceli permanente? Invidie, gelozie, vorbirea de rău, acestea sunt exemple pentru astfel de muşte câineşti. Ele se aseamănă cu vulpile mici din Cântarea Cântărilor 2, care strică viile. Ele distrug tot ce se găseşte în vii. De aceea mireasa roagă acolo, ca vulpile mici să fie prinse. Sunt aceste animale mici, ca aici această amestecătură de insecte parazite, care otrăvesc relaţiile naturale dintre oameni. De ce parte stăm noi? Cunoaştem noi invidia, aşa cum ea se întâlneşte între oamenii lumii acesteia? Cum stau lucrurile cu vorbirea de rău? Spunem noi lucruri pe la spate, care nu sunt adevărate şi cu care noi ne împovărăm reciproc? Ne prefacem noi înaintea semenilor noştri, a credincioşilor noştri? Pavel spune în Tit 3.3: „Căci şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi invidie, demni de a fi urâţi şi urându-ne unii pe alţii.” Aceasta suntem şi noi prin natura noastră! Dar dacă stăm de partea salvării, atunci putem spune: „şi noi eram”. Dar cât de des se găsesc aceste lucruri şi la noi, în mijlocul poporului lui Dumnezeu! Cât de puţin ne-am despărţit noi de ele în practica vieţii! Dumnezeu în providenţa Sa lasă să vină aceste plăgi. Ele nu sunt încă judecăţi, care vin direct din cer, aşa cum sunt ultimele trei plăgi. Sunt plăgi prin providenţa Sa, prin care El arată ce este în inima egiptenilor. Aici vedem deci nu atât de mult ce se petrece în lumea din jurul nostru, ca în primele plăgi, ci ceea ce iese la iveală de la egiptenii înşişi şi ce este în inimile lor. Vedem aceasta mult mai accentuat la plaga următoare. Însă mai înainte încă ceva referitor la cuvintele remarcabile, pe care faraon le rosteşte în legătură cu această plagă.

   După ce aici a avut loc o despărţire între poporul lui Dumnezeu şi egipteni, vedem cum faraon oferă compromisuri. Lumea nu poate suporta ca credincioşii să ocupe un loc deosebit cu privire la lumea aceasta. Lumea năzuieşte să facă despărţirea cât se poate de redusă, încercând să amestece Adunarea cu lumea. Prima ofertă a lui faraon este: „Duceţi-vă de aduceţi jertfe Dumnezeului vostru, aici în ţară” (Exod 8.25). Da, el va permite chiar ca credincioşii în zilele noastre să slujească lui Dumnezeu în Egipt; dar ce înseamnă să slujeşti lui Dumnezeu fără să treci prin Marea Roşie? Marea Roşie este un tablou a ceea ce înseamnă moartea Domnului Isus pentru noi. Noi am fost salvaţi din lumea aceasta prin moartea Domnului Isus. Prin aceasta noi am fost despărţiţi pe deplin de lume.

   Cât de mulţi creştini, care poartă numele de creştini, năzuiesc să slujească lui Dumnezeu în lumea aceasta, în timp ce rămân în domeniul apropiat  şi sub influenţa lui satan şi a demonilor lui. Ce slujbă dezgustătoare este aceasta pentru Dumnezeu! Se poate sluji lui Dumnezeu aflându-ne de partea aceasta a Mării Roşii (a salvării) cu o inimă necurăţită, nesalvată, cu o viaţă nesalvată, care încă stă sub puterea lui satan şi a păcatului? Poate fi aceasta slujbă pentru Dumnezeu? Moise a răspuns: „Vom face mai bine un drum de trei zile în pustie şi acolo vom aduce jertfe Domnului, Dumnezeului nostru, aşa cum ne va porunci El.” (Exod 8.27) Ce înseamnă acest drum de trei zile? Este drumul morţii şi învierii Domnului Isus, care a înviat dintre morţi în ziua a treia. Aceasta este premisa absolut necesară, ca să se poată sluji lui Dumnezeu. Noi trebuie nu numai să fim salvaţi şi să stăm cu picioarele noastre pe partea cealaltă a Mării Roşii, ci trebuie de asemenea să fi făcut un drum de trei zile.

   Apoi vine satan cu o a doua viclenie: „Vă voi lăsa să plecaţi, ca să aduceţi jertfe Domnului, Dumnezeului vostru, în pustie; numai să nu vă depărtaţi prea mult!” (Exod 8.28) Prima sa viclenie se poate uşor recunoaşte; foarte curând se recunoaşte că este imposibil să slujeşti lui Dumnezeu fără să fi salvat. Însă înţelegem noi tot aşa de repede şi viclenia a doua? Faraon spune: „Nu vă depărtaţi prea mult”. Voi vă puteţi într-adevăr duce pe partea cealaltă a Mării Roşii, dar nu vă duceţi prea departe, ca astfel să rămâneţi sub influenţa mea, sub controlul meu şi să pot să vă iau oricând repede înapoi în Egipt. Ce înseamnă să nu se facă această călătorie de trei zile în pustie? Înseamnă că noi probabil suntem salvaţi şi mântuiţi, dar nu am învăţat să aducem tot ce este din omul natural la locul judecăţii, al morţii şi al învierii Domnului Isus. Înţelegem noi, că între lume şi noi a avut loc o despărţire uriaşă? Este lumea răstignită pentru noi? Ce este răstignit este ceva dezgustător. Este lumea dezgustătoare pentru noi, de care noi ne depărtăm cât se poate de mult? Apostolul Pavel spune în Galateni 6.14: „Prin care lumea este răstignită faţă de mine”. Noi suntem uniţi cu moartea şi învierea lui Hristos pe un loc dispreţuit. Noi suntem foarte departe de lume. Am înţeles noi această viclenie, sau suntem mulţumiţi că am fost salvaţi prin Marea Roşie? Să învăţăm ce înseamnă că tot ce este din natura noastră, din carnea noastră, trebuie să-şi aibă locul în moartea lui Hristos. Noi putem sluji lui Dumnezeu numai la muntele lui Dumnezeu în puterea unei vieţi noi. Vedem aici cum Moise înţelege această viclenie şi nu acceptă această ofertă.

Plaga a 5-a: ciuma vitelor (Exod 9.1-7)

   La această a cincea plagă care urmează, vitele Egiptenilor sunt lovite prin judecată. În capitolul 8.26 citim ceva foarte remarcabil. Moise numeşte acolo motivul pentru care copiilor lui Israel nu le-a fost posibil să slujească lui Dumnezeu în Egipt, căci atunci ei ar fi trebuit să jertfească lui Iehova, Dumnezeul lor, ceva care pentru egipteni era o urâciune. Oile şi viţeii erau o urâciune pentru egipteni. Citim în Scriptură despre trei lucruri, pe care egiptenii le detestau: în primul rând era masa comună cu evreii (Geneza 43.32), în al doilea rând păstorii oilor (Geneza 46.34) şi în al treilea rând, aşa cum Moise spune aici, oile şi viţeii. Pentru oamenii lumii acesteia este o urâciune să aibă legătură şi părtăşie cu un evreu. Evreu înseamnă textual: „un trecător prin”, deci un pelerin, un călător pe pământul acesta. De ce sunt oile şi viţei o urâciune pentru lumea aceasta? Deoarece erau o posesiune a poporului Israel, care lua din ele să jertfească lui Iehova. De ce tocmai oi şi viţei? Deoarece aceste animale ne prezintă slava Domnului în jertfa Sa pentru Dumnezeu. O astfel de slujbă este o urâciune pentru egipteni, pentru lumea aceasta. O slujbă fără aceste animale găsim frecvent pe teritoriul creştin. Ea este o slujbă adaptată la trăsăturile de caracter şi la obiceiurile lumii. Pentru lumea aceasta este o urâciune, când noi în serviciile noastre de jertfă aducem oi şi viţei, care prezintă slava Domnului Isus în dăruirea Sa deplină. Putem noi aduce aceste jertfe în legătură cu egiptenii?

   În această plagă sunt lovite tocmai oile şi viţeii egiptenilor, căci cu toate că erau o urâciune înaintea lor, între timp ei şi-au făcut rost de aceste animale. Tot aşa este şi în zilele noastre cu oamenii lumii acesteia. Dacă noi nu ocupăm un loc deoparte în Gosen, atunci şi la noi este la fel. Pentru ce avem noi oile noastre şi viţeii noştri? Pentru ce avem posesiunile noastre? Le folosim noi, aşa cum spune Moise mai târziu, pentru a jertfi lui Iehova? Aici nu este vorba în primul rând de a ajuta pe săraci şi pe nevoiaşi, ci de a lua din ele şi a jertfi lui Iehova, pentru ca El să fie glorificat şi să vadă ce au savurat inimile noastre din jertfa lui Hristos. Ţinem noi posesiunile noastre pregătite pentru aceasta, sau le folosim pentru noi înşine? Este pentru noi o urâciune să punem la dispoziţia lui Iehova posesiunile noastre, sau le savurăm numai noi, aşa cum făceau egiptenii? Atunci această plagă ne loveşte şi pe noi, căci atunci noi nu ocupăm locul din Gosen. Acesta este un gând serios. În capitolul 5.3 Moise a spus: „Dă-ne voie să facem un drum de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, pentru ca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie.” Poporul era ascultător, şi ei s-au dus în pustie, şi de aceea Dumnezeu nu a adus ciuma. Găsim de multe ori în Scriptură, că Dumnezeu înlătură plăgile Sale atunci când este prezentă ascultarea, în timp ce El lasă plăgile Sale să vină peste aceia care sunt neascultători. Lepra lui Naaman a fost vindecată atunci când Naaman a fost ascultător. Ea l-a lovit însă pe Ghehazi, care era neascultător şi voia să profite de situaţie, aşa că Elisei a trebuit să spună: „Este oare acum timpul de luat … oi, boi?” (2 Împăraţi 5.26) Iubiţi fraţi şi iubite surori, este timpul să avem avere pentru noi? Atunci ciuma, pe care Dumnezeu a îndepărtat-o de la Israel, va lovi Egiptul precum şi posesiunile noastre, dacă noi folosim aceste posesiuni pentru noi înşine, aşa cum au făcut egiptenii, pentru savurarea noastră, şi nu ca să jertfim lui Iehova din ele. Să-L rugăm să folosească El darurile noastre, mijloacele noastre, talentele noastre şi posesiunile noastre, pentru ca Hristos să fie glorificat în lumea aceasta, şi în mod deosebit în lucrarea de jertfire făcută de credincioşi. Dacă nu este aşa, atunci această plagă va veni şi peste noi, tot aşa cum binecuvântarea Domnului va veni peste noi, dacă folosim posesiunile noastre pentru El.

   Faraon a trimis mesageri, ca să afle mărimea acestei plăgi. Care a fost rezultatul? „Şi iată că nici o vită din turmele lui Israel nu pierise.” (Capitolul 9.7) Aceasta va face Dumnezeu. Dumnezeu ne va binecuvânta şi pe noi şi darurile şi posesiunile noastre. Probabil sunt fraţi, care au darul să prezinte gloria Persoanei lui Hristos, dar tac. Aşa cum Domnul a făcut cu egiptenii, El va face la fel şi cu ei, dacă pentru ei este o urâciune să folosească acest dar. Acestea sunt lucruri foarte serioase. Domnul să dea har, ca El să nu trebuiască să ne spună şi nouă: „dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are” (Matei 25.29).

Plaga a 6-a: vărsatul negru (Exod 9.8-12)

   Plăgile devin tot mai grele. Muştele câineşti s-au referit la vorbirea noastră, la viaţa noastră comună, la umblarea şi activităţile noastre. Plaga a cincea a mers un pas mai departe: aici Dumnezeu ne loveşte în posesiunile noastre, pe care le folosim pentru noi înşine, pe care noi cu sete de câştig, care este o rădăcină a tuturor răutăţilor, le îngrijim foarte bine. Plaga a şasea este şi mai rea. Dumnezeu va permite să vină un timp în care va face cunoscut oamenilor lumii acesteia ce este în ei înşişi. La plaga a şasea ies băşici pe oameni, şi de asemenea şi pe animale, şi chiar şi pe învăţători, pe care îi întâlnim aici pentru ultima dată, după ce mult timp nu am auzit nimic despre ei. Aici ei păşesc din nou înaintea noastră, ca să confirme cuvântul lui Pavel că nebunia lor va fi arătată deplin tuturor (2 Timotei 3.9). În zilele noastre magii pot încă vorbi în libertate în lumea creştină, dar va veni un timp, aşa cum spune Pavel, când nebunia lor va fi arătată deplin tuturor. Se va vedea în afară că ei nu au fost în stare să facă să iasă păduchi din ţărâna pământului şi că ei nici nu au fost în stare să îndepărteze boli şi nevoi în domeniul spiritual, fie că este vorba de creştinătate sau oriunde altundeva. Ei vor trebui să recunoască că nu era o evoluţie naturală, sănătoasă, ci era o plagă, provocată prin degetul lui Dumnezeu. Deci nebunia lor se va arăta mai mult, căci aceste băşici apar chiar pe ei înşişi. Şi aceasta la magii care corespunzător slujbelor egiptene acordau trupului şi curăţiei trupului o importanţă aşa de mare, că ei îmbălsămau trupurile împăraţilor lor, ca să le menţină  curate multe secole: aceste trupuri sunt acoperite aici cu băşici.

   Şi de unde vin băşicile astăzi? Dumnezeu spune lui Moise şi lui Aaron: „Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor”. Această cenuşă trebuia împrăştiată de Moise spre cer. Între ultima plagă a primei serii şi ultima plagă a celei de-a doua serie, deci între plaga a treia şi plaga a şasea este o paralelă. La plaga a treia era vorba de ţărână, din care a ieşit viaţa care a devenit o plagă, şi aici la plaga a şasea este vorba de cenuşă. Ţărâna şi cenuşa aparţin împreună. Ambele vorbesc despre moarte. Ţărâna în ea însăşi este moartă, şi tot aşa şi noi ne vom întoarce în ţărână, în ceea ce priveşte trupul nostru (Geneza 3.19). Cenuşa este rezultatul unei arderi, un tablou al judecăţii, al judecăţii nimicitoare a lui Dumnezeu. Când păcătoşii se recunosc în lumina lui Dumnezeu, ei spun împreună cu Iov: „Mă pocăiesc în ţărână şi în cenuşă” (Iov 42.6). Când merg mai departe spun împreună cu Avraam în Geneza 18.27: „Eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă”. Acolo unde se găseşte această atitudine la oameni, poate ieşi la iveală binecuvântare. Acolo poate ieşi la iveală viaţa din ţărână. Din cenuşă, din judecată, care se găseşte în cuptor, ia naştere binecuvântare. Căci binecuvântările noastre, iubiţi fraţi şi iubite surori, se bazează pe faptul că Domnul Isus a trecut în taină înaintea lui Dumnezeu prin acest cuptor, prin focul judecăţii lui Dumnezeu. Din această cenuşă vine binecuvântare pentru noi! Dar pentru cei necredincioşi aceasta înseamnă, exact ca şi la plaga a treia, tocmai opusul. Pentru noi viaţa din moarte este o binecuvântare, pentru cei necredincioşi însă este un blestem. Rezultatele cenuşii cuptorului sunt o binecuvântare pentru noi, pentru egipteni vor fi un blestem. Moartea Domnului Isus este un blestem pentru oamenii lumii acesteia, dacă ei nu iau pentru ei înşişi această moarte ca o curăţire a păcatelor lor. În afară de aceasta Israel însuşi a fost în acest cuptor, în cuptorul de fier al Egiptului, în care puterea lui satan năzuia să nimicească poporul şi să-l transforme în cenuşă. Dar după aceea Dumnezeu a hotărât un moment când această cenuşă a venit asupra capului duşmanilor lor. Cenuşa este aici împrăştiată spre cer şi cade peste egipteni. Aşa cum la plaga a cincea judecata a fost asupra oilor şi vitelor lor, la plaga aceasta ei înşişi sunt loviţi prin judecată. Egiptenii au încercat să nimicească poporul în cuptorul de foc; acum judecata se întoarce asupra lor înşişi.

   În afară de aceasta, în faptul că cenuşa este aruncată spre cer găsim pentru prima dată un indiciu referitor la ceea ce va avea loc la ultimele trei plăgi. Ultimele trei plăgi ne arată judecăţile definitive ale lui Dumnezeu, care coboară direct din cer, ca să pregătească sfârşitul lumii acesteia. Tot aşa această cenuşă vine oarecum din cer şi produce băşici lui faraon. Dumnezeu va revela la timpul Său toată nenorocirea, toată stricăciunea omului. Această stricăciune va izbucni deodată prin băşici. O stare asemănătoare găsim în Isaia 1, unde este descrisă starea poporului Israel: de la talpa piciorului şi până în creştetul capului acoperit cu răni şi vânătăi. Ce este înăuntru izbucneşte în afară. Însă ce binecuvântare este pentru noi cenuşa judecăţii lui Dumnezeu! În ţinutul Gosen, unde se afla poporul Israel, nu izbucnesc băşici, ci are loc o curăţire a trupului. Tot aşa şi la noi rezultatul cenuşii, al judecăţii, este o curăţire. Dacă la noi se mai află păcat, el nu izbucneşte în băşici. Dumnezeu nu va permite niciodată ca la copiii Săi să izbucnească băşici în felul acesta, aşa fel ca starea naturală să devină vizibilă înaintea tuturor. Starea lor a fost judecată în cenuşă, în acest cuptor, în care poporul Israel s-a aflat. Dacă în viaţa unui credincios devine vizibil păcatul, el este judecat în taină înaintea feţei lui Dumnezeu. Dar la cei necredincioşi va veni un timp pe pământul acesta în căile de guvernare ale lui Dumnezeu (aşa cum găsim aceasta în cartea Apocalipsa) şi în final înaintea marelui Tron alb (unde se vor deschide cărţile), când ei vor sta acoperiţi de băşici înaintea lui Dumnezeu. Atunci stricăciunea lor va deveni vizibilă înaintea tuturor, şi Dumnezeu va arăta ce sunt ei în ei înşişi.

   Vedem astăzi cum Dumnezeu face tot mai mult cunoscut ce se găseşte în lumea aceasta. Să ne dea Dumnezeu har, ca noi să ne aflăm în ţinutul Gosen ca unii care culeg roadele a ceea ce a avut loc pe cruce, atunci când Domnul Isus era în cuptorul judecăţii mistuitoare a lui Dumnezeu. Atunci starea noastră este pusă în ordine în lumina feţei lui Dumnezeu, şi noi putem umbla pe pământul acesta ca unii care am fost curăţiţi.

Plaga a 7-a: grindina (Exod 9.13-35)

   Ajungem acum la a treia şi ultima serie de plăgi. Din nou Moise a trebuit să meargă dis de dimineaţă la faraon şi să-i vorbească (capitolul 9.13). Vom vedea că Moise de trei ori îşi ridică mâna sau toiagul şi lasă să vină judecăţi directe din cer. Ce timp îngrozitor va fi pentru lumea aceasta când Dumnezeu va lăsa să vină aceste judecăţi peste ea! Găsim aici mai întâi o grindină îngrozitoare. Despre această grindină Dumnezeu spune în Iov 38.22,23: „Ai văzut tu cămările grindinei, pe care le păstrez pentru vremuri de strâmtorare?” Dumnezeu păstrează grindina Sa. Ce trebuie să fi însemnat aceasta, când a căzut grindina peste ţară, peste această ţară, care niciodată nu a cunoscut ploaia şi ale cărei binecuvântări sunt dependente de Nil, de apa care este prezentă pe pământ, şi nu de binecuvântările cereşti, ploaia fiind un tablou al lor! Ţara Canaan cunoaşte această ploaie, aceste binecuvântări cereşti (Deuteronom 11.11). Dar când această apă în cele din urmă va veni din cer pe pământul acesta, ea va fi grindină. Aceasta va fi o plagă cum „Egiptul” (lumea) niciodată nu a cunoscut. Găsim grindina şi în Apocalipsa 16. Dumnezeu prin grindina Sa, prin judecăţile Sale – oricum ar face El această judecată – va omorî pe mulţi de pe pământul acesta ca mărturie a puterii Sale, pentru ca ceilalţi să se pocăiască. Dar cum răspund oamenii la aceasta? „Şi nu s-au pocăit de faptele lor ... şi au hulit pe Dumnezeu”. Aceasta este urmarea. În fond Dumnezeu nu trimite aceste plăgi ca oamenii să se pocăiască, ci pentru ca să devină vizibilă stricăciunea lor, dar şi puterea lui Dumnezeu.

   La plaga a şasea am citit pentru prima dată: „Domnul a împietrit inima lui faraon” (Exod 9.12). Dumnezeu nu a făcut de la început aceasta. La primele cinci plăgi de fiecare dată se spune că faraon şi-a împietrit inima. De cinci ori citim că faraon s-a împotrivit semnelor clare şi minunilor lui Dumnezeu. Apoi vine un sfârşit pentru Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte odată sau de două ori unui om, aşa cum spune Elihu în Iov 33, ca să facă pe om să se întoarcă de la mândria lui, dar după aceea este de ajuns. Dumnezeu aduce totdeauna judecata împietririi, dacă inima nu vrea să se plece înaintea Lui, cu toate mărturiile clare. Dumnezeu a împietrit popoarele în general, aşa cum citim în Romani 1. Dumnezeu va împietri creştinătatea cu numele, spune 2 Tesaloniceni 2. Şi Dumnezeu a adus împietrire peste Israel, spune Romani 11. Aceasta are loc atunci când este respinsă mărturia lui Dumnezeu. Probabil pentru tine este astăzi ultima dată că Dumnezeu prin Cuvântul Său îţi dă o mărturie. Nu asculta de vrăjitorii care au făcut ca inima lui faraon să rămână indiferentă, aşa că el nu a auzit. Nu, ascultă, pentru ca pentru tine să nu fie ultima ocazie şi apoi Dumnezeu să-ţi împietrească inima şi să nu mai ai nici o ocazie să primeşti Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece inima ta a devenit pentru totdeauna inaccesibilă pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

   După ce aici inima lui faraon a fost împietrită, urmează judecăţile definitive şi ultime. Începând de acum faraon nu mai este atenţionat, ca până acum, ci Moise spune acum categoric şi definitiv în versetul 14: „Fiindcă, de data aceasta, am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale.” De data aceasta nu mai este lovită lumea din jurul lui faraon, şi nici camerele lui de dormit, ci inima lui proprie. Faraon însuşi ajunge sub judecata lui Dumnezeu: „Dacă Mi-aş fi întins mâna, şi te-aş fi lovit cu ciumă, pe tine şi pe poporul tău, ai fi pierit de pe pământ. Dar te-am lăsat să rămâi în picioare, ca să vezi puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” (Exod 9.15,16). Acum urmează judecata prin grindină, prin care moartea şi pierzarea coboară direct din cer peste lumea aceasta, peste ţara Egiptului. Aşa va fi în ceasul încercării, care va veni peste lumea aceasta. Noi putem mulţumi lui Dumnezeu că noi, aşa cum Domnul Isus a făgăduit, vom fi păziţi de acest ceas al încercării (Apocalipsa 3.10). Însă ce binecuvântare, că Dumnezeu chiar în zilele acestea va avea din aceia care rămân păziţi în timp ce trec prin încercări.

  Aici în capitolul 9 găsim trei excepţii: „Aceia dintre slujitorii lui faraon, care s-au temut de Cuvântul Domnului, şi-au adunat în case robii şi turmele” (versetul 20); prin aceasta ei au rămas cruţaţi de plaga lui Dumnezeu. A doua excepţie o găsim în versetul 26: „Numai în ţinutul Gosen, unde erau copiii lui Israel, n-a bătut piatra.” Şi a treia excepţie o găsim în versetul 31: „Inul şi orzul se prăpădiseră, pentru că orzul tocmai dăduse în spic, iar inul era în floare; grâul şi ovăzul nu se stricaseră, pentru că erau târzii.” Deci la această judecată a lui Dumnezeu au fost trei excepţii. Tot aşa va fi şi în zilele din urmă. Atunci în poporul Israel va fi rămăşiţa lui Dumnezeu (aceasta este excepţia a doua). În Apocalipsa nu citim nimic că rămăşiţa lui Dumnezeu va fi lovită de plăgi. Aceste plăgi lovesc lumea, şi nu rămăşiţa. În zilele noastre vedem cum Dumnezeu intervine în Orientul Apropiat în favoarea poporului Său din vechime, chiar dacă nu este o legătură directă. Dumnezeu nu intervine în favoarea ţărilor lumii creştine. Această diferenţă o vedem şi în Psalmul 107.34,35: „Ţara roditoare (o preface) în ţară sărată ... pământul uscat în izvoare de ape.” Acestea sunt două lucruri opuse. Pe primul îl găsim în lumea creştină, al doilea îl vedem la poporul dispreţuit Israel, care va fi păstrat de Dumnezeu până când o parte din el se va întoarce la Dumnezeu. Prima excepţie numită este aceea, că şi în ţara Egipt sunt din aceia care se tem de Iehova. Chiar dacă ei ştiu puţin despre Dumnezeul lui Israel, totuşi ei se tem de Iehova. Tot aşa în viitor vor fi din aceia care vor crede Evanghelia veşnică, care va fi propovăduită (Apocalipsa 14.6,7). Această Evanghelie este foarte simplă: „Închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul”, deci lui Dumnezeu Creatorul. Aceasta este totul. Tocmai în aceste zile întunecate Dumnezeu nu va cere mai mult decât puţină teamă în inimile oamenilor faţă de El ca Creator. Dumnezeu va introduce pe aceşti oameni în binecuvântările Împărăţiei păcii. Va fi o ceată mare, pe care nimeni nu o poate număra (Apocalipsa 7.9), aşa cum şi aici au fost unii printre robii lui faraon, care se temeau de Iehova. Va mai fi apoi o a treia grupă, care va fi cruţată. Citim aici, că inul şi orzul au fost distruse, dar grâul şi ovăzul, care erau mai târzii, nu s-au stricat. Va fi un popor, care încă nu s-a născut în ceasul încercării, ci în timpul binecuvântărilor Împărăţiei de o mie de ani. Această generaţie va fi socotită ca aparţinând Domnului, aşa cum citim în Psalmul 22. Deci vor fi din aceia care vor scăpa de judecăţile lui Dumnezeu. Ce binecuvântare! În toate timpurile Dumnezeu nu va lipsi lumea aceasta sărmană de harul Său.

   Noi putem evalua cu aproximaţie mărturisirile lui faraon. Mărturisirea lui din versetul 27: „De data aceasta am păcătuit”, are tot atâta valoare ca şi mărturisirea lui Saul sau a lui Iuda, care au regretat urmările faptei lor. Acest regret nu are nici o valoare pentru Dumnezeu. Cunoaştem sfârşitul acestor trei persoane, faraon, Saul şi Iuda.

Plaga a 8-a: lăcustele (Exod 10.1-20)

   Plaga următoare are de asemenea o importanţă mare pentru noi cu privire la ce are loc în zilele noastre. Dumnezeu va aduce o plagă mare de lăcuste peste Orientul Apropiat. Găsim arătat clar în Ioel 1 ce simbolizează lăcustele: este marea putere a nordului, pe care noi o vedem astăzi venind din Siria şi Irak împotriva poporului Israel. Este acelaşi vrăjmaş, care în zilele lui Ioel a pornit împotriva poporului Israel. Dumnezeu spune aici la începutul capitolului 10, că El va veni acum cu un semn, care are o importanţă deosebită pentru poporul Israel, şi nu pentru faraon, a cărui inimă a împietrit-o şi de aceea el nu mai primeşte nici semne şi nici atenţionări. Dumnezeu spune în versetul 2: „... şi ca să istoriseşti fiului tău şi fiului fiului tău cum M-am purtat cu egiptenii, şi ce semne am făcut în mijlocul lor. Şi veţi cunoaşte (voi, Israel) că Eu sunt Domnul.” Da, aceasta are o importanţă mare. Cât de exact este Cuvântul lui Dumnezeu şi ce minunat este în totalitatea Lui şi în concordanţa Lui. Ioel 1 începe exact în acelaşi fel: ceea ce în Israel se va petrece trebuie de asemenea să fie istorisit generaţiei viitoare. Dumnezeu este Cel care dă naştere la această plagă cu lăcuste. Este Dumnezeul Cel care va lăsa ca împăratul nordului să mai năvălească o dată peste Israel. Atunci Israel nu va mai constrânge trupele duşmane să se retragă peste Înălţimile Golan până în apropiere de Damasc, ci atunci Siria cu sprijinul ruşilor va fi aşa de puternică, că într-o clipă va inunda ţara ca urgia apelor năvălitoare (Isaia 28.17,18). Siria va înainta până la Ierusalim şi va cuceri jumătate din oraş (Zaharia 14.2) şi va înainta chiar până în Egipt. Ei vor veni peste ţară ca o plagă de lăcuste. Va uita atunci Dumnezeu pe poporul Său? Nu, spune Dumnezeu în Ioel 1, este oştirea Mea, Eu voi face să vină plaga lăcustelor. Dumnezeu Însuşi va permite aceasta.

   Istorisim noi aşa astăzi copiilor noştri, despre ce are loc în Orientul Apropiat? Vorbim despre Orientul Apropiat, aşa cum fac oamenii lumii acesteia, devenind părtinitori pentru una sau alta din grupări şi spunem părerea noastră cea mai bună, aşa cum fac comentatorii? Sau facem ce ni se spune aici: istorisim copiilor noştri, că Dumnezeu este preocupat, acum în providenţa Sa, dar curând direct prin această plagă de lăcuste să-Şi atingă scopurile? Acestea sunt astăzi semne şi minuni pentru poporul lui Dumnezeu. Ce are loc în Orientul Apropiat, iubiţi fraţi şi iubite surori, este în primul rând un semn pentru mine şi pentru tine, ce face Dumnezeu în providenţa Sa. Sunt semne rânduite pentru noi, ca să istorisim copiilor noştri ce se petrece acolo. Să nu istorisim copiilor noştri evenimentele acestea aşa cum face învăţătorul la şcoală în ora de istorie, ci să interpretăm lucrurile în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi să le arătăm cum toate lucrurile sunt în mâna lui Dumnezeu. Lăcustele vor veni ca o plagă îngrozitoare şi vor devora tot ce a mai rămas după grindina îngrozitoare din plaga a şaptea.

   Faraon vine acum din nou cu vicleniile lui. Cea de-a treia viclenie a lui are referire directă la copiii poporului Israel. Faraon zice: bărbaţii pot merge, ei pot să traverseze Marea Roşie, pot merge în pustie, ca să slujească lui Dumnezeu, dar copiii trebuie să rămână aici. Însă Moise zice apoi în versetul 9: „Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi fiicele noastre, cu oile şi boii noştri, căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului”. Faraon a zis: „Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe copiii voştri! Luaţi seama, căci este rău ce aveţi de gând să faceţi! Nu, nu, ci duceţi-vă voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, căci aşa aţi cerut.” Aceasta este o viclenie a lui satan, cu care avem a face şi noi în zilele noastre. Noi, ca maturi, suntem deseori gata să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să slujim Domnului şi să mergem duminica dimineaţa la orele de adunare. Însă în privinţa aceasta considerăm că sărbătoarea Domnului este numai pentru cei maturi, iar copii noştri nu au nici o parte la ea. Mai bine îi lăsăm acasă, deoarece creează numai probleme şi nu înţeleg nimic din ce se face acolo. Aşa ceva nu găsim la Moise. Dacă în zilele noastre este o sărbătoare a Domnului pentru toţi credincioşii, atunci aceasta este o sărbătoare pentru familiile noastre, pentru noi toţi laolaltă. Adunarea constă din credincioşi individuali, dar mărturia creştină a lui Dumnezeu pe pământ nu constă din credincioşi individuali, ci din familii. Vedem aceasta în mod deosebit de clar în Exod 12 la sărbătoarea paştelui. Este deosebit de important pentru noi să recunoaştem această viclenie a lui satan. Dacă în zilele noastre avem dorinţa să slujim lui Dumnezeu în pustie, dar lăsăm copiii noştri acasă, în domeniul lui satan, ce se va întâmpla atunci? Atunci părinţii se vor reîntoarce încetul cu încetul în Egipt. Faraon ştie foarte bine, că părinţii se vor întoarce de la sine, dacă copiii vor rămâne în Egipt. Aceasta încearcă faraon să facă ici, şi aceasta încearcă satan şi astăzi la noi.

   Era un Eli, un bărbat evlavios, era un Lot, un om drept, dar ei au lăsat copiii lor înapoi în „Egipt”. Ei au gândit, că numai ei pot sluji Domnului, şi Eli a gândit că nu poate să-şi permită să zică ceva copiilor lui. Şi când Lot a vorbit despre judecata, care era gata să vină, ginerii lui gândeau că el face glume (Geneza 19.14). Nu este îngrozitor, dacă copiii noştri gândesc în felul acesta, atunci când noi vorbim cu ei despre lucruri spirituale? Dacă copii noştri trebuie să presupună că noi glumim, atunci nu le putem spune nimic. Nu, strângerile noastre laolaltă sunt nu numai pentru slujba noastră adusă lui Dumnezeu, unde noi aducem jertfele noastre; ele sunt pentru noi şi pentru copiii noştri. Ele sunt şi pentru bătrânii noştri, care nu mai pot frecventa strângerile laolaltă, deoarece sunt bolnavi sau sunt prea bătrâni; cu toate acestea ei fac parte din ele. Niciodată să nu-i uităm! Sărbătoarea Domnului este pentru toţi. Dacă satan poate pune stăpânire pe copiii noştri, pe tinerii noştri şi dacă Domnul întârzie să vină, atunci mărturia va dispare. Atunci noi toţi vom sluji Domnului în pustie ca oameni maturi, dar copiii noştri vor rămâne în domeniul Egiptului. Nu este trist să mergi în unele adunări unde sunt numai bătrâni şi tinerii au dispărut? Da, atunci te poţi plânge şi acuza, dar care este cauza care a dus la această situaţie? S-a cedat vicleniei lui satan şi copiii au fost lăsaţi în Egipt, în afara slujirii pentru Domnul, şi s-a dat mulţumit de a sluji singur Domnului (fără copii). Deseori urmarea este că şi părinţi se reîntorc înapoi în domeniul lumii. Unii au spus că din pricina copiilor au adus televizorul în casă. Un argument puternic de a ţine copiii departe de viaţa străzii! Ei au gândit că ţin pe copiii lor departe de Egipt, dar care a fost urmarea? În scurt timp şi părinţii au fost în Egipt. Noi nu ne putem permite aceste lucruri. Vom vedea la ultima plagă şi după aceea cât de important este astăzi să ne păstrăm locul ca familie în mărturia creştină.

Plaga a 9-a: întunericul (Exod 10.21-29)

   La plaga a noua vedem că un întuneric gros a venit peste Egipt. Moise îşi întinde din nou mâna spre cer, şi în toată ţara Egiptului ia naştere un întuneric gros, aşa că nu se mai puteau vedea unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat de pe locul lui (Exod.10.21-23). Odinioară m-am gândit de multe ori, de ce această plagă a fost cea mai rea din ultimele nouă. Însă aici este vorba de puterea lui Dumnezeu asupra puterii zeilor Egiptului. Prima plagă a fost asupra Nilului, unul din zeii principali şi aici era zeul principal soarele. De la acest zeu al soarelui faraon şi-a împrumutat puterea sa, autoritatea sa şi numele său. Trei zile de întuneric gros! Realmente nu este o plagă mai îngrozitoare pentru lumea aceasta ca întunericul total în inimi. Dacă se înăbuşeşte orice lumină a harului lui Dumnezeu, orice lumină a adevărului Său şi nu va mai fi nici un mesaj pe pământul acesta, nici o mărturie pentru adevăr, ce stare îngrozitoare va fi aceasta! Martorii vor fi omorâţi (compară cu Apocalipsa 11.7). Atunci se va împlini ce spune Dumnezeu în Isaia 60.2: „Căci iată, întunericul acopere pământul, şi negură mare popoarele; dar peste tine (poporul Israel) răsare Domnul”. În locuinţele copiilor lui Israel era lumină (Exod 10.23).

   Iubiţi fraţi şi iubite surori, este lumină în locuinţele noastre? Şti tu ce era lumina în locuinţele copiilor lui Israel? Vom vedea curând, că la sfârşitul celor trei zile, imediat după aceea, întâiul născut din Egipt a fost omorât. Şi în aceeaşi noapte Israel a trebuit să sărbătorească sărbătoarea Paştelui. Ca să poată sărbători Paştele în ziua a patrusprezecea a lunii, ei trebuiau în ziua a zecea a lunii să ia mielul în casele lor. În aceste trei zile de întuneric peste lumea aceasta în casele izraeliţilor era lumina – mielul! De aceea era lumină în locuinţe. Era aşa ca în Apocalipsa 21.23: „şi făclia ei este Mielul”. Ce har, că în locuinţele noastre este lumină, în timp ce în creştinătate, în lume, întunericul devine tot mai gros, întunecimea devine tot mai mare pe teritoriul creştin, aşa că orice adevăr devine întunecat, şi întunericul în inimile oamenilor creşte, aşa că încurcătura şi teama cresc mereu. Mielul este făclia în locuinţele noastre, pentru familiile noastre, în strângerile noastre laolaltă. Noi avem voie să ne strângem în jurul Mielului până la sărbătoarea Peştelui, a mântuirii desăvârşite, care şi pentru noi va începe când vom fi la Domnul. Tot aşa va fi şi la rămăşiţa lui Israel în zilele îngrozitoare din timpul necazului cel mare, când orice lumină va fi dispărută; atunci va fi lumină în locuinţe prin Mielul aflat în mijlocul lor. În cele din urmă Mielul va îndepărta judecata de la ei, şi atunci va începe şi pentru ei salvarea.

   Aceasta este pentru noi minunea din zilele noastre. Noi nu avem voie să neglijăm familiile noastre; ele sunt nucleul, celula mărturiei creştine în zilele noastre pe pământ. Mielul doreşte să fie punctul central nu numai în slujba noastră, ci şi în familiile noastre şi în locuinţele noastre. Crezi tu, că aceasta nu a fost aşa la copiii lui Israel? Atunci când ei au avut mielul trei zile în casele lor, totul era îndreptat spre acest miel. Trei zile ei au trebuit să privească mielul în desăvârşirea lui, în perfecţiunea lui. Ei ştiau că mielul, pe care au ajuns să-l iubească şi care devenise preferatul copiilor, după trei sau patru zile trebuia să fie omorât. Salvarea şi eliberarea lor depindea de miel. Ei vor putea să scape numai atunci dacă sângele mielului era pe uşorii uşilor. Şi în zilele noastre nu este o altă lumină în locuinţele noastre. Ea se bazează pe Mielul care a fost cândva sacrificat pentru noi şi pe care noi avem dreptul să Îl admirăm şi să Îl savurăm zilnic în locuinţele noastre ca Miel sacrificat. Stă acest Miel în centrul locuinţelor noastre, sau şi noi stăm seară de seară înaintea televizorului? Mai stă atunci Mielul în centrul locuinţelor? Când s-au stins făcliile nu este numai întuneric în adevăratul sens al cuvântului, ci şi în sens simbolic: una cu Egiptul. Acolo Mielul nu mai este cunoscut ca făclie. În locuinţele noastre poate fi lumină, dacă inimile noastre se concentrează asupra Mielului care a fost sacrificat. Vorbim noi despre Mielul care a fost sacrificat, atunci când ne strângem împreună cu copiii noştri, când ne strângem ca soţ şi soţie, ca familie? Mielul este salvarea noastră. Aceasta este temelia pe care stăm şi la care trebuie să ţinem cu tărie în lumea aceasta, în această lume cu numele creştină, în care întunericul se măreşte zilnic. Domnul să ne dea har pentru aceasta! Ce chestiune minunată este Mielul în locuinţele noastre! Mielul de paşte stă duminică dimineaţa în centru, dar mielul din Exod 12 nu stă în mijlocul poporului, ci în mijlocul familiei. Dacă aceasta este aşa şi în familiile noastre, atunci noi putem fi spre glorificarea Numelui lui Dumnezeu într-o lume întunecată şi obscură.

   După ce faraon a încercat în tot felul să ţină poporul în Egipt, la sfârşitul capitolului 10 găsim ultimul său argument. Prima sa viclenie era: voi puteţi sluji lui Dumnezeu, dar în ţară (Exod 8.25). Din fericire însă ei au înţeles-o. Cum se poate sluji lui Dumnezeu în lume? Cum se poate sluji lui Dumnezeu în legătură cu acest sistem lumesc, a cărei căpetenie supremă este satan? Cel de-al doilea vicleşug al lui faraon era: puteţi sluji lui Dumnezeu în pustie, dar nu aveţi voie să vă depărtaţi prea mult, voi trebuie să rămâneţi în domeniul meu de influenţă (Exod 8.28). Cât de mulţi creştini au căzut pradă acestui vicleşug! Ei ştiu că sunt mântuiţi, dar ei sunt încă în domeniul de influenţă al Egiptului, al lumii. Al treilea argument al lui faraon era: puteţi merge, dar trebuie să lăsaţi acasă pe copiii voştri, numai bărbaţii au voie să meargă, familiile trebuie să rămână în Egipt (Exod 10.8-11). Cât de mulţi creştini au căzut în acest vicleşug, că ei au slujit Domnului, dar au neglijat familiile lor şi le-au lăsat în domeniul de influenţă al Egiptului! Ei înşişi au fost salvaţi, dar ceva îi lega încă cu lumea: ei au lăsat pe copiii lor în urmă. Apoi găsim al patrulea argument al lui faraon: aveţi voie să vă duceţi, dar trebuie să lăsaţi animalele voastre aici (Exod 10.24). Probabil aceasta este viclenia cea mai mare a lui satan. El spune totodată: „Aveţi voie să slujiţi lui Dumnezeu, treceţi prin Marea Roşie şi fiţi acolo ca oameni salvaţi. Aveţi voie să călătoriţi trei zile în pustie şi să faceţi slujba voastră.” Dar ce valoare are această slujbă dacă în ea nu se regăseşte nimic din ceea ce reprezintă animalele, în oi, în capre şi miei? Câtă slujbă creştină se găseşte făcută de oameni mântuiţi, care sunt despărţiţi de lume, fără aceste animale! Aceste animale ne prezintă Persoana şi lucrarea Domnului Isus. Despre acestea putem citi multe în cartea Levitic. În diverse animale de jertfă ne sunt prezentate aspecte diferite ale lucrării Domnului Isus. Pentru Dumnezeu nu este o slujbă mai înaltă şi mai de valoare ca aceea în care El poate primi ceva de la noi, ceea ce noi am găsit în Persoana şi în lucrarea Domnului Isus. Aceasta este slujbă pentru Dumnezeu. Aceasta este slujba pe care El doreşte s-o vadă făcută în pustie. Moise spune aici: noi încă nu ştim ce vom face acolo, ştim numai că noi trebuie să luăm cu noi toate acestea. Şi când vom fi ajunşi acolo la Muntele lui Dumnezeu, Dumnezeu va lua din mâinile noastre din aceste animale ceea ce Îi place Lui.

   Când noi venim duminică dimineaţa împreună ca să aducem lui Dumnezeu adorarea noastră, avem cu noi panerul plin de cele dintâi roade (ca să zicem aşa, toate animalele), cu tot ce noi în timpul săptămânii trecute am văzut despre lucrarea şi Persoana Domnului Isus. Atunci Dumnezeu vrea să ia de la noi sub călăuzirea Duhului Sfânt ce Îi este plăcut. Astfel noi putem sub călăuzirea Duhului Sfânt să aducem slujba şi adorarea noastră. Ce privilegiu minunat este acesta! Facă Domnul ca lui satan să nu-i reuşească să ne reţină de la aceasta. Căci la aceasta năzuieşte el, şi această viclenie este cea mai grea de recunoscut de noi. Fie ca lui să nu-i reuşească să ne ia această slujbă, şi să ne facă să ne preocupăm cu tot felul de slujbe creştine şi să neglijăm ce este cel mai important: să aducem lui Dumnezeu în adorare ce noi am admirat şi am savurat din Persoana şi lucrarea Domnului Isus.

   Acum faraon a ajuns la capăt cu toate argumentele sale; el izbucneşte în mânie înaintea lui Moise: „Ieşiţi de la mine! Să nu cumva să te mai arăţi înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta înaintea mea, vei muri.” Şi Moise răspunde: „Ai vorbit drept, nu-ţi voi mai vedea faţa.” Dumnezeu a ajuns la capăt cu faraon. Dumnezeu a încercat pe faraon în tot felul; însă când faraon nu a ascultat, Dumnezeu i-a împietrit inima. Şi după ce Dumnezeu a împietrit inima lui faraon era ca şi cum ar fi spus: „Vreau să mai dau un semn egiptenilor şi copiilor lui Israel”. Şi imediat după aceea urmează capitolul 11.

Vestirea plăgii a 10-a (Exod 11)

    Primele versete din capitolul 11 sunt de fapt o intercalare. Găsim aici ce a spus Dumnezeu lui Moise, înainte ca Moise să meargă la faraon. Dumnezeu a spus că va mai urma o plagă. Această plagă nu va avea loc ca cele anterioare în providenţa lui Dumnezeu. La această plagă Dumnezeu nu va trimite nici insecte şi nici boli, prin care Dumnezeu să facă cunoscut poporului puterea Sa mare, ca să schimbe inima lui faraon sau să smerească inimile egiptenilor. Nu, la această plagă Dumnezeu Însuşi va coborî să exercite judecata. Această plagă nu va mai fi nici o atenţionare, ci ea va fi judecata finală asupra ţării Egipt. Aceasta este o chestiune foarte serioasă! Dumnezeu va lovi pe întâii născuţi ai ţării.

   În versetul 3 vedem mărimea lui Moise: acest bărbat era foarte mare. Aici nu a mai rămas nimic din Moise din capitolul 3 şi 4, cel temător şi tremurând de frică. Aici Moise în toată gloria sa este un tablou al Domnului Isus. Aşa va reveni Domnul Isus pe pământul acesta, ca în putere şi glorie  să facă judecata. Găsim aceasta în Exod 12, unul din cele mai importante capitole ale Vechiului Testament. Câte lucruri au avut loc în acest capitol! Dumnezeu Însuşi va lovi. Dumnezeu Însuşi va aduce judecata asupra Egiptului, după toate atenţionările Lui. Şi în afară de aceasta Dumnezeu va lucra cu poporul Său. Dumnezeu va pregăti o bază, pe care El va putea salva poporul de judecată, care era la fel de stricat ca şi egiptenii. Ce noapte minunată! Citim în capitolul 12.42: „Aceasta este o noapte de ţinut pentru Domnul”. Această noapte trebuia sărbătorită de copiii lui Israel. Era noaptea care încheia cele trei zile de întuneric. Tot aşa şi Domnul Isus a devenit pe pământ Mielul de paşte, după cel El a umblat trei ani pe pământul acesta şi a luminat ca lumina în întunericul adânc. Tot aşa Domnul Isus la sfârşitul vieţii Sale a sărbătorit paştele noaptea împreună cu copiii lui Israel. Citim în Ioan 13, după ce Iuda a ieşit afară şi Domnul Isus împreună cu ucenicii Săi au sacrificat mielul pascal şi a mâncat: „Şi era noapte”. Ah, aceasta nu înseamnă că afară era întuneric, nu, era lună plină, şi deci era lumină. Dar Duhul Sfânt spune că era noapte. Noapte în inima lui Iuda. Noapte în lume. Noapte peste Israel. Şi acolo în locuinţele din camera de sus, unde era Domnul Isus, acolo era lumină, acolo Mielul era lampa. Prin prezenţa Sa acolo era lumină pentru ucenicii Săi. Acolo El a sărbătorit paştele împreună cu ucenicii Săi.

   Era aceeaşi noapte care a premers judecăţii pe care El trebuia s-o ia asupra Sa. Dar în această noapte El a zdrobit puterea lui satan. Aceasta ne este prezentat aici în judecata asupra egiptenilor. Era o judecată asupra egiptenilor şi nu numai asupra întâilor născuţi. Duhul Sfânt spune în Psalmul 136.10, că Dumnezeu a bătut pe egipteni în întâii lor născuţi. Era o judecată asupra egiptenilor înşişi. Citim în Psalmul 78.51 că Dumnezeu în Egipt a lovit pe întâii născuţi, pârga puterii lor. Când Dumnezeu loveşte, atunci El loveşte ceea ce este mândrie pentru om; mândria omului este întâiul său născut. În Orient era obiceiul că numele, continuitatea numelui familiei, a generaţiei şi a împărăţiei depindea de întâiul născut. Toată speranţa omului firesc (natural) se sprijină pe întâiul născut. „De la întâiul născut al lui faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă” (Exod 12.29). Dumnezeu loveşte pe om în întâiul născut al puterii sale. Aceasta trebuie s-o înveţe şi cel păcătos. Dacă el cunoaşte adevărul mântuirii, el va învăţa să înţeleagă şi ce înseamnă să se pună la adăpost sub protecţia sângelui Domnului Isus. Dumnezeu îi arată că trebuie să dispară tot cu ce se mândreşte omul firesc, tot ce constituie puterea şi onoarea sa. Puterile lui faraon şi autoritatea Egiptului asupra poporului dispar prin judecata lui Dumnezeu. Ce va fi pentru rămăşiţa viitorului, când Dumnezeu va lovi pe cei întâi născuţi ai lumii? Cine vor fi cei întâi născuţi ai puterii lor? Acesta va fi prima fiară, care va primi putere mare direct de la satan, şi acesta va fi fiara a doua, prorocul mincinos, care va exercita toată puterea primei fiare (Apocalipsa 13). Aceste două fiare vor fi însufleţite direct de satan, căpetenia acestei lumii. Aceştia sunt întâii născuţi ai puterii lor. Apoi este ca şi cum Dumnezeu ar spune: „Acum voi coborî Eu Însumi, şi voi omorî pe întâii născuţi ai puterii lor.” Când Domnul Isus va aduce judecata peste lumea aceasta, fiara şi prorocul mincinos vor fi aruncaţi în iad (Apocalipsa 19.20). Aceştia doi vor fi singurii care în timpul Împărăţiei de o mie de ani, ai domniei Domnului Isus, vor fi în iad. Aceştia sunt întâii născuţi ai puterii lor. Ce judecată!

   Cuvintele lui Moise din versetul 4 sunt ultimele cuvinte pe care el le spune lui faraon. Faraon a spus: „Să nu cumva să te mai arăţi înaintea mea”. Moise poate acum să facă numai un lucru: să vestească judecata. Ce ţipăt în tot Egiptul! Ce ţipăt va fi în lumea aceasta, când va veni judecata peste ea! Va fi un ţipăt, care se va întinde până la locul unde plânsul şi scrâşnirea dinţilor nu va înceta. Acolo va domni şi în veşnicie întunericul gros; întunericul acestor trei zile se va continua în veşnicie. În Egipt va fi un ţipăt mare, dar cu privire la copiii lui Israel citim, că nici măcar un câine nu va lătra împotriva lor. Pentru copiii lui Israel nu va fi nici o tulburare sau ceva de felul acesta. În versetul 7 citim că Dumnezeu face o diferenţiere între egipteni şi copiii lui Israel. Diferenţierea va consta în aceea, că Dumnezeu va constrânge pe egipteni să cadă în genunchi, aşa că ei vor implora pe copiii lui Israel să plece din ţară. Aşa cum în timpul celor nouă plăgi ei au încercat să reţină poporul în ţară, ei îi vor ruga acum să plece din ţară. Aceasta va face Dumnezeu, când El personal va coborî din cer şi va aduce judecata asupra Egiptului.

   În versetele 9 şi 10 avem încheierea acestei prime părţi a cărţi Exod. Judecata asupra lumii este hotărâtă, şi Dumnezeu începe ceva nou cu poporul Său Israel. „Domnul a zis lui Moise: ‚Faraon n-are s-asculte de voi, pentru ca să se înmulţească minunile mele în ţara Egiptului.’ Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui faraon; Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece din ţara lui.” Toate acestea au devenit vizibile. Dar şi planurile lui Dumnezeu au devenit clare. Dumnezeu va elibera pe poporul Său, în ciuda tuturor împotrivirilor duşmanului. Dumnezeu va înmulţi minunile Sale şi va arăta gloria Sa în judecată şi în eliberare. Dumnezeu va împietri inima lui faraon, şi Dumnezeu va veni cu judecata şi va face o deosebire între Israel şi Egipt. De ce parte stai tu? De partea poporului sau de partea lumii acesteia? Sunt aceste plăgi şi pentru tine semne şi minuni, sau şi tu vei avea parte de aceste plăgi (Apocalipsa 18.4)?