Studiul epistolei 1 Tesaloniceni

Introducere

   Prima epistolă către Tesaloniceni se ocupă, mai mult decât oricare altă epistolă din Noul Testament, în mod deosebit cu revenirea Domnului Isus. Ea este adresată unei adunări locale, care era foarte tânără în credinţă, dar care persevera cu convingere în aşteptarea venirii Domnului ei. Toată scrisoarea respiră prospeţimea vieţii de credinţă a acestei adunări. Cei drept le lipsea încă cunoaşterea, dar pentru aceasta au dovedit în viaţa lor ceea ce Domnul Isus mai târziu nu găsea la credincioşii din Efes. Aceia cunoşteau într-adevăr cele mai înalte adevăruri creştine, dar ei au părăsit dragostea lor dintâi. La tesaloniceni era altfel. Cu toate că Pavel a fost la ei numai aproximativ trei săptămâni (vezi Faptele Apostolilor 17,2), ei au primit Cuvântul nu numai cu bucurie, ci ei L-au practicat în viaţa zilnică. El le dă mărturie, că ei s-au întors de la idoli la Dumnezeu, «ca să slujească Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să aştepte din ceruri pe Fiul Său» (1 Tesaloniceni 1,9.10)

Cetatea Tesalonic

   Tesalonic (astăzi Thessaloniki, Saloniki) este situat în partea de nord a Greciei de astăzi la Marea Egee. În timpul acela acest ţinut era împărţit în două părţi mari. Partea de nord se numea Macedonia, cu cetăţile Filipi, Tesalonic şi Bereea. Partea sudică se numea Ahaia cu cetăţile Atena şi Corint.

   Tesalonic era în timpul apostolului Pavel una din cetăţile cele mai însemnate ale Macedoniei. Se presupune că acolo trăiau aproximativ 200.000 de oameni. Ea era situată pe Via Egnatia, o reţea importantă de legătură, care lega Roma de Orient. Din acest motiv Tesalonic era o cetate comercială mare, în care s-au stabilit mulţi iudei. Ca port el a avut şi un renume pentru imoralitate şi desfrânare. El a fost întemeiat în anul 315 înainte de Hristos de către Kassander, un general grec al lui Alexandru cel Mare. Sub romani, care au cucerit Tesalonicul în anul 186 înainte de Hristos, cetatea a devenit capitală de provincie, care avea voie să se administreze singură şi poseda autonomie în treburile interne.

Pavel în Tesalonic

   Multe afirmaţii din scrisoare le putem înţelege corect numai atunci când avem înaintea ochilor planul secund istoric care stă la baza acestei scrisori. Luca ne relatează în cartea Faptele Apostolilor 17,1-9 cum Pavel şi conlucrătorul său Sila (Silvan) au venit la Tesalonic. Apostolul se afla în a doua sa călătorie misionară, care l-a adus pentru prima dată în Europa (Faptele Apostolilor 16,6-12). Cei doi au venit din Troa (situată în nord-vestul Asiei Mici) în Macedonia. Prima staţionare a fost Filipi, unde a luat naştere prima adunare în Europa (Faptele Apostolilor 16,13-40). De acolo călătoria s-a îndreptat spre sud-vest spre Tesalonic, situat la aproximativ 150 km. Aici locuiau evident unii iudei, căci era o «sinagogă a iudeilor» (Faptele Apostolilor 17,1). Din relatarea inspirată a lui Luca putem deduce că Pavel s-a întreţinut în trei sabate cu tesalonicenii în sinagogă şi o mulţime de oameni au venit la credinţă prin predică.

   Unii iudei însă s-au umplut de invidie şi au încercat să împiedice lucrarea de început a Domnului. O răscoală provocată de ei a pus cetatea în mişcare şi urmarea a fost că Pavel a trebuit să părăsească Tesalonic în timpul nopţii. El scrie în scrisoarea sa că el şi Sila «au fost alungaţi prin prigoană». Următoarea staţiune a călătoriei a fost Bereea şi de acolo Pavel s-a dus la Atena, în timp ce el a lăsat pe Sila şi Timotei în Bereea. Mai târziu aceştia l-au urmat pe Pavel. Deoarece el nu a văzut nici o posibilitate de a se reîntoarce la Tesalonic (vezi 1 Tesaloniceni 2,18), şi în acelaşi timp era îngrijorat de fraţii lui preaiubiţi, el a trimis pe Timotei înapoi. Să ascultăm în privinţa aceasta propriile lui cuvinte: «De aceea, fiindcă nu mai puteam răbda, am socotit mai bine să fim lăsaţi singuri în Atena, şi v-am trimis pe Timotei, fratele nostru ... ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră» (1 Tesaloniceni 3,1.2). Cei trei s-au întâlnit iarăşi în Corint (Faptele Apostolilor 18,5). De acolo el a scris apoi cele două scrisori tesalonicenilor.

   Noul Testament nu relatează  exact despre o altă vizită a lui Pavel în Tesalonic. În Faptele Apostolilor 19,21-22 vedem că Pavel avea gândul să călătorească din nou spre Macedonia şi a trimis înainte pe Timotei şi Erast. Conform relatării din cartea Faptele Apostolilor 20,1, după aceea el însuşi a fost în Macedonia. El a îmbărbătat pe credincioşi cu multe cuvinte. Nu se poate spune cu exactitate dacă în această a treia călătorie misionară el a fost şi cât timp a fost în Tesalonic, şi cum i-a mers acolo.

Adunarea din Tesalonic

   Să aruncăm o privire scurtă asupra credincioşilor din această mare cetate portuară şi de comerţ, pe care Pavel îi numeşte »biserica tesalonicenilor, în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos« (1,1). Pentru înţelegerea unei epistole este totdeauna bine să vedem mai întâi cine erau destinatarii şi în ce împrejurări se aflau.

   În cartea Faptele Apostolilor 17,4 Luca numeşte trei grupe de oameni, care au primit cuvântul Evangheliei în Tesalonic şi astfel au venit la credinţă:

1. Unii iudei.

2. Greci temători de Dumnezeu (aceştia erau deci păgânii de odinioară, care au renunţat la închinarea la idoli şi astfel au devenit prozeliţi).

3. Nu puţine femei cu influenţă (probabil grecoaice).

   În afară de aceasta la citirea scrisorii primim impresia, că o mulţime de păgâni veniseră la credinţă, căci numai despre aceştia se putea spune, că s-au întors la Dumnezeu de la idoli (1,9). Şi pericolele, de care atenţionează Pavel în capitolul 4,1-8 erau o problemă deosebită pentru foştii păgâni (şi mai puţin pentru iudeii localnici).

   Avem deci a face cu o adunare în care existau atât foşti iudei cât şi foşti păgâni, la care cei dintre păgâni constituiau probabil majoritatea. Evident în această adunare tânără nu existau greutăţi de comunicare între cele două grupe, aşa cum găsim în alte adunări (de exemplu în Roma).

Predica lui Pavel în Tesalonic

    Conţinutul mesajului, pe care Pavel l-a vestit tesalonicenilor, are o însemnătate centrală pentru înţelegerea celor două scrisori ale sale adresate acestor credincioşi. Numai pe fundalul a ceea ce el a predicat cu ocazia vizitei sale în această cetate se pot înţelege corect cele două scrisori ale sale.

   Dacă citim Faptele Apostolilor 17,1-9, constatăm că predica sa conţine două gânduri fundamentale:

   Primul punct îl avem în versetele 2 şi 3. Găsim acolo că el a mers în sinagoga iudeilor şi le-a expus din Scripturi, că Hristosul trebuia să sufere şi să învieze dintre morţi »şi acest Isus, pe care vi-L vestesc eu, este Hristosul«. Pavel a dovedit deci pe baza scrierilor din Vechiul Testament (căci numai acestea stăteau la dispoziţia iudeilor din timpul acela şi erau citite de ei), că Isus, pe care iudeii L-au prins în cuie pe cruce, era Mesia Cel făgăduit de Dumnezeu, care a suferit şi acum era înviat. Acest mesaj era greu de acceptat de un iudeu, dar el trebuia să-l primească, ca să fie mântuit. La citirea exactă observăm că aici accentul nu stă atât de mult pe faptul că Hristos a murit (cu toate că principial aceasta este fundamental), ci că El a suferit. Aceasta include lepădarea Lui de către poporul Său, dar şi de către naţiuni. Cu alte cuvinte, Pavel spune deci: acest Isus, pe care voi L-aţi lepădat şi L-aţi răstignit, este Hristosul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a primit lucrarea Sa. Suferinţa Lui s-a sfârşit, El a înviat. Credincioşii din Tesalonic au fost deci legaţi cu un Hristos înviat, dar lepădat. Această legătură însemna că şi ei vor trebui să treacă prin suferinţe în mersul pe urmele Lui. Pavel le era un model în aceste suferinţe (3,4), şi chiar şi ei au învăţat repede ce înseamnă să suferi ca urmaş al Domnului.

   Al doilea punct principal al predicii sale îl găsim în versetele 6 şi 7. Acolo chiar adversarii lui dau mărturie despre ceea ce a vestit el şi în felul acesta fără să vrea rezumă un punct central al învăţăturii sale. Ei spun: »Ei toţi lucrează împotriva poruncilor cezarului, şi spun că este un alt Împărat: Isus«. Deci Pavel a predicat pe Domnul Isus nu  numai ca Mântuitor, ci şi ca Împărat (al împărăţiei Sale). Isus din Nazaret, cel lepădat de oameni, nu este altcineva decât Acela care a fost făcut de Dumnezeu Domn şi Hristos. Dacă el ca Împărat este văzut mai mult în legătură cu poporul Său Israel, noi Îl cunoaştem astăzi ca DOMN al Împărăţiei Sale (mai exact, regat).

   Predica despre această Împărăţie ocupă în învăţătura lui Pavel din Faptele Apostolilor un spaţiu larg. El a vorbit mereu despre faptul că Isus este şi Domn. Într-adevăr, El nu a ocupat încă public domnia Sa cu putere şi cu slavă, dar în inimile credincioşilor El este Acela a cărui autoritate şi ale cărui drepturi vrem să le recunoaştem. Dar va veni momentul când El va instaura vizibil această Împărăţie pe pământ. Atunci El va veni ca Împărat pe pământ, ca să înceapă domnia Sa. Şi despre aceasta trebuie Pavel să fi vorbit detaliat cu tesalonicenii, căci ei ştiau că El va veni ca să preia guvernarea. Despre aceasta mărturisesc cele două scrisori.

   Cele două puncte amintite sunt strâns legate unul de altul şi conţin învăţături importante şi pentru noi. Isus Cel lepădat atunci de iudei este şi astăzi lepădat în lumea aceasta. El a suferit şi de asemenea şi noi suferim în călcarea pe urmele Lui. Noi suntem robi în Împărăţia Sa, care este invizibilă pentru oamenii lumii acesteia. Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos, şi aşa va veni El să întemeieze Împărăţia Sa în putere şi glorie. Noi ne bucurăm de această venire. Dar până atunci avem dreptul să-L recunoaştem ca Domn al vieţii noastre.

   Aceste gânduri se întâlnesc în ambele scrisori. Tesalonicenii au primit Cuvântul trecând prin multe necazuri, dar cu bucuria Duhului Sfânt (capitolul 1,6). Suferinţele sunt o caracteristică exterioară a Împărăţiei lui Dumnezeu în forma ei actuală, bucuria în Duhul Sfânt este caracteristica ei interioară (Faptele Apostolilor 14,22; Romani 14,17). De aceea Pavel le-a mărturisit să umble în chip vrednic de Dumnezeu, care îi cheamă la propria Sa Împărăţie şi la propria Sa glorie (capitolul 2,12). Şi în a doua scrisoare este reluat acest gând, când Pavel spune că ei au fost socotiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, din pricina căreia ei au şi de suferit (2 Tesaloniceni 1,5). Acum noi suferim împreună cu Domnul (chiar dacă numai în cea mai mică măsură), dar va veni ziua în care El va fi glorificat »în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut« (2 Tesaloniceni 1,10).

Autorul şi data redactării scrisorii

   Prima scrisoare către Tesaloniceni este una din primele scrisori, pe care apostolul Pavel le-a scris. Unii presupun, că ea este chiar prima lui scrisoare (alţii consideră scrisoarea către Galateni ca fiind prima sa scrisoare). Deja de foarte timpuriu a început să circule această scrisoare printre credincioşii din timpul acela. Unii din părinţii bisericii din secolul al doilea amintesc această scrisoare deja în scrierile lor (de exemplu Irineu, Clemens din Alexandria şi Tertulian).

   Cu privire la redactarea scrisorii de către Pavel este puţină îndoială în creştinătate. Numai câţiva teologi critici ai Bibliei neagă pe Pavel ca autor. Pentru noi nu este nici o discuţie, că nimeni altul decât Pavel călăuzit de Duhul Sfânt este autorul acestei scrisori.

   Deci, ce l-a determinat ca aşa de curând după vizita Sa în Tesalonic să ia pentru prima dată peniţa şi – inspirat prin Duhul Sfânt – să scrie o scrisoare unei Adunări? Din Faptele Apostolilor 18,5 în legătură cu 1 Tesaloniceni 3,6 vedem că în Corint el a primit veşti despre tesaloniceni. Dacă se citeşte numai 1 Tesaloniceni 3, s-ar putea gândi că Pavel a scris din Atena. Unii comentatori biblici redau Atena ca loc al editării scrisorii. În legătură cu Faptele Apostolilor 18 ar trebui însă să devină clar, că Pavel a scris din Corint. Acesta era capitala provinciei Ahaia (vezi Faptele Apostolilor 18,12), şi această provincie este amintită de două ori în capitolul 1. În general se presupune că prima scrisoare a fost scrisă în jurul anului 51 după Hristos.

   Motivul pentru a scrie o scrisoare tesalonicenilor a fost evident ştirea pe care Pavel a primit-o despre ei. Principial aceste informaţii erau în aşa fel, ca să bucure inima apostolului. El scrie: »Mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi … căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de munca dragostei voastre şi de tăria nădejdii voastre … aşa că aţi ajuns un exemplu pentru toţi credincioşii din Macedonia şi din Ahaia« (capitolul 1,2-7). Credinţa lor în Dumnezeu era răspândită în fiecare loc. Aceasta era o mărturie vie a unei adunări tinere, de la care noi putem învăţa mult.

   Cu toate acestea la tesaloniceni erau multe lipsuri de cunoaştere (căci ei erau tineri în credinţă), pe care Pavel voia să le completeze. Ne amintim că el a vorbit de venirea Domnului, şi în legătură cu aceasta s-au născut întrebări şi probleme, care sunt tratate detaliat în ambele scrisori.

Ocazia şi gândul principal al scrisorii

   Tesalonicenii trăiau permanent în aşteptarea revenirii Domnului Isus (capitolul 1,10). Ei ştiau, că El, Cel lepădat, va întemeia public - aceasta înseamnă în putere şi glorie - pe pământul acesta Împărăţia Sa. Acest moment al preluării puterii stătea aşa de viu înaintea ochilor lor, că ei se aşteptau ca aceasta să aibă loc în orice zi. Este clar însă că în timpul vizitei sale Pavel nu a vorbit detaliat despre faptul că înaintea instaurării acestei Împărăţii credincioşii vor fi răpiţi, ca apoi să vină împreună cu Domnul. În orice caz existau neclarităţi în această privinţă. Când unii credincioşi dintre ei au murit, cei rămaşi în viaţă au fost foarte neliniştiţi, căci gândeau că cei morţi nu vor avea parte de instaurarea Împărăţiei.

   Pavel întâmpină această problemă, scriindu-le această scrisoare. De fapt tratarea acestei probleme a fost motivul propriu-zis al scrisorii sale. El spune în capitolul 4,13: »Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde«. După aceea el le explică detaliat că Domnul Isus va veni mai întâi să trezească pe sfinţii adormiţi şi să-i răpească în acelaşi moment cu credincioşii aflaţi în viaţă. Prin aceasta nu este nici un dezavantaj pentru cei adormiţi. În capitolul 5,10 apostolul revine pe scurt la această temă, când spune: »pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El«. În studiul nostru vom vedea că aici este vorba atât de credincioşii aflaţi în viaţă cât şi de cei plecaţi acasă.

   Învăţăturile despre venirea Domnului, care fără îndoială constituie punctul central al acestei scrisori, trebuie să ne învioreze şi să ne zidească sufleteşte (capitolul 5,11). Venirea Domnului este amintită în fiecare capitol, şi de fiecare dată Pavel leagă de aceasta un gând deosebit:

   Capitolul 1,9.10: Venirea Domnului este prezentată aici ca stil de viaţă al nostru. Această speranţă, aşteptarea venirii Fiului lui Dumnezeu din ceruri, este o caracteristică esenţială a vieţii creştine. Noi trebuie să trăim orientaţi spre ţintă. Revenirea Domnului nu este o cunoaştere teoretică, ci ea influenţează umblarea noastră, faptele noastre şi gândirea noastră.

   Capitolul 2,19.20: Pavel vorbeşte despre venirea Domnului nostru Isus şi pune în legătură cu aceasta plata (cununa) pentru slujitor. La arătarea Lui va deveni vizibil ce a fost fiecare pentru El pe pământul acesta.

   Capitolul 3,12.13: Umblarea credinciosului trebuie să se caracterizeze pe de o parte prin dragoste, iar pe de altă parte prin sfinţenie. Dacă ne gândim la arătarea Lui împreună cu noi, sfinţenia practică, aceasta înseamnă devotamentul faţă de El şi în acelaşi timp îndepărtarea de orice rău, ar trebui să fie de la sine înţeleasă pentru noi.

   Capitolul 4,13-18: Aceste versete conţin nu numai o învăţătură importantă, ci ele sunt totodată încurajare şi mângâiere pentru cei care au trebuit să rămână fără unul din iubiţii lui. Noi vom fi pentru totdeauna la Domnul, la El, Cel care ne-a iubit foarte mult. Pavel încheie cu îndemnul: »Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte.«

   Capitolul 5,1-11: Aici este continuată ordinea de idei din capitolul 4,13.14. Venirea Domnului este pentru cel care crede mângâiere şi îmbărbătare; pentru fiecare, care nu crede, ea înseamnă judecată inevitabilă, îngrozitoare şi veşnică. Sunt cuvinte severe, când Pavel scrie »… nu va fi chip de scăpare«.

   Chiar dacă învăţătura despre venirea Domnului este prezentată printre altele în această scrisoare, totuşi scrisoarea nu este în primul rând o „scrisoare de învăţătură”, aşa cum este scrisoarea către Romani, Coloseni sau Efeseni. Tocmai în această scrisoare stă pe prim plan „practica vieţii creştinului”, deoarece ea este urmarea directă a speranţei noastre, că Domnul va veni curând. De aceea această scrisoare este o îmbărbătare şi vrea să ne facă curaj să slujim cu dăruire Dumnezeului nostru şi în acelaşi timp să aşteptăm pe Domnul nostru Isus să vină din ceruri.

Împărţirea scrisorii

   Sunt diverse posibilităţi să se divizeze această scrisoare. Divizarea de faţă în şapte părţi are scop să ne ajute să înţelegem mai uşor gândurile acestei scrisori:

1. Starea practică a tesalonicenilor (capitolul 1)

2. Slujba apostolului (capitolul 2)

3. Trimiterea lui Timotei şi relatarea lui (capitolul 3)

4. Umblarea sfântă a credincioşilor (Capitolul 4,1-12)

5. Venirea Domnului (capitolul 4,13-18)

6. Ziua Domnului (capitolul 5,1-11)

7. Referiri practice adresate credincioşilor (capitolul 5,12-28)

Capitolul 1

Starea practică a tesalonicenilor

   Primul capitol respiră într-adevăr toată prospeţimea vieţii de credinţă a acestor credincioşi întorşi de curând la Dumnezeu. Pavel poate mulţumi pentru ei şi aminti despre ceea ce Duhul Sfânt a putut da naştere în ei. Ei nu numai au crezut Evanghelia, ci au adus şi roade corespunzătoare, aşa că au devenit modele pentru alţii. Viaţa lor este acum dedicată lui Dumnezeu şi în acelaşi timp aşteptau venirea Fiului lui Dumnezeu din ceruri. Mărturia vie, care putea fi dată acestor credincioşi, ne vorbeşte şi nouă astăzi. Este o încurajare să ne comportăm aşa cum s-au comportat tesalonicenii cu mai bine de 1900 de ani în urmă.

Versetul 1. »Pavel, Silvan şi Timotei către biserica tesalonicenilor, în Dumnezeu Tatăl şi Domnul Isus Hristos: Har vouă şi pace.«

   Pavel, marele apostol al naţiunilor, nu se prezintă în această scrisoare ca apostol, ci el se leagă simplu cu cei doi conlucrători ai lui, care l-au însoţit în a doua sa călătorie misionară. În alte scrisori era necesar să atragă atenţia că el era un apostol chemat de Dumnezeu. În total sunt nouă scrisori, în care el îndreaptă atenţia spre funcţia sa de apostol . În mod foarte deosebit în alocuţiunea adresată galatenilor a trebuit să arate energic, că el era un apostol şi drept urmare putea să vorbească cu autoritate apostolică. Totdeauna atunci când ori era vorba că credincioşii trebuiau să fie corectaţi, ori de revelarea principială a învăţăturii fundamentale a Noului Testament, atunci găsim referirea la funcţia de apostol.

   Însă aici este altfel. În Tesalonic el nu trebuia să corecteze, ci aici el poate lăuda ce a putut lucra Duhul lui Dumnezeu în destinatarii scrisorii. Comportarea lui faţă de tesaloniceni este marcată de preţuire reciprocă, de dragoste şi simpatie.

   Silvan şi Timotei au însoţit pe apostol în prima sa călătorie prin Europa şi au fost împreună cu el în Tesalonic. Silvan era, ca şi Pavel, un iudeu şi totodată cetăţean roman (vezi Faptele Apostolilor 16,37). Mărturia care i se dă în cartea Faptele Apostolilor lasă să se tragă concluzia că el era un însoţitor de călătorie folositor. Mai târziu el a devenit clar şi un conlucrător al apostolului Petru, pe care el îl numeşte un »frate credincios« (1 Petru 5,12).

   Timotei ne este bine cunoscut ca şi conlucrător al lui Pavel. El, pe care Pavel îl numeşte »copilul său preaiubit«, a fost strâns legat cu el până la sfârşitul vieţii acestuia. Şi în celelalte scrisori ale lui Pavel este amintit Timotei în introducere (de exemplu 2 Corinteni, Filipeni, Coloseni).

   Pavel se adresează destinatarilor scrisorii ca »biserica tesalonicenilor, în Dumnezeu Tatăl şi Domnul Isus Hristos«. O astfel de alocuţiune este folosită în formă asemănătoare numai în a doua scrisoare către Tesaloniceni. Aici noi nu avem atât de mult gândul referitor la un singur trup, aşa cum el ne este prezentat în epistola către Efeseni. Acest adevăr a fost necunoscut sau foarte puţin cunoscut tesalonicenilor. Accentul stă aici pe relaţia nouă, în care ei au fost aduşi. Ei aveau acum a face cu Dumnezeu, Tatăl, şi cu Domnul Isus Hristos. Această relaţie este într-adevăr o relaţie personală, însă noi avem voie s-o savurăm împreună. Adunarea este văzută aici, ca să spunem aşa, ca familie a lui Dumnezeu. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că noi Îl cunoaştem ca Tată prin Domnul Isus Hristos.

   Relaţia cu Dumnezeu, Tatăl, pe de o parte, şi cu Domnul Isus Hristos, pe de altă parte, ne aminteşte de lucrarea lui Ioan, respectiv de cea a lui Petru. Credincioşii sunt în »Dumnezeu, Tatăl«. Aceasta este despre ceea ce vorbeşte Ioan. »Vă scriu, copilaşilor, fiindcă aţi cunoscut pe Tatăl« (1 Ioan 2,13). Aceasta este adevărat cu privire la fiecare credincios, chiar dacă el a venit de curând la credinţă. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu, pentru că am fost născuţi din Dumnezeu. Noi Îl cunoaştem ca Tată, care ne iubeşte şi îngrijeşte de noi. Noi avem voie să avem părtăşie cu El. Tesalonicenii se aflau în împrejurări grele. Ei erau prigoniţi şi asupriţi. Ce îmbărbătare în această situaţie să ţi se amintească de Dumnezeul mare, care devenise Tatăl lor.

   Creştinul este unit nu numai cu Dumnezeu Tatăl, ci şi cu Domnul Isus Hristos. El este numit aici cu titlul Său deplin. Aceasta nu este la întâmplare. Este »Isus Hristos«, Cel care odinioară S-a smerit, dar acum este uns de Dumnezeu şi ca Fiu al Omului este pus peste toate lucrurile. Dar El este şi Domnul. Ca Om glorificat El poartă acest titlu. Dumnezeu L-a făcut Domn (Faptele Apostolilor 2,36). Noi ne aflăm, aşa cum erau tesalonicenii odinioară, în Împărăţia lui Dumnezeu şi avem a face cu El ca Domn al nostru. De aproximativ 25 de ori El este numit aşa în această scrisoare. El este Mântuitorul nostru – har nemărginit -, dar El este şi Domnul nostru. El este Acela ale cărui drepturi noi le recunoaştem, şi anume într-o lume care şi astăzi Îl respinge. Lumea de acum, ca şi cea de atunci, nu vrea să-L recunoască. Privilegiul nostru însă este să avem parte împreună cu El de lepădarea Sa şi să recunoaştem drepturile Sale ca Domn. Dacă facem aceasta, cândva vom avea parte împreună cu El şi de slava Sa. Aceasta este ceea ce apostolul Petru explică categoric în cele două scrisori ale sale.

   Trebuie să fi îmbărbătat pe tesaloniceni, aducându-li-se aminte de această legătură intimă cu Dumnezeu Tatăl şi cu Domnul Isus Hristos. Unii dintre ei erau păgâni înainte de întoarcerea lor la Dumnezeu. Ca păgâni au slujit idolilor străini şi domnilor străini. Acum ei cunoşteau pe singurul Dumnezeu adevărat şi erau legaţi cu El şi cu Fiul Său. Ce schimbare uriaşă!

   Dorinţa de binecuvântare este scurtă, dar totuşi bogată în conţinut: »Har vouă şi pace«. »Har« (charis) era salutul obişnuit între păgâni. »Pace« (şalom) era salutul între iudei. Pavel le uneşte pe cele două, aşa că noi putem vorbi de un „salut creştin”.

   Harul este cel care aduce omului mântuirea (Tit 2,11). El ne dă tot ce noi avem nevoie pentru drumul nostru (2 Corinteni 12,9). Harul este în cele din urmă cel care ne va fi adus la revelarea Domnului Isus (1 Petru 1,13). Întreaga viaţă creştină este încadrată în har. Aici nu este vorba de harul salvator, ci de harul care ne poartă în fiecare zi. Tesalonicenilor, şi prin aceasta şi nouă, li se doreşte să aibă o cunoaştere mai mare despre favoarea nemeritată a lui Dumnezeu, cu care El priveşte spre copiii Săi.

   Tot aşa stau lucrurile şi cu pacea. Aici nu este vorba de pacea cu Dumnezeu, pe care o posedă fiecare copil al lui Dumnezeu, ci este vorba de pacea lui Dumnezeu, care este partea permanentă a acelora care se încred în Tatăl lor iubitor şi merg în ascultare de Domnul lor. Nouă ni se doreşte savurarea practică a acestei păci. Poziţia noastră este: »în Dumnezeu Tatăl nostru şi în Domnul Isus Hristos«. Binecuvântarea noastră zilnică este savurarea harului şi a păcii pe drum.

Versetul 2: »Mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, pe care vă pomenim în rugăciunile noastre,«

   Pavel era un bărbat foarte ocupat. Dacă citim cartea Faptele Apostolilor şi scrisorile sale vom observa cât de uimitor de mult a făcut acest om. El a călătorit, a predicat, a lucrat, a făcut vizite, a scris. Cu toate acestea era un bărbat care totdeauna găsea timp să se roage. Rugăciunea ocupa o poziţie înaltă în viaţa lui. El ştia cât de importantă era ea, şi de aceea el nu a neglijat-o.

   Fără îndoială Pavel s-a rugat şi pentru nevoile proprii. Pe prim plan însă stătea rugăciunea pentru alţii. El purta pe fraţi şi surori pe o inimă rugătoare. El se ruga pentru aceia, pe care îi cunoştea personal (ca de exemplu tesalonicenii), dar se ruga şi pentru aceia pe care niciodată nu i-a cunoscut personal (ca de exemplu colosenii). Subiectele rugăciunilor lui Pavel, aşa cum ne sunt ele prezentate în epistole, erau diferite. În orice caz ele erau potrivite cu situaţia fraţilor respectivi şi a surorilor respective. Aici Pavel are motiv să mulţumească şi o face. El putea să mulţumească totdeauna Dumnezeului Său pentru ei toţi.

   Putem noi învăţa ceva din aceasta? Cât de uşor suntem înclinaţi să vedem partea negativă a fraţilor noştri şi a surorilor noastre, ceea ce nu ne place şi probabil ne supără. Noi criticăm şi pe lângă aceasta uităm ce Dumnezeu a putut să lucreze în fraţii noştri şi în surorile noastre. Să încercăm să mulţumim lui Dumnezeu pentru fraţi şi surori, şi vom vedea că noi îi vedem într-o cu totul altă lumină.

   Pavel mulţumea pentru ei toţi. El nu a lăsat pe nimeni la o parte şi nu a uitat pe nimeni. La filipeni era asemănător. Pavel putea să se roage cu bucurie pentru ei toţi (Filipeni 1,4). În afară de aceasta el nu s-a rugat numai din când în când, ci »totdeauna«. Acest cuvânt exprimă o acţiune continuă. Să mulţumeşti pentru alţii poate fi şi pentru noi o obişnuinţă bună.

   În sfârşit, Pavel nu s-a rugat singur, ci împreună cu el s-a rugat şi Silvan şi Timotei. Aţi cunoscut părtăşia rugăciunii între fraţi? Şi aceasta este o parte binecuvântată.

Versetul 3: »căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de munca dragostei voastre şi de tăria nădejdii voastre în Domnul nostru Isus Hristos.«

   În acest verset Pavel ajunge să vorbească de însuşirile interne, care erau prezente la tesaloniceni, şi anume credinţa, dragostea şi nădejdea. Contextul scrisorii arată clar că în multe domenii lor le lipsea într-adevăr învăţătura, dar cu toate acestea starea lor practică era foarte bună. Cineva a spus: „Credinţa, dragostea şi nădejdea sunt principii care formează caracterul nostru de creştini”. (Gaebelein, A.C. The first Epistle to the Thessalonians) Aceste principii se găsesc aici. Inimile lor erau îndreptate în simplitate spre Dumnezeu şi spre Domnul Isus, şi aceasta era decisiv. O cunoaştere doctrinară mare nu este garanţia că va revela realmente aceste însuşiri lăuntrice.

   Credinţa, dragostea şi nădejdea sunt în Noul Testament deseori prezentate împreună, de exemplu la sfârşitul capitolului 13 din 1 Corinteni. Apostolul Pavel revine încă o dată la acestea şi în 1 Tesaloniceni 5,8. Aici sunt numite nu numai însuşirile interioare ca atare, ci se arată de asemenea cum se manifestau acestea în viaţa tesalonicenilor. Pavel nu vorbeşte numai despre credinţa lor, ci de faptele credinţei, el nu numeşte numai dragostea, ci de munca sau osteneala dragostei, el aminteşte nu numai nădejdea lor, ci tăria sau răbdarea nădejdii. Felul de a gândi era în ordine şi drept urmare se vedeau şi roadele corespunzătoare.

   Credinţa în sens biblic este o cunoaştere sigură, o ţinere cu tărie la realităţi, dar care nu sunt vizibile pentru ochiul trupesc. Credinţa este în opoziţie cu vederea (vezi Evrei 11,1). Ea ne leagă cu lumea, care actual este invizibilă. Credinţa se îndreaptă spre Dumnezeu. Ea se manifestă prin încredere şi ascultare. Ochii inimii noastre sunt deschişi, ca să privească într-o lume invizibilă. Credinţa face această lume invizibilă să fie posesiunea noastră actuală. Vine ziua când noi vom vedea aceasta şi cu ochii noştri trupeşti. Acum însă noi trăim prin credinţă. Tesalonicenilor li se aminteşte că lumea invizibilă precede lumea vizibilă a Împărăţiei de o mie de ani. Odată această lume va fi vizibilă înaintea ochilor tuturor, acum însă ea este invizibilă şi perceptibilă numai de credinţă.

   O credinţă fără fapte este moartă (compară cu Iacov 2,26). Credinţa se manifestă prin activitate, altfel ceva nu este în regulă. Activitatea la rândul ei nu are voie să fie carnală, ci trebuie să ia naştere prin acţiunea lui Dumnezeu. Faptele creştine nu sunt făcute pentru a obţine credinţa, ci este exact invers. Faptele creştine sunt consecinţa logică a unei credinţe lucrată de Dumnezeu. Aşa era la tesaloniceni, şi aşa trebuie să fie şi la noi.

   Dragostea se îndreaptă de asemenea mai întâi spre Dumnezeu, dar după aceea şi spre aproapele. Aici este numită dragostea dumnezeiască. Ca oameni fireşti nu puteam altceva, decât să ne urâm unii pe alţii. »Căci şi noi eram altădată … demni de a fi urâţi şi urându-ne unii pe alţii« (Tit 3,3). Acestea au devenit acum altfel. Noi putem acum iubi, deoarece suntem născuţi din Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre. Această natură nouă, dumnezeiască nu poate altfel decât să iubească. Dragostea lucrează înăuntru, dar se manifestă în afară. Ea devine vizibilă şi activă în dragostea de fraţi practică faţă de fraţi şi surori. Aceasta este osteneala dragostei, despre care Pavel vorbeşte aici. Cuvântul folosit aici înseamnă „o osteneală intensivă, cu eforturi până la limita epuizării”. Cunoaştem şi noi astăzi această osteneală, lucrată prin dragostea dumnezeiască în noi?

   A treia însuşire este nădejdea. Pavel a povestit tesalonicenilor că Domnul Isus va reveni, ca să instaureze pe pământ Împărăţia Sa. Această nădejde era vie la ei, şi ea a dat naştere la perseverenţă. Nădejdea noastră nu este îndreptată spre un viitor mai bun, ci spre Persoana Domnului Isus Însuşi. El este nădejdea noastră. Dorim ca ceea ce până acum este pentru noi subiectul credinţei să devină cândva realitate vizibilă. Domnul Isus va intra aici în lumea aceasta, care L-a lepădat şi unde a stat crucea Sa, în drepturile Sale. El Însuşi aşteaptă acest moment, şi acest moment avem voie să-l aşteptăm şi noi cu răbdare.

   În 2 Tesaloniceni 3,5 Pavel vorbeşte despre răbdarea lui Hristos şi exprimă dorinţa ca inimile noastre să fie îndreptate spre această răbdare. Răbdare înseamnă aici să rezişti şi în încercări şi în suferinţe. La tesaloniceni era aşa, că ei treceau prin încercări şi greutăţi. În acestea ochii lor erau îndreptaţi spre Acela ca va reveni. Ei aşteptau pe Fiul să vină din ceruri, şi aceasta le dădea curaj nou şi putere nouă. Nouă ne merge astăzi relativ bine. Este aceasta cauza pentru care răbdarea nădejdii este deseori prezentă numai într-o măsură mică?

   Credinţa, dragostea şi nădejdea au dreptul să fie motivul pentru orice activitate creştină. Felul nostru de gândire trebuie să fie marcat de aceste însuşiri. Când apostolul Ioan a scris o scrisoare adunării din Efes la sfârşitul secolului întâi, el putea recunoaşte că acolo erau fapte, dar şi muncă (sau osteneală) şi răbdare. În exterior totul era în ordine. Dar unde era credinţa, dragostea şi nădejdea? Cum era felul de gândire? Domnul Isus a trebuit să acuze: »Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi« (Apocalipsa 2,4). Şi aceasta este spus unei adunări, căreia Pavel i-a scris o scrisoare cu câţiva zeci de ani în urmă, în care el putea vorbi despre cele mai înalte binecuvântări creştine. „Fapta, osteneala şi nădejdea au continuat să existe în Efes, dar ele au încetat să fie caracterizate prin aceste principii mari şi minunate. Obişnuinţa a rămas, dar lipsea părtăşia.” (J.N.D. Prima scrisoare către Tesaloniceni) Aici în Tesalonic era altfel. Cu toate cunoştinţele limitate, faptele lor erau rezultatul credinţei, osteneala lor a fost cauzată de dragoste şi răbdarea se hrănea din nădejde.

   Cum este la noi? Dumnezeu vede nu numai activitatea noastră. El vede inima, El vede motivele. El ne întreabă din ce fel de gândire suntem noi activi. Este din cauza obişnuinţei, sau este din legătura inimii cu El? Unde este numai obişnuinţă, acolo lipseşte dragostea dintâi. Dragostea dintâi este cea mai bună dragoste, aceasta înseamnă o dragoste care este îndreptată numai spre Dumnezeu. El doreşte ca noi să fim legaţi de El cu inima întreagă. Cunoştinţa mare nu este un mijloc de păzire. Putem învăţa aceasta de la tesaloniceni.

Versetul 4: »Ştim, fraţi iubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră.«

   Să observăm cu ce simpatie li se adresează apostolul. El îi numeşte »fraţi iubiţi de Dumnezeu«. Desigur în această expresie sunt incluse şi surorile. Pavel ştia că tesalonicenii erau iubiţi de Dumnezeu şi aceasta era un motiv destul de suficient ca să-i iubească şi el.

   Cu mare certitudine el aminteşte deci alegerea lor. Adevărul cu privire la alegerea propriu-zisă nu este subiectul aici. El ne este explicat în alte locuri (de exemplu Efeseni 1,4). În acest loc este vorba de faptul că el »ştia« că ei erau aleşi. Cum putea el şti aceasta? Când el a venit la Tesalonic împreună cu Silvan şi Timotei, el nu ştia pe cine a ales Dumnezeu în această cetate. Pavel nu putea privi în cartea vieţii, şi noi nu citim nimic cu privire la o revelare deosebită din partea lui Dumnezeu în această privinţă. Dar el vedea viaţa tesalonicenilor, vedea roadele vieţii noi, vedea manifestările de credinţă, dragoste şi nădejde. Aceasta era suficient pentru el, ca să fie sigur, că aceşti creştini erau aleşi de Dumnezeu.

   Cuvântul folosit pentru »cunoaştere« arată că această cunoaştere s-a obţinut nu prin revelare, ci prin observare. Pavel putea vedea în comportarea lor, că ei erau aleşi. Ei transpuneau în practică ce au învăţat. De ce astăzi sunt deseori întrebări cu privire la faptul dacă cineva este cu adevărat întors la Dumnezeu, sau nu este? Nu este din cauză că noi în viaţa noastră nu arătăm suficient de clar de partea căruia stăm? Dumnezeu doreşte ca în viaţa noastră să fie clar, că noi suntem copiii Săi, că El ne-a ales. Aceasta este astăzi tot aşa de posibil cum a fost atunci.

Versetul 5: »pentru că Evanghelia noastră v-a fost adusă nu numai prin cuvânt, ci şi cu putere şi cu Duhul Sfânt şi cu o mare siguranţă. Căci ştiţi cum am fost noi între voi, pentru voi.«

   Acest verset ne arată mijlocul prin care a fost posibilă starea bună la tesaloniceni. Era Evanghelia. Pavel o numeşte aici »Evanghelia noastră«, deoarece el a vestit-o în Tesalonic împreună cu conlucrătorii lui. Predicarea Evangheliei este punctul de plecare pentru toate. Ea era unul din marii piloni ai slujbei apostolului Pavel. El vorbeşte despre aceasta în cuvântarea de rămas bun adresată bătrânilor adunării din Efes; Faptele Apostolilor 20. Atestarea pocăinţei şi a Evangheliei, predica despre Împărăţia lui Dumnezeu şi revelarea întregului plan al lui Dumnezeu – aceasta era slujba sa.

   Pavel a vestit Evanghelia deplină. Potrivit cu 1 Corinteni 15,1-4 această predică conţinea trei puncte importante, şi anume, că Hristos a murit, că El a fost înmormântat şi că El a fost înviat. Credinţa în aceste realităţi mari ale mântuiri salvează. Evanghelia este „mărturia deplină a ceea ce cel pierdut găseşte în Hristos.” (Kelly, W.: 1 st and 2nd Tessalonians)

   Dar cum a ajuns Evanghelia la tesaloniceni? Pavel numeşte aici patru puncte, care ne arată succesiunea divină. În primul rând a fost în cuvânt, în al doilea rând în putere, în al treilea rând în Duhul Sfânt şi în al patrulea rând cu o mare siguranţă. Tot aşa este şi astăzi, când se vesteşte în mod corect.

   La început stă în mod normal predica. Cuvântul trebuie vestit şi auzit (sau citit), ca să poată fi posibil să fie primit. Tot aşa a fost şi la corinteni. Pavel le scrie: »Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care aţi primit-o« (1 Corinteni 15,1). Însă nu se rămâne la cuvinte. Mesajul dă naştere la ceva, dacă este primit. El se dovedeşte în putere. Aici nu se spune că este puterea Duhului (căci Duhul este numit separat), dar este clar, că nu este putere omenească. Este puterea lui Dumnezeu. Pavel scrie romanilor: »Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelie, căci ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede« (Romani 1,16). Puterea lui Dumnezeu face Cuvântul eficace în cel care crede şi în felul acesta dă naştere la o schimbare mare. Noi suntem luaţi din domeniul morţii şi suntem puşi în domeniul vieţii. Cine primeşte Evanghelia deplină, primeşte Duhul Sfânt. El ne mijloceşte siguranţa mântuirii. Ea este numită aici »o mare siguranţă«. Este realmente ceva măreţ, să şti că noi am fost primiţi de Dumnezeu. El nu doreşte să ne lase în nesiguranţă, ci El ne dă un fundament sigur. Nimeni nu trebuie să se îndoiască, dacă a crezut Evanghelia. Noi ne bazăm pe ce a spus Dumnezeu, şi aceasta este de ajuns.

   Însă după aceea ne este prezentat exemplul slujitorului. Am văzut că Pavel şi conlucrătorii lui au fost aceia care au predicat Cuvântul tesalonicenilor. Însă numai a predica nu este de ajuns. Pavel adaugă: »Căci ştiţi cum am fost noi, între voi, pentru voi«. Este un lucru să spui ceva, dar este cu totul altceva să fii ceva. Un predicator sau un martor al Evangheliei trebuie să fie totdeauna un exemplu viu a ceea ce el învaţă pe alţii. Cuvântul şi stilul de viaţă trebuie să fie în concordanţă, dacă mărturia trebuie să fie roditoare. În capitolul al doilea se reia acest principiu important şi este aprofundat (versetele 1-12).

   De ce deseori este aşa de puţină roadă printre noi? Nu este motivul acela, că noi într-adevăr vorbim mult, dar nu suntem ceea ce spunem? Probabil avem multă cunoştinţă şi putem vorbi bine, dar nu practicăm în viaţa zilnică ceea ce am primit. Ce bine ca şi în această privinţă să avem ca model desăvârşit pe Domnul Isus. La El totdeauna armonizează faptele şi cuvintele. El putea spune, că El era ceea ce El vorbea. Cartea Faptele Apostolilor începe cu aducerea aminte de »tot ce a început Isus să facă şi să înveţe« (Faptele Apostolilor 1,1). Mai întâi fapta, apoi învăţătura, aşa a fost la Domnul. Pavel L-a urmat în privinţa aceasta. Şi noi avem voie s-o facem.

Versetul 6: »Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele noastre şi ale Domnului, primind Cuvântul în multe necazuri, cu bucuria Duhului Sfânt.«

   După ce în versetul 3 au fost descrise însuşirile lăuntrice ale vieţii noi din tesaloniceni (şi anume; credinţa, dragostea şi nădejdea), acum găsim în versetele 6-8 însuşirile exterioare. Ceea ce s-a petrecut în inimă a devenit vizibil în exterior.

   Înainte de a privi mai îndeaproape aceste însuşiri exterioare, aruncăm o privire asupra împrejurărilor în care se aflau destinatarii scrisorii, deoarece ei au primit Cuvântul. În capitolul 2,13 citim cum au primit ei Cuvântul în inimă, şi anume »aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu«. Aici este vorba mai mult de împrejurările exterioare, decât de urmările întoarcerii lor la creştinism. Starea lor era caracterizată pe de o parte de »multe necazuri« şi pe de altă parte prin »bucuria Duhului Sfânt«. Necaz şi bucurie – se potrivesc acestea împreună? Da, căci sunt semnele caracteristice ale Împărăţiei lui Dumnezeu în etapa ei actuală, aşa cum Pavel le-a vestit tesalonicenilor.

   Şi pentru noi Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum se înfăţişează ea astăzi, este legată pe de o parte cu suferinţe şi pe de altă parte cu bucurie. Timpul domnirii împreună cu Domnul nu a sosit încă. El este încă Cel lepădat, şi această lepădare noi o trăim împreună cu El. El a suferit, noi suferim împreună cu El. În Faptele Apostolilor 14,22 citim că ucenicilor li s-a adus aminte că »în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri«. Aici avem Împărăţia în etapa ei viitoare, când noi vom domni împreună cu El. Drumul într-acolo este caracterizat prin suferinţe. Desigur noi astăzi simţim foarte puţin din aceste suferinţe. Dar cine se aşează cu adevărat consecvent de partea Celui lepădat, acela va avea parte şi astăzi puţin din aceste suferinţe. Principiul lui Dumnezeu este valabil pentru toate timpurile: »Toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi« (2 Timotei 3,12).

   Chiar dacă astăzi avem parte de suferinţe în Împărăţia lui Dumnezeu, totuşi pe de altă parte putem savura deplin conştienţi bucuria Duhului Sfânt. Bucuria este una din marile însuşiri ale Împărăţiei lui Dumnezeu în putere şi glorie, aşa cum găsim deja în multe locuri în Vechiul Testament. Creştinul nu trebuie să aştepte până când Împărăţia este instaurată vizibil. El poate savura deja acum această bucurie mare, şi anume împotriva tuturor necazurilor. Tesalonicenii au făcut aşa, şi noi putem învăţa de la ei.

   Şi la Pavel a fost aşa. El a trecut prin suferinţe adânci. A suferit prigoane grele. Şi cu toate acestea avea totdeauna o bucurie adâncă în inimă, bucurie lucrată prin Duhul Sfânt.

   Să venim la semnele caracteristice exterioare. Mai întâi găsim pe tesaloniceni ca imitatori. »Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele noastre şi ale Domnului«. Ei nu numai au devenit creştini, ci ei au şi arătat că sunt creştini. Ei au devenit imitatori sau urmaşi. Dar de ce Pavel se numeşte mai întâi pe sine şi pe conlucrătorii lui şi apoi pe Domnul? Deoarece tesalonicenii nu au văzut niciodată pe Domnul. Ce cunoşteau ei despre El, ştiau prin apostolul Pavel. Ei au auzit de la el, dar mai ales ei au văzut la el. El era aşa de asemănător cu Domnul Său, că tesalonicenii L-au urmat pe Domnul, atunci când L-au urmat pe Pavel.

   El vorbeşte în diverse locuri în scrisorile sale despre faptul că el a devenit un imitator al Domnului Isus şi ne cere să facem şi noi la fel. Premisa pentru a imita este să urmezi. Numai dacă mergem foarte aproape după Domnul Isus putem învăţa de la El şi deveni asemenea Lui. În Filipeni 2,5 este vorba de felul nostru de a gândi, deci de modul cum gândim. »Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus.« Petru vorbeşte de umblarea noastră şi ne cere să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2,21). Ambele sunt importante, lumea gândurilor şi comportarea, şi ambele trebuie să fie caracterizate prin aceea, că Isus este văzut. Este osteneala Duhului Sfânt să creeze în noi chipul Domnului nostru. Pentru aceasta este necesar ca noi să ne preocupăm mult şi intens cu El. Numai atunci când El stă zilnic înaintea noastră şi Îl privim în toate detaliile vieţii Lui aici pe pământ, putem deveni imitatorii Lui.

Versetul 7: »… aşa că aţi ajuns un exemplu pentru toţi credincioşii din Macedonia şi Ahaia.«

   Aceasta este al doilea semn caracteristic. Din imitatori devin modele. Macedonia era provincia în care se afla Tesalonic, Ahaia era provincia din partea de sud a Macedoniei. Acolo era Corint, cetatea în care se afla Pavel atunci când a scris scrisoarea. Pavel prezintă pe tesaloniceni ca model. Ce puternică trebuie să fi fost mărturia lor!

   Şi pentru noi este valabil acest cuvânt. Dumnezeu doreşte ca noi să arătăm apartenenţa noastră, da, El vrea ca noi ca imitatori ai lui Hristos să fim în acelaşi timp un model pentru fraţii noştri şi pentru surorile noastre. Alţii să vadă pe cine urmăm noi. Dacă suntem modele, prin aceasta vom arăta în exterior că noi Îl urmăm pe Domnul Isus şi suntem marcaţi de El. Fraţii noştri şi surorile noastre şi semenii noştri ne examinează foarte exact. Ce văd ei la noi? Revelăm noi trăsăturile de caracter ale Domnului Isus sau văd la noi însuşiri care aparţin omului vechi?

   Aici nu avem a face cu o teorie seacă, ci cu creştinism practic. Noi nu dăm în primul rând altora doctrină, ci noi o trăim, prin aceea că ne hrănim zilnic cu Cuvântul Său şi cu orice problemă venim în rugăciune la El. Pentru aceasta nu avem nevoie de cunoaştere mare, ci de dăruire faţă de Domnul Isus. Deseori nu fraţii şi surorile care au multă cunoaştere sunt modele pentru alţii, ci aceia care în toată liniştea trăiesc din plin ce înseamnă Hristos pentru ei.

   Ce diferenţă, dacă comparăm pe tesaloniceni cu corintenii! Pavel poate confirma corintenilor că ei »au fost îmbogăţiţi în toate privinţele« şi »nu duc lipsă de nici un fel de dar al harului« (1 Corinteni 1,5-7). Dar unde citim că ei au fost modele pentru alţii? În nici un loc. Dimpotrivă, comportarea corintenilor a fost în multe puncte prilej de mustrare şi atenţionare pentru alţii. Tesalonicenii dimpotrivă, cunoşteau relativ puţin. Dar ei trăiau din plin ceea ce ştiau şi prin aceasta erau modele pentru alţii.

Versetul 8: »Căci Cuvântul Domnului a răsunat de la voi nu numai prin Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa că nu avem nevoie să mai spunem ceva.«

   În acest verset avem al treilea semn caracteristic, ca să zicem aşa ultima verigă a lanţului. Mai întâi ei au fost imitatori, apoi modele, şi în cele din urmă sunt prezentaţi ca martori. Această mărturie nu se limita numai la Macedonia şi Ahaia, ci depăşea graniţele acestor cetăţi. Comportarea lor a ajutat răspândirii mesajului prin Pavel şi prin alţii. Cuvântul Domnului a răsunat de la ei şi credinţa lor a devenit vizibilă. Mărturia lor consta deci atât din cuvinte cât şi din faptele lor. Ei se comportau aşa cum au văzut la Pavel, prin faptul că cuvintele şi comportarea lor erau în concordanţă unele cu altele.

   Afirmaţia acestui verset este cu atât mai remarcabilă, dacă ne gândim că mijloacele de comunicare din zilele acelea erau foarte limitate. Nu exista telecomunicaţia, aşa cum pentru noi astăzi este de la sine înţeleasă. Nici ştirile tipărite nu erau cunoscute. Singura posibilitate de transmitere a noutăţilor consta în transmiterea orală sau scrisul cu mâna proprie a informaţiilor.

   Cu greu ne putem imagina astăzi o astfel de mărturie vie. Dar s-a schimbat mesajul? S-a schimbat Duhul? S-a schimbat Domnul? Nu. Desigur s-au schimbat împrejurările, dar mai ales ne-am schimbat noi înşine. Şi cu toate acestea Domnul poate încă să lucreze şi în noi şi să ne facă să devenim o mărturie vie. Numai dacă urmăm pe Domnul şi suntem marcaţi de El putem să fim un model pentru alţii şi numai atunci mărturia noastră va fi veritabilă şi demnă de crezut. O mărturie care nu rezultă din părtăşia cu Domnul şi nu este în concordanţă cu umblarea noastră, cu greu va fi primită. Să ne gândim la Lot. Amestecarea lui cu lumea a făcut imposibilă de crezut mărturia, aşa că el a fost chiar luat în râs, când a vorbit despre pericolul ameninţător (Geneza 19,14).

Versetul 9: »Căci ei înşişi istorisesc ce primire ne-aţi făcut şi cum v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu şi adevărat«

   Ultimele două versete ale primului capitol se preocupă cu ţelul pe care Dumnezeu îl avea în vedere cu mântuirea tesalonicenilor. Ei s-au convertit de la idoli la Dumnezeu. Această convertire nu era un scop propriu. Ei s-au convertit:

1. ca să slujească lui Dumnezeu,

2. să aştepte din ceruri pe Fiul Său.

Comportarea tesalonicenilor a avut ca urmare, că însăşi lumea a devenit (chiar dacă fără să vrea) un martor pentru puterea Evangheliei. Oamenii au văzut ce s-a petrecut cu ei şi au vorbit despre aceasta. Pur şi simplu nu putea rămâne ascuns faptul că ei s-au întors de la idoli şi s-au predat lui Dumnezeu.

   Acest loc arată clar ce înţelege Noul Testament prin „întoarcerea la Dumnezeu”. Noi ne-am obişnuit cu aşa de multe expresii, că deseori nu ştim ce înţeles se leagă de ele. „Întoarcerea la Dumnezeu” şi „pocăinţa” sunt două lucruri strâns legate între ele şi al căror înţeles îl putem pricepe numai luate împreună. Cunoscuta istorisire despre fiul pierdut din Luca 15 ne dă o ilustrare bună: când el şedea la porci şi şi-a adus aminte de casa părintească, s-a căit, prin aceea că şi-a deplâns starea. A recunoscut că a acţionat greşit. Să te căieşti nu înseamnă să faci anumite mătănii. Căinţa este schimbarea felului de gândire. Ea stă totdeauna în legătură cu o întristare a sufletului potrivită cu voia lui Dumnezeu, cu privire la propria stare stricată şi cu privire la căile proprii rele (vezi 2 Corinteni 7,10). Dar aceasta nu era totul la fiul pierdut. Când şi-a schimbat atitudinea lăuntrică (deci s-a căit), aceasta a avut şi urmări. Şi anume, el s-a sculat, ca să meargă la tatăl lui. Dacă ar fi rămas la porci, nu s-ar fi schimbat nimic pentru el. Dar el s-a întors şi s-a dus la tatăl său. Exact aceasta este convertirea: este ridicarea, ca să mergi înapoi la Dumnezeu.

    Căinţa şi convertirea aparţin împreună. Petru a exprimat aceasta astfel: »Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele« (Faptele Apostolilor 3,19). Şi la Pavel găsim această legătură strânsă. El a spus oamenilor »să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, făcând fapte vrednice de pocăinţă« (Faptele Apostolilor 26,20). Pocăinţa are loc lăuntric, convertirea devine vizibilă în exterior.

   Convertirea are două părţi. Pe de o parte te întorci de la ceva şi pe de altă parte te întorci spre ceva. Foarte clar citim aceasta în Faptele Apostolilor 26,18: »… ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu«. Convertirea este deci schimbarea poziţiei. Noi am ieşit din întuneric şi de sub puterea lui Satan şi am intrat în lumină şi la Dumnezeu. Această schimbare o găsim şi în versetul nostru: »… cum v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli«. Mulţi tesaloniceni erau păgânii de odinioară şi în această stare slujeau idolilor lor. Când Pavel a venit la Atena, »i s-a întărâtat duhul la vederea acestei cetăţi pline de idoli« (Faptele Apostolilor 17,16). Aceasta ne-o putem imagina asemănător şi în Tesalonic.

   Dar acum a avut loc această schimbare. Odinioară ei slujeau idolilor, acum slujeau lui Dumnezeu. Idolii erau morţi, ei nu puteau vedea şi nici auzi. Ca toate din lumea aceasta, şi idolii stăteau sub judecata morţii. Acum însă tesalonicenii aveau a face cu un Dumnezeu viu. Idolii nu erau nimic altceva decât minciună, dar acum destinatarii scrisorii stăteau în legătură cu Dumnezeul adevărat. Realmente, o schimbare uriaşă!

   Astăzi nu este altfel. Când un om se întoarce la Dumnezeu, atunci se schimbă totul. Convertirea este o tăietură radicală, o întoarcere totală. Prin convertire se schimbă total stilul de viaţă. Un om convertit păşeşte din întuneric la lumină, de sub autoritatea lui satan în domeniul de domnie al Fiului dragostei Tatălui. Se pot imagina contraste mai mari?

   De acest verset se leagă însă o consecinţă practică, o întrebare, pe care vrem să ne-o punem: Ne-am despărţit noi radical de tot ce aparţine vechiului? Şi în viaţa unui copil al lui Dumnezeu pot exista idoli, de care nu vrem să ne despărţim. Noi ne-am întors într-adevăr la Dumnezeu, dar probabil nu am renunţat la tot. Mai sunt încă domenii ale vieţii noastre unde Domnul nu poate domni practic. Idoli în viaţa unui creştin sunt tot ce se interpune între creştin şi Domnul. Dacă noi admitem astfel de idoli, atunci luăm puterea vieţii noastre.

   Convertirea creştină nu este orientarea spre un lucru, ci spre o Persoană, şi anume Dumnezeu. Aceasta face creştinismul unic în felul lui. În creştinism nu avem a face cu un lucru sau cu o dogmă, ci cu Persoane divine. Niciodată să nu uităm aceasta. Învăţătura creştină este măreaţă, însă ea ne ajută numai atunci când o aducem în legătură cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus.

   Tesalonicenii s-au convertit ca să slujească lui Dumnezeu. Este şi misiunea noastră să slujim lui Dumnezeu în lumea aceasta. Cuvântul folosit aici pentru „a sluji” înseamnă, că noi slujim lui Dumnezeu ca sclavi, deci Îi punem la dispoziţie toată viaţa noastră. Acest cuvânt este folosit şi în 2 Petru 2,19: »căci fiecare este robul lucrului de care este biruit«. Acesta este gândul. În Filipeni 2 citim că Domnul Isus a luat chip de rob, şi în Romani 1 Pavel se prezintă ca rob al lui Isus Hristos. În ambele locuri cuvântul „rob” descinde din aceeaşi familie de cuvinte ca şi cuvântul de aici „a sluji”. Deci nu este vorba de faptul că noi ne-am întors la Dumnezeu pentru ca din când în când să facem o lucrare bună pentru Dumnezeu, să-I slujim din când în când, ci este vorba ca noi să-I stăm în totalitate la dispoziţie, da, să-I slujim chiar ca sclavi. Dumnezeu doreşte ca toată viaţa noastră să-I fie închinată Lui, ca noi să fim biruiţi total de El. Slujirea divină în acest sens este o activitate permanentă, care se termină abia atunci când a venit Domnul.

   Modelul nostru desăvârşit este Domnul Isus. Cine a fost un slujitor ca El? O Evanghelie întreagă – evanghelia după Marcu – ni-L arată ca adevăratul Rob al lui Dumnezeu, care a venit să facă în toate voia lui Dumnezeu. Numai de la El putem învăţa adevărata slujire pentru Dumnezeu, adevărata dedicare şi închinare lui Dumnezeu. În Exod 21,1-6 citim întâmplarea despre robul evreu. În acel tablou recunoaştem pe Domnul Isus în dăruirea Sa totală faţă de Dumnezeu. El nu voia să plece liber, ci voia să slujească veşnic. Tot aşa să fie şi cu noi.

   Presupun că cei mai mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor personal. Dar întrebarea, care se pune acum, este aceasta: Ne mulţumim noi că păcatele noastre au fost iertate şi că nu ne mai poate ajunge nici o judecată? Sau suntem noi gata să dăm lui Dumnezeu toată viaţa noastră ca creştini, să o închinăm Lui? Desigur Dumnezeu nu are nevoie de slujba noastră, dar El ne aşteaptă. El aşteaptă slujba ta şi slujba mea. Nu este nici o constrângere, ci un privilegiu mare să trăieşti închinat lui Dumnezeu. Şi în zilele noastre este posibil aceasta.

Versetul 10: »… şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia viitoare.«

   După ce Pavel a vorbit despre slujba pentru Dumnezeu, ne prezintă al doilea mare scop al convertirii. Noi aşteptăm pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Tesalonicenii trăiau în aşteptarea permanentă a venirii Domnului Isus. Această nădejde era aşa de vie, că ei s-au neliniştit, deoarece unii dintre ei au adormit (murit), înainte ca să fi venit Domnul să instaureze Împărăţia Sa.

   Revenirea Domnului Isus este şi nădejdea noastră. În epistola către Tit 2,13, apostolul Pavel spune: »aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.« Nu este numai o simplă nădejde ci este o fericită nădejde. Din acest loc recunoaştem că noi nu numai aşteptăm venirea Domnului pentru noi, ci şi venirea Sa cu noi, atunci când El va veni pe acest pământ. Diferenţa între venirea Domnului pentru noi şi cu noi ne va preocupa mai în detaliu, dar aici vrem să spunem numai atât: este vorba de fapt de o venire care se derulează în două etape. Noi aşteptăm pe Acela care vine să-Şi ia mireasa acasă, dar noi ne şi bucurăm cu El, când Lui I se va da pe acest pământ toată onoarea ca I se cuvine.

   Adevărul despre revenirea Domnului Isus era unul din primele adevăruri, pe care duşmanul le-a întunecat. La citirea istoriei Biserici constatăm aceasta foarte repede. Urmarea acestui fapt a fost că creştinii se simţeau acasă pe acest pământ şi au uitat caracterul lor ceresc. Prin harul lui Dumnezeu noi avem astăzi iarăşi lumină despre acest adevăr. Noi ştim foarte bine, că Domnul Isus va reveni. Dar suntem noi şi pătrunşi de acest adevăr? Este el o simplă cunoaştere teoretică, sau marchează realmente stilul nostru de viaţă şi felul de gândire? Îl aşteptăm noi cu adevărat zilnic, aşa cum făceau tesalonicenii? Domnul a spus: »Eu vin curând.« Aceste cuvinte au fost totdeauna adevărate. Dar dacă au fost vreodată creştini care puteau să aştepte zilnic pe Domnul, atunci noi suntem aceia.

   Vedem aici ce este viaţa creştină orientată spre ţintă. Pe de o parte ea constă în slujbă pentru Dumnezeu şi pe de altă parte în aşteptarea Domnului Isus. Slujire şi aşteptare – acestea sunt cei doi poli între care se mişcă viaţa noastră. Şi aceste două activităţi trebuie să fie totdeauna în echilibru. Dacă suntem îndreptaţi unilateral numai spre slujire şi uităm venirea Sa, atunci curând slujba va ajunge să fie punctul central, şi nu Domnul. Atunci poate să se ajungă de la o slujbă bună la început la o slujbă rea. Dacă trăim în aşteptarea Domnului şi uităm slujba, atunci aceasta va avea efect paralizant asupra întregii noastre vieţi. Timpul slujirii nu a trecut încă. Gândul referitor la venirea Sa nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne impulsioneze. Când El va fi venit, atunci nu va mai fi posibilă nici o slujire pentru El.

   Cine este deci Cel pe care noi Îl aşteptăm din ceruri? Apostolul nu spune simplu, că noi aşteptăm pe Domnul Isus, cu toate că aceasta desigur este adevărat. Noi Îl găsim aici într-un caracter întreit. În primul rând este Fiul, în al doilea rând este Cel înviat dintre morţi şi în al treilea rând este Isus. Ca şi în celelalte locuri din Biblie aceste nume şi titluri nu sunt folosite la întâmplare, ci au însemnătatea lor.

   Dacă El ne este prezentat aici în primul rând ca »Fiul«, atunci ne gândim la El ca Fiul lui Dumnezeu, ca Fiul dragostei Tatălui. Ca Fiu El este subiectul bucuriei şi plăcerii Tatălui. Tot aşa El trebuie să fie subiectul aşteptării noastre. Noi Îl iubim, pe preaiubitul Fiu al Tatălui, şi Îl aşteptăm.

   Dar El este şi Acela pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi. El a devenit şi rămâne Om adevărat şi ca Om a mers în moarte. Ca Om El a fost înviat apoi de Dumnezeu. Şi aşa noi avem dreptul să-L aşteptăm. Când El vine, atunci El vine ca Fiul Omului aşezat de Dumnezeu pe locul cel mai înalt.

   Dar El este şi »Isus«, aceasta înseamnă Salvatorul. Pentru noi El vine ca Acela care a murit odinioară pe crucea de pe Golgota, ca Mijlocitor între Dumnezeu şi Om.

   Pavel adaugă apoi: »… care ne scapă de mânia viitoare«. »Mânie« (urgie) se poate referi foarte general la mânia lui Dumnezeu. Despre aceasta citim de exemplu în Ioan 3,36: »Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.« Numai prin lucrarea Domnului Isus poate un om să scape de mânia dreaptă a lui Dumnezeu. »Mânie« se poate referi şi la judecăţile – şi acesta este gândul dominant aici -, care vor veni peste acest pământ după ce credincioşii vor fi răpiţi în cer. În acest sens citim în capitolul 5 versetul 9 al acestei scrisori: »Pentru că Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos.« Şi în cartea Apocalipsa se foloseşte de cinci ori cuvântul »mânie« în capitolele 6-19, ca să descrie judecata lui Dumnezeu în timpul necazului cel mare (Apocalipsa 6,16.17; 11,18; 16,19; 19,15).

   Ca şi credincioşi ai perioadei harului nu trebuie să avem nici o frică de judecăţile care vor veni peste acest pământ şi care ne sunt descrise în cartea Apocalipsa. Aceasta ne-o arată clar Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Isus ne va salva de la aceste judecăţi. Foarte clar rezultă aceasta din Apocalipsa 3,10, unde Domnul Isus ca Judecător Însuşi spune: »Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ.« Ca şi credincioşi noi suntem scutiţi de orice manifestare a mâniei lui Dumnezeu, deoarece un Altul a suferit această mânie pentru noi. Aceasta este o mare mângâiere pentru noi.

   Deci pe de o parte noi Îl aşteptăm pe El, deoarece El este Fiul dragostei Tatălui, pe care şi noi Îl iubim, iar pe de altă parte Îl şi aşteptăm, deoarece El ne va păzi de judecăţile care vor veni.

Capitolul 2

Slujba apostolului Pavel

   În timp ce în primul capitol stau înaintea noastră tesalonicenii înşişi şi mărturia lor exemplară, în capitolul al doilea vedem în mod deosebit modelul apostolului Pavel. Duhul lui Dumnezeu ne oferă o privire profundă în viaţa şi comportarea acestui slujitor deosebit al lui Dumnezeu.

    Pavel a lucrat în Tesalonic ca evanghelist. După aceea, când unii au venit la credinţă, el a exercitat slujba unui păstor. În ambele slujbe el a fost credincios şi a lucrat cu dăruire deplină. Deja în capitolul 1 versetul 5 a spus: »Ştiţi cum am fost noi, între voi, pentru voi«. Acest gând el îl dezbate detaliat în capitolul 2. Pavel era îngrijorat de preaiubiţii lui tesaloniceni şi îi purta în inima iubitoare şi dedicată rugăciunii.

   Cu toate că niciunui dintre noi nu îi este încredinţată o slujbă ca lui Pavel, putem totuşi învăţa de la el. Probabil Domnul nu ne-a dat darul unui evanghelist sau al unui păstor. Cu toate acestea noi avem voie şi trebuie să fim în lumea aceasta martorii Săi şi să ajutăm fraţilor noştri şi surorilor noastre. De aceea acest capitol, care la prima privire pare să conţină puţină învăţătură, este totuşi foarte important şi instructiv.

Versetul 1: »Voi înşivă ştiţi, fraţilor, că venirea noastră la voi n-a fost zadarnică.«

   De opt ori vorbeşte Pavel în această scrisoare că tesalonicenii ştiau ceva. El nu face oarecare afirmaţii, ci el se poate referi la faptul că ei pot confirma afirmaţiile lui. Ei ştiau despre venirea lui la ei, deoarece ei înşişi au trăit-o.

   Această »venire« la ei n-a fost zadarnică. Dumnezeu a binecuvântat din belşug slujba sa şi eforturile sale. »Zadarnic« înseamnă şi „fără folos”, „gol” sau „fără rod”. La tesaloniceni nu a fost aşa. Predicarea evangheliei nu a fost fără urmări. Pavel a vorbit deja în capitolul 1 versetul 9 despre primirea lui la ei. Acolo stau rezultatele acestei primiri la ei în prim plan. Ei s-au întors la Dumnezeul cel viu, ca să-i slujească şi să aştepte pe Fiul Său din ceruri. Aici în capitolul 2 stă mai mult caracterul primirii lui în prim plan.

   Este o mare îmbărbătare la gândul că pentru Dumnezeu nici o lucrare nu este făcută în zadar. În 1 Corinteni 3,6 ni se arată, că este misiunea noastră să semănăm şi să udăm. Creşterea şi roada o dăruieşte Dumnezeu. Dacă El ne lasă să vedem roada, atunci o face nu pentru ca noi să ne închipuim că suntem cineva, ci ca să ne încurajeze.

Versetul 2: »După ce am suferit şi am fost batjocoriţi în Filipi, cum ştiţi, am avut toată îndrăzneala în Dumnezeul nostru să vă vestim Evanghelia lui Dumnezeu în mijlocul multor împotriviri.«

   Pavel aminteşte tesalonicenilor de ce i s-a întâmplat în Filipi. Această cetate a fost prima staţiune a călătoriei lui în Europa. Cartea Faptele Apostolilor capitolul 16 ne dă relatări exacte despre ce s-a petrecut acolo. Vântul prigoanelor le era acolo împotrivă şi au avut parte de suferinţe şi maltratări mari. Cu siguranţă Pavel şi Sila au simţit mult timp urmările bătăilor de care au avut parte în temniţa din Filipi. Cu toate acestea nu s-au lăsat reţinuţi de la vestirea cu multă râvnă a Evangheliei. Dimpotrivă, ei au avut »toată îndrăzneala în Dumnezeul lor«.

   Îndrăzneală înseamnă: „să vorbeşti fără frică şi liber”. Aşa a fost la Pavel. El ştia ce mesaj i-a fost încredinţat, şi nimic nu-l putea împiedica să spună mai departe vestea bună. Îndrăzneala la el nu era un entuziasm carnal sau chiar fanatism, ci îndrăzneala lui era în Dumnezeu. Îndrăzneala adevărată este totdeauna în Dumnezeu. Dacă noi dăm loc firii noastre şi ne căutăm pe noi înşine în lucrare, atunci pericolul este foarte mare ca noi – chiar şi în slujba pentru Dumnezeu – să mergem pe căi proprii. Dar Pavel mai ştia şi că această îndrăzneală nu era de la sine înţeles. De aceea el îmbărbăta, de exemplu pe credincioşii din Efes, să se roage pentru el »ca ori de câte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei« (Efeseni 6,19).

   Nu avem şi noi nevoie să ne rugăm ca să avem îndrăzneală în Dumnezeul nostru? Este relativ simplu să ai îndrăzneală, dacă împrejurările sunt favorabile. Dar care este situaţia când sunt greutăţi şi probabil avem de suferit batjocură şi împotrivire? În orice caz Pavel nu s-a lăsat reţinut prin suferinţe să slujească Dumnezeului său.

   Noul Testament vorbeşte în diverse locuri despre îndrăzneală. Ea este totdeauna văzută ca fiind ceva pozitiv şi niciodată ca fiind ceva negativ. Noi spunem deseori astăzi, că noi „nu avem îndrăzneală” să spunem una sau alta sau să facem una sau alta. Biblia nu foloseşte o astfel de exprimare. Noi suntem încurajaţi »să avem îndrăzneală în Dumnezeul nostru«.

   Pavel a avut îndrăzneală »să vestească Evanghelia lui Dumnezeu«. El nu a predicat un mesaj omenesc, ci mesajul lui Dumnezeu. Cuvântul »Evanghelie« se găseşte de şase ori în prima epistolă către Tesaloniceni. De trei ori este numită »Evanghelia lui Dumnezeu« (capitolul 2, versetele 2, 8 şi 9), o dată »Evanghelia noastră« (capitolul 1,5), o dată »Evanghelia lui Hristos« (capitolul 3,2) şi o dată este numită simplu »Evanghelie« (capitolul 2,4), fără nici un adaos. Evanghelia este mesajul lui Dumnezeu adresat oamenilor, punctul ei central este Domnul Isus.

   Această Evanghelie a fost încredinţată apostolului Pavel şi conlucrătorilor lui, de aceea el o numeşte şi »Evanghelia noastră«. Aceasta nu era o aroganţă, ci arată identificarea totală a lui Pavel cu Domul său şi cu ceea ce el predica. El s-a făcut pe deplin una cu mesajul pe care el îl da mai departe. Tot aşa trebuie să fie şi la noi astăzi. Mesajul, pe care noi îl avem de spus oamenilor, nu este un mesaj oarecare. Este »Evanghelia lui Dumnezeu«. Gândul la aceasta ne dă pe de o parte curaj, pe de altă parte ne arată şi responsabilitatea noastră.

   Cu toate că Pavel avea îndrăzneală, nu era simplu să vesteşti Evanghelia. El a făcut-o »în mijlocul multor împotriviri«. Nu era o luptă cu arme omeneşti, ci era o luptă împotriva împotrivirii spirituale a duşmanilor Domnului. Oriunde Dumnezeu deschide o uşă pentru Evanghelie, satan se ridică să deranjeze lucrarea. Aşa a fost atunci, şi tot aşa este astăzi. Fiecare slujitor al Domnului trebuie să se aştepte că satan va împiedica lucrarea şi vrea s-o facă fără efect. Aşa ia naştere o luptă spirituală, pe care noi o putem duce numai în puterea tăriei Domnului nostru. Noi luptăm pentru Domnul nostru şi de aceea avem voie să ne încredinţăm Lui, ca să ne ajute.

Versetul 3: »Căci îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din necurăţie, nici din viclenie.«

   După cuvintele introductive din versetele 1 şi 2 Pavel începe să descrie mai îndeaproape felul lui de lucru. În versetele 3-6 vedem mai întâi partea negativă, aceasta înseamnă că este arătat ce nu a fost Pavel şi conlucrătorii lui, respectiv ce nu au făcut. De la versetul 7 avem partea pozitivă, prezentându-ni-se ce au fost şi ce au făcut. Pavel enumeră şapte motive, prin care nu era caracterizată slujba sa, şi anume:

- nu venea din rătăcire,

- nici din necurăţie,

- nici din vicleşug,

- nu ca să placă oamenilor,

- nu cu cuvinte linguşitoare,

- nu din lăcomie,

- nu pentru propria onoare.

   Pavel nu a fost prigonit numai din exterior, ci evident erau din aceia care îl blamau între credincioşi, aceasta înseamnă, ei voiau să-i atribuie motive false şi nesincere. Aceasta rezultă din contextul întregului capitol. Deci el avea de luptat pe fronturi diferite. Dar el nu are nimic să-şi reproşeze. Motivele lui erau curate şi motivaţiile sincere.

   Şi astăzi slujitorii lui Dumnezeu cunosc atât suferinţe venite din afară, cât şi atacuri de la aceia care le impută motivaţii false. Cât de important este de aceea, ca noi să verificăm permanent motivele noastre, pentru ca nimeni să nu ne poată reproşa pe drept ceva.

   În primul rând Pavel vorbeşte despre faptul că îndemnul lui nu venea din rătăcire, sau înşelăciune. Înşelăciune înseamnă aici, că cineva vrea intenţionat să ducă pe cineva în rătăcire. Aceasta nu este felul de lucru al unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu, ci al unui învăţător fals. Iuda vorbeşte despre aceştia şi numeşte ca semn caracteristic, că ei »s-au aruncat în rătăcirea lui Balaam« (Iuda 11). Şi apostolul Ioan vorbeşte despre aceasta şi leagă de el »duhul rătăcirii«, care se împotriveşte »duhului Adevărului« (1 Ioan 4,6). În ambele locuri cuvântul pentru »rătăcire« este înrudit cu cuvântul folosit în versetul nostru pentru »înşelăciune«. Izvorul predicii lui Pavel era Cuvântul lui Dumnezeu nefalsificat şi nu vreo învăţătură falsă sau chiar erezie.

   În al doilea rând Pavel aminteşte necurăţia. El nu predica din necurăţie, ci el trăia în sfinţenia şi curăţia personală. Deseori înşelătoria şi necurăţia, ca şi rătăcirea şi destrăbălarea, merg mână în mână (compară de exemplu Iuda 4 şi 1 Petru 2,18). El învăţa adevărul lui Dumnezeu şi cu acesta niciodată necurăţia nu stă în legătură cu El. Cuvântul lui Dumnezeu ne conduce totdeauna la adevărata sfinţire, niciodată însă la necurăţie. Multe religii păgâne leagă serviciile lor religioase (sau mai exact spus „serviciile idoleşti”) de multe ori cu imoralitatea şi necurăţia. Dar şi la sectele moderne, care inundă ţările noastre europene şi „creştine”, se observă deseori această caracteristică (să ne gândim numai la prostituţia pusă în legătură cu anumite învăţături rătăcitoare). O învăţătură care stimulează imoralitatea şi indecenţa niciodată nu poate fi de la Dumnezeu.

   În al treilea rând se vorbeşte despre vicleşug. Cuvântul folosit în limba greacă pentru „vicleşug” se întâlneşte şi în 2 Corinteni 4,2, unde este tradus prin „viclenie” cu sensul de „falsificat”, „folosit cu scop de înşelare”. Pavel nu a folosit Evanghelia ca pe o „momeală”, ca să înşele pe tesaloniceni, ci el a predicat-o, pentru ca ei să poată găsi în ea mântuire şi viaţă.

Versetul 4: »Ci, după cum am fost aprobaţi de Dumnezeu ca să ne fie încredinţată Evanghelia, tot aşa şi vorbim, ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inimile.«

   Pavel a fost chemat de Dumnezeu Însuşi ca să vestească Evanghelia. Domnul a spus lui Anania la scurt timp după convertirea lui Saul: »El este un vas pe care Mi l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea lui Israel« (Faptele Apostolilor 9,15). Şi Pavel însuşi aminteşte în diferite locuri, că Dumnezeu l-a chemat. Foarte clar exprimă aceasta în epistola către Galateni, când scrie: »Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale …« (Galateni 1,15). Deci Pavel era începând de la naştere pus deoparte de Dumnezeu şi prin har a fost chemat. Cu toate acestea acest slujitor al lui Dumnezeu, chiar dacă a fost ales şi chemat de Dumnezeu, a trebuit să fie verificat, adică încercat. El a trecut prin diferite încercări din partea lui Dumnezeu şi aceasta a condus la confirmarea lui. El nu a fost confirmat de oameni, ci de Dumnezeu Însuşi.

   Pavel avea o convingere profundă despre faptul că Dumnezeu i-a încredinţat Evanghelia. De aceea el era răspunzător înaintea lui Dumnezeu şi nu înaintea oamenilor despre ceea ce spunea. El nu voia să placă oamenilor, ci lui Dumnezeu. Aici avem deci al patrulea motiv, care nu trebuie să se găsească la un slujitor al lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să încercăm să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu.

   Pericolul de a adapta vorbirea noastră la ascultători este totdeauna mare. În 1 Petru 4,11 sunt solicitaţi, »dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu«. Mesajul încredinţat nouă este enorm. El este sever şi important. De aceea prin vorbirea noastră să nu plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu. Aceasta este valabil atât în slujirea faţă de necredincioşi, cât şi în slujirea faţă de credincioşi. Vrem să spunem ceea ce Dumnezeu ne dă, şi nu să chibzuim să tăcem cu privire la aceasta sau la aceea, deoarece probabil ar putea să ne creeze dezavantaje din partea ascultătorilor. Decisiv pentru slujba noastră este acordul lui Dumnezeu şi nu acordul oamenilor.

   Dumnezeu este Cel care verifică inimile noastre. El vede orice sursă ascunsă a faptelor noastre, acţiunilor şi gândirii noastre. Pe oameni îi putem uşor înşela, dar pe Dumnezeu nu-L putem înşela. Deja prin profeţi Dumnezeu a lăsat să se spună în Vechiul Testament: »Eu, Domnul, cercetez inima şi rărunchii« (Ieremia 17,10). Inima vorbeşte atât despre motivaţiile noastre cât şi despre sentimentele noastre. Dumnezeu verifică totul, nimic nu este ascuns de El.

Versetul 5: »În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat cuvinte linguşitoare, nici haina lăcomiei de bani: martor este Dumnezeu.«

   Aici sunt numite alte două motive negative, ca se pot vedea des, şi anume al cincilea, vorbirea linguşitoare, şi al şaselea, lăcomia. Pavel putea să ia ca martori atât pe tesaloniceni cât şi pe Dumnezeu, că aceste vicii nu se găseau la el.

   O vorbire linguşitoare, care sună foarte impresionant, şi este plăcută ascultătorilor. Pavel scrie despre aceasta copilului său Timotei: »Căci va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor aduna în jur învăţători după poftele lor.« (2 Timotei 4,3) În aceste ultime zile ale mărturiei creştine trăim noi astăzi. Se doreşte să se audă cuvinte, care sunt plăcute, cuvinte, care nu zguduie, ci leagănă în siguranţă. Se iubesc predicile frumoase, care probabil se adresează simţurilor şi nu conştiinţei. Cuvântul lui Dumnezeu este dimpotrivă altfel. Mesajul lui Dumnezeu intră sub piele. El zguduie şi trezeşte conştiinţa noastră. Aceasta nu este totdeauna plăcut şi frumos. Şi noi ca credincioşi avem nevoie mereu să aplicăm toată asprimea Cuvântului lui Dumnezeu la inima şi conştiinţa noastră. Pentru orice slujire verbală este important să nu se vorbească ascultătorilor pe placul lor, ci Cuvântul să fie vorbit aşa cum doreşte Dumnezeu.

   »… nici cu haina lăcomiei de bani«. Dacă slujirea pentru Domnul este îndreptată aşa fel ca pentru noi personal să rezulte ceva din ea, atunci noi o folosim ca un instrument pentru lăcomie. Pavel era nevinovat şi de acest reproş. El a lucrat chiar cu propriile lui mâini (capitolul 2,9), ca să nu ofere nimănui ocazia pentru reproşuri. Lăcomia este ceva îngrozitor în ochii lui Dumnezeu. Domnul Isus Însuşi ne atenţionează: »Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani« (Luca 12,15). Lăcomia este idolatrie (Coloseni 3,5), şi de aceea noi trebuie să ne păzim s-o aducem în legătură cu slujba pentru Domnul. În 1 Timotei 6,5 este vorba de oameni care sunt stricaţi la minte. Unul din semnele lor caracteristice rele este, că ei gândesc că evlavia este »un izvor de câştig«. Să ne ferim să folosim slujba pentru Domnul ca pretext pentru fapte rele. Pe oameni îi putem probabil înşela, dar pe Dumnezeu nu.

Versetul 6: »N-am căutat slavă de la oameni: nici de la voi, nici de la alţii, deşi, ca apostoli ai lui Hristos, am fi putut să fim o greutate.«

   Al şaptelea motiv, care nu trebuie să se găsească, este înălţarea de sine a slujitorului. Să fi mai mult decât alţii, să cauţi onoarea din partea oamenilor, este un pericol pentru noi toţi. Acest pericol este mare şi în lucrarea pentru Domnul, şi noi toţi avem nevoie să ne rugăm pentru ocrotire. Înălţare de sine găsim la Diotref. Apostolul Ioan scrie prietenului lui Gaiu: »Diotref, căruia îi place să aibă locul întâi printre ei, nu ne primeşte.« (3 Ioan 9). Domnul Isus ne atenţionează insistent cu privire la această înclinare: »Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat« (Luca 14,11). Nu vrem noi să învăţăm de la El, Cel care – cu toate că ocupa locul cel mai înalt – S-a făcut nimic şi S-a smerit nespus de mult?

   Satan cunoaşte inimile noastre mai bine  decât ni le cunoaştem noi înşine. El ştie cât de uşor căutăm onoare pentru noi înşine. De aceea el va încerca mereu să ne aducă la cădere prin aceasta. Cât de mulţi au căzut deja în această cursă a înălţării de sine – spre paguba lucrării Domnului.

   Pavel nu a vrut să fie pentru nimeni o povară. El era un apostol (trimis) al Domnului său şi drept urmare ar fi putut aştepta sau primi ceva din partea fraţilor şi surorilor. Dar el nu a făcut-o, ci s-a adaptat, ca să nu fie o povară pentru nimeni. Un exemplu din Vechiul Testament este Neemia, care putea spune: »Înainte de mine, cei dintâi guvernatori împovărau poporul şi luau de la el pâine şi vin … Eu n-am făcut aşa, de frică de Dumnezeu. Ba, mai mult, am lucrat eu însumi la repararea zidului acestuia« (Neemia 5,15,16).

   Cine vrea să slujească Domnului, trebuie să poată să se adapteze. Aceasta o vor experimenta şi o vor confirma mai ales acei fraţi şi acele surori care lucrează în ţări străine şi unde sunt alte civilizaţii. În multe domenii ei trebuie să se subordoneze obiceiurilor ţării şi nu se pot aştepta la un tratament deosebit. Dar dacă totuşi o fac, ei pot deveni uşor o povară pentru alţii.

Versetul 7: »Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii.«

   Versetele 7-12 ne arată acum sub aspect pozitiv însuşirile active ale slujirii lui Pavel şi a însoţitorilor lui la tesaloniceni. Acum el nu mai vorbeşte despre ceea ce ei n-au fost, ci el arată ce au fost ei realmente în mijlocul lor. Pentru aceasta el foloseşte tabloul unei mame (versetul 7) şi al unui tată (versetul 11), amândoi îngrijesc de copiii lor în chip plin de dragoste. Probabil ni se pare puţin cam ciudat, că Pavel se compară aici cu o mamă, care alăptează (hrăneşte) bebeluşul ei. Noi însă nu trebuie să uităm, că este vorba de o comparaţie. Nouă trebuie să ni se facă clar cât de îngrijorat era Pavel în dragoste pentru tesaloniceni. Dumnezeu Însuşi foloseşte tabloul unei mame, ca să ne ilustreze propria lui dragoste faţă de noi. În Isaia 66,13, El spune: »Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu.« Şi Domnul Isus foloseşte această comparaţie. Pe când El deplângea Ierusalimul, El a rostit cuvintele: »De câte ori am dorit să adun pe copiii tăi, cum îşi adună găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!« (Luca 13,34).

   Găina este pasărea mamă şi Domnul Isus foloseşte acest tablou din lumea păsărilor ca să explice sentimentele Lui pentru poporul Său pământesc. Desigur noi nu citim în nici un loc că Dumnezeu este o mamă. Noi cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată al nostru. Dar cu toate acestea noi nu avem voie să comparăm pe Dumnezeu cu un tată natural (omenesc). Un tată natural nu cunoaşte sentimentele gingaşe ale unei mame, deoarece el este un bărbat. La Dumnezeu aceasta este altfel. Dumnezeu ştie despre dragostea „de tată”, dar El ştie şi de dragostea „de mamă”. Noi găsim la El totul în chip desăvârşit.

   Pavel dovedeşte aici că el era un imitator al lui Dumnezeu între fraţi şi surori. Dragostea de tată mustră şi învaţă. Dragostea de mamă îngrijeşte foarte bine cu gingăşie. Când copiii au necazuri şi simt nevoia de mângâiere, atunci ei vin de regulă la mama. Dacă vor să ştie ceva şi au nevoie de învăţătură, atunci ei se duc la tatăl. Şi noi avem nevoie astăzi în adunări de amândouă, de dragostea de tată şi de dragostea de mamă.

    Aici sunt numite trei însuşiri, care sunt în legătură cu dragostea de mamă. Mama este în primul rând blândă, în al doilea rând ea hrăneşte şi în al treilea rând ea îngrijeşte. Cuvântul folosit aici pentru „blând” se mai găseşte şi în 2 Timotei 2,24, unde noi citim, că un rob al Domnului trebuie să fie »blând«. Apostolii falşi, care s-au strecurat în Corint, au făcut exact contrariul. Corintenii nu au fost îngrijiţi cu blândeţe de ei, ci ei au fost »robiţi« (2 Corinteni 11,20). Cunoaştem noi această blândeţe în lucrarea pentru Domnul?

   »A hrăni« înseamnă să dai copilului ce îi trebuie pentru creştere. Lui Petru i s-a cerut să pască mieluşeii, adică să le dea hrană (Ioan 21,15). »A îngriji« înseamnă să le ţină cald, aşa cum o pasăre încălzeşte puii ei în cuib (vezi Deuteronomul 22,6). Aşa cum copii mici au nevoie de „căldura cuibului”, şi noi ca şi copii ai lui Dumnezeu avem nevoie de această căldură. De aceea să fim în stare să dăm altora această „căldură a cuibului”. Cine ar putea fi un model mai bun, decât Domnul nostru? Despre El citim, că El hrăneşte şi îngrijeşte Adunarea (Efeseni 5,29).

  Ca unii care suntem subiectul purtării Sale de grijă, avem voie să imităm exemplul Său şi să devenim asemenea Lui.

Versetul 8: »Astfel, în dragostea noastră pentru voi, ne-am fi găsit plăcerea să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi viaţa noastră, atât de scumpi ne ajunseserăţi.«

   Aici avem o altă expresie a dragostei „de mamă”, pe care Pavel o avea pentru aceşti fraţi şi pentru aceste surori. El voia nu numai să le vestească Evanghelia, ci el era chiar gata să le dea propria lui viaţă, adică să moară pentru ei. »Să dai propria viaţă« este în opoziţie totală cu aceia care vesteau Evanghelia din motive de lăcomie. Aceştia nu vor fi niciodată gata să se dea pentru alţii, dimpotrivă, ei se gândesc numai la avantajele proprii.

   Acest verset ne arată, că Pavel era între tesaloniceni atât evanghelist cât şi păstor. Vestirea Evangheliei este în primul rând misiunea unui evanghelist, să-ţi dai propria viaţă este adevărata lucrare de păstor. Pavel le unea pe amândouă în sine însuşi şi prin aceasta era un urmaş al Domnului său. La el găsim această trăsătură de caracter în chip desăvârşit. El Însuşi spune: »Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi.« (Ioan 10,11). Niciodată Pavel nu putea să imite moartea de ispăşire a Domnului, aceasta este foarte clar, însă el era gata să-şi dea viaţa pentru credincioşi, dacă ar fi fost necesar.

   Deoarece el iubea aşa de mult pe tesaloniceni, el avea şi o dorinţă fierbinte după ei. Această expresie se întâlneşte în Noul Testament numai în locul acesta. Ea ar putea fi tradusă şi prin: „să ai dorinţă plină de dragoste după cineva”. Probabil aceia dintre cititori care sunt sau au fost activi ca misionari pentru Domnul pot înţelege cel mai bine ce exprimă Pavel aici. Motivul pentru toate era dragostea. Pentru că „atât de scumpi ne ajunseserăţi«. Ce legătură a dragostei între el şi tesaloniceni! Cunoaştem şi noi această legătură a dragostei, care ne leagă cu fraţii şi surorile de aproape şi de departe? Este această dragoste motivul tuturor acţiunilor noastre şi a slujbei noastre pentru ei?

Versetul 9: »Căci vă aduceţi aminte, fraţilor, de oboseala şi de munca noastră: cum lucram noapte şi zi, ca să nu fim sarcină nici unuia dintre voi şi vă vesteam Evanghelia lui Dumnezeu.«

   Din nou li se aduce aminte tesalonicenilor de ceva, pe care ei înşişi îl puteau confirma. Pavel nu numai le-a vestit simplu Evanghelia, ci pe lângă aceasta el a avut oboseală şi sarcini, şi în al doilea rând a lucrat noapte şi zi. El era un om care a făcut totul pentru Domnul lui şi nu voia să aibă nimic pentru sine. El nu numai a predicat Cuvântul, ci el L-a şi trăit. Prin aceasta el a devenit un model pentru toţi care voiesc să slujească Domnului lor.

   În versetul 2 l-am avut ca evanghelist înaintea noastră, care aduce celor necredincioşi cuvântul crucii. Aici îl vedem mai mult în caracterul său de păstor, care vesteşte Evanghelia acelora care veniseră deja la credinţă. Chiar ca şi copii ai lui Dumnezeu avem mereu nevoie să ne amintim de adevărurile de bază ale Evangheliei, de poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Este »Evanghelia lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său«, şi aceasta cuprinde mult mai mult decât numai mesajul pentru oamenii pierduţi. Predicarea Evangheliei ne oferă nouă celor credincioşi un fundament puternic al mântuirii, de care toţi avem aşa nevoie mare. De aceea Pavel scrie şi credincioşilor din Roma (şi ei erau deja copii ai lui Dumnezeu atunci când el le-a trimis scrisoarea sa): »Astfel, atât cât depinde de mine, sunt gata să vă vestesc Evanghelia şi vouă care sunteţi în Roma« (Romani 1,15). Credincioşilor din Corint le scrie: »Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care aţi primit-o« (1 Corinteni 15,1). Tot aşa şi noi avem mereu nevoie să auzim Evanghelia lui Dumnezeu, ca să fim întăriţi prin ea.

   Slujba lui Pavel nu a fost totdeauna uşoară. Ea era legată cu oboseală şi greutăţi. Ambele expresii ne arată în aceeaşi direcţie, se deosebesc însă puţin una de alta. „Oboseală” ne face să ne gândim mai mult la felul lucrului, „greutăţi” ne arată intensitatea lucrului. Vestirea Evangheliei nu era pentru el o plimbare şi nici o lucrare care putea fi făcută în treacăt. El nu cunoştea săptămâna de lucru de 35 sau 40 de ore, şi nici timp liber regulat. Nu, el se identifica pe deplin cu ceea ce trebuia să facă, şi nu ezita nici un efort.

   Pe lângă aceasta se adăuga faptul că el nu voia să fie o povară pentru cineva, aceasta înseamnă că el nu voia să fie o povară financiară pentru cineva. Vedem mereu că Pavel în călătoriile sale lucra cu mâinile proprii, ca să nu fie dependent de ajutorul altora. El lucra noaptea şi ziua, şi noi ne putem uşor imagina cât de puţin timp îi rămânea să se odihnească. Cuvântul folosit aici pentru „a lucra” ne lasă să ne gândim realmente la lucrul cu mâinile proprii, deci la o activitate profesională. El era de meserie făcător de corturi şi prin aceasta cel puţin parţial şi-a câştigat întreţinerea vieţii )vezi de exemplu Faptele Apostolilor 18,3). În alte locuri este vorba de faptul că el a lucrat cu mâinile proprii. Credincioşilor din Efes le putea spune la plecarea lui de la ei: »n-am poftit nici argintul, nici aurul, nici hainele cuiva. Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru nevoile mele şi ale celor care erau cu mine. În toate privinţele, v-am arătat că lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: „Este mai ferice să dai decât să primeşti.”« (Faptele Apostolilor 20,33-35). În a doua sa scrisoare el vorbeşte încă o dată tesalonicenilor despre această temă. Acolo el scrie: »Căci noi n-am umblat în neorânduială între voi. N-am mâncat fără plată pâinea nimănui, ci lucrând din greu şi obosindu-ne , am muncit noapte şi zi, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în oi înşine un exemplu, ca să ne urmaţi.« (2 Tesaloniceni 3,7-9).

   Această temă este tratată detaliat în 1 Corinteni 9. Acolo apostolul explică că aceia care vestesc Evanghelia au pe deplin dreptul să trăiască din Evanghelie. Să cităm unele pasaje: »Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce vestesc Evanghelia  să trăiască din Evanghelie. Dar eu nu m-am folosit de niciunul din aceste lucruri … Care este atunci răsplata mea? Este ca atunci când evanghelizez, să vestesc fără plată Evanghelia şi să nu mă folosesc, ca de un lucru care îmi aparţine, de dreptul meu în Evanghelie.« (1 Corinteni 9,14/18(. Și în a doua scrisoare către Corinteni el repetă încă o dată, că el voia să vestească Evanghelia fără plată (2 Corinteni 11,7)). Pavel era un urmaş al Domnului său,

care a venit »nu să I se slujească, ci ca El să slujească). Nimeni nu putea să-i reproşeje că Evanghelia era pentru el un mijloc de câştig. Şi nimeni nu putea să-i reproşeze, că el a fost o povară pentru fraţi şi surori.

   Dacă locurile citate mai înainte le studiem în context, atunci putem deduce următorul principiu cu privire la sprijinirea financiară a lucrătorilor în lucrarea Domnului: Slujitorul Domnului îşi face lucrarea şi se încrede numai în Domnul său. El nu se bazează pe ajutorul financiar din partea altora. Pe de altă parte este responsabilitatea credincioşilor să dea slujitorilor Domnului ceea ce ei au nevoie. »Vrednic este lucrătorul de plata lui« (Luca 10,7), spune Domnul Isus Însuşi.

Versetul 10: »Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare sfântă, dreaptă şi fără vină faţă de voi, care credeţi.«

   Aici devine foarte clar, că Pavel se adresează tesalonicenilor ca unora care cred în Domnul Isus. El îi numeşte »care credeţi«. Aceasta este ceea ce ne leagă unii de alţii. Credinţa era atunci baza relaţiei intime dintre Pavel şi aceşti fraţi şi aceste surori. Credinţa este şi astăzi baza relaţiei noastre unii cu alţii.

   Ce avea Pavel de spus tesalonicenilor nu erau cuvinte goale, nu, ei puteau confirma. De asemenea şi Dumnezeu confirma. Dumnezeu nu vede în primul rând slujba, ci El judecă motivele. Deoarece motivele apostolului erau curate, el poate pentru a doua oară, după versetul 2, să ia ca martor atât pe tesaloniceni cât şi pe Dumnezeu.

   După aceea sunt numite trei semne caracteristice, care au devenit vizibile în slujba lui Pavel pentru credincioşi. Comportarea lui era în primul rând divină, aceasta înseamnă sfântă, curată, evlavioasă. Se putea vedea că el trăia despărţit de rău şi era dăruit pe deplin Dumnezeului său. În al doilea rând el era drept, aceasta înseamnă că el dădea fiecăruia ce i se cuvenea. Nimeni nu putea să-i reproşeze ceva. În al treilea rând, comportarea lui era fără vină, aceasta înseamnă că el însuşi nu avea nimic să-şi reproşeze. Divină se referă la comportarea lui faţă de Dumnezeu, dreaptă se referă la comportarea lui faţă de credincioşi şi fără vină se referă la comportarea lui faţă de sine însuşi.

   Fiecare slujitor în lucrarea Domnului (şi aceasta vrem să fim cu toţii) este observat foarte atent atât de lume cât şi de fraţii şi surorile lui. În afară de aceasta el este supus atacurilor lui satan. De aceea este foarte important ca noi toţi să ne ostenim să trăim în aşa fel ca nimeni să nu ne poată reproşa ceva. Nimic nu dăunează mai mult lucrării Domnului ca atunci când noi în comportarea noastră suntem pricină de poticnire pentru alţii. Pavel stă aici ca model înaintea noastră, şi noi avem voie să învăţăm de la el.

Versetul 11: »Ştiţi iarăşi cum am fost, pentru fiecare din voi, ca un tată cu copiii lui: vă sfătuiam, vă mângâiam şi vă mărturiseam.«

   În versetul 7 am văzut deja diferenţa între dragostea de mamă şi dragostea de tată. Aici ni se face acum clar prin ce devine vizibilă dragostea unui tată în Hristos: el sfătuieşte, mângâie şi mărturiseşte. Alte locuri din Scriptură ne arată că un tată exercită şi disciplinarea (de exemplu Evrei 12,6.7), dar nu despre aceasta este vorba aici. Disciplinarea trebuie să aibă loc atunci când cineva se află pe un drum greşit. Sfătuirea dimpotrivă este partea pozitivă. Ea ne arată drumul corect, şi de ea avem totdeauna nevoie. Noi avem nevoie şi de mângâiere şi îmbărbătare, ca să primim mereu putere. În cele din urmă slujba unui tată constă în a ne mărturisi Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă să ne înveţe şi să ne educe.

    Nu trebuie să trecem cu vederea începutul frazei. Pavel nu numai i-a învăţat la modul general, ci el a făcut-o individual. El spune: »fiecare din voi«. Slujba de păstor nu constă numai în a face în general „o slujbă în Cuvânt”, ci în primul rând este o slujbă pentru fiecare frate şi soră în parte. Cu această ocazie au loc discuţii personale, ca să se poată rezolva nevoile şi greutăţile personale. În exterior această slujbă se vede cu greu – şi totuşi cât de importantă este ea. Toţi oamenii, şi prin aceasta şi credincioşii, sunt aşa de diferiţi, că discuţiile personale au o mare importanţă.

   Suntem noi mulţumitori lui Dumnezeu pentru fraţii care fac această slujbă de păstor şi se preocupă de fiecare, fraţi care ne sfătuiesc, ne mângâie, ne învaţă? Dumnezeu ni i-a dat şi noi trebuie să preţuim slujba lor şi să nu o desconsiderăm. Dar probabil ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva Dumnezeu ne-a dat personal o astfel de misiune? Pentru aceasta nu este necesar să fim „angajaţi permanent” în lucrarea Domnului. Nu, această slujbă se poate face local de aceia cărora Domnul le-a pus-o pe inimă. Cât de necesară este această slujbă tocmai în timpul nostru în adunările locale.

Versetul 12: »… şi să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia şi slava Sa.«

   Acest verset ne arată conţinutul învăţăturii, pe care Pavel a dat tesalonicenilor. El nu a fost mulţumit că ei veniseră la credinţă, ci voia să-i călăuzească mai departe şi să le fie de ajutor pentru viaţa lor ca oameni credincioşi. Acelaşi lucru este important şi pentru noi. Mulţi copii ai lui Dumnezeu se mulţumesc că sunt mântuiţi şi nu mai vin la judecată. Dar Dumnezeu nu este mulţumit cu această stare. El doreşte să fim conduşi lăuntric mai departe, doreşte ca noi să creştem. Acest verset ne arată, care este scopul lui Dumnezeu şi în viaţa noastră. Totodată acesta este important şi pentru înţelegerea întregii epistole. Învăţăturile, pe care le dădea Pavel, se pot rezuma în cuvintele: »să umblaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu care vă cheamă la împărăţia şi gloria Sa“«.

   Primul lucru este deci »să umblăm într-un chip vrednic«. Cuvântul folosit pentru „umblare“ înseamnă „să ne deplasăm de colo până colo“. În mai multe locuri din Noul Testament este folosit acest cuvânt în sens figurat. Aceasta se referă la toată comportarea noastră în toate domeniile vieţii noastre, deci vorbirea noastră, gândirea noastră, faptele noastre, sentimentele noastre etc.

   Cuvântul „vrednic“ are însemnătatea şi de „adecvat“. Deci tot comportamentul nostru trebuie să coincidă cu ceea ce mărturisim şi cu pentru ce suntem chemaţi.

   Expresia „a umbla vrednic“ o găsim la Pavel menţionată de trei ori. De fiecare dată stă în relaţie cu caracterul respectivei epistole şi ne arată cu ce trebuie să fie în concordanţă comportamentul nostru.

   (În Filipeni 1.27 citim această expresie „a umbla vrednic“ pentru a patra oară. Dar în limba greacă avem un alt cuvânt, care ne îndreaptă gândul mai mult spre „comportarea noastră“.)

   În Coloseni 1.10, credincioşii sunt chemaţi să „umble vrednic de Domnul“. La ei era pericolul ca ei să nu se mai preocupe exclusiv cu Domnul, ci în afară de aceasta să se preocupe şi cu alte lucruri, despre care ei gândeau că le vor aduce prosperitate în viaţa de credinţă. Pavel le prezintă în scrisoarea sa toată gloria Domnului şi le aminteşte că trebuie să umble în chip vrednic de El. Ei trebuiau să fie umpluţi de cunoaşterea voii Sale, pentru ca umblarea lor să fie în concordanţă cu vrednicia şi gloria Domnului.

   În Efeseni 4.1, citim: » ...să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi.« Această chemare ne este prezentată în mod deosebit în capitolul 2. Noi suntem chemaţi la un om nou, la un Trup, la familia lui Dumnezeu, la templul lui Dumnezeu, la o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul. Aceasta este învăţătura aşa cum ne-o prezintă Dumnezeu, şi ea trebuie să se vadă şi trebuie practicată în umblarea noastră. Să umblăm pe aceste meleaguri înalte şi preţioase ale adevărului!

   Aici se spune deci ca noi să umblăm în chip vrednic de Dumnezeu, care ne cheamă la Împărăţia şi gloria Sa proprie. Este vorba deci să ne comportăm corespunzător sfinţeniei şi demnităţii lui Dumnezeu. El ne cheamă la Împărăţia şi gloria Sa proprie, şi acest lucru să se vadă la noi. „Creştinul are parte de Împărăţia şi gloria lui Dumnezeu, şi comportamentul său trebuie să fie vrednic de o astfel de poziţie. (Darby, J. N. Prima scrisoare către Tesaloniceni)”

   Chiar dacă expresia „Împărăţia lui Dumnezeu“ apare în epistolă numai aici, totuşi tema Împărăţiei este tratată detaliat şi de aceea dorim să ne preocupăm mai îndeaproape cu ea. Ce înţelegem prin Împărăţia lui Dumnezeu? Împărăţia lui Dumnezeu este domeniul de guvernare al lui Dumnezeu, pe care El a încredinţat-o Domnului Isus ca Fiul Omului. Intenţia lui Dumnezeu este ca odată să-I supună Domnului Isus totul.

    Când Domnul va reveni pe pământ, această Împărăţie va fi ridicată în glorie şi putere, iar El o va lua în stăpânire. Aceasta este „ziua Domnului“, despre care noi citim în alte locuri (de exemplu 1 Tesaloniceni 5.2; 2 Tesaloniceni 2.2). Şi în Vechiul Testament se vorbeşte de multe ori despre această „zi a Celui veşnic“, cum este numită ea acolo. Acum, Domnul Isus posedă această Împărăţie nu în mod vizibil şi public. Conform textului din Evrei 2.8, deja acum Îi sunt supuse toate lucrurile, totuşi acum încă nu vedem că toate Îi sunt supuse. El este încă Cel lepădat de lumea aceasta. El a suferit când El Însuşi a venit pe pământ să-Şi ridice Împărăţia. Oamenii nu L-au vrut şi de aceea atunci nu a putut ridica Împărăţia. A fost lepădat şi aşa este şi astăzi. De aceea Împărăţia lui Dumnezeu a luat astăzi un caracter ascuns. Ea este vizibilă numai pentru cel ce crede.

   Dar ce legătură avem noi cu această Împărăţie? Noi am fost chemaţi deci să facem parte din această Împărăţie. Aceasta înseamnă că atunci când va veni Domnul Isus ca să-Şi instituie Împărăţia în glorie şi putere, noi vom domni împreună cu El. Aceasta va fi poziţia noastră în Împărăţia viitoare. Noi vom stăpâni şi vom conduce cu El din ceruri. Deja astăzi suntem în această Împărăţie, cu toate că ea este ascunsă în faţa ochilor oamenilor. Timpul de domnie încă nu a venit.

   La fel cum Domnul Isus este lepădat, tot aşa sunt lepădaţi şi cei care Îl recunosc ca Domn şi Îi recunosc drepturile în vieţile lor. Împărăţia lui Dumnezeu în forma ei actuală este legată de suferinţe, aşa cum era şi la tesaloniceni. Calea spre gloria viitoarei Împărăţii trece şi pentru noi prin suferinţe. Despre acest adevăr vorbeşte Pavel încă o dată în 2 Tesaloniceni. El scrie acolo: »... ca să fiţi socotiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi« (2 Tesaloniceni 1.5). În Faptele Apostolilor 14.22 citim că Pavel îi îndeamnă pe ucenici: »... să stăruiască în credinţă şi spunând că prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.« Deci Împărăţia lui Dumnezeu este compusă din două faze: faza actuală, în care noi recunoaştem în viaţa noastră drepturile Celui lepădat şi de aceea şi noi suntem lepădaţi şi trebuie să suferim, şi faza a doua, viitoare, în care noi vom fi glorificaţi şi vom stăpâni împreună cu El.

   »Umblaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia Sa« înseamnă deci: comportamentul nostru pe pământ este deja acum în concordanţă cu binecuvântările Împărăţiei viitoare. Să umblăm deja de acum pe nivelul acestei Împărăţii minunate. Mai târziu, oamenilor nu le va fi greu să fie supuşii în această Împărăţie şi să recunoască drepturile Împăratului. Astăzi este într-adevăr greu, dar avem şi bucurii nespuse. Tesalonicenii ne sunt un exemplu. Ei au primit Cuvântul lui Dumnezeu prin multe necazuri, dar cu bucuria Duhului Sfânt. Ei au suferit, dar au fost fericiţi în Domnul lor. Aşa poate fi şi la noi, chiar dacă trebuie să recunoaştem că noi cunoaştem puţin din suferinţele din cauza umblării cu Domnul. De gândul la Împărăţia lui Dumnezeu se leagă deci responsabilitatea noastră ca ucenici ai Domnului Isus, ca deja de acum să-L recunoaştem ca Domn al vieţii noastre.

   Noi nu suntem chemaţi numai la Împărăţia lui Dumnezeu, ci şi la gloria Sa. Putem să ne amintim ceea ce Petru scria iudeilor care erau risipiţi: »Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat la gloria Lui eternă în Hristos Isus ...« (1 Petru 5.10). Chemarea noastră este într-adevăr gloria casei Tatălui, unde vom savura în fericire desăvârşită părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul. Putem să legăm acest gând al gloriei lui Dumnezeu şi cu Împărăţia lui Dumnezeu, amintită mai înainte, şi probabil aici acesta este gândul dominant. Aceasta ne duce la Apocalipsa 21, unde avem descrierea oraşului sfânt, Ierusalimul ceresc. Acel oraş este o imagine a Adunării în Împărăţia de o mie de ani. Caracteristica sa esenţială este: »având gloria lui Dumnezeu« (Apocalipsa 21.11). Când oamenii timpurilor viitoare vor privi la Adunare (prezentată în imaginea oraşului), atunci vor vedea în ea gloria lui Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu se va reflecta în Adunare. La aceasta am fost noi chemaţi; dar să aşteptăm până vom fi glorificaţi? Nicidecum, şi tocmai acesta este gândul în epistola către tesaloniceni. Această glorie a lui Dumnezeu putem deja de acum să o reflectăm. Aceasta este responsabilitatea noastră în lumea aceasta cuprinsă de întuneric şi care nu vrea să ştie nimic de Dumnezeu. Noi nu trebuie şi nu avem voie să trăim sub nivelul chemării noastre minunate.

   Dumnezeu ne pregăteşte deja astăzi din punct de vedere moral pentru această Împărăţie şi glorie a lui Dumnezeu. În principiu noi trebuie deja astăzi să trăim şi să ne comportăm aşa cum o vom face cândva în viitor. Cu toate că păcatul este încă prezent, prin puterea Duhului putem duce o viaţă prin care Dumnezeu este glorificat: »… umblând într-un chip vrednic de Dumnezeu, care ne chemă la Împărăţia şi gloria Sa«.

Versetul 13: »De aceea şi mulţumim fără încetare lui Dumnezeu, că, atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi, L-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care şi lucrează în voi care credeţi.«

   În versetele 13-16, apostolul vorbeşte despre un subiect nou. El le aminteşte tesalonicenilor cum au primit Cuvântul mesajului lui Dumnezeu şi ce consecinţe a avut la ei. Acest gând a declanşat un val de mulţumire la apostol. Deja în capitolul 1, versetul 2 am văzut că a mulţumit lui Dumnezeu pentru ei, şi aici face acelaşi lucru. El şi conlucrătorii săi puteau mulţumi neîncetat lui Dumnezeu, că tesalonicenii au primit vestea propovăduită de ei nu ca pe o veste omenească, ci au primit-o ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.

   Vestea pe care noi o propovăduim oamenilor nu este una omenească, ci una divină. Nici noi nu vorbim dintr-o însărcinare omenească, ci din însărcinarea venită din partea lui Dumnezeu. Corintenilor li s-a spus: »Noi deci suntem trimişi împuterniciți ai Hristos; şi ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!« (2 Corinteni 5.20). Noi avem această misiune concretă de la Dumnezeu, ca locţiitori ai Domnului Isus, ca să îndemnăm pe oameni să se împace cu Dumnezeu. O solie mai măreaţă ca aceasta şi un mandant mai mare nu există. În acelaşi timp, cu aceasta este strâns legată şi responsabilitatea noastră, ca să nu amestecăm vestea cu elemente omeneşti. Pavel nu a făcut lucrul acesta.

   Bineînţeles, cuvintele noastre nu sunt inspirate divin. Ele ar trebui să fie călăuzite de Duhul Sfânt, dar nimeni nu poate avea astăzi pretenţia că vorbeşte cuvinte inspirate de Dumnezeu. Şi Pavel, când a fost în Tesalonic, a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu fără să fie inspirat direct. Inspiraţia divină, aşa cum este ea prezentată în 2 Timotei 3.16, se referă numai la Cuvântul scris al lui Dumnezeu, aşa cum Îl avem în mâinile noastre. Cu privire la  aceasta, Pavel spune în 1 Corinteni 2.12-13: »Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. Şi vorbim despre ele nu prin cuvinte învăţate de la înţelepciune omenească, ci cu cele învăţate de la Duhul.«

   Probabil este bine dacă în acest context ne reamintim că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu de la prima pagină până la ultima şi că nu este un cuvânt al oamenilor. Dumnezeu s-a folosit de oameni pentru a scrie Cuvântul Său, cărora le-a dat funcţia de „canal”. »Oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhului Sfânt« (2 Petru 1.21). I-a plăcut lui Dumnezeu să Se folosească de oameni, ca să scrie Cuvântul Său pe o perioadă mare de timp. Chiar dacă oamenii L-au scris, fiecare cuvânt din Biblie este inspirat de Dumnezeu. De aceea toată Biblia are autoritate divină.

   Dacă astăzi în creştinătate se argumentează repetat că unele lucruri, de exemplu din scrierile lui Pavel, nu mai sunt obligatorii pentru noi, deoarece redau părerea sa personală, atunci aceasta este urmarea faptului că nu se mai primeşte Cuvântul aşa cum au făcut tesalonicenii. Nu se mai recunoaşte faptul că Dumnezeu a făcut din părerea unui slujitor fidel al Domnului o parte componentă a Cuvântului Său inspirat.

   Tesalonicenii au primit mai întâi Cuvântul, apoi şi L-au însuşit, iar acest Cuvânt a lucrat în ei. Aceasta este ordinea divină; „primirea“ şi „însuşirea“ nu au acelaşi înţeles. Primirea se referă mai mult la auzire, iar însuşirea la inimă. Este un lucru să auzi sau să citeşti vestea lui Dumnezeu, dar este cu totul alt lucru să-L primeşti şi să-L accepţi în inimă. Numai în cei care L-au primit realmente în inimă, Cuvântul acesta poate lucra. Aici nu este vorba de faptul că Cuvântul lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă, ci de faptul că El lucrează în noi, cei care credem. Dumnezeu nu Se mulţumeşte ca noi să găsim mântuire şi pace, ci este voinţa Sa categorică, ca acest Cuvânt al Său să lucreze în inimile noastre.

   În Evrei 4 avem mai degrabă gândul general despre Cuvântul lui Dumnezeu care produce ceva în om. »Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri« (Evrei 4.12). Cuvântul folosit în acest verset pentru »lucrător« include gândul la energie. În viaţa noastră ca credincioşi trebuie să emane energie. Dumnezeu doreşte să vadă că am primit Cuvântul Său. El trebuie să aibă rezultate şi consecinţe.

Versetul 14: »Căci, fraţilor, voi aţi călcat pe urmele bisericilor lui Dumnezeu care sunt în Iudeea în Hristos Isus, pentru că şi voi aţi suferit aceleaşi lucruri din partea celor de un neam cu voi, ca şi ele din partea iudeilor.«

   Deja în capitolul 1,6 apostolul le-a spus că ei au primit Cuvântul în multe necazuri. El revine la acest necaz. El era urmarea faptului că acest Cuvânt al lui Dumnezeu a emanat energie în viaţa lor. Dacă tesalonicenii nu s-ar fi declarat consecvent de partea lui Dumnezeu, căruia voiau acum să-I slujească, nu ar fi avut necazuri. Însă ele nu erau ceva neobişnuit. Ele ne fac să ne gândim la Împărăţia lui Dumnezeu. Ca slujitori ai Împărăţiei, calea spre glorie merge prin necazuri.

   Pavel compară situaţia tesalonicenilor cu cea a iudeilor credincioşi. El le arată că fraţilor lor din Iudeea nu le-a mers nicidecum altfel decât lor. Ceea ce ei au avut de suferit de la semenii lor (deci de la păgâni), s-a întâmplat fraţilor lor din Iudeea de la compatrioţii lor (deci din partea iudeilor). În afară de aceasta le face cunoscut ce strâns uniţi erau cu fraţii de credinţă din Iudeea. Credincioşilor din Tesalonic li se adresează ca Adunarea care este »… în Domnul Isus Hristos« (capitolul 1,1), pe când adunările din Iudeea le denumeşte »în Hristos Isus«. Erau ca şi ei »adunările lui Dumnezeu«.

   Ne amintim că Noul Testament ne prezintă adevărul despre Adunarea sub diferite aspecte. Multe locuri ne-o arată după planul lui Dumnezeu ca un întreg, adică toţi credincioşii împreună constituie Adunarea. Alte locuri ne arată şi aspectul local (adică prezentarea locală) al acestei Adunări (de exemplu 1 Corinteni 11.18). Gândul la adunări locale diferite îl avem şi aici. Existau adunări în Iudeea ca şi în Europa. Ele nu erau numai insuficient unite între ele, ci erau o parte a întregului Trup al lui Hristos. Şi azi este la fel. Cuvântul lui Dumnezeu nu cunoaşte nici o adunare locală independentă, ci un singur Trup al lui Hristos, adică o singură Adunare. Când Biblia vorbeşte despre prezentarea locală a Trupului lui Hristos, atunci această prezentare nu este văzută niciodată despărţită de întreg (vezi de exemplu 1 Corinteni 12.27).

Versetul 15: »… care au omorât pe Domnul Isus şi pe proroci, pe noi ne-au izgonit prin persecuţie, nu plac lui Dumnezeu şi sunt împotriva tuturor oamenilor,«

   Pavel se foloseşte acum de situaţia adunărilor din Iudeea ca să vorbească mai detaliat despre iudei şi faptele lor. Versetul 15 conţine cinci reproşuri împotriva iudeilor:

            1. au omorât pe Domnul Isus;

            2. au omorât pe profeţi;

            3. au alungat pe Pavel prin persecuţie

            4. ei nu plac lui Dumnezeu;

            5. sunt împotriva tuturor oamenilor.

   Culmea răutăţii lucrării iudeilor era lepădarea şi crucificarea lui Mesia (Împăratul) al lor. Deja în Faptele Apostolilor 2.23 vedem că Petru le reproşează că au ţintuit pe cruce şi au omorât pe Isus prin mâna celor nelegiuiţi. Era omorârea Lui, a Darului nespus de mare al lui Dumnezeu. Aşa cum au omorât pe robii lui Dumnezeu în Vechiul Testament, tot aşa au făcut şi cu Fiul Preaiubit (vezi Marcu 12.8). Faptele Apostolilor ne arată de asemenea, că ei au făcut acelaşi lucru şi cu urmaşii Domnului Isus, cum au făcut cu El. Aşa cum şi-au lepădat Împăratul, tot aşa au lepădat şi pe cei care-L urmau. Foarte curând apostolul Pavel a suferit aceeaşi soartă. El a fost alungat prin persecuţie. A fost prigonit şi chiar izgonit. Niciodată faptele lor nu au putut să fie plăcute lui Dumnezeu, chiar dacă ei se făleau că slujesc lui Dumnezeu. În harul şi înţelepciunea Sa Dumnezeu a luat comportarea lor ca ocazie ca Evanghelia să fie propovăduită neamurilor, dar acest lucru nu anulează nicidecum responsabilitatea iudeilor. Ei vor fi traşi la răspundere pentru fapta lor îngrozitoare.

   Prigoana este întotdeauna ceva detestabil, dar ce trăsături barbare, sadice ia ea, când este motivată religios. Istoria Bisericii relatează despre acestea, şi chiar exemple din zilele noastre demonstrează aceasta. Mereu îi reuşeşte lui satan să orbească pe oameni în aşa fel, că ei invocând motive religioase dau frâu liber cruzimii lor.

Versetul 16: »… oprindu-ne să vorbim neamurilor, ca să fie mântuite. Astfel ei totdeauna umplu măsura păcatelor lor. Dar la urmă i-a ajuns mânia lui Dumnezeu.«

     Ca urmare a împotrivirii iudeilor faţă de Evanghelie, Dumnezeu a lăsat ca această veste minunată să fie propovăduită naţiunilor. Unealta Lui aleasă pentru această lucrare a fost în mod deosebit apostolul Pavel, ceea ce a provocat nemulţumirea iudeilor. Ce-i drept, ei respingeau mântuirea în Domnul Isus cu privire la ei înşişi, dar nici nu voiau ca ea să fie adusă naţiunilor. În sinea lor iudeii erau conştienţi că este o lucrare valoroasă şi de aceea ei nu puteau să sufere ca Pavel să meargă la naţiuni. Ei se priveau ca poporul ales al lui Dumnezeu şi priveau naţiunile cu dispreţ. Gândul Evangheliei, care aduce aceleași binecuvântări atât evreilor cât şi păgânilor, era de nesuportat pentru ei. Vedem acesta frecvent în Faptele Apostolilor, ca de exemplu în capitolul 13.45: »Iudeii, când au văzut mulţimile, s-au umplut de invidie, vorbeau împotriva celor spuse de Pavel şi-l batjocoreau.« Când a trebuit să dea socoteală în Ierusalim înaintea poporului, ei l-au ascultat atâta timp până în momentul când el a spus că Dumnezeu l-a trimis la naţiuni. Acolo se spune: »Ei l-au ascultat până la cuvântul  acesta, şi-au ridicat glasul şi au zis: „Ia de pe pământ pe un astfel de om, căci nu se cuvine să trăiască!“« (Faptele Apostolilor 22.22). Prin fapta aceasta ei au umplut măsura păcatelor lor şi ca să zicem aşa au umplut paharul cu picătura care a dat peste el.

   Această faptă nu putea să rămână fără urmări. Mânia lui Dumnezeu a venit pe deplin asupra lor. „Pe deplin” înseamnă şi „până la extrem”. Până astăzi acest cuvânt nu s-a împlinit în totalitate. O parte a acestei mânii a venit peste iudei în anul 70 după Hristos, când Ierusalimul a fost distrus de romani. Cu toate că acest eveniment a fost îngrozitor, el a fost numai un gust anticipat al mâniei lui Dumnezeu care va lovi pe iudei în viitor. Mânia lui Dumnezeu este sigur partea lor, şi va fi turnată în curând pe deplin peste ei.

Versetul 17: »Dar noi, fraţilor, după ce am fost despărţiţi de voi pentru un timp cu faţa, dar nu cu inima, am avut cu atât mai mult dorinţa să vă vedem faţa.«

   După această incursiune, Pavel revine şi vorbeşte despre relaţia lui cu tesalonicenii. Nu ne mişcă felul în care el le vorbeşte şi cum vorbeşte despre ei? Relaţia lui faţă de ei era impregnată de dragoste adevărată. El li se adresează ca fraţi, ca aceia cu care el era strâns legat. El se simţea orfan, ca o mamă despărţită de copiii săi. Toată dorinţa lui mergea în sensul că dorea să vadă pe tesaloniceni săi preaiubiţi.

   Lui Pavel nu-i mergea după proverbul: „Ochii care nu se văd se uită“. Chiar dacă personal nu putea să fie prezent la ei, cu inima era totuşi legat de ei. Despre acest comportament putem învăţa mult. Iubim pe toţi fraţii noştri şi pe toate surorile noastre cu aceeaşi dragoste sau situaţia lor ne este indiferentă? Pe mulţi probabil nici nu-i cunoaştem. Totuşi suntem legaţi cu ei şi în rugăciunile noastre putem să exprimăm această legătură.

Versetul 18: »Astfel, odată, şi chiar de două ori, am voit eu, Pavel, cel puţin să venim la voi, dar ne-a împiedicat satan.«

   Faptele Apostolilor ne relatează că Pavel de la Tesalonic a mers la Atena şi apoi la Corint. În această călătorie a găsit prieteni noi. Dar dragostea sa faţă de tesaloniceni a rămas tot aşa de înflăcărată. El îi dorea şi a încercat să revină la ei, deoarece îşi făcea grijuri pentru ei.

   Nu era din cauza lui că nu putea să vină la ei. Motivul era că satan l-a împiedicat. Cum s-a desfăşurat aceasta în amănunt nu ni se relatează aici. Pavel a spus numai că satan l-a împiedicat, i-a închis drumul. Am fi putut spune şi noi aşa ceva? În Faptele Apostolilor 16.6 citim că Duhul Sfânt i-a oprit să vestească Cuvântul în Asia. Acest fapt ni se pare mai plauzibil. Dar cum este posibil ca satan să-l oprească pe un slujitor al lui Dumnezeu să facă ceea ce nu este împotriva voii directe a lui Dumnezeu? Dorinţa lui Pavel era bună,  motivaţiile sale erau cinstite - şi totuşi a fost împiedicat de satan. Satan era singurul care avea interese să-l împiedice pe Pavel să viziteze pe tesaloniceni, şi Dumnezeu a permis.

   La fel şi noi trebuie să învăţăm în viaţa noastră să deosebim între voia directă a lui Dumnezeu şi ceea ce indirect Dumnezeu permite. Desigur satan nu poate face absolut nimic fără permisiunea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu îi lasă un anumit câmp de acţiune. Vedem foarte clar acesta în viaţa lui Iov. Mângâietor pentru noi este gândul că în curând satan nu va mai avea această posibilitate. În Romani 16.20 este scris: »Şi Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele noastre«. Atunci satan nu va mai avea nici o posibilitate să ne împiedice.

   Dar azi el foloseşte orice posibilitate ca să facă rău lucrării Domnului. Desigur noi avem  nevoie de capacitate de discernământ spiritual, ca să cunoaştem dacă Dumnezeu împiedică ceva, sau dacă El permite ca satan să deranjeze. Dacă motivele noastre nu sunt clare şi sincere, atunci Dumnezeu ni se împotriveşte. La Pavel era clar. Motivele lui erau în concordanţă cu Dumnezeu şi de aceea el a ştiut că satan era cel care îl împiedica, şi nu Dumnezeu.

Versetele 19 şi 20: »Căci cine este nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de laudă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria noastră.«

   În aceste versete, Pavel revine la tematica revenirii Domnului Isus. El vede totul în lumina revenirii Sale. Poate pare un lucru puţin ciudat, că el nu vorbeşte despre faptul că Domnul i-ar fi speranţa, bucuria, gloria. Oare nu erau aşa lucrurile cu Pavel? Desigur, era aşa. Hristos a fost tot timpul nădejdea sa. Vedem motivele sale, care erau fără vreo intenţie de egoism şi de iubire de sine. Tesalonicenii nu au ocupat locul lui Hristos în inima sa. Atunci ar fi fost greşit să vorbească în felul acesta. Domnul însuşi era în faţa inimii sale şi pentru că era aşa, el putea şi să se bucure de răsplata care o va primi la venirea Domnului.

   Pavel Îl aştepta pe Domnul Isus, ca să-L vadă. În acelaşi timp va avea şi bucuria să stea înaintea Domnului împreună cu aceia care prin lucrarea sa (lucrată prin Duhul Sfânt) au venit la credinţă. Aceasta bucurie este bună. Tot astfel noi avem dreptul să ne bucurăm de răsplata care va fi dată la venirea lui Domnului. Cineva a scris în această privinţă: „Roadele deosebite ale lucrării noastre nu se pierd niciodată; ele se vor regăsi la venirea lui Hristos. Cea mai mare bucurie personală a noastră este aceea, că vom vedea pe Domnul Însuşi şi vom fi ca El. Aceasta este partea tuturor sfinţilor, dar există roade deosebite, care sunt în legătură cu lucrarea Duhului în noi şi prin noi!“ (Darby, J. N. Scrisoarea întâi către Tesaloniceni). Nădejdea noastră se bazează pe Domnul, dar ea nu este despărţită de răsplata, pe care El personal o va împărţi.

   Răsplata stă în strânsă legătură cu slujba făcută pentru Domnul. Acum slujim Domnului ca robi în Împărăţiei Lui. Când Împărăţia va fi întemeiată în putere şi slavă va fi vizibilă şi răsplata. Recunoaştem aceasta clar din pilda din Luca 19.11-27. Acolo se vede răsplata muncii efectuate în Împărăţia lui Dumnezeu în legătură cu autoritatea de guvernare. Domnul zice acolo: »Prea bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în foarte puţin, primeşte autoritate peste zece cetăţi« (Luca 19.17). În sensul acesta trebuie să înţelegem şi versetul uneori înţeles greşit din 2 Petru 1.11: »căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos«. Intrarea în Casa Tatălui este la fel pentru toţi credincioşi din perioada actuală a harului, în privinţa aceasta nu este nici o diferenţă. Dar când este vorba de intrarea în Împărăţie în forma ei viitoare (şi despre aceasta este vorba în 2 Petru 1.11), atunci vor fi diferenţe. Răsplata care va fi atunci vizibilă nu va fi la fel pentru toţi (vezi şi 1 Corinteni 3.13-15).

   Cununa de laudă, despre care vorbeşte Pavel aici, ne lasă de asemenea să ne gândim la guvernare. Dar ea ne aduce aminte şi de o cunună de biruitor, cu care va fi răsplătit cel ce biruieşte. Nu este un gând umilitor faptul că lui Dumnezeu Îi place să ne răsplătească, să ne decoreze?. Dumnezeu va răsplăti tot ce s-a făcut pentru El. El răsplăteşte după alte principii decât lumea o face lumea aceasta, şi la aceasta ar trebui să ne gândim. Răsplătită nu este forma activităţii, ci răsplătită este credincioşia cu care noi am făcut tot ce El ne-a încredinţat.

   În Noul Testament sunt amintite diferite cununi despre care se merită să cugetăm:

            Cununa vieţii pentru martiri şi cei ce-L iubesc (Apocalipsa 2.10, Iacov 1.12).

            Cununa care nu se vestejeşte a gloriei pentru păstorul fidel (1 Petru 5.4);

            Cununa care nu se vestejeşte pentru cel ce câştigă alergarea (1 Corinteni 9.24-27);

            Cununa dreptăţii pentru cel ce se bucură de venirea Sa (2 Timotei 4.8);

            Cununa laudei pentru slujba efectuată (1 Tesaloniceni 2.19).

   Vrem noi să ne mândrim de cununa noastră? Niciodată! În Apocalipsa 4 vedem ce fac credincioşii cu cununile lor. Ei le aruncă la picioarele Mielului şi Îi dau toată cinstea. Prin aceasta exprimăm că noi suntem nimic şi tot ce am putut face în slăbiciune pentru El, de fapt nu era nimic altceva decât lucrarea Sa. Toată gloria şi onoarea se cuvin numai Lui, şi nimănui altuia.

   Să aruncăm în final o privire asupra cuvântului »venire«, care este caracteristic pentru ambele epistole către tesaloniceni şi în care îl găsim de şapte ori (1 Tesaloniceni 2.19; 3.13; 4.15; 5.23; 2 Tesaloniceni 2.1; 2.8; 2.9). În limba greacă stă aici cuvântul „parousia“. Este format din cuvântul „para“= cu şi „ousia“= ai lui. Nu însemnează numai o dată precisă a venirii sau arătării, ci şi o prezenţă care stă în legătură cu ea. (Vine, W. E. Expository Dictionary of Bible Words). În Filipeni 2.12, Pavel foloseşte acest cuvânt când vorbeşte de prezenţa sa în mijlocul credincioşilor din Filipi. În Noul Testament „parousia“ este folosit de 18 ori cu privire la revenirea Domnului Isus. „Când este folosit pentru revenirea lui Hristos atunci nu înseamnă numai venirea Sa momentană pentru ai Săi, ci şi prezenţa Sa cu ai Săi începând din acest moment şi până la revelarea sau arătarea Sa în faţa lumii.” (Vine, W. E. Expository Dictionary of Bible Words)

   Deci, noi avem a face nu numai cu un moment dat, ci cu o perioadă de timp care are un început, o derulare şi un sfârşit. Perioada începe când Domnul vine ca să ia acasă pe ai Săi şi ea sfârşeşte cu arătarea Sa în glorie pe pământul acesta, când Îşi va instaura Împărăţia Sa. Venirea Sa pentru noi şi venirea Sa cu noi se arată ca o singură venire, dar cu o diferenţă de timp (privit astfel nu este în totalitate corect să vorbim de prima şi a doua venire a Domnului, dacă se vrea să se diferenţieze revenirea Sa pentru noi şi cu noi; ea este prezentată realmente ca o singură venire.) Dacă se cercetează textele diferite în care există cuvântul „parousia“, atunci se constată că în unele texte pe prim plan stă începutul acestei perioade, alte locuri accentuează mai mult derularea, iar alte locuri scot în evidenţă mai mult sfârşitul acestei perioade.

   Exemple pentru prima parte a perioadei sunt: 1 Tesaloniceni 4.15; 5.23; 2 Tesaloniceni 2.1; 1 Corinteni 15.23; 2 Petru 3.4

   Exemple pentru perioada a doua sunt: 1 Tesaloniceni 2.19; 3.13; Matei 24.3, 37, 39; 1 Ioan 2.28.

   Exemple pentru sfârşitul perioadei sunt: 2 Tesaloniceni 2.8; Matei 24.27.

   Pe parcursul studiului nostru vom vorbi despre alte detalii, în mod deosebit în capitolele 4 şi 5, unde învăţăturile cu privire la venirea Domnului stau pe prim plan.

Capitolul 3

Trimiterea lui Timotei şi relatarea sa

      Apostolul Pavel însuşi a fost împiedicat să meargă la Tesalonic, ca să vadă de fraţii săi preaiubiţi şi pe surorile sale preaiubite. De aceea l-a trimis pe Timotei la ei, pentru a-i aduce veşti despre starea lor. Pavel cunoştea viclenia lui satan şi străduinţele sale de a distruge lucrarea care a început aşa de frumos.

      Apostolul era îngrijorat şi se temea că credinţa tesalonicenilor ar fi putut avea de suferit din cauza prigoanei. Timotei a călătorit la Tesalonic cu însărcinarea de a-i mângâia şi încuraja pe credincioşi. Despre aceste lucruri vorbeşte capitolul 3 al acestei scrisori.

     După ce şi-a împlinit misiunea sa, Timotei s-a întors la Pavel, ca să-i aducă veşti bune de la tesaloniceni. Acestea l-au încurajat pe Pavel. El a văzut credinţa şi dragostea lor, şi acestea erau pentru el motiv suficient să se bucure şi să mulţumească lui Dumnezeu.

Versetul 1: »De aceea, fiindcă nu mai puteam răbda, am socotit mai bine să fim lăsaţi singuri în Atena.«

     De la Tesalonic, Pavel a călătorit mai întâi la Bereea. Dar şi acolo, iudeii i s-au împotrivit, încât a trebuit să părăsească cetatea şi să meargă la Atena. Tovarăşii lui de călătorie, Timotei şi Sila, au mai rămas în Bereea, urmându-l mai târziu pe apostol (Faptele Apostolilor 17.10-15). În Atena a primit informaţia că au fost intensificate prigonirile în Tesalonic şi era foarte îngrijorat pentru aceşti credincioşi de curând întorşi la Dumnezeu. De aceea l-a trimis din Atena pe Timotei la ei. El însuşi a plecat mai departe la Corint, unde s-a întâlnit din nou cu Timotei (Faptele Apostolilor 18.5).

     În 1 Corinteni 13.5 el scrie corintenilor: »Dragostea nu caută folosul său.« Realizarea acestor cuvinte o găsim aici. Dragostea lui Pavel faţă de tesaloniceni l-a făcut să se lipsească de Timotei. El însuşi nu putea să meargă, dar dragostea a găsit o cale pentru încurajarea tesalonicenilor. El nu se gândea la el, ci la alţii. Desigur, nu era uşor pentru el să renunţe la Timotei, pentru că în Atena avea nevoie de el, datorită multelor activităţi şi a împrejurărilor dificile de acolo. Dar dragostea sa pentru credincioşii întorşi de curând la Dumnezeu din Macedonia era însă mai tare decât orice piedică, pe care o ridica duşmanul. De aceea a preferat »să fim lăsaţi singuri în Atena«. El cunoştea împrejurările grele ale tesalonicenilor şi prigoanele lor. Dar el mai ştia că în ceea ce priveşte starea duhovnicească erau copii mici, care aveau nevoie de încurajare şi învăţătură. Expresia folosită aici »lăsaţi singuri« descrie singurătate şi părăsire, dar el a luat asupra sa cu plăcere aceste împrejurări.

Versetul 2: »... şi v-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu şi împreună lucrător cu noi în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă încurajeze în credinţa voastră.«

     Timotei era unul din conlucrătorii lui Pavel, pe care el se putea baza pe deplin şi care savura deplina sa încrede. În Filipeni 2.19-22 mărturiseşte despre el: »Dar nădăjduiesc în Domnul Isus să vă trimit în curând pe Timotei, ca să fiu şi eu înviorat, când voi avea ştiri despre voi. Căci n-am pe nimeni care să fie însufleţit de aceleaşi sentiment, ca să se îngrijească de starea voastră; căci toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos. Cunoaşteţi însă râvna lui încercată: cum, ca un copil cu tatăl lui, ca un rob a slujit împreună cu mine în lucrarea Evangheliei.« Deşi Timotei era mai tânăr decât Pavel, ei lucrau în armonie unul cu altul, pentru că lucrau pentru aceeaşi Persoană. Chiar dacă Timotei era încă tânăr, totuşi Pavel putea să-l implice în lucrarea Domnului şi să-i încredinţeze unele lucrări grele.

     Slujba sa era însoţită de binecuvântare, aşa cum putem deduce din scrisorile lui Pavel. Din diverse locuri rezultă că Pavel i-a încredinţat lui Timotei cel puţin patru însărcinări speciale, pe care acesta le-a îndeplinit în folosul credincioşilor:

     1) a făcut o slujbă de mângâiere şi încurajare în Tesalonic (1 Tesaloniceni 3.2);

     2) a făcut o slujbă de corectare şi reamintire în Corint (1 Corinteni 4.17);

     3) a făcut o slujbă de zidire în Efes (1 Timotei 1.3-4);

     4) a făcut o slujbă de încurajare şi părtăşie în închisoarea de la Roma (2 Timotei 4.9-22).

     Aici deci, avem prima slujbă a lui Timotei, pe care a făcut-o fără ajutorul direct al lui Pavel. Vorbind omeneşte, în această slujbă trebuia să se descurce singur, însă Pavel avea încrederea că slujba lui va fi spre binecuvântare pentru tesaloniceni. Deşi tesalonicenii îl cunoşteau pe Timotei, Pavel îl recomandă cu cuvintele: »fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu şi împreună lucrător cu noi în Evanghelia lui Hristos«. Nu îl numeşte simplu un „frate“, ci spune »fratele nostru«. El simţea legătura strânsă care îi unea. Timotei nu era nici un simplu „lucrător“, ci era „un slujitor al lui Dumnezeu“. El a slujit în Evanghelie, dar slujba sa trebuia să fie şi de folos pentru credincioşi.

     Dacă vedem o astfel de colaborare strânsă, atunci rugăciunea noastră să fie ca Domnul să ne dea fraţi bătrâni ca Pavel şi fraţi tineri ca Timotei. Ce binecuvântare va curge din aceasta pentru întreaga lucrare a Domnului, când avem fraţi de diferite vârste care lucrează împreună şi unul pentru altul în lucrarea Domnului!

     Misiunea lui Timotei este descrisă în cuvintele: »... ca să vă întărească şi să vă încurajeze în credinţa voastră.« Expresia „credinţă“ apare de cinci ori în acest capitol (versetele 2, 5, 6, 7, 10). De aceea este bine să vedem pe scurt ce înseamnă această credinţă. În general, putem observa trei semnificaţii în Noul Testament:

     1) Credinţa ne este prezentată ca mâna care apucă mântuirea, pe care Dumnezeu o oferă oamenilor. Fără credinţă personală, nimeni nu poate fi mântuit.

     2) Credinţa este încrederea, pe care o acordăm lui Dumnezeu şi promisiunilor Sale în viaţa de fiecare zi a credinciosului. Este vorba despre încrederea credinţei. Din această cauză, în unele cazuri „credinţa“ este redată prin „fidelitate“, credincioşie.

     3) Credinţa nu este numai activitate, ci ea ne este prezentată şi ca un lucru. Atunci ea cuprinde ceea ce credem, adică acea avuţie a credinţei sau adevărul creştin.

     În contextul nostru este vorba în primul rând de încrederea credinţei. În 2 Corinteni 5.7, Pavel spune: »Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere.« Credinţa stă de partea cealaltă a celor văzute. Timpul vederii încă nu a venit pentru credincios. Când va veni Domnul Isus, atunci se va produce această schimbare. Atunci credinţa va înceta, pentru că vom vedea ceea ce am crezut. Dar acum credinţa apucă aceste lucruri şi le face ca proprietate a sa. Această credinţă, care este un dar de la Dumnezeu, trebuie mereu întărită şi înflăcărată, mai ales în necazuri şi încercări. De aceea Timotei trebuia să facă două lucruri. El trebuia să-i întărească şi să-i încurajeze pe credincioşi. În Faptele Apostolilor 15.32 avem aceleaşi expresii. Acolo se spune: »Iuda şi Sila... au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte.« Avem nevoie în fiecare zi în viaţa noastră de credinţă atât de încurajare, cât şi de întărire.

Versetele 3-4: »... pentru ca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri. Căci singuri ştiţi că la aceasta suntem rânduiţi. Şi când eram la voi, v-am spus mai dinainte că vom avea necazuri, ceea ce s-a şi întâmplat, cum bine ştiţi.«

     Încercările şi necazurile pe cale pot să aibă două urmări. Ele pot să întărească credinţa noastră, dar ne pot face şi să ne clătinăm. Despre aceasta vorbeşte Pavel aici. El nădăjduia că nimeni nu va ajunge să se clatine. Această „clătinare” este în opoziţie cu „întărirea” din versetul 2. Cine se clatină în credinţă este apăsat şi neliniştit. Da, lucrurile pot merge aşa de departe, încât credinţa să se piardă (aceasta nu înseamnă că o astfel de persoană îşi pierde mântuirea, pentru că în textul acesta este vorba despre încrederea zilnică în promisiunile lui Dumnezeu, şi nu este vorba despre mântuirea noastră veşnică).

     Pavel se întreba ce urmări vor avea prigonirile asupra credinţei tesalonicenilor. Oare le va întări credinţa în aşa fel încât ei să privească cu atât mai mult la cele nevăzute, aşa că lucrurile văzute şi-au pierdut valoarea? Dacă credinţa lor ar fi fost veritabilă, atunci aceasta ar fi urmarea. Însă aceeaşi întrebare se pune şi nouă. Chiar dacă nu suntem în mod direct prigoniţi, încercările şi necazurile arată dacă credinţa noastră este veritabilă. Aceste încercări pot fi de natură diferită. Dumnezeu poate folosi pentru acestea boală, necazuri, decese, şomaj, probleme la locul de muncă etc. Astfel de încercări pot întări sau slăbi credinţa noastră. Este ca un duş rece. Unui om bolnăvicios poate să-i facă rău, dar unui om sănătos poate să-i fie de folos.

      Pavel nu le-a ascuns nimic tesalonicenilor. Ei au ştiut mai înainte ce-i aştepta. Le-a spus că viaţa de creştin nu are numai părţi plăcute. El nu a dus pe nimeni în eroare în această privinţă. Şi pentru noi este valabil acest adevăr. Nu ni s-a promis o viaţă fără necazuri şi fără încercări. Domnul Isus Însuşi a spus: »V-am spus acestea ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea« (Ioan 16.33). Necazurile nu sunt ceva neobişnuit în Împărăţia lui Dumnezeu. În Faptele Apostolilor 14.22 vedem cum Pavel îi încurajează pe credincioşi să stăruiască în credinţă şi adaugă: »... în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.« La fel şi Petru leagă credinţa de necazuri. El scrie: »… acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţin timp, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre ... să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos« (1 Petru 1.6-7).

     Domnul a mers la slavă pe o cale de suferinţă. Oare la noi să fie altfel? Desigur, o viaţă cu Domnul Isus este o viaţă minunată şi există o mulţime de bucurii. Bucuria noastră ca creştini este o bucurie »în Domnul« (Filipeni 4.4), dar niciodată o bucurie în legătură cu lumea aceasta. Lumea aceasta L-a lepădat pe Domnul şi de aceea ea leapădă şi pe aceia, care se aşează de partea Celui lepădat. Ca şi creştini avem un viitor glorios în faţa noastră, dar în prezent calea poate fi presărată cu necazuri. Pentru o astfel de cale avem nevoie de mult har. Cineva a scris în acest sens: „Numai harul ne poate chema pe o astfel de cale, numai harul poate să ne păstreze pe o astfel de cale, harul nu greşeşte niciodată.“ (Kelly, W. 1st and 2nd Thessalonians).

      Medităm şi noi la acest gând în slujbele noastre evanghelistice, în discuţiile noastre private sau în vestirea Cuvântului? Are puţin sens să arăţi necredincioşilor numai partea pozitivă şi să le vorbeşti numai despre o viaţă de bucurie. Desigur, există bucurie în prezent şi există bucurie în viitor, dar nu ar trebui să ascundem faptul că decizia de a-L urma pe Domnul Isus înseamnă să fi în strânsă legătură cu un Domn care este lepădat. Niciodată Pavel n-a ascuns acest adevăr. În cunoscuta pildă a semănătorului, Domnul Isus vorbeşte despre cei care au primit Cuvântul cu bucurie, dar care nu aveau rădăcini. Ce s-a întâmplat? Ei au crezut pentru un timp, dar când au venit încercările s-au lepădat (Luca 8.13).

Versetul 5: »Astfel, în nerăbdarea mea, am trimis să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, ca nu cumva să vă fi ispitit ispititorul şi munca noastră să fie făcută zadarnică.«

     Tesalonicenii au fost încercaţi. Dumnezeu a permis ca ispititorul (acesta este diavolul) să se apropie de ei. Este vorba aici despre ispite datorate împrejurărilor vieţii, şi nu despre ispite care vin din natura veche, păcătoasă. Astfel de ispite nu sunt niciodată de la Dumnezeu, pentru că El nu ispiteşte pe nimeni la rău (Iacov 1.13). Dacă Dumnezeu ne încearcă, atunci încearcă credinţa noastră. De aceea Iacov scrie: »Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare« (Iacov 1.2-3). Aşa a fost şi la Iov. Dumnezeu a vrut să-l încerce şi de aceea i-a permis lui satan să-l atace.

     Dumnezeu permite deci ispitele, şi satan se foloseşte de ele. Cu orice preţ, satan caută să dărâme credinţa noastră şi încearcă mereu să ne convingă că nu are niciun sens să te aşezi de partea Unuia care a fost lepădat şi pe ale cărui urme ai parte de suferinţe şi necazuri. Aceste atacuri ale duşmanului sunt periculoase, şi mulţi au căzut deja pradă lor. Ca să ne împotrivim unor astfel de ispite, avem nevoie de o credinţă activă care ne ancorează de lumea nevăzută. Prin credinţă privim deja la Împărăţia care va veni, unde vom fi glorificaţi cu Domnul Isus. Cineva a scris: „Credinţa este ochiul sufletului. Ea ne dă înţelegere duhovnicească. Pavel a ştiut că prigoana ar aduce numai o îmbogăţire şi înviorare duhovnicească, atâta timp cât lucrurile nevăzute ale credinţei erau o realitate pentru ei.“ (Hole, F. B. Paul’s Epistles, Vol. II).

     Pavel dorea ca lucrarea sa printre tesaloniceni să nu fie zadarnică. El nu s-a mulţumit numai cu faptul că a îndeplinit lucrarea trasată lui de Dumnezeu, ci el a depus tot efortul să vadă şi rezultatul slujirii lui, pentru că voia să primească răsplată deplină. Apostolul Ioan a avut aceeaşi dorinţă când a scris: »Luaţi seama la voi înşivă, ca noi să nu pierdem ce am lucrat, ci să primim o răsplată deplină« (2 Ioan 8). Şi în prima sa epistolă exprimă un gând asemănător: »Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca, atunci când El Se va arăta, să avem îndrăzneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine înaintea Lui« (1 Ioan 2.28). Oare nu vorbesc aceste texte inimilor noastre? Dacă ne lăsăm înşelaţi de satan, atunci acest lucru duce nu în ultimul rând la ruşinarea slujitorului lui Dumnezeu care s-a ocupat de noi.

Versetul 6: »Dar chiar acum a venit Timotei de la voi şi ne-a adus veşti bune despre credinţa şi dragostea voastră şi că totdeauna păstraţi o plăcută aducere aminte despre noi, dorind mult să ne vedeţi, cum dorim şi noi să vă vedem.«

     Timotei avea veşti bune pentru apostolul Pavel. Ceea ce el a văzut la tesaloniceni erau lucruri pozitive. El a putut să dea mărturie atât despre credinţa lor cât şi despre dragostea lor. Ambele erau prezente. Aşa cum am văzut, credinţa îl leagă pe fiecare dintre noi personal de lumea invizibilă. Dragostea, dimpotrivă, ne leagă unii de alţii. De ambele avem nevoie. Noi nu suntem singuri în urmarea Domnului, ci în jurul nostru sunt şi alţii care trec prin aceleaşi experienţe şi ne pot fi de ajutor. Prin dragostea unii faţă de alţii putem să ne întărim în credinţă. Aşa cum le făcea bine tesalonicenilor că Pavel se gândea la ei, tot aşa şi Pavel a fost încurajat, pentru că tesalonicenii se gândeau la el.

     Poate se îngrijora că l-au uitat sau că s-au îndepărtat de învăţătura sa. Dar niciuna din aceste situaţii nu exista la tesaloniceni. Ei au ţinut strâns la ceea ce el le-a spus şi doreau ca să-l revadă. Aceasta a fost pentru Pavel o bucurie.

Versetul 7: »De aceea, fraţilor, în toate strâmtorările şi necazurile noastre, am fost mângâiaţi cu privire la voi, prin credinţa voastră.«

     Când Pavel le vorbea tesalonicenilor despre suferinţe şi încercări, acestea nu erau pentru el teorie, ci el însuşi a avut parte în trupul său de aceste suferinţe în multiple forme. El vorbea ca unul care ştia despre ce era vorba. El a fost în multe strâmtorări, a avut parte de prigoană şi suferinţă. În 2 Corinteni 11.23-28, el vorbeşte despre ceea ce i s-a întâmplat. Acea înşiruire este impresionantă. La aceste suferinţe din afară se adăuga şi grija pentru toate adunările, deci pentru fraţii şi surorile, pe care i-a cunoscut şi le-a cunoscut în călătoriile sale şi pe care îi iubea şi le iubea.

     El însuşi le-a adus tesalonicenilor mângâiere şi încurajare (capitolul 2.11). Acum, el era cel mângâiat prin ei. Cel care a mângâiat, primea el însuşi acum mângâiere. Aşa a fost şi în cazul romanilor. El dorea foarte mult să-i vadă şi scopul său era: »… ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual pentru întărirea voastră; adică, să fim mângâiaţi laolaltă în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră, cât şi a mea« (Romani 1.11-12). El voia să dăruiască şi să întărească, dar în acelaşi timp să primească şi să fie mângâiat. Ce frumos, dacă acest ajutor reciproc îşi atinge scopul în trăirea împreună ca fraţi şi surori! Nu degeaba Dumnezeu a pus de partea noastră fraţi şi surori. Noi putem şi avem voie să tragem foloase din aceasta.

     Izvorul mângâierilor este în credinţa celuilalt. Atât în adunarea din Roma, ca şi în cea din Tesalonic, Pavel dorea să fie mângâiat prin credinţă. Nici aici nu este vorba despre credinţa mântuitoare, ci despre încrederea zilnică în Domnul Isus. Această credinţă este un semn al vieţii noi, aceasta înseamnă că în diferite împrejurări ea devine vizibilă pentru alţii. Fraţii mei văd în reacţia mea la necazuri cum stă credinţa mea, şi acest lucru poate fi o binecuvântare pentru alţii, fiind mângâiaţi şi întăriţi. Încrederea în Domnul, trăită în umblarea noastră, poate fi o încurajare pentru cei aflaţi într-o situaţie descurajantă. Invers, lipsa credinţei poate dăuna altora.

Versetul 8: »Acum, da, trăim, fiindcă voi staţi tari în Domnul.«

     Şi credincioşilor din Filipi, Pavel le scrie: »De aceea, preaiubiţii şi mult doriţii mei fraţii ... staţi tari în Domnul« (Filipeni 4.1). Având în vedere ispitele duşmanului şi necazurile pe drumul credinţei, era important pentru tesaloniceni să stea tari în Domnul şi să-şi pună toată încrederea în El. El nu aştepta ca ei să stea tari în propria lor putere sau în înţelepciunea lor, ci în Domnul. Aceasta înseamnă că în orice situaţie să aştepţi totul numai de la El. Dacă vom căuta în noi înşine sau la alţii ajutor, atunci vom fi totdeauna dezamăgiţi. Numai Domnul Isus nu poate şi nu ne va dezamăgi niciodată.

     Pavel a aflat de la Timotei că ei stăteau tari în Domnul. În ciuda tuturor atacurilor lui satan, ei au rămas neclintiţi în credinţă. Prin aceasta el a fost încurajat şi exprimă bucuria sa prin cuvintele: »acum, da, trăim«. Alţi traducători ai Bibliei au redat aceste cuvinte astfel: „noi am reînviat“ sau „acum avem iarăşi curaj nou de viaţă“. Pavel a avut parte de multe decepţii în viaţa sa. El a suferit când a văzut că unii credincioşi nu stăteau tari în Domnul. De aceea, de multe ori era dezamăgit şi trist. Dar ceea ce a auzit despre tesaloniceni, i-a dat curaj nou. El a reînviat.

     Oare nu este o încurajare pentru orice slujitor al Domnului, când vede că Domnul dă binecuvântare peste lucrarea Sa şi oamenii vin la credinţă? Dar oare să ne mulţumim numai cu faptul că oamenii vin la mântuire? Voia Domnului este ca noi să creştem în credinţă şi să fim tari în El. Aceasta nu ar trebui să fie uitată niciodată în slujba pentru El. Slujba evanghelistică este importantă, dar slujba pentru cei credincioşi trebuie să urmeze neapărat. Aşa era la Pavel. Acţiunea evanghelistică era exemplară, dar nu uita niciodată slujba spre folosul credincioşilor. Nu numai prin epistolele sale, ci şi în timpul călătoriilor sale avea pe inimă încurajarea credincioşilor. În Faptele Apostolilor 16.5 citim: »Adunările deci se întăreau în credinţă (slujba pentru credincioşi) şi sporeau la număr în fiecare zi (slujba evanghelistică).«

Versetul 9: »Cum putem noi oare să mulţumim îndeajuns lui Dumnezeu cu privire la voi, pentru toată bucuria pe care o avem din partea voastră înaintea Dumnezeului nostru?«

     Pavel şi-a exprimat bucuria, pe care o simţea, cu cuvinte clare. El se bucura înaintea Dumnezeului său de tesaloniceni. Vom vedea îndată, că el n-a încetat să se roage pentru ei, dar aici vedem că s-a bucurat pentru ei. Nu putem învăţa noi din aceasta? În rugăciuni putem să ne rugăm pentru alţii, dar în rugăciune putem şi să ne bucurăm pentru ceea ce a lucrat Domnul în fraţii noştri spre folosul nostru. Să ne întrebăm: Nu auzim astăzi mai mult că ne plângem unii de alţii? Dar dacă încercăm să vedem fraţii cu ochii Domnului, atunci vom descoperi deodată că sunt multe lucruri pentru care ne putem bucura în rugăciune înaintea Lui.

Versetul 10: »Noapte şi zi Îl rugăm nespus să vă putem vedea faţa şi să putem împlini ce mai lipseşte credinţei voastre.«

     În capitolul 2.9, Pavel le-a amintit tesalonicenilor că el a lucrat noapte şi zi, ca să nu fie nimănui o povară. Aici le spune că s-a rugat pentru ei noapte şi zi. Pentru Pavel, rugăciunea nu era o obligaţie religioasă, pe care a împlinit-o, ci era o stare de inimă. Nimeni dintre noi nu poate sta întreaga zi şi întreaga noapte pe genunchi. Lucrul acesta nici nu-l aşteaptă Dumnezeu de la noi. Dar El doreşte să fim caracterizaţi de o atitudine lăuntrică de dependenţă. Aşa a fost la Pavel. În afară de aceasta ni se spune că el nu doar se ruga, ci stăruia în rugăciune pentru fraţi şi surori, şi acest lucru îl făcea »nespus de mult«. Este o expresie pe care o găsim şi în Efeseni 3.20 şi în 1 Tesaloniceni 5.13. Se mai poate traduce: „peste măsură, revărsându-se peste limită“. În acest mod se ruga Pavel.

     Cum ne rugăm noi? Este rugăciunea pentru noi un obicei bun, pe care-l îndeplinim din obligaţie? Sau este mai mult? Ne rugăm unii pentru alţii, stăruim în rugăciune unii pentru alţii, pentru copiii noştri, pentru familiile noastre, pentru fraţii şi surorile din adunarea locală, pentru alţii, cu care suntem uniţi? În capitolul 5.17, tesalonicenii sunt solicitaţi să se bucure întotdeauna şi să se roage neîncetat. Acest lucru Pavel îl trăia în mod practic înaintea lor, şi astfel este şi pentru noi un îndemn demn de urmat.

     El dorea să împlinească ceea ce lipsea credinţei lor. Aici prin „credinţă“ nu se înţelege puterea credinţei, sau încrederea credinţei. De acestea nu duceau lipsă. Ceea ce le lipsea tesalonicenilor era învăţătura despre multe adevăruri creştine. El le-a vorbit aici deci despre avuţia creştină. Unele lucruri li le-a spus deja, când a fost la ei, dar mai existau multe lucruri pe care ei nu le ştiau. Aceste lucruri a dorit să le împlinească. Aceasta înseamnă aici a completa, a aduce lămuriri. De aceea dorea să-i vadă pe tesaloniceni. El n-a dorit să le scrie totul pe hârtie, ci a dorit să meargă la ei şi să-i înveţe personal. Totuşi, erau unele lucruri care erau foarte importante pentru el, pentru care el nu voia să aştepte până când el va merge iarăşi la ei. De aceea le-a scris această epistolă, care conţine învăţături preţioase despre venirea Domnului (în mod deosebit în capitolul 4).

Versetul 11: »Însuşi Dumnezeu şi Tatăl nostru, şi Domnul nostru Isus să ne netezească drumul la voi!«

     Pavel a fost împiedicat de satan să călătorească la Tesalonic. El nu a încercat să meargă în puterea proprie pe această cale, ci a aşteptat totul de la Dumnezeu şi Domnul său. Tatăl şi Fiul sunt amintiţi aici împreună. El era liniştit la gândul că Dumnezeu şi Tatăl său şi Domnul Isus va îndrepta drumul spre ei. Până atunci putea aştepta. Au durat realmente câţiva ani, până când el a putut să revadă pe preaiubiţii lui tesaloniceni, căci înainte de a-i vedea, le-a mai scris o epistolă. Pentru noi în legătură cu aceasta se pune o întrebare practică, dacă şi noi suntem în stare să aşteptăm în linişte până când Dumnezeu ne va deschide o uşă. Nu se întâmplă oare deseori că devenim nerăbdători şi până la urmă mergem chiar pe căi proprii?

     În afară de aceasta acest verset conţine un indiciu important despre dumnezeirea Domnului Isus. Pavel scrie: »Însuşi Dumnezeu şi Tatăl nostru şi Domnul nostru Isus să ne netezească ...« Verbul „să ne netezească“ se află în acest verset la singular şi leagă „Dumnezeu şi Tatăl nostru“ cu „Domnul nostru Isus“. Astfel, Pavel confirmă deja în prima sa epistolă adevărul, pe care l-a explicat mai târziu în mod deosebit apostolul Ioan, şi anume că Tatăl şi Fiul sunt Dumnezeu. În Ioan 1.1 citim despre Fiul: »La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.« Fiul este o Persoană diferită de Tatăl, dar El este Dumnezeu din veşnicie. Acest adevăr de bază, care ne este confirmat pretutindeni în Noul Testament, vrem să-l ţinem necondiţionat cu tărie.

Versetul 12: »Şi pe voi, Domnul să vă îmbogăţească şi să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi faţă de voi.«

     Relaţia lui Pavel cu tesalonicenii era caracterizată de dragoste, şi el dorea ca această dragoste să caracterizeze şi relaţia lor unii cu alţii. Cât de important este ca aceste relaţii reciproce să fie în ordine! Aceasta se face în primul rând prin dragostea reciprocă şi în al doilea rând prin dragostea faţă de toţi. Domnul Isus Însuşi ne-a dat dragostea ca o poruncă, când a spus ucenicilor Săi: »Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unul pe altul. Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi.« (Ioan 13.34, 35). Credincioşilor din Colose, Pavel le-a scris: »Peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii« (Coloseni 3.14). Prin această legătură suntem uniţi unii cu alţii, iar acest lucru trebuie să fie vizibil. Nu este vorba numai despre o „părtăşie a dragostei“, ci despre o „mărturie a dragostei“. Ar trebui să le arătăm oamenilor pierduţi că îi iubim şi că pentru noi este importantă mântuirea sufletului lor nemuritor. Un alt comentator a scris cândva: „Dragostea (agape) este cuvântul caracteristic al creştinismului.“ (Vine, W.E. Expository Dictionary of Bible Words)  Prin aceasta s-a spus mult.

Versetul 13: »... ca să vi se întărească inimile şi să fie fără vreo învinuire în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii Săi!«

     În acest verset, apostolul revine şi vorbeşte despre venirea Domnului. El pune această venire în legătură cu sfinţenia practică în viaţa credinciosului. El doreşte ca inimile noastre să fie întărite fără vină în sfinţenie la venirea Domnului. Această venire este strâns legată cu viaţa noastră practică şi este de nedespărţit de ea. Lumina arătării Sale în glorie trebuie să ne lumineze deja acum calea şi să ne caracterizeze. Acest verset conţine o mulţime de afirmaţii importante, pe care vrem să le tratăm pe rând.

     În primul rând, apostolul vorbeşte despre inimile noastre, care trebuie să fie întărite. Este vorba de sentimentele noastre, pe care Domnul vrea să le aibă. În legătură cu versetul 12, vedem că inimile noastre ar trebui să fie întărite prin dragoste şi în sfinţenie. În diferite locuri din Noul Testament citim despre inimi întărite. În Iacov 5, inimile sunt puse în legătură cu nădejdea: »Fiţi şi voi îndelung-răbdători, întăriţi-vă inimile, pentru că venirea Domnului se apropie« (versetul 8). În Coloseni 2, Pavel vorbeşte despre faptul că noi trebuie să fim întăriţi, şi acolo o pune în legătură cu credinţa noastră: »... umblaţi în El, înrădăcinaţi şi fiind zidiţi în El şi întăriţi în credinţă« (versetul 7). Aici este vorba despre dragoste, pe care noi nu o putem despărţi niciodată de sfinţenie. Aceasta conduce la al doilea gând, şi anume solicitarea la sfinţenie.

     Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte în multe locuri despre sfinţenie. În vorbirea curentă, cuvântul „sfânt, sfinţenie“ are o înţelegere ruptă de realitatea biblică şi de aceea este bine să ne întrebăm ce înţelege Cuvântul lui Dumnezeu prin acest cuvânt. Dacă citim comparativ textele care vorbesc despre sfinţenie, vom constata că sunt două laturi ale sfinţeniei.

     În primul rând, ea este o stare, în care Dumnezeu ne-a pus în momentul în care am venit cu păcatele noastre la Domnul Isus. În acest sens, orice credincios este un sfânt. Despre acest adevăr vorbeşte de exemplu epistola către Evrei: »voie prin care am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna« (Evrei 10.10). Corintenilor, Pavel le-a scris: ».. .aţi fost sfinţiţi« (1 Corinteni 6.11). Jertfa Domnului Isus ne-a adus în poziţia de sfinţi, iar această poziţie nimeni nu ne-o poate lua. Însă cu această poziţie de sfinţi este strâns legată şi responsabilitatea noastră practică, şi aceasta ne conduce la a doua latură a sfinţeniei:

     Dumnezeu doreşte ca în viaţa practică să corespundem poziţiei pe care o avem. El doreşte să ducem o viaţă de despărţire / punere deoparte practică. Despre aceasta vorbeşte de exemplu Petru, când spune: »Ci, după cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”« (1 Petru 1.15-16). Despre această latură a sfinţeniei este vorba în versetul nostru.

     Sfinţenia practică are de asemenea două aspecte: unul negativ şi unul pozitiv.

     - Aspectul negativ constă în aceea că sfinţenia se caracterizează prin îndepărtarea voită, separarea de tot ce este rău.

     - Aspectul pozitiv constă în aceea că sfinţenia este o îndreptare spre Dumnezeu.

     Probabil, de aceea se vorbeşte aşa de puţin despre acest adevăr, pentru că se are în vedere numai aspectul negativ. Fără îndoială, acest aspect este necesar, dar nu ar trebui să uităm aspectul pozitiv. Sfinţenia este o viaţă dedicată lui Dumnezeu şi în acelaşi timp o despărţire de tot ce este rău. Dacă vedem numai aspectul negativ, atunci sfinţenia noastră nu va fi altceva decât ca despărţirea fariseilor, care nu-i place lui Dumnezeu. Sfinţenia pozitivă, adică dedicarea pentru Dumnezeu, este posibilă numai atunci când este în legătură cu dragostea. De aceea îndemnul la sfinţenie urmează după îndemnul la dragoste din versetul 12.

     Dragostea „funcţionează“ numai când este în strânsă legătură cu „lumina“, adică sfinţenia; şi invers. Amândouă sunt indisolubile. Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste. Dragostea nu poate niciodată însemna că sunt de acord cu răul săvârşit de fratele meu. Pe de altă parte, nu pot merge pe o cale a despărţirii de orice fel de rău, fără să-l iubesc pe fratele meu. În afară de aceasta, impulsul pentru sfinţenie trebuie să fie dragostea faţă de Dumnezeu. Dacă ne punem deoparte numai din pricina oamenilor sau a fraţilor şi surorilor şi nu avem dragoste faţă de Dumnezeu, atunci sfinţenia noastră este fără valoare. Gândirea noastră în acest caz nu este bună şi există pericolul mare să devenim legalişti.

     Este o sfinţenie »înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru«, aşa cum spune Pavel. Dumnezeu este lumină. Viaţa noastră trebuie să fie în concordanţă cu El. Dar noi nu-L cunoaştem numai ca marele Dumnezeu, ci şi ca Tatăl nostru. Aceasta este relaţia noastră cu El, o relaţie care pe de o parte este caracterizată de dragoste, iar pe de altă parte de sfinţenie. Cineva a scris: „Sfinţenia este caracterul relaţiei noastre cu Dumnezeu, în măsura în care noi ca şi copii ai Săi am primit natura Sa, precum şi revelaţia desăvârşirii acestei naturi în El în dragoste... Dragostea însăşi ne-a dat această natură şi ne-a aşezat în această relaţie.“ (Darby, J.N. Scrisoarea întâia către Tesaloniceni)

     Solicitarea la o sfinţenie practică este pus în legătură cu »venirea Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii Săi«. Aici este vorba despre venirea Domnului (parousia) ca în capitolul 2.19. Când Noul Testament vorbeşte despre venirea Sa pentru ai Săi, atunci este vorba despre un act al harului, deoarece El vine să ne elibereze din împrejurările acestui pământ. Venirea Domnului cu ai Săi trebuie văzută în legătură cu responsabilitatea noastră. Aşa este şi în acest verset. Când Domnul Isus va apărea cu ai Săi pe pământul acesta, atunci aceştia sunt „sfinţii” Lui. Poziţia şi practica vor fi atunci într-o armonie perfectă. Când El Se va arăta cu noi pe pământ, atunci pentru noi nu va mai fi vorba despre vreo problemă de sfinţenie practică. Dar Dumnezeu doreşte ca noi deja de acum să trăim cum va fi cazul în viitor, adică despărţiţi de lume şi dedicaţi Lui.

     Venirea Domnului este aici în directă legătură cu arătarea Sa pe pământ, când vom veni împreună cu El. Pavel face aluzie deja aici de ceea ce va detalia mai târziu, şi anume,  că Domnul va veni pe pământ împreună cu sfinţii Săi. Este foarte posibil că tesalonicenii nu cunoşteau acest adevăr. Când El va veni ca Împărat al Împărăţiei Sale, ca să exercite judecata şi să preia stăpânirea, noi Îl vom însoţi. Tesalonicenii trăiau atât de iminent în aşteptarea venirii Sale pentru ridicarea Împărăţiei, încât presupuneau că în acel moment ei vor fi încă pe pământ. Pavel clarifică deja aici, că va fi altfel. Noi vom veni împreună cu Domnul pe pământ, când El va începe să domnească. Alte texte confirmă acest adevăr. În 2 Tesaloniceni 1.10 citim: »... în ziua aceea ca să fie preamărit în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut.« În Coloseni 3.4, Pavel spune: »Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.« Cum se vor desfăşura evenimentele, Pavel explică mai târziu în capitolul 4. Vom reveni la aceasta.

     »Sfinţii Săi« – să mai zăbovim o clipă la această expresie, căci are o frumuseţe deosebită! Noi nu suntem nişte sfinţi oarecare, ci El ne numeşte sfinţii Săi. Noi Îi aparţinem Lui. Noi suntem ai Lui. În ce relaţie intimă ne-a adus El, şi pe care noi avem voie s-o savurăm! Acum avem parte de lepădarea Sa, pentru că El este Cel lepădat. Când va veni, vom avea parte cu El de gloria Sa, pentru că atunci El va fi Cel care va umple cu gloria Sa cerul şi pământul.

     Dar cine sunt »sfinţii Săi«? Se referă această expresie numai la credincioşii din epoca harului sau sunt incluşi aici şi credincioşii Vechiului Legământ? În legătură cu 1 Corinteni 15.23 putem spune că credincioşii din Vechiul Testament sunt şi ei incluşi aici. Desigur, în ceea ce priveşte partea lor veşnică în Casa Tatălui, ei se deosebesc clar de Adunare. Dar când este vorba despre Împărăţie, atunci şi ei vor avea parte la Împărăţie sub aspectul ei ceresc (vezi de exemplu Daniel 7.18,27). Ei vor avea parte de prima înviere şi de asemenea de stăpânirea Domnului Isus pe pământ. De aceea ei sunt înglobaţi în expresia »sfinţii Săi«. Împreună vom apărea cu Domnul în glorie şi sfinţenie. Ce clipă fericită pentru El şi pentru noi!

Capitolul 4

Umblarea sfântă a credincioşilor

     Înainte ca apostolul Pavel să treacă în capitolul 4 de la versetul 13 la tematica propriu-zisă a epistolei sale şi să scrie despre venirea Domnului, a dorit să exprime câteva gânduri practice. La tesaloniceni erau multe lucruri de lăudat şi acest fapt este remarcat cu mulţumire. Dar existau şi primejdii la care ei erau expuşi în mediul păgân în care trăiau. Apostolul Pavel îi avertizează cu privire la aceste primejdii îndemnându-i la o umblare sfântă, o umblare în lumină şi în dragoste. Dragostea şi sfinţenia sunt amintite împreună în capitolul 3.12-13. În textul din faţa noastră le găsim din nou împreună, dar în ordine inversă. Pavel vorbeşte mai întâi despre sfinţenie şi apoi despre dragoste.

     Îndemnurile pentru viaţa practică din acest pasaj stau în legătură directă cu venirea Domnului. Acestea sunt indicaţii pentru credincioşii care mai sunt pe pământ şi Îl aşteaptă pe Domnul lor. Dar dacă şi noi vrem să fim astfel de credincioşi, acest adevăr ne spune şi nouă ceva. Îndemnurile se referă la diverse domenii, în care noi ne mişcăm:

            - în versetele 3-8 este vorba despre Dumnezeu, după a cărui voie trebuie să trăim pe pământ;

            - în versetele 9-10 este vorba despre fraţii noştri, pe care trebuie să-i iubim;

            - în versetele 11-12 este vorba despre mărturia noastră faţă de necredincioşi, faţă de care trebuie să umblăm în chip cuviincios.

Versetul 1: „Încolo, fraţilor, fiindcă aţi învăţat de la noi cum să vă purtaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi aşa şi faceţi, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Isus să sporiţi tot mai mult.“

     „Încolo (deci)“: după tot ceea ce a spus deja Pavel, observăm că încă nu a ajuns la sfârşitul epistolei sale. Mai avea de spus adevăruri importante. Încă nu amintise motivul propriu-zis pentru care a scris această epistolă către tesaloniceni. Dar înainte de a vorbi detaliat despre venirea Domnului, la care face deja aluzie în ultima parte a capitolului 3, el aprofundează mai întâi subiectul despre sfinţirea practică, ce de asemenea a fost amintită în capitolul 3.

     El îi numeşte din nou „fraţi“ pe preaiubiţii săi tesaloniceni. Prin această adresare cordială exprimă din nou legătura intimă cu aceşti credincioşi întorşi de curând la Dumnezeu. Ca fraţi şi surori în Domnul, el i-a iubit din inimă şi din acest motiv a putut să le adreseze un cuvânt de îndemnare. Şi în zilele noastre, acolo unde există o relaţie cunoscută şi savurată, este mai uşor nu numai să adresezi ci şi să primeşti un cuvânt de îndemnare. Pavel însă nu a vrut să poruncească în autoritatea sa de apostol, ci a dorit să-i „roage şi să-i îndemne în Domnul Isus“.

     Cuvântul folosit pentru „vă rugăm“ poate fi tradus şi prin „a solicita“ sau „vă rugăm din inimă“. Este o expresie folosită între persoane de acelaşi rang. Prin această expresie se subliniază relaţia care era între Pavel şi tesaloniceni. El nu a stat cu degetul arătător ridicat, ci a dorit în dragoste să le atragă atenţia cu privire la unele lucruri din viaţa lor practică. Totuşi, aceste indicaţii purtau caracterul unui îndemn. El dorea să le îndrepte atenţia spre ceva ce era important pentru ei. Dragostea nu se teme să atragă atenţia cu privire la pericole, ci dimpotrivă dragostea vorbeşte deschis despre ele. Rugăminţile şi îndemnurile apostolului au fost întotdeauna „în Domnul Isus“. În spatele cuvintelor sale nu era nici o obligaţie legalistă şi nici o părere personală a sa, ci autoritatea Domnului Isus. Pavel era numai „canalul“ care transmitea mai departe ceea ce a primit de la Domnul. Ce binecuvântare şi astăzi, dacă îndemnurile ar fi rostite într-un astfel de duh şi într-un astfel de duh!

     Aici este vorba despre umblarea creştină. Tesalonicenii, dar şi noi împreună cu ei, ar trebui să umble aşa cum Îi place lui Dumnezeu. Ce să înţelegem prin cuvântul „umblare”? Cu acest cuvânt este descris întregul mod de viaţă creştin. El vorbeşte despre felul în care ne mişcăm în această lume, ce vorbim, ce facem şi ce gândim. Toate acestea trebuie să fie pătrunse şi marcate de Persoana Domnului nostru. În capitolul 2.10, Pavel a descris umblarea sa prin cuvintele: „sfântă, dreaptă şi fără vină“. Aceasta este o umblare plăcută lui Dumnezeu. Domnul Isus a fost un exemplu pentru noi în această privinţă. Viaţa Sa a fost întotdeauna în aşa fel, că ea i-a plăcut lui Dumnezeu. Niciodată nu a spus, nu a făcut sau nu a gândit ceva, care să nu fie în concordanţă cu Dumnezeul Său. În privinţa aceasta El este marele nostru Model. Să ascultăm propriile Lui cuvinte: „Cel care M-a trimis este cu Mine; El nu M-a lăsat singur, pentru că întotdeauna fac ce-I este plăcut“ (Ioan 8.29). Tatăl mărturiseşte cu diferite ocazii că Domnul Isus este Fiul Său Preaiubit în care El Şi-a găsit plăcerea. Pavel a călcat pe urmele Învăţătorului său. Credincioşilor din Corint le putea scrie: „De aceea şi căutăm să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă“ (2 Corinteni 5.9).

     Cui vrem noi să-i fim plăcuţi? Fraţilor şi surorilor noastre, oamenilor din jurul nostru, colegilor de serviciu, vecinilor, părinţilor sau lui Dumnezeu şi Domnului Isus? Cei mai mulţi oameni doresc să facă impresie asupra semenilor lor şi îşi adaptează felul de convieţuire după ei. Ca oameni credincioşi nu rămânem neinfluenţaţi de aceasta. De aceea ar trebui să ne ferim să fim mai plăcuţi altor oameni (chiar dacă sunt fraţii noştri şi surorile noastre), decât să-I fim plăcuţi Domnului.

     Pavel nu a vrut să-i descurajeze pe tesaloniceni. El subliniază partea pozitivă şi spune: „... cum şi umblaţi“. Ei se străduiau să fie plăcuţi lui Dumnezeu, şi Pavel a văzut lucrul acesta. Cu toate acestea ei puteau să se străduiască mai mult. Când este vorba despre sfinţenia practică, nu se poate niciodată ajunge la sfârşit. Ea este un proces continuu, atât timp cât suntem pe pământ. Umblarea tesalonicenilor era bună, dar putea să devină şi mai bună. Erau încă multe lucruri care nu le puteau deosebi bine, pentru că le lipsea învăţătura. Acum, acest lucru trebuia recuperat.

Versetul 2: „Căci ştiţi ce porunci v-am dat prin Domnul Isus.“

     Pavel le reamintea mereu de ceea ce le-a spus deja şi ceea ce ştiau. El clădea pe ceea ce era cunoscut. Din nou devine clar că apostolul nu dădea îndemnuri în propria sa autoritate. Cuvântul folosit pentru „poruncă“ este preluat într-adevăr din limbajul militar şi înseamnă „comandă” sau „ordin“, dar erau porunci date „prin Domnul Isus“. Pavel a dat mai departe ceea ce Domnul i-a dat să transmită. El are autoritatea supremă. Aceasta arată totodată că aici nu este vorba de legalism.

     În Vechiul Legământ, poruncile lui Dumnezeu au fost date prin Lege, care cerea de la om ascultare. Niciun om nu a putut şi nu poate ţine poruncile lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele formulate în Lege. Aceste porunci au fost călcate de toţi oamenii. În timpul harului, poruncile lui Dumnezeu sunt date prin Domnul Isus. Noi nu le respectăm din duh de frică, ci dintr-un duh al dragostei. Domnul Isus spune: „Cine are poruncile Mele şi le ţine, acela este cel care Mă iubeşte“ (Ioan 14.21). Prin natura cea nouă, pe care o are fiecare copil al lui Dumnezeu, şi prin Duhul Sfânt, suntem în stare să ţinem poruncile Domnului.

Versetul 3: „căci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţenia voastră, să vă feriţi de desfrânare.“

     Din nou Pavel arată clar că nu este vorba despre părerea sau despre voia sa. Sfinţenia noastră practică este voia lui Dumnezeu. Cu plăcere ne gândim la faptul că este voia lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, ca toţi oamenii să fie mântuiţi (1 Timotei 2.4), dar suntem noi şi conştienţi că voia Sa este să trăim o viaţă sfântă? În aceste puţine versete, Pavel se referă la Dumnezeu (4.3,7,8), la Domnul Isus (4.1,2,6) şi la Duhul Sfânt (4.8). Toată Dumnezeirea este preocupată să ne aducă într-o stare de sfinţenie practică.

     În capitolul 3.13 am văzut deja deosebirea dintre poziţia noastră, în care Dumnezeu ne-a adus ca sfinţi şi preaiubiţi, şi starea practică, care trebuie să corespundă cu poziţia. Aici este din nou vorba despre starea practică. Sfinţenia este în acest sens un proces de sfinţire, o dezvoltare spirituală. Este important să vedem această deosebire. Sfinţirea practică este un proces care durează toată viaţa noastră. La fel este şi cu dreptatea. Noi suntem îndreptăţiţi în ce priveşte poziţia noastră. Dumnezeu ne-a dat dreptatea Sa, deoarece Domnul Isus a murit pe cruce. Dar consecinţa practică este că şi noi trebuie să trăim în dreptate, aceasta înseamnă că viaţa noastră suntem în concordanţă cu dreptatea lui Dumnezeu (a se vedea de exemplu 1 Petru 2.24). Sfinţirea este deci un proces de maturizare spirituală. Toată viaţa învăţăm de ce lucruri trebuie să ne curăţim şi pentru cei trebuie să ne sfinţim. Noi învăţăm să cunoaştem caracterul acestei lumi, de care trebuie să ne despărţim, dar totodată vedem tot mai mult, cine este Dumnezeu, către care ne îndreptăm. Sfinţenia practică are de-a face cu acest pământ. Ea este în legătură cu venirea Domnului şi este o pregătire morală pentru revenirea Sa. Şi apostolul Petru aduce umblarea sfântă în legătură cu venirea Domnului, el chiar extinde arcul şi vorbeşte despre ziua lui Dumnezeu (adică starea veşnică). El scrie: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri se vor desface, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu“ (2 Petru 3.11-12). Cât de importantă este de aceea solicitarea pentru sfinţenia noastră practică! Noi nu putem conştientiza suficient de mult, cât de importantă este o umblare sfântă. Când Domnul Isus cu puţin timp înainte de moartea Sa S-a rugat pentru ucenicii Săi, una din rugăminţile Sale a fost: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17.17).

     Există în viaţa fiecărui credincios multe puncte slabe, pe care diavolul vrea să le folosească, pentru a produce lipsa de sfinţenie. În acest sens, el încearcă să ne convingă cât de nevinovate sunt toate aceste lucruri. La tesaloniceni exista pericolul mare de a considera desfrâul ca ceva normal. De aceea Pavel adaugă: „... să vă feriţi de desfrânare.“ Nu trebuie să uităm că ei trăiau în Grecia antică, care era plină de imoralitate şi desfrâu sexual. Politica, literatura şi în mod deosebit şi religia promovau chiar acest păcat. Idolii lumii păgâne erau în legătură cu practici imorale. Numai în templul păgân din Corint (şi de acolo a scris Pavel această epistolă) erau găzduite aproximativ 3.000 de prostituate religioase, care stăteau la dispoziţia bărbaţilor care vizitau templul. Tesalonicenii credincioşi crescuseră în acest mediu. Ei au fost influenţaţi de aceste lucruri; de aceea era firesc, ca şi acum, după ce se pocăiseră, să nu vadă că era ceva primejdios în acele lucruri. De aceea Pavel le-a arătat clar, cât de important este să se ferească de desfrânare.

     Nu este oare tot aşa de importantă şi pentru noi această avertizare? Desigur, de-a lungul secolelor, creştinismul a avut (cel puţin în exterior) o influenţă asupra oamenilor din Europa, aşa încât desfrânarea nu s-a promovat public. Dar unde ne aflăm astăzi? Lumea care ne înconjoară este total imorală şi noi suntem din nou în primejdie să privim ca fiind nevătămător ceea ce stă în contradicţie cu sfinţenia lui Dumnezeu. De aceea atenţionarea este valabilă şi pentru noi: „... să vă feriţi de desfrânare.“

     Desfrânarea este ceva care vine din carne. În Galateni 5.19, unde sunt enumerate faptele cărnii, curvia este menţionată mai întâi. Înţelesul cuvântului este foarte extins. Prin cuvântul grecesc (porneia) se înţelege un „relaţie sexuală nepermisă“ (Vine, W.E. Expository Dictionary of Bible Words). Este deci vorba despre orice necurăţie sexuală. Plăcerea sexuală este o armă pe care satan o foloseşte pentru a ne duce la cădere. Acestor atacuri putem să ne opunem doar abţinându-ne şi fugind. Ar trebui să facem ca Iosif, atunci când soţia lui Potifar a căutat să-l ademenească. Relatarea din Geneza 39 ne arată trei caracteristici ale comportamentului lui Iosif, de la care putem învăţa. El a refuzat, el n-a ascultat şi a fugit (versetele 8, 10, 12).

Versetul 4: „Fiecare dintre voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste,“

     Aici ne este prezentat în ce mod se poate trăi practic înfrânarea: şi anume prin sfinţenie şi cinste. Se pune însă întrebarea, ce se înţelege prin cuvintele: „să-şi ţină vasul“. Unii comentatori spun că se referă la propria soţie, pe care soţul nu trebuie să o înşele. Atunci sensul cuvântului ar fi ca în 1 Petru 3.7, unde este vorba despre femeie ca fiind un vas mai slab. Alţii se gândesc la aceasta în legătură cu 2 Corinteni 4.7, că vasul este trupul propriu. Atunci înţelesul acestui verset ar fi acela că nu trebuie să dăm pradă curviei propriul corp. Fie aşa, fie altfel, unu lucru este clar, că nu este permis să avem relaţii extraconjugale, ci trebuie să trăim în sfinţenie şi cinste.

Versetul 5: „... nu în aprinderea poftei, ca popoarele care nu-L cunosc pe Dumnezeu.“

     Dorinţa bărbatului după femeie - şi invers - a fost dată de Dumnezeu oamenilor. Conform principiului, această dorinţă nu este nicidecum rea. Dar premisa este ca trăirea sexuală să se limiteze la căsnicie, pentru că Dumnezeu a dat căsnicia pentru aceasta. Orice relaţie extraconjugală este un păcat, pe care Dumnezeu îl numeşte curvie. Despre aceasta este vorba aici. Oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu trăiesc în patimile poftelor. Patima este o dorinţă nestăpânită. Prin aceasta sunt caracterizaţi atât oamenii de odinioară, cât şi cei de astăzi. Despre naţiunile de atunci citim în Romani 1.24-27: „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, ... căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii.“ Despre oamenii care trăiesc la sfârşitul dispensaţiei creştine, Iuda scrie profetic, că ei se dedau curviei, umblând după trup străin (Iuda 7). Aceste lucruri ne înconjoară pe noi astăzi ca aerul. De aceea să fim treji şi să veghem.

Versetul 6: „Nimeni să nu fie cu viclenie şi cu nedreptate în această privinţă faţă de fratele său, pentru că Domnul este Cel care răzbună toate aceste lucruri, după cum v-am spus mai înainte şi v-am mărturisit.“

     Aici este vorba evident despre adulter, deci despre faptul că cineva ia soţia aproapelui său. Nu este ceea ce se întâmplă în lume astăzi de multe ori, un pericol pentru noi? Istoria este plină de exemple, că şi credincioşii pot cădea în acest păcat. Să ne gândim la un caz din Vechiul Testament. David a dorit o femeie (Batşeba) şi nu s-a dat înapoi să-l omoare pe soţul acesteia (Urie) pentru a o avea (2 Samuel 11 şi 12). Păcatul adulterului este împotriva lui Dumnezeu, dar prin acest păcat înşelăm şi nedreptăţim şi pe fratele nostru.

     „Pentru că Domnul este Cel care răzbună toate aceste lucruri.“ Poate suntem înclinaţi să gândim, că aceste cuvinte nu se referă la noi. Avem noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, de-a face cu Domnul ca Răzbunător? Dacă este vorba despre mântuirea noastră veşnică, atunci Îl cunoaştem ca Mântuitor şi ştim că El nu va fi Judecătorul nostru. Dar să nu uităm că Mântuitorul nostru este în acelaşi timp şi Domn în Împărăţia Sa. În această Împărăţie suntem supuşi domniei Sale drepte. De aceea trebuie să ne dăm bine seama că pe acest pământ suntem în legătură cu El ca Domn răzbunător. Adevărul acesta nu are nicio legătură cu viaţa noastră eternă, ci cu viaţa noastră pe pământ. Dacă noi ca robi ai Săi suntem neascultători, vom suporta consecinţele. Chiar dacă ne iubeşte şi a murit pentru noi, El nu-Şi poate nega sau schimba caracterul Său de lumină şi sfinţenie.

     Un principiu important al guvernării Sale este: „Ce seamănă omul, aceea va şi secera“ (Galateni 6.7). Dacă ducem o viaţă lipsită de sfinţenie practică, vom suporta consecinţele. Acesta devine foarte de clar de exemplu din viaţa lui David. Chiar dacă Dumnezeu l-a iertat pentru păcatul săvârşit împotriva lui Urie, totuşi David a avut de suferit toată viaţa din cauza consecinţelor acestui păcat. Iertarea şi reabilitarea sunt un lucru, dar suportarea consecinţelor este un alt lucru. Dumnezeu iartă, dar El nu ne poate scuti de consecinţele acţiunii noastre rele.

     Pavel a vestit deja acest principiu al guvernării lui Dumnezeu în Împărăţia Sa, când era încă în Tesalonic. Pavel nu numai le-a spus aceste adevăruri, ci „a mărturisit deplin“. Nu avem şi noi nevoie să fim atenționați cu toată seriozitatea cu privire la aceste principii? Este plăcut şi util să ne ocupăm cu harul iertător, dar nu ar trebui să uităm responsabilitatea noastră faţă de Domnul nostru.

Versetul 7: „Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie.“

     Chemarea noastră corespunde Fiinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu este lumină şi de aceea chemarea noastră nu poate fi decât la sfinţenie. Noi trebuie să umblăm ca şi copii ai luminii (Efeseni 5.8). „Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie.“ Nici nu ar putea fi altfel. Deja un profet din vechime a spus: „Tu ai ochi prea curaţi ca să privească răul“ (Habacuc 1.13). Dacă vrem să avem o impresie cât de sfânt este Dumnezeu şi ce este păcatul în ochii Săi, trebuie să mergem la crucea de pe Golgota. Acolo, sfântul Dumnezeu L-a părăsit pe Omul Isus Hristos, deoarece S-a împovărat cu vina altora. Deoarece Dumnezeu este lumină şi nu poate vedea păcatul, Mântuitorul a trebuit să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Aşa de sfânt este Dumnezeu, că nu a putut să-L scutească de acele ore de întuneric. Şi aşa de sfânt este Dumnezeu, încât nu poate aproba niciodată un păcat la copiii Săi. Dumnezeu nu poate vedea păcatul.

     Desigur, ca şi creştini suntem chemaţi la libertate. Aşa afirmă Pavel în epistola către Galateni 5.13. Dar să însemne aceasta că putem să trăim cum vrem noi? Niciodată. Libertatea la care am fost aduşi ar trebui să ne determine ca niciodată să nu păcătuim. De aceea în epistola către Galateni Pavel adaugă: „Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru carne, ci în dragoste slujiţi-vă unii altora.“ Aceasta este natura libertăţii creştine.

Versetul 8: „De aceea, cine nesocoteşte aceasta, nesocoteşte nu pe un om, ci pe Dumnezeu, care v-a dat şi Duhul Său cel Sfânt.“

     Apostolul Pavel readuce aici din nou toate lucrurile în faţa celei mai înalte autorităţi: Dumnezeu. Fără îndoială, adulterul este o înşelare a partenerului de viaţă, dar în primul rând este o dispreţuire a lui Dumnezeu. Aceasta nu este spus celor necredincioşi, ci este valabil pentru noi, cei care suntem copii ai lui Dumnezeu. Un necredincios nu are Duhul Sfânt. Aceasta face chestiunea să fie foarte serioasă. Tot ce facem împotriva voii lui Dumnezeu este o nesocotire a Lui. De aceea este foarte important cum umblăm. Un comportament nesfânt este spre necinstirea lui Dumnezeu.

     Dumnezeu ne-a dat Duhul Său Sfânt. Duhul lui Dumnezeu locuieşte atât în totalitatea credincioşilor (în Adunare), care prin Duhul au fost botezaţi să alcătuiască un singur Trup (1 Corinteni 12.13); dar El locuieşte şi în fiecare credincios (de exemplu Galateni 4.6). Fiecare, care crede Evanghelia, primeşte Duhul lui Dumnezeu ca pecete (Efeseni 1.13), ca arvună (2 Corinteni 1.22), ca ungere (1 Ioan 2.20) şi ca mărturie (1 Ioan 5.6).

     Lucrarea Duhului Sfânt în noi este ca întotdeauna să-L glorifice pe Hristos (Ioan 16.14), să-L facă măreţ pentru noi în toată frumuseţea Lui. Niciodată aceasta nu poate fi unită cu răul. În 1 Corinteni 6, Pavel dezvoltă această tematică. Şi acolo vorbeşte cuvinte serioase despre păcatul curviei, care în Corint era un pericol mult mai mare decât în Tesalonic.

     În argumentarea sa el enunţă două puncte principale: în primul rând, noi suntem mădulare ale lui Hristos şi de aceea nu ne putem uni în niciun caz cu o femeie străină. În al doilea rând, trupul nostru este templul Duhului Sfânt, astfel încât curvia este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Pavel spune acolo: „Orice alt păcat pe care-l face omul este afară din trup; dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său. Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care Îl aveţi de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Slăviţi deci pe Dumnezeu în trupul vostru!“ (1 Corinteni 6.18-20). Nu în zadar atât în 1 Corinteni 6 cât şi în 1 Tesaloniceni 4 Duhul este numit Duhul Sfânt. În Noul Testament Duhul lui Dumnezeu are mai multe denumiri, dar dacă citim despre Duhul Sfânt, atunci accentul cade pe realitatea că acest Duh vrea să producă în noi sfinţenie şi nu poate accepta niciodată răul.

Versetul 9: „Cât despre dragostea frăţească, nu aveţi nevoie să vă scriem, căci voi singuri sunteţi învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii.“

     După ce Pavel în versetele 1-8 a tratat tema foarte serioasă a sfinţeniei practice, trece acum la o temă plăcută şi scrie despre dragostea frăţească. Aici nu trebuia să spună multe. Nici măcar nu era necesar să scrie despre aceasta, pentru că ei au fost învăţaţi de Dumnezeu să se iubească unii pe alţii. Şi acest lucru îl făceau. Ei Îl iubeau pe Dumnezeu şi îi iubeau şi pe fraţi. De aceasta a avut parte şi Pavel însuşi, cu toate că a fost doar puţin timp la ei.

     Iubirea de fraţi este o urmare firească a naturii noi, pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Această natură nouă nu poate face altceva, decât să iubească. Apostolul Ioan scrie: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte“ (1 Ioan 3.14). Urmările vieţii noi se arată imediat, şi ele se arată prin faptul că iubim pe fraţi. Dacă astăzi trebuie să vorbim mult despre dragostea de fraţi, atunci aceasta este deja o dovadă că lucrurile nu stau bine. Dragostea de fraţi este de fapt un lucru de la sine înţeles în relaţiile dintre fraţi.

Versetul 10: „… şi chiar faceţi aşa faţă de toţi fraţii care sunt în toată Macedonia. Dar vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult, ...“

     Ioan scrie: „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul“ (1 Ioan 3.18). A vorbi despre dragostea frăţească este un lucru, să practici dragostea de fraţi este cu totul altceva. Dragostea de fraţi nu se arată prin faptul că vorbim despre ea, ci ea se arată în faptă şi în adevăr. Aşa era la tesaloniceni. Ei iubeau pe fraţi şi pe surori, şi nu numai pe cei din adunarea locală, ci pe toţi din Macedonia. Se poate da şi despre noi o astfel de mărturie?

     Cu toate acestea Pavel adaugă: „Dar vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult.“ Oare nu era totul în ordine? Ba da, dar chiar dacă dragostea de fraţi este prezentă, întotdeauna se mai poate spori şi creşte în ea. În versetul 1 tesalonicenii au fost sfătuiţi să prisosească în sfinţenia practică, aici este dragostea frăţească. În amândouă domeniile putem fi conduşi mai departe. La fel era şi la credincioşii din Filipi. Pavel ştia că ei practicau dragostea frăţească şi totuşi le scrie: „Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă deplină şi în orice pricepere“ (Filipeni 1.9). În dragostea frăţească nu poţi niciodată să atingi nivelul maxim. Legăturile dragostei frăţeşti pot fi aprofundate tot mai mult.

Versetul 11: „... şi să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am poruncit ...“.

     În Evrei 13.1 citim: „Stăruiţi în dragostea frăţească.“ Există pericolul ca dragostea frăţească să scadă şi să se răcească. Acest pericol era şi la tesaloniceni. În privinţa aceasta vrea Pavel în acest verset să-i atenţioneze. De aceea el indică spre două pericole:

     Primul pericol consta în aceea că tesalonicenii se amestecau în treburile altora şi erau preocupaţi mai mult cu fraţii, decât cu ei înşişi. Desigur, ar trebui să avem un interes sănătos unii pentru alţii, dar dacă ne uităm prea mult la ceea ce fac alţii, dragostea poate suferi din această cauză. Noi nu ar trebui să judecăm la fraţii noştri şi la surorile noastre ceea ce fac, şi nicidecum motivele lor. Aceasta nu înseamnă că tolerăm răul. Nu despre aceasta este vorba aici. Pavel vrea să ne avertizeze cu privire la pericolul de a ne amesteca în lucruri care nu ne privesc. Mai degrabă ar trebui să ne preocupăm cu propriile afaceri.

     Al doilea pericol consta în faptul că între tesaloniceni erau unii înclinaţi să folosească abuziv dragostea fraţilor şi surorilor lor şi să trăiască pe cheltuiala acestora. Probabil că aceasta nici măcar nu se făcea cu intenţii rele. Unii dintre ei erau aşa de ocupaţi cu venirea Domnului, încât au încetat să mai lucreze pentru a-şi câştiga existenţa. De aceea Pavel îi solicită să lucreze cu mâinile lor.

     În a doua sa epistolă, Pavel revine la acest subiect. El scrie acolo: „Auzim că unii dintre voi umblă în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Unora ca acestora le poruncim şi îi îndemnăm în Domnul nostru Isus Hristos, să-şi mănânce pâinea lor, lucrând în linişte“ (2 Tesaloniceni 3.11-12). Gândul la venirea Domnului ar trebui să nu ne facă leneşi în lucrările zilnice, pe care le avem de rezolvat. Din contră, să ne străduim să ne îndeplinim toate datoriile. Chiar dacă am şti că Domnul ar veni mâine, totuşi astăzi ar trebui să ne îndeplinim lucrul nostru normal.

     Experienţa arată şi că în general nu este potrivit să invocăm temeiuri duhovniceşti pentru a nu mai munci cu mâinile proprii. Există desigur excepţii, de exemplu dacă cineva este activ complet în lucrarea Domnului. Dar dacă nu suntem mulţumiţi cu locul de muncă, nu putem să ne dăm demisia şi să ne bizuim pe fraţii noştri şi pe surorile noastre de credinţă şi să trăim pe cheltuiala lor. Dragostea frăţească ar avea de suferit din cauza aceasta. Dumnezeu doreşte ca noi să fim fideli şi în profesia noastră, la locul de muncă. În 1 Timotei 5.8 citim în alt context: „Dar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de cei din casa sa, a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios.“ Acest principiu divin nu ar trebui să-l uităm.

Versetul 12: „... să vă purtaţi cuviincios faţă de cei de afară şi să n-aveţi nevoie de nimeni.“

     Cu aceste cuvinte Pavel încheie învăţăturile practice despre umblarea creştină. Ca şi creştini suntem răspunzători în primul rând faţă de Dumnezeu. În al doilea rând trăim împreună cu fraţii noştri şi cu surorile noastre şi suntem legaţi cu ei prin dragostea frăţească. În al treilea rând trăim încă în această lume şi inevitabil avem tot felul de contacte cu oameni necredincioşi. Noi într-adevăr nu suntem din această lume, dar suntem în această lume. Oamenii acestei lumi ne observă şi înregistrează cum ne comportăm. Aşa era atunci la tesaloniceni, şi aşa este astăzi cu noi.

     Pavel denumeşte pe oamenii din lumea aceasta ca fiind „cei de afară“. Sunt necredincioşi, care sunt clar diferenţiaţi de cei credincioşi. În acest sens sunt numai două grupe de oameni: cei ce sunt afară şi cei ce sunt înăuntru. Faţă de cei necredincioşi noi avem o responsabilitate. Ea se referă la toată comportarea noastră, la vorbirea şi faptele noastre, aceasta înseamnă umblarea noastră. Şi în Coloseni 4, Pavel vorbeşte despre această responsabilitate. El spune acolo: „Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei de afară, răscumpărând timpul“ (Coloseni 4.5).

     Umblarea noastră ar trebui deci să fie pe de o parte „cu înţelepciune“, iar pe de altă parte „cinstită“ sau „cuviincioasă“. O umblare cinstită este o atitudine de care un necredincios nu se poate poticni. În sensul acesta Pavel scrie romanilor: „Să umblăm frumos, ca în timpul zilei“ (Romani 13.13). Comportarea noastră este o mărturie importantă pentru oameni. Tesalonicenii nu trebuiau să ofere ocazie oamenilor să arate cu degetul spre ei. Pavel îi avertizează să nu ajungă într-o dependenţă inutilă de cei necredincioşi. Acest avertisment este valabil şi pentru noi. Sunt cazuri în care oamenii au venit la credinţă prin comportamentul credincioşilor. Cineva a afirmat: „Cunoşti un creştin prin ceea ce zice şi recunoşti un creştin prin ceea ce face.“ Fără îndoială, vorbirea noastră este importantă, dar dacă umblarea nu este în concordanţă cu vorbirea, atunci vorbele nu vor rezolva multe.

Venirea Domnului

     Nu greşim dacă presupunem că secţiunea care ne stă acum în faţă reprezintă punctul central al acestei epistole, deoarece învăţăturile date aici au fost de fapt motivul pentru care Pavel a scris tesalonicenilor. Aceste puţine versete, dar bogate în conţinut au fost deja o încurajare şi mângâiere pentru mulţi credincioşi.

     În Ioan 14.3, Domnul spune ucenicilor că El va reveni ca să-i ia la Sine. Cum se va derula aceasta în detaliu, nu le-a explicat atunci. Răspunsul la întrebarea aceasta îl găsim în epistolele din Noul Testament, şi printre altele în secţiunea de faţă. Duhul Sfânt ia încurcătura deosebită a tesalonicenilor ca motiv pentru a relua şi a detalia subiectul cu privire la răpirea credincioşilor şi revenirea Domnului Isus.

     Pentru ei aceasta era o temă foarte importantă. Aşa cum tocmai am văzut, ei trăiau într-o aşteptare zilnică a venirii Domnului pentru instituirea Împărăţiei Sale. Ei s-au întors de la idoli la Dumnezeu, ca să-I slujească şi să aştepte pe Fiul Său din ceruri. Ei ştiau că El va reveni, ca să întemeieze pe pământ Împărăţia Sa în putere şi glorie. Această aşteptare era atât de vie şi de reală la ei, încât au fost surprinşi când unii dintre ei au adormit. Ei s-au întristat, deoarece credeau că aceştia au fost privaţi, prin aceea că nu vor intra în Împărăţie. Pe lângă tristeţea cauzată de despărţirea de cei iubiţi ai lor s-a mai adăugat şi această grijă. Prin aceasta ei nu şi-au pierdut speranţa în venirea Domnului, dar erau întristaţi, deoarece gândeau că cei adormiţi vor avea o pierdere şi nu vor putea domni împreună cu Domnul Isus pe pământ.

     Apostolul vrea să le ia această grijă şi face aceasta într-o formă foarte plăcută. Era o lipsă în învăţătură. El nu a vrut ca ei să rămână în necunoştinţă şi de aceea le explică în cuvinte inteligibile ce se va întâmpla cu cei adormiţi şi cum va fi posibil ca toţi (credincioşii adormiţi şi credincioşii în viaţă) să poată veni împreună cu Domnul Isus pe acest pământ, când El Îşi va ridica Împărăţia.

     Ceea ce tesalonicenii nu ştiau, este şi astăzi multor credincioşi neclar. Înainte ca Domnul Isus să vină pe pământ, ca să ridice Împărăţia Sa, El vine să ia pe ai Săi la Sine. Este important să diferenţiem aceste două aspecte ale venirii Sale. El vine mai întâi, ca să ia pe ai Săi la Sine. Aceasta este venirea Sa pentru noi. Mai târziu, va reveni cu ai Săi pe pământ, ca să domnească aici. Aceasta este venirea Sa cu noi. Versetele 13 şi 14 vorbesc despre această ultimă latură a venirii Sale şi în capitolul 5.1 se reia din nou această temă. Versetele în paranteză (versetele15-18) ne arată venirea Sa pentru noi. Această diferenţă să n-o uităm când cugetăm asupra acestor versete.

Versetul 13: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde.“

     Pavel începe învăţătura sa cu cuvintele: „nu voim“. Apostolul foloseşte această formulare de şapte ori (a se vedea Romani 1.13; 11.25; 1 Corinteni 10.1; 12.1; 2 Corinteni 1.8; Coloseni 2.1). Ca şi în alte locuri, el leagă de aceste cuvinte învăţături cu însemnătate deosebită. „Să fii în necunoştinţă“ înseamnă să nu şti ceva, să nu înţelegi sau să nu cunoşti. Pavel a observat această lipsă la iubiţii săi fraţi şi de aceea le-a scris.

     Sunt amintite trei grupuri de oameni: cei adormiţi, ceilalţi şi credincioşii care trăiesc. În primul rând este vorba despre cei adormiţi, adică despre credincioşii care merg acasă înainte de revenirea Domnului Isus. Despre această grupă se vorbeşte în aceste versete de mai multe ori:

            - cei care au adormit (versetele 13,15);

            - cei adormiţi în (prin) Isus (versetul 14);

            - cei morţi în Hristos (versetul 16).

     Această grupă cuprinde pe toţi credincioşii începând de la Adam, care trec prin moarte. Dar ei mor altfel decât oamenii acestei lumi. Ei mor „în Hristos“ sau „adorm în (prin) Isus“. În 1 Corinteni 15.20 se spune despre El că este „pârga celor adormiţi“. Aceasta înseamnă că în înviere El are cel dintâi loc. Însă despre Domnul Însuşi nu se spune că a adormit. El a murit, şi anume a murit pentru păcate. Credinciosul însă adoarme. Aceasta vorbeşte despre pace, odihnă şi ocrotire.

     Cuvântul grecesc pentru „a adormi“ se foloseşte în Noul Testament pentru somnul natural şi pentru plecarea acasă a credinciosului. În al doilea înţeles, întotdeauna se referă la trup, şi niciodată nu se referă la suflet sau la duh. Sufletul şi duhul nu dorm. Unele secte învaţă despre „somnul sufletului“, care ar avea loc la moartea credinciosului. Acest gând nu-l găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. A dormi sau a adormi se referă întotdeauna la trupul care va fi pus în mormânt. După adormire, sufletul credinciosului este la Hristos, unde este „cu mult mai bine“ (Filipeni 1.23). 2 Corinteni 5.1-9 ne arată clar, că la plecarea acasă a unui credincios are loc o despărţire între trup, pe o parte, şi duh şi suflet, pe de altă parte.

     A doua grupă de oameni sunt „ceilalţi“. Aceştia sunt necredincioşii. Ceea ce îi caracterizează este faptul că ei nu au nădejde. Despre oamenii acestei lumi este valabil ceea ce spune Pavel în Efeseni 2.12 despre naţiuni, şi anume că sunt fără Dumnezeu în lume şi nu au nicio nădejde. Un om fără Domnul Isus este un om fără perspectivă şi fără conţinut veritabil al vieţii. El nu are nicio nădejde, nici în viaţă, nici în moarte. Cine moare într-o astfel de stare nu are nicio altă şansă să-şi ordoneze lucrurile cu Dumnezeu. Realmente, sunt „ceilalţi, care n-au nicio nădejde“. Moartea face o despărţire clară între credincioşi şi necredincioşi. Un credincios nu moare fără nădejde, ci în credinţa puternică în înviere.

     În acest punct vedem nesiguranţa tesalonicenilor. Chiar dacă nu erau fără nădejde cu privire la partea veşnică a celor adormiţi, erau totuşi evident cu privire la Împărăţia care va veni. Dar Pavel vrea să le redea această perspectivă. Şi cu privire la Împărăţie puteau fi plini de nădejde. Cei adormiţi ai lor nu vor fi cu nimic prejudiciaţi.

     În sfârşit, a treia grupă sunt „fraţii“, credincioşii care trăiesc. Ei sunt diferenţiaţi clar de „ceilalţi“, care nu au nădejde. Desigur, şi noi ne întristăm la plecarea acasă a unui preaiubit al nostru. Această întristare este normală, şi ar fi anormal dacă nu am avea aceste simţăminte. Domnul Isus Însuşi a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr (Ioan 11.35). El ştie ce înseamnă să pierzi un om preaiubit. De aceea cunoaştem aceste sentimente de compasiune ale Domnului şi ale lui Dumnezeu, care este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri“ (2 Corinteni 1.3). Dar aici nu era vorba despre această întristare, ci de faptul că tesalonicenii erau întristaţi, pentru că nu aveau o imagine clară cu privire la viitorul celor adormiţi.

Versetul 14: „Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus.“

     Acest verset ne explică de ce noi nu suntem fără nădejde ca ceilalţi. Ca punct de plecare pentru învăţăturile care urmează începând cu versetul 15, este important să înţelegem bine această afirmaţie, pentru că ea ne aminteşte de adevărul fundamental al Evangheliei, de moartea şi învierea Domnului Isus.

     Expresia „dacă credem“ nu exprimă o nădejde vagă, nu exprimă o probabilitate sau nesiguranţă, ci este o siguranţă deplină, că El a murit şi a înviat, o siguranţă care are consecinţe pentru cei adormiţi. Mai întâi însă ni se îndreptată privirea spre El Însuşi. Este o realitate neschimbătoare, că El a suferit moartea pe cruce şi după trei zile a înviat. În 1 Corinteni 15.1-4, Pavel arată corintenilor că aceasta este temelia Evangheliei, şi primirea acestor realităţi ale mântuirii reprezintă temelia credinţei noastre. Isus a făcut lucrarea pe cruce ca Om. De aceea, aici se aminteşte de două ori Numele Său (şi nu Hristos sau Domn).

     Această lucrare are urmări pentru noi. În chip duhovnicesc este valabil, că noi ca şi credincioşi am murit cu El, am fost îngropaţi şi am înviat (Coloseni 2.11-13 şi altele). Dar este pe deplin posibil ca noi să-L urmăm realmente pe acest drum, adică cu trupul nostru. El a murit, şi aşa au fost mulţi credincioşi care au adormit în El (şi probabil mulţi vor mai adormi în El). Concluzia, pe care Pavel o trage aici, este: Dacă credem că Domnul Isus a murit şi apoi a înviat, atunci este de la sine înţeles ca noi să credem şi că cei care au adormit în El de asemenea vor învia. Dar aceasta nu este totul. Hristos este acum glorificat şi El va reveni pe pământ. Din aceasta credinţa trage concluzia că cei adormiţi vor veni de asemenea cu El pe acest pământ. Aceasta este cutezanţa credinţei. Ceea ce s-a întâmplat cu Hristos, se va întâmpla şi cu noi.

     Aici avem deci confirmarea a ceea ce Pavel a spus deja în capitolul 3.13, că Domnul Isus Se va arăta „cu toţi sfinţii Săi“. Acestora le aparţin şi cei care au adormit, şi aceasta o arată el clar aici. Faptul că şi cei care trăiesc aparţin acestora, îl arată clar versete următoarele. Aici este însă vorba mai întâi despre cei adormiţi. Dumnezeu îi va aduce împreună cu Domnul Isus, după ce mai înainte vor învia. Moartea Sa şi învierea Sa sunt tot aşa de sigure ca şi venirea Sa cu ai Săi. „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus dintre cei morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi“ (Romani 8.11).

     Credincioşii adormiţi nu sunt încă acum în Casa Tatălui. Acest lucru este afirmat uneori, dar Noul Testament nu ne dă nicio confirmare pentru aceasta. Ei sunt în Paradis, ei sunt la Hristos, ei sunt la Domnul - şi numai faptul acesta înseamnă deja fericire. Însă acolo ei aşteaptă, la fel ca noi, ca Domnul Isus să revină şi apoi împreună cu „toţi sfinţii” să Se reîntoarcă pe acest pământ. Credincioşii adormiţi şi credincioşii care vor fi în viaţă vor veni împreună cu El, când El Îşi va ridica Împărăţia Sa în glorie. Cum va fi posibil lucrul acesta? Foarte simplu, prin aceea că cei adormiţi vor învia, iar cei în viaţă vor fi răpiţi împreună cu ei la Domnul. Tocmai acest lucru este explicat clar în versetele 15-18.

     Înainte de a merge mai departe, doresc să mai atrag atenţia la o diferenţă importantă. Am văzut deja, că în ceea ce priveşte pe cei credincioşi este vorba despre „adormire“ (vezi de exemplu Ioan 11.11; Faptele Apostolilor 7.60; 1 Corinteni 15.6; 2 Petru 3.4). Când este vorba despre Domnul nostru, nu se foloseşte această expresie. El a murit. Hristos a luat asupra Sa pe crucea de pe Golgota ce avea a face cu moartea şi judecata. Moartea Sa a fost o moarte în realitatea ei groaznică ca judecată asupra păcatului. „Plata păcatului este moartea“ (Romani 6.23), şi această moarte a luat-o El asupra Sa pentru noi. Cine primeşte în credinţă lucrarea Sa, nu moare această moarte, ci „adoarme”. Ce diferenţă!

Versetul 15: „Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit.“

     Numai faptul - din versetul 14 - că Dumnezeu va aduce înapoi cu El pe cei care au adormit în Isus, a putut fi o mângâiere şi încurajare pentru tesaloniceni. Dar Duhul Sfânt nu se mulţumeşte numai cu aceasta, să constate realitatea, ci le dă lor şi prin aceasta şi nouă alte detalii cum este posibil, ca noi toţi să venim cu Domnul Isus. Aceste detalii ne sunt relatate în versetele 15-18.

     Pe drept, aceste versete sunt puse într-o paranteză ca un întreg, deoarece gândul principal este întrerupt aici. De fapt, aici este vorba despre venirea Domnului Isus pe pământ, adică este vorba de ziua Domnului şi de întemeierea Împărăţiei, care stă în legătură cu aceasta. Cu toate acestea această frază intercalată este nu numai importantă şi plină de învăţătură, ci ea este şi foarte mângâietoare, pentru că ne arată premisa în care este posibil ca noi să revenim cu Domnul Isus pe pământ. Înainte ca noi (adică toţi sfinţii împreună cu El) să apărem pe pământ, El va împlini făgăduinţa din Ioan 14.3 şi ne va lua la Sine în glorie. Capitolul 3, versetul 13, şi capitolul 4, versetul 14 ne arată că El va veni cu noi pe pământ; capitolul 4, versetele 15-18, arată clar că El va veni mai înainte pentru noi, ca să ne ia la Sine (pe cei adormiţi şi pe cei vii din timpul acela). De aceea ne vorbesc aceste versete atât de categoric; să-L aşteptăm pe El, pe Domnul nostru din cer!

     Dintre multe texte ale Cuvântului lui Dumnezeu, care vorbesc despre revenirea Sa, numai puţine vorbesc despre răpirea credincioşilor. Cele mai multe texte tratează arătarea Sa pe pământ (începând cu profeţia lui Enoh, Iuda 14-15). Trei texte ne sar în ochi în mod deosebit, când este vorba despre răpire. Învăţăturile acestor trei texte rezultă de fapt dintr-o problemă deosebită. Textele sunt:

            - Ioan 14.1-4: aici Însuşi Domnul Isus dă un răspuns la teama ucenicilor Săi. El ne dă un principiu, dar nu oferă amănunte.

            - 1 Corinteni 15: aici Pavel dă un răspuns la tăgăduirea învierii. El arată în mod deosebit, cum este posibil ca oameni care trăiesc pe pământ să poată intra în glorie, şi anume cu un trup de slavă, pe care îl vor primi în înviere (compară şi cu Filipeni 3.20-21).

            - 1 Tesaloniceni 4.15-18: aici Pavel dă un răspuns la nesiguranţa şi îngrijorarea tesalonicenilor. El le arată clar, că credincioşii adormiţi şi cei vii vor fi răpiţi deodată la Domnul.

     Importanţa învăţături care urmează este subliniată prin cuvintele: „vă spunem prin Cuvântul Domnului“. Ceea ce urmează nu este un gând pe care l-am putea găsi în Vechiul Testament (acolo într-adevăr în multe locuri este vorba de ziua Domnului, dar nu de venirea Sa pentru noi). Nu este niciun indiciu spre un cuvânt al Domnului din evanghelii, care să fie reluat aici. Nu, Pavel vrea pe de o parte să ne îndrepte privirea spre autoritatea în care el scrie aceste cuvinte, dar în mod deosebit această expresie ne arată că este vorba de o revelare din partea Domnului. Pavel a primit o revelaţie complet nouă de la El. Ceea ce el a auzit ne dă nouă (vezi şi de exemplu 1 Corinteni 11.23 şi Efeseni 3.2). În 1 Corinteni 15.51 vorbeşte în legătură cu răpirea despre o taină: „Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală de ochi.“ Folosirea cuvântului „taină“ ne indică şi faptul că acest eveniment a fost ascuns până atunci (adică în Vechiul Testament), dar acum prin revelare a fost făcut cunoscut.

     Ce înseamnă expresia „venire“ am văzut deja pe larg anterior (a se vedea expunerea de la capitolul 2.19-20). Contextul arată clar că „venirea“ se referă aici la venirea Sa pentru noi. În acel moment vor exista pe pământ două grupe de credincioşi. O grupă este formată din cei adormiţi, iar cealaltă din credincioşii aflaţi în viaţă. Grupa celor adormiţi se compune din credincioşi ai Vechiului Testament (de exemplu: Noe, Avraam, Iov, Moise, David etc.) şi din cei adormiţi în perioada actuală a timpului harului. Aceasta ne arată clar că este mai bine să nu vorbim de „răpirea Adunării”, ci de „răpirea credincioşilor”, pentru că şi credincioşii din Vechiul Testament vor avea parte de această răpire.

     În acest loc Pavel se identifică în chip plăcut cu cei vii. El spune: „noi cei vii“. El aştepta zilnic revenirea Domnului său (a se vedea de exemplu Filipeni 3.20), dar pe de altă parte avea în vedere şi posibilitatea că va trece prin moarte şi înviere (a se vedea de exemplu: 2 Corinteni 4.14; Filipeni 1.22-25; 2.17). Aşa cum a procedat el, aşa putem proceda şi noi. „Noi cei vii“ arată adevărata viaţă a nădejdii noastre. Contăm că Domnul poate reveni în orice zi. De aceea Petru vorbeşte despre faptul că noi am fost născuţi din nou „la o nădejde vie” (1 Petru 1.3). Dar, pe de altă parte, suntem destul de realişti să ne aşteptăm că putem adormi înainte de venirea Sa.

     Cărei grupe vom aparţine la venirea Domnului putem lăsa liniştiţi în seama Lui. Cum face El, va fi bine. Dar un lucru îl ştim cu siguranţă: cei aflaţi în viaţă nu vor fi favorizaţi la venirea Sa.  Ei vor trăi împlinirea nădejdii lor, dar cu nici un chip nu o vor lua înaintea celor adormiţi. Aceasta ne-o arată versetele care urmează.

Versetul 16: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.“

     Ce încurajare se găseşte în aceste cuvinte! Domnul va veni. El nu va veni pe pământ, ci va veni ca să ia pe ai Săi la El. Când El Se va reîntoarce (câţiva ani mai târziu) pe pământ, acesta va fi un eveniment public vizibil: „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea, şi cei care L-au străpuns“ (Apocalipsa 1.7). Aici aceasta este altfel. Domnul va veni să ia acasă pe martorii Săi şi pe cei care L-au urmat, Mirele va veni să ia Mireasa acasă şi acest fapt va rămâne ascuns pentru ochii lumii acesteia. Lumea va vedea urmările acestui fapt, dar nu evenimentul în sine. Acel strigăt poruncitor, glasul unui arhanghel şi trâmbiţa lui Dumnezeu le vor auzi numai cei care aparţin Domnului Isus. Numai ei vor fi răpiţi în nori în întâmpinarea Lui, dar mai întâi vor învia cei adormiţi şi apoi împreună cu credincioşii aflaţi în viaţă vor merge la Domnul.

     Cât de mult aşteaptă Domnul această clipă! Sunt aceia, pe care El i-a răscumpărat  cu un preţ mare, pentru care Şi-a dat viaţa. Sunt aceia, pe care El îi iubeşte şi pe care doreşte să-i aibă la Sine. Sunt aceia, pe care El îi vede aici în împrejurări şi pe care doreşte să-i ducă în slava Sa. Înţelegem acum de ce se spune: „Căci Însuşi Domnul ...“? El a promis ucenicilor Săi, că El Însuşi va reveni ca să-i ia la Sine. Nu, El nu trimite niciun înger, ci El Însuşi va veni. Cât de preţioasă ne este această expresie! Cu câtă plăcere spunem împreună cu apostolul Pavel: „Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2.20). Cu aceeaşi bucurie ne gândim că El, care S-a dat personal pentru noi, va reveni tot personal să ne ia la Sine. Nicidecum aici nu este vorba despre o viziune sau o imagine, ci că El în Persoană vine.

     Unii creştini aplică acest verset şi la plecarea acasă a unui credincios, aşa de parcă Hristos ar lua personal pe credinciosul adormit, ca să-l ducă în Paradis. Dar nu acest gând este aici. Nu, aici este vorba despre un eveniment cu totul unic, care se va împlini în viitorul apropiat.

     Domnul va veni, şi anume:

            - cu un strigăt poruncitor. Această expresie ne aminteşte de un ordin militar, cu care un conducător roman de oşti îşi chema soldaţii. Era strigătul de strângere, care aduna oştirea de luptători pentru retragere. Tesalonicenii înţelegeau aceasta foarte bine, fiindcă erau obişnuiţi cu obiceiurile romanilor. Numai ostaşii trupei respective auzeau acest strigăt şi-l urmau. Aplicat la revenirea Domnului, avem o imagine frumoasă în Ioan 11.43, unde Isus îl strigă pe Lazăr: „După ce a zis aceste cuvinte, a strigat cu glas tare: Lazăre, vino afară!“ În timp ce toţi ceilalţi morţii au rămas în mormintele lor, la strigătul plin de putere Lazăr a părăsind locul său şi a venit afară. La fel va fi şi la revenirea Domnului. Acel strigăt poruncitor îl vor auzi toţi sfinţii, în timp ce ceilalţi morţi vor rămâne în mormintele lor.

    Ce putere şi tărie are glasul Domnului, încât morţii îl vor auzi şi vor învia!

            - cu glasul unui arhanghel. Unicul arhanghel amintit în Biblie este Mihail (a se vedea Iuda 9), căpetenia cea mare a îngerilor. Cineva explică amintirea glasul său aici în felul următor: „Glasul unui arhanghel indică spre gloria celei mai înalte creaturi cereşti, care-L va însoţi pe Domnul cu ocazia aceasta. Dacă îngerii sunt acum slujitorii sfinţilor, atunci cu cât mai potrivit este să auzim aici despre glasul unui arhanghel, când ne vom strânge la El.” (Kelly, W. 1st and 2nd Thessalonians). Şi alţi comentatori se referă la faptul că Domnul va fi însoţit de îngeri, când va duce acasă pe preaiubiţii Săi.

            - cu trâmbiţa lui Dumnezeu. Şi expresia folosită pentru cuvântul „trâmbiţă“ este preluată din limbajul militar. La ultima trâmbiţă, armata romană se punea în mişcare. Acesta este gândul aici: trâmbiţa lui Dumnezeu ne cheamă să ne ducă în glorie. Este trâmbiţa care este amintită şi în 1 Corinteni 15.52: „Căci trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi.“ Trâmbiţa lui Dumnezeu amintită aici nu are voie să fie confundată cu cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa 8-11. Acolo este vorba de judecată, un gând cu totul diferit de cel de aici.

     Unii comentatori se gândesc în legătură cu strigătul poruncitor, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu şi la grupele (sau familiile) diferite de credincioşi, care vor avea parte de răpire. Strigătul poruncitor este valabil în primul rând pentru credincioşii din perioada actuală, deci a Adunării sau Miresei lui Hristos. Glasul unui arhanghel se referă la credincioşii adormiţi din poporul Israel (Mihail este văzut în aproape toate locurile în legătură cu poporul Israel), trâmbiţa lui Dumnezeu este valabilă pentru ceilalţi credincioşi adormiţi, şi care nu aparţin nici Israelului, nici Adunării (ca de exemplu Noe, Iov şi alţii).

     „Întâi vor învia cei morţi în Hristos.“ Dacă citim 1 Corinteni 15, ni se spune că totul se va petrece „într-o clipă, într-o clipeală de ochi”. Aici însă această clipeală de ochi este subîmpărţită, căci mai întâi vor învia cei morţi în Hristos (cei adormiţi din Vechiul şi din Noul Testament). Această afirmaţie ne oferă o împlinire parţială a cuvintelor Domnului Isus din evanghelia după Ioan 5.28-29: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii.“ Aici răsună glasul Său puternic, şi cei care înviază la acest glas, înviază pentru a trăi. Oricât de lipsit de logică ar putea părea acest gând pentru necredinţă, credinţa simplă nu are nicio greutate să primească acest cuvânt. Să nu fie un lucru mic pentru Domnul să-i găsească pe toţi ai Săi, şi pe aceia care au fost înecaţi, au fost arşi sau sfâşiaţi de animale? Nu, toţi morţii în Hristos vor învia în acel moment.

     Încă câteva gânduri scurte despre înviere: În Noul Testament nu găsim o învăţătură cu privire la o înviere generală a tuturor care au murit. Iudeii credeau într-o înviere în ziua de pe urmă (a se vedea de exemplu Ioan 11.24), dar Noul Testament arată clar că o asemenea înviere generală nu va exista. Locul citat mai înainte din Ioan 5, este uneori înţeles greşit, dar tocmai această afirmaţie a Domnului Isus arată că vor fi două învieri distincte şi diferenţiate în timp, o înviere „pentru viaţă“ şi o înviere „pentru judecată“. El diferenţiază aici exclusiv caracterul acestor două învieri (viaţă, respectiv judecată), fără să ţină seama de desfăşurarea lor în timp. Dar alte locuri ne arată clar că este vorba de evenimente diferite, care vor avea loc în momente diferite.

     1 Corinteni 15.22-23 ne dă alte explicaţii despre învierea pentru viaţă. „Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa,i în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei care sunt ai lui Hristos.“ Deci, învierea se desfăşoară în mai multe etape. Mai întâi Hristos Însuşi, apoi cei care sunt ai lui Hristos la venirea Lui. Acesta este gândul pe care îl avem în 1 Tesaloniceni 4. Şi în sfârşit mai există o a treia fază a acestei prime învieri, care include pe martirii din timpul marelui necaz (a se vedea Apocalipsa 20.4-6).

     Caracteristica acestei învieri este, că va fi o „înviere dintre“ (vezi Filipeni 3.11). Unii vor învia, în timp ce alţii vor rămâne în moarte. Astfel vor învia cei „morţi în Hristos“ şi vor merge la El, în timp ce aceia care au murit fără El vor rămâne în mormânt cel puţin încă o mie de ani, înainte să învieze, dar pentru judecată (a se vedea Apocalipsa 20.11-15). Ce lucruri serioase!

Versetul 17: „Apoi, noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.“

     Imediat după ce cei adormiţi vor fi înviaţi, noi, cei vii, vom fi răpiţi împreună cu ei. Acesta este „clipa, clipeala de ochi“, despre care se vorbeşte 1 Corinteni 15.52. Cei adormiţi vor învia, putrezirea îmbrăcându-se în neputrezire, iar cei vii vor fi transformaţi, prin aceea că ce este muritor va îmbrăca ce este nemuritor (1 Corinteni 15.53-54). Împreună Îl vom întâmpina pe Domnul. Această expresie, care se găseşte de trei ori în Noul Testament, înseamnă „a ieşi cuiva în întâmpinare, pentru a merge apoi împreună cu el“.

     - În Matei 25.1 fecioarele ies în întâmpinarea mirelui, ca apoi să meargă cu el la nuntă.

     - În Fapte 28.5 fraţii vin în întâmpinarea lui Pavel, ca apoi să-l însoţească.

     - Aici noi mergem în întâmpinarea Domnului, ca să rămânem totdeauna la El.

     Noi vom fi „răpiţi“. Acest cuvânt mai poate fi tradus cu „a fura“,  „a smulge“ sau „a lua cu sine“. În el este cuprins şi gândul cu privire la o „îndepărtare sau ducere cu sine prin utilizarea neaşteptată a forţei”. (Vine, W. E. Expository Dictionary of Bible Words) Aşa va fi când împreună vom părăsi acest pământ. O forţă puternică - care poate să fie numai una dumnezeiască - se va descoperi la răpire. Ca oameni, care o viaţă întreagă am fost supuşi legilor naturii, vom părăsi deodată acest pământ, fără ca vreo putere să ne poată reţine.

     Ce mângâiere puternică se include şi în cuvintele: „împreună cu ei“! Aici, pe pământ, adormirea unui credincios înseamnă totdeauna despărţire şi ca urmare durere. Această despărţire va fi biruită o dată pentru totdeauna la venirea Domnului Isus. Glasul Domnului ne va uni iarăşi. Împreună vom fi răpiţi în întâmpinarea Sa, ca să-L vedem.

     Răpirea noastră are loc „în nori“. Unii comentatori sunt de părere că aici este vorba despre norul gloriei, care i-a umbrit pe ucenici pe muntele schimbării la faţă, dar acest gând este puţin probabil, deoarece scena de pe munte este o imagine a Împărăţiei. Aici trebuie mai degrabă să ne gândim la norii naturali ai cerului. „În acelaşi fel S-a înălţat la cer Domnul Însuşi; căci noi trebuie să-i fim asemenea Lui în toate – o împrejurare importantă aici. Fie că vom fi schimbaţi sau vom învia dintre morţi, noi toţi vom fi ridicaţi în nori. El S-a înălţat în nori şi astfel vom fi la El pentru totdeauna.” (Darby, J. N. Der erste Brief an die Thessalonicher)

     Dar nu se aminteşte numai de nori, ci şi de văzduh. Este o răpire „în văzduh“. Acolo Îl vom întâlni pentru prima dată. Conform textului din Efeseni 2.2, satan este „căpetenia autorităţii văzduhului”. Văzduhul este domeniul autorităţilor şi domniilor satanice. Satan este acolo. Domnul a ales tocmai această sferă, ca să ne întâmpine. Ce descoperire măreaţă a puterii şi autorităţii Sale vedem aici! Pe cruce, El l-a biruit pe diavolul şi i-a răpit prada. Aceasta este subliniat încă o dată aici clar. Satan nu mai are nicio putere asupra noastră.

     Răpirea noastră însă nu are ca ţel nici norii, nici văzduhul. Ţelul nostru este Domnul. El ne vine în întâmpinare, ca să ne ia la Sine, deoarece ne iubeşte cu o iubire aşa de mare. „Şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.“ Aceasta este împlinirea nădejdii noastre, aceasta este destinarea noastră eternă. Chiar dacă vom avea un loc în legătură cu Împărăţia viitoare care va veni pe acest pământ, totuşi acest lucru nu este de o valoare de prim rang şi nici lucrul cel mai important. Nu Decisiv pentru noi este faptul că vom fi la El. Ce va fi acea întâlnire cu El, când Îl vom vedea prima dată faţă în faţă!

     Acum El este Cel pe care Îl iubim, deşi încă nu L-am văzut (1 Petru 1.8). Acum, El este Cel în care noi credem. Însăr atunci credinţa se va sfârşi şi va fi înlocuită cu vedea. Atunci vom vedea realitatea. Da, Îl vom vedea aşa cum este. Ce bucurie, ce fericire este aceasta! Niciodată nu va mai fi despărţire. Veşnic vom savura dragostea Lui pentru noi. În Vechiul Testament avem o pildă frumoasă în acest sens. În Geneza 24, robul lui Avraam a dus-o pe Rebeca la Isaac. Ea este aici o pildă despre Adunare şi Isaac o pildă despre Domnul Isus. El a condus-o în cortul său şi a iubit-o. Această dragoste, pe care noi azi deja o cunoaştem, o vom savura atunci fără nicio îngrădire. Şi răspunsul nostru va fi o eternă adorare.

Versetul 18: „Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte.“

     Având în vedere aceste descoperiri minunate, ne vine greu să urmăm acest îndemn? Măreaţa perspectivă, că în curând Îl vom vedea pe Domnul, este cu adevărat o îmbărbătare şi o mângâiere. Probabil, trecem prin încercări dificile în lumea aceasta. Atunci să ne încurajăm, gândind la venirea Sa. Probabil, purtăm doliu după cineva drag pe care Domnul l-a luat acasă. Atunci putem să ne lăsăm mângâiaţi la gândul că în curând, uniţi cu cei care au mers înaintea noastră, vom întâmpina pe Domnul.

     Gândul la venirea Domnului este totdeauna mângâiere şi îmbărbătare pentru noi. Chiar dacă este în legătură cu multă putere, este un act al harului. În contrast cu aceasta stă venirea Sa cu noi – şi despre aceasta doresc să spun în încheiere câteva cuvinte - în legătură cu responsabilitatea. Pentru lume, venirea Sa pe acest pământ înseamnă judecată, pentru că este o venire în dreptate şi glorie. Pentru noi este vorba atunci despre responsabilitatea noastră, o chestiune care nu este tratată în acest capitol. Aici este vorba exclusiv despre partea noastră la Domnul. Problema responsabilităţii noastre este importantă, dar ea nu este amintită aici. „Nu este vorba nici despre judecată, nici despre arătare, ci numai despre realitatea unirii noastre cereşti cu El, prin aceea că vom părăsi pământului la fel ca şi El.” (Darby, J. N. Der erste Brief an die Thessalonicher) „Aici găsim harul pur arătat în putere. Cununile, ca răsplată a credincioşiei noastre (sau - ce gând foarte serios! - pierderea lor ca urmare a infidelităţii noastre), nu vor fi împărţite în acel moment, pentru că aici este vorba numai despre descoperirea harului Său. La răpire nu este vorba despre dragostea noastră faţă de Hristos, nu este vorba despre umblarea noastră, ci despre dragostea Lui faţă de noi. Este dragostea Sa, care a plătit datoria noastră şi ne-a răscumpărat prin moartea Sa pe cruce, despre dragostea Sa prin care noi vom împărţi gloria Sa.” (Rossier, H. Entretiens sur la première Épitre aux Thessaloniciens)

Capitolul 5

Ziua Domnului

   Aşa cum am amintit, ultimele versete din capitolul 4 sunt o intercalare, dar care conţin o mare îmbărbătare pentru noi. Această intercalare este importantă, deoarece ea conţine o nouă descoperire, dar ea întrerupe expunerea de idei de până acum. În capitolul 4.14, Pavel vorbeşte despre faptul că »Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei care au adormit în Isus«. Aceste cuvinte se referă la arătarea Domnului în putere şi glorie. Acum, apostolul revine la acest gând, aceasta înseamnă că începând cu capitolul 5,1 se reia firul din capitolul 4, versetele 13-14.

   Este important să înţelegem corect această stare de lucruri, pentru că altfel ajungem la o  interpretare greşită a acestor versete. În primele versete din capitolul 5 nu este vorba despre venirea Domnului pentru noi, ci despre arătarea Sa publică pe acest pământ. În legătură cu această arătare stă »ziua Domnului« amintită aici. În ce priveşte răpirea credincioşilor şi venirea Domnului pentru noi era necesară o nouă descoperire, un »Cuvânt al Domnului«. În ceea ce priveşte »ziua Domnului«, credincioşii erau deja informaţi. Despre acest adevăr, Pavel nu mai trebuia să dea alte lămuriri.

   Primele trei versete din capitolul nostru ne arată ce urmări va avea această venire pentru cei necredincioşi. Versetele 5-11 vorbesc despre urmările practice pentru cei care Îl aşteaptă pe Domnul Isus ca pe Acela, care va veni odată în glorie din cer, ca să instaureze Împărăţia Sa pe pământ.

Versetul 1: »Cât despre timpuri şi perioade, nu aveţi nevoie să vi se scrie, fraţilor.«

   Pentru a înţelege corect înţelesul acestui verset şi a următoarelor, trebuie să cercetăm mai întâi ce vrea să se spună prin cuvintele »timpuri şi perioade«. În unele locuri, unde aceste două expresii sunt folosite diferenţiat una de alta, au acelaşi înţeles, adică pot fi înlocuite între ele. În trei locuri ele sunt amintite însă împreună; aici şi în:

   - Daniel 2.19-21: »Şi Daniel a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor . ... Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, în veci de veci! A Lui este înţelepciunea şi puterea. El schimbă timpurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi.«

   - Faptele Apostolilor 1.6-7: »Deci, pe când erau ei strânşi laolaltă, L-au întrebat, zicând: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Şi El le-a spus: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa.“«

   Dacă ţinem seama de contextul acestor trei versete, vom observa că expresia „timpurile şi perioadele“ se referă la evenimente care au de-a face cu pământul. Profetul Daniel le aminteşte în legătură cu faptul că Dumnezeu pune şi dă jos pe împăraţi şi Domnul Isus aduce această expresie în legătură cu Împărăţia care va veni. »Timpurile şi perioadele« au a face cu perioada de timp în care Domnul Îşi va ridica Împărăţia Sa pe pământ, cu un timp iniţiat prin judecăţi grozave pentru oameni.

   »Timpurile« şi »perioadele« vorbesc deci despre arătarea Domnului Isus pe acest pământ. Dar care este diferenţa dintre aceste două expresii? „Timpuri“ (greceşte chronos) se referă la o durată de timp, care poate fi mai scurtă sau mai lungă, în orice caz este o perioadă de timp. »Perioade« (greceşte kairos) se referă mai mult la caracteristicile unei perioade. În acest cuvânt se include mai mult gândul la o epocă. Un alt comentator a formulat astfel: „«Timpurile» se referă aici la lungimea intervalului înainte de a avea loc venirea şi la lungimea timpului cât va dura venirea propriu-zisă. «perioade» se referă la caracteristica acestei perioade de timp înainte, în timpul venirii şi după venire.“ Un alt scriitor explică deosebirea dintre aceste două cuvinte astfel: „Timpurile au a face cu cantitatea, perioadele cu calitatea.“ (Vine, W. E. Expository Dictionary of Bible Words)

   Dacă reţinem acestea, putem să înţelegem bine că Pavel nu mai era nevoit să-i înveţe pe tesaloniceni despre această temă. Nu era necesar să scrie despre ea. De ce? Căci ei cunoşteau lucrurile care erau în legătură cu venirea Domnului Isus pe pământ. În primul rând, apostolul însuşi i-a învăţat aceste lucruri când a fost la ei, iar în al doilea rând aveau scrierile Vechiului Testament, şi acolo era scris deja ceva despre ceea ce va avea loc în legătură cu instituirea Împărăţiei pe acest pământ. Profeţiile Vechiului Testament se ocupă detaliat cu această temă. Deja Enoh a profeţit că Domnul a venit în mijlocul zecilor de mii de sfinţi ai Săi ca să facă judecata (Iuda 14). Vechiul Testament ne arată deja ce timpuri şi epoci vor veni peste acest pământ, şi cum ele toate îşi vor avea împlinirea la împlinirea timpului (adică în Împărăţia de o mie de ani).

   Deci gândul referitor la venirea Domnului pe pământ nu era nou. Credincioşii au ştiut despre aceasta. Dar când este vorba despre răpire, atunci situaţia era alta. Acest adevăr, aşa cum este prezentat la sfârşitul capitolului 4, era cu totul nou pentru tesaloniceni. De aceea era necesară o descoperire din partea Domnului, ca să fie cunoscut acest adevăr. Deci versetul de faţă se referă la cu totul altceva decât ultimele versete din capitolul 4. Cu regret, mulţi credincioşi nu fac diferenţa între aceste aspecte. În principiu este vorba despre o venire a Domnului (şi în multe locuri nu este diferenţiată), dar Noul Testament arată foarte clar că este o venire cu două aspecte, o venire care se desfăşoară în două faze.

   Deci aici nu avem a face cu nădejdea Adunării, ci cu evenimente care vor avea loc pe pământ. Dacă noi ca creştini trebuie să fim şi aceia care iubesc arătarea Domnului Isus (2 Timotei 4.8) şi aşteaptă revelarea Lui (1 Corinteni 1.7), totuşi nădejdea noastră este îndreptată în primul rând spre venirea Sa pentru noi. Noi aşteptăm răpirea, aşa cum ne este arătată în capitolul 4. Aceasta are a face cu cerul, arătarea Domnului are a face cu acest pământ. Acesta este şi motivul pentru care răpirea credincioşilor nu este prezentată în mod direct nici în Vechiul Testament, nici în revelaţie. Profeţia biblică are întotdeauna a face cu evenimente în legătură cu pământul (tot aşa şi Adunarea, când este amintită în Apocalipsa, este întotdeauna în legătură cu pământul).

   Un comentator al Bibliei a scris în această direcţie următoarele: „Adunarea, care se compune din toţi cei chemaţi afară în această perioadă de timp, este cerească, atât în ce priveşte chemarea, cât şi menirea ei, ea nu aparţine pământului. Acesta este motivul pentru care răpirea de pe pământ în cer nu este inclusă în desfăşurarea evenimentelor de pe acest pământ. De aceea în Vechiul Testament nu găsim nici o referire la răpire. O înţelegere corectă a acestor lucruri ne dă cheia cunoaşterii anumitor adevăruri, care au a face cu diversele epoci, adevăruri care altfel ne-ar rămâne ascunse.“ (Hole, F. B. Paul’s Epistles, Vol. II)

   Mulţi creştini, care nu diferenţiază acest adevăr, încearcă, de exemplu, să stabilească anumite evenimente şi întâmplări, care ar trebui să aibă loc înainte de răpire. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă cu totul altfel. Când este vorba despre ridicarea Împărăţiei, despre »ziua Domnului« (versetul 2), atunci există anumite premise (a se vedea de exemplu 2 Tesaloniceni 2.3). Dar când este vorba despre venirea Domnului pentru noi, atunci avem promisiunea Sa de neclintit: »Iată Eu vin curând.« Altceva noi nu avem de aşteptat. El poate veni chiar astăzi, ca să ne ia la Sine.

Versetul 2: „Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.“

     Aşa cum tesalonicenii erau informaţi despre »timpuri şi perioade«, ei au ştiut foarte bine şi cum va veni »ziua Domnului«. Ambele expresii stau în legătură nemijlocită una cu alta. Evenimentele care stau în legătură cu venirea Domnului pe acest pământ iniţiază ziua Domnului.

   Această expresie se întâlneşte de peste 30 de ori în scrierile profetice ale Vechiului Testament (acolo este denumită »ziua Celui veşnic«). Când citim în Biblie despre o „zi“, atunci nu este vorba întotdeauna de un interval de 24 de ore. O „zi“ poate fi şi o anumită perioadă de timp, marcată de diferite caracteristici. De exemplu citim despre »ziua mântuirii« (2 Corinteni 6.2) sau despre »ziua judecăţii« (Romani 2.5). La fel este şi »ziua Domnului« (aceasta nu trebuie confundată cu „ziua Domnului” – duminica), o perioadă de timp care va fi caracterizată prin recunoaşterea publică a autorităţii şi stăpânirii Domnului Isus. Deja Vechiul Testament ne arată că este perioada în care va veni Împăratul pentru a-Şi ridica Împărăţia pe pământ. Această perioadă de timp începe cu judecată, se întinde peste domnia păcii de o mie de ani a lui Hristos pe pământ şi se sfârşeşte iarăşi cu judecată înainte de a începe »ziua lui Dumnezeu« (2 Petru 3.12-13), starea veşnică. Astăzi trăim într-un timp pe care îl putem numi „ziua omului“. Autoritatea Domnului Isus este călcată în picioare. Între necredincioşii lumii acesteia stăpâneşte satan. Dar în ziua Domnului totul va fi adus în concordanţă cu El. Dumnezeu va pune totul ca aşternut al picioarelor Omului Isus Hristos (Psalm 8.6; Efeseni 1.10).

   În Vechiul Testament, profeţii Isaia, Ieremia, Ezechiel, Ioel, Amos, Obadia, Ţefania, Zaharia şi Maleahi amintesc »ziua Celui veşnic« (ziua lui Iehova). În Noul Testament citim despre »ziua Domnului« (Faptele Apostolilor 2.20; 1 Tesaloniceni 5.2; 2 Tesaloniceni 2.2; 2 Petru 3.10). Un studiu atent al acestor locuri ne arată că cele mai multe vorbesc despre începutul acestei zile, adică despre judecăţi, pe când altele ne prezintă Împărăţia propriu-zisă, iar altele vorbesc despre sfârşitul acestei zile. În versetul de faţă este clar vorba despre începutul acestei zile. Pavel spune că ziua Domnului vine ca un hoţ. Acesta este începutul acestei perioade de timp care este caracterizată prin judecăţi groaznice, care vor veni peste oamenii care vor trăi atunci pe pământ. Unele exemple din Vechiul Testament subliniază acest fapt:

   - »Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşătoare: cine o poate suferi?« (Ioel 2.11)

   - »Vai de cei ce doresc „ziua Domnului!” Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric şi nu lumină: ca un om care fuge dinaintea unui leu şi îl întâlneşte un urs ..« (Amos 5.18-19).

   - »Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare! Glasul zilei Domnului: omul viteaz va scoate strigăte pline de amărăciune. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de suferinţă, o zi de ruină şi de nimicire, o zi de întuneric şi de negură, o zi de nori şi de întunecime« (Ţefania 1.14-15).

   -  »Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor« (Maleahi 4.1).

   Având în vedere aceste versete putem înţelege bine că apostolul Pavel compară venirea acestei zile cu venirea unui hoţ noaptea. Un hoţ vine întotdeauna prin surprinzătoare şi neplăcut. Aceste două caracteristici le va avea şi venirea Domnului pe pământ. Va fi o venire total surprinzătoare, pentru că nimeni nu se va aştepta la ea. Oamenii vor trăi total nepăsători, aşa că judecăţile vor cădea deodată peste ei. Dar venirea Domnului va avea şi urmări deosebit de neplăcute pentru cei care nu se aşteaptă la El. Va însemna judecată temporară şi veşnică.

   Venirea Domnului este comparată în multe locuri din Noul Testament cu venirea unui hoţ. Aceste texte se referă întotdeauna la necredincioşi şi niciodată la credincioşi. Cum ar putea Domnul să vină şi pentru noi ca un hoţ noaptea? Nu, nicidecum! Noi Îl aşteptăm ca pe Luceafărul strălucitor de dimineaţă, ca pe Acela care este nădejdea noastră şi care ne va lua la Sine. Pentru noi, El nu vine ca un hoţ noaptea. El este Mirele nostru, şi cum ar putea Mireasa să-L aştepte ca pe un hoţ? Imposibil! În Matei 24.43, Domnul Însuşi foloseşte imaginea unui hoţ. Aici este vorba în mod deosebit despre iudeii necredincioşi. În Apocalipsa 3.3, Domnul spune adunării din Sardes că El va veni ca un hoţ, dacă nu se pocăiesc. Cuvintele de aici se adresează în mod deosebit către creştinii cu numele, necredincioşi. În 1 Tesaloniceni 5 avem a treia grupă de oameni. Sunt oamenii necredincioşi care vor trăi pe pământ la venirea Domnului, la modul cel mai general. Pentru fiecare om care nu L-a primit, această zi va veni ca un hoţ noaptea.

   Deci prime două versete ale acestui capitol ne arată foarte clar că aici nu poate fi vorba de venirea Domnului pentru noi. »Ziua Domnului« se referă la evenimente care se vor petrece pe pământ după ce noi vom fi răpiţi. Desigur, există şi o parte cerească a acestei zile, arătată prin expresia »ziua lui Hristos« (Filipeni 1.10; 2.16), »ziua lui Isus Hristos«“ (Filipeni 1.6), »ziua Domnului nostru Isus Hristos« (1 Corinteni 1.8). Această parte a acelei zile este pentru noi în legătură cu descoperirea la tronul de judecată al lui Hristos şi cu primirea recompensei de la Domnul. Acest gând nu-l avem în textul nostru, de aceea este bine să reţinem acest adevăr.

Versetul 3: »Când vor zice: „Pace şi siguranţă!”, atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.«

   Acest verset confirmă afirmaţia expusă în versetul precedent, şi anume că ziua Domnului va veni ca un hoţ, adică surprinzător şi fără niciun avertisment prealabil. Pieirea care îi va ajunge pe oameni este caracterizată prin două lucruri: vine prin surprindere şi nu poate fi evitată. O scăpare, o salvare din această nenorocire nu va exista.

   »Când vor zice ...« – aceste cuvinte se referă la oamenii necredincioşi, şi nu la credincioşi. După răpirea credincioşilor va începe un timp pe pământ care îi va determina pe oameni să creadă în pace şi în siguranţă. Se pare că visul oamenilor s-a împlinit. Deja în zilele noastre asistăm la eforturile oamenilor şi ale politicienilor să facă pace. Aşa-numita „mişcare a păcii“ şi toate străduinţele de dezarmare sunt numai un indiciu al acestor eforturi intense.

   După răpire, conducătorul imperiului roman care va veni (a se vedea, printre altele, Apocalipsa 13.1 şi versetele următoare) îi va atrage pe oameni atât de mult de partea sa, încât aceştia se vor încrede orbeşte în el. Politica şi capacităţile acestui om vor fi în aşa fel, încât se va crede că s-au realizat pacea şi siguranţa. Dar ce rătăcire! Principiul lui Dumnezeu este: „»Cei răi n-au pace«, şi acest principiu se va adeveri şi atunci. Pacea, pe care cred oamenii că o deţin, va fi o pace aparentă, iar siguranţa, pe care se bazează, se va dovedi înşelătoare.

   Judecata vine ca o prăpădenie neaşteptată, care se compară cu durerile unei femei însărcinate. Schimbarea va fi dramatică şi uriaşă. O catastrofă de o amploare nemaicunoscută va veni peste lumea aceasta. Sunt judecăţile care vor iniţia ziua Domnului şi vor premerge venirea directă a Domnului pe pământ. Cartea Apocalipsa ne descrie aceste judecăţi în amănunţime (începând cu judecăţile pornite prin ruperea celor şapte pecete). Dacă azi avem parte de catastrofe naturale şi accidente cutremurătoare, totuşi nu ne putem imagina ce va lovi pământul în acel timp. Judecăţile vor fi groaznice.

   Expresia »nimicire neaşteptată« nu înseamnă în primul rând „distrugere“, în sensul de „exterminare“, ci înseamnă mai degrabă pierderea tuturor lucrurilor, care dau un sens existenţei oamenilor. Deci nu este vorba despre judecata veşnică. Este adevărat că aceşti oameni vor fi judecaţi şi în faţa marelui tron alb şi vor merge în veşnica pierzare, dar aici este vorba despre judecăţile care se vor abate peste oameni în perioada marelui necaz. Aşa cum nu există scăpare de la veşnica judecată, tot astfel oamenii nu vor putea scăpa de această judecată. Apostolul, inspirat de Duhul Sfânt, a rostit cuvinte serioase: »şi nu va fi chip de scăpare«. Nu, atunci nu va mai exista nicio şansă de a scăpa. Cine nu-L primeşte acum pe Isus ca Domn şi Mântuitor al lui, acela va fi lovit de această judecată.

   În faţa acestui text doresc să întreb pe cititorul meu: Eşti tu sigur, că nu te va lovi această judecată? Ai tu o legătură personală cu Domnul Isus? Ştiţi tu că El a purtat judecata şi pentru tine, ca tu să nu vii la judecată? Nu te înşela! Faptul că probabil tu ai părinţi credincioşi nu îţi va mai folosi atunci la nimic. Chiar şi frecventarea regulată a adunării credincioşilor nu îţi va folosi atunci la nimic. Ceea ce este valabil, este numai relaţia de viaţă cu Domnul Isus. De aceea nu mai aştepta mult! S-ar putea ca în curând să fie prea târziu.

   Iar noi, credincioşii? Nici o problemă, această judecată nu ne va lovi. Când se va împlini acest verset, noi vom fi deja de mult la Domnul Isus. Credincioşilor din Filadelfia, li se spune: »Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ« (Apocalipsa 3.10). Acest ceas al încercării îl avem aici în textul de faţă, dar noi vom fi păziţi. Dar cum? Înaintea ceasului încercări. Aceasta este ceea ce ne dă siguranţă. Noi nu vom intra în această încercare, deoarece Domnul ne va răpi la Sine înaintea acestui eveniment.

   Ce diferenţe între oamenii credincioşi şi cei necredincioşi! Poate acum avem încercări şi necazuri. Dar în inima noastră putem savura de acum pacea. Noi avem pace cu Dumnezeu (Romani 5.1), savurăm pacea lui Dumnezeu şi în afară de aceasta Îl cunoaştem pe Dumnezeul păcii (Filipeni 4.7-9). Siguranţa noastră pentru acest timp şi pentru veşnicie se bazează pe lucrarea înfăptuită de Domnul Isus. Ce diferenţă, ce fericire!

Versetul 4: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ.«

   Acum apostolul nu mai vorbeşte mai departe despre cei necredincioşi, pentru care ziua Domnului va veni ca un hoţ, ci se adresează direct tesalonicenilor: »Dar voi«. În primul rând există diferenţe elementare între credincioşi şi necredincioşi, în al doilea rând cunoştinţa despre ziua Domnului trebuie să aibă consecinţe practice în viaţa noastră. Aceasta este tematica următoarelor versete.

   Despărţirea dintre credincioşi şi necredincioşi ne este prezentată în aceste versete prin următoarele antiteze:

            - lumină şi întuneric;

            - zi şi noapte;

            - a dormi şi a veghea;

            - a fi lucid şi a fi beat;

- pieire şi mântuire.

   Mai întâi apostolul stabileşte încă o dată faptul că judecăţile care vor urma nu sunt pentru credincioşi. Pe noi ziua Domnului nu ne va surprinde ca un hoţ. Deşi trăim în această lume, noi nu suntem în întuneric. În această lume este întuneric. Oamenii trăiesc în întuneric. Ei aparţin întunericului şi se simt bine acolo. Într-un anumit sens, şi noi trăim în această noapte, care a început odată cu lepădarea Domnului Isus, dar noi nu aparţinem acestui întuneric. Nu, noi aparţinem zilei. Noi trăim acum ca un corp străin în noapte, prin aceea că  aşteptăm ziua şi arătăm însuşirile zilei pe tot parcursul nopţii.

   Un exemplu din natură ne ajută să înţelegem mai clar aceasta. În lumea animală există animale de zi şi animale de noapte. Ultimele se simt bine numai când este întuneric. Dacă animalele de zi umblă noaptea, aceasta este ceva neobişnuit pentru ele, nu corespunde naturii lor. Aşa este şi cu noi. Conform naturii noastre, noi aparţinem zilei şi luminii. Dar trăim încă în noapte, fără să-i aparţinem. Noi nu suntem în întuneric. De aceea, această zi nu ne va surprinde ca un hoţ. Numai pentru cei care aparţin nopţii, ziua aceasta vine ca un hoţ, sfârşind noaptea.

Versetul 5: »Voi toţi sunteţi fii ai luminii, şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.«

   Acest verset lămureşte afirmaţia versetului anterior. El ne arată poziţia noastră, în care am fost aduşi. Despărţirea între întuneric şi lumină, între zi şi noapte este un principiu important al lui Dumnezeu, pe care îl găsim deja în prima zi a creaţiei. Citim: »... şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte« (Geneza 1.4-5). Această despărţire clară o găsim mereu în Cuvântul lui Dumnezeu. Lumina şi întunericul nu se împacă, între ele nu poate exista o comuniune (2 Corinteni 6.14). Exemplul copiilor lui Israel ne prezintă clar acest principiu divin. La egipteni domina întunericul adânc. În exterior, şi israeliţii erau în acest întuneric. Dar exista totuşi o diferenţă majoră. În casele copiilor lui Israel era lumină. Totul era învăluit în întuneric, dar la ei era lumină.

   Noi suntem fii ai luminii şi fii ai zilei. A fi fiu înseamnă să porţi caracteristicile celui ce l-a născut. Aşa citim, de exemplu, despre fiii tunetului, despre fiii lui Belial, despre fiii neascultării sau despre fiul mângâierii. În contextul nostru, a fi un fiu înseamnă a purta caracteristicile luminii şi ale zilei. Când Domnul Isus a venit pe pământ, El era Lumina lumii. În El am devenit şi noi lumină (Efeseni 5.8). Da, Dumnezeu ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (1 Petru 2.9). Noi am fost învredniciţi să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină (Coloseni 1.12). În legătură cu această poziţie înaltă este legată desigur şi consecinţa practică, că noi trebuie să umblăm ca şi copii ai luminii (Efeseni 5.8; 1 Ioan 1.7).

   Însă noi nu suntem numai fii ai luminii, ci şi fii ai zilei. Deja în capitolul 2.12 am văzut că am fost chemaţi la Împărăţia lui Dumnezeu. Noi aparţinem zilei. Va veni clipa în care cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui (Matei 13.43). Aceasta face referire la partea cerească a viitoarei Împărăţii. Noi aparţinem deja astăzi acestei zile viitoare, adică arătăm deja acum caracteristicile morale ale acestei zile. Aceste caracteristici sunt de exemplu: dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt (a se vedea Romani 14.17). În lume nu găsim aceste caracteristici. Ea este caracterizată prin întuneric şi noapte. Însă noi avem dreptul să ne deosebim clar de lume şi să lăsăm să lumineze lumina noastră.

Versetul 6-7: »De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji. Căci cei care dorm, dorm noaptea; şi cei care se îmbată, se îmbată noaptea.«

   Dacă citim Cuvântul lui Dumnezeu, vom găsi mereu, că orice privilegiu este legat de o responsabilitate. Când Dumnezeu ne arată poziţia noastră, atunci El ne spune şi cum trebuie să ne comportăm corespunzător acestei poziţii. Aşa este şi aici. În principiu, toţi credincioşii sunt fii ai luminii şi ai zilei. Dar este pe deplin posibil, ca, deşi am fost aduşi într-o astfel de poziţie, să adormim în viaţa noastră practică. Pentru ceilalţi, necredincioşii, este pe deplin normal să doarmă. Ei nici nu pot fi altfel. Dar pentru un credincios este un lucru anormal. El este un fiu al luminii şi al zilei, şi ca atare trebuie să vegheze şi să fie treaz. Noi ar trebui să trăim ca şi când ar fi deja ziuă. De veghere avem nevoie, pentru a-L aştepta pe Domnul nostru. De luciditate avem nevoie, ca să nu fim infectaţi de lucrurile acestei lumi.

   Oamenii lumii dorm. Ei nu se gândesc nici la judecata care va veni şi nici la veşnicie. La noi ar trebui să fie altfel. Cuvântul folosit aici pentru „a dormi“ este un alt cuvânt decât cel care a fost folosit mai înainte pentru moartea trupească. Cineva a spus că un credincios adormit este indiferent faţă de realităţile duhovniceşti. Că omul natural/firesc nu este receptiv la acestea, este pe deplin normal. El nici nu le poate recepta. Dar un credincios poate fi altfel. El ar trebui să vegheze şi să fie sensibil la lucrurile duhovniceşti, pe care Dumnezeu ni le dă. Noi trebuie să veghem, adică lăuntric să fim într-o stare de alarmă, care este tocmai contrariul somnolenţei.

   Noi suntem de asemenea solicitaţi să fim lucizi (treji). Vegherea şi luciditatea merg împreună (a se vedea şi 1 Petru 5.8). A fi lucizi înseamnă a fi liberi de influenţele ale tot felul de narcotice pe care satan le ţine pregătite pentru noi. Satan are multe narcotice, prin care încearcă să facă fără efect mărturia noastră faţă oamenii acestei lumi. De aceea ar trebui să fim tot timpul veghetori!

   Dumnezeu ne arată în Cuvântul Său un şir întreg de persoane care în loc să vegheze au adormit (de exemplu: Samson, Iona, ucenicii în grădina Ghetsimani). Ca un exemplu grăitor în acest sens, dorim să ne amintim de cele zece fecioare (Matei 25.1-13). Deşi exista o diferenţă interioară esenţială între ele (cinci aveau ulei, cinci nu aveau), toate cele zece, fără nici o excepţie, au adormit. Un observator nu ar fi putut face distincţie între ele. Toate arătau la fel. Aşa ceva nu ar trebui să fie la noi! Noi suntem ai zilei, şi aceasta trebuie să fie vizibil, prin aceea că ne comportăm corespunzător. Adormirea duhovnicească şi beţia aparţin nopţii şi de aceea sunt caracteristicile oamenilor din lume.

Versetul 8: »Dar noi, fiindcă suntem ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif nădejdea mântuirii.«

   Ne surprinde cu ce intensitate ni se prezintă aici diferenţa între lumină şi întuneric, între zi şi noapte. Pavel se adresează din nou tesalonicenilor ca unora care sunt ai zilei. Deşi acesta este aşa, există totuşi pericolul ca să ne lăsăm cuprinşi de întuneric. De aceea urmează aici un  nou îndemn la luciditate. Dumnezeu doreşte să mergem pe cale neinfluenţaţi de lumea aceasta. Pentru atingerea acestui ţel, Dumnezeu nu ne-a lăsat fără ajutor. Nu, El ne dă în mâini arme cu care ne putem apăra. Acestea sunt:

            - platoşa credinţei;

            - platoşa dragostei;

            - coiful speranţei mântuirii.

   Ca şi în capitolul 1,3, avem şi aici credinţa, dragostea şi nădejdea. În timp ce în primul capitol sunt semne interioare şi roade ale vieţii noastre duhovniceşti, aici ne sunt prezentate ca arme, care ne ajută să revelăm în noapte însuşirile vieţii noi. „Aici apostolul îi îndeamnă pe credincioşi, dar nu ca înainte, să folosească aceste virtuţi pentru a aduce roade în lucrarea şi umblarea lor, ci pentru a se împotrivi uneltirilor vrăjmaşului, care vrea să ne răpească speranţa.“ (Rossier, H. Entretiens sur la première Épitre aux Thessaloniciens)

   În diferite locuri în Noului Testament, credinciosul este comparat cu un soldat înrolat în luptă. Trei locuri dintre acestea amintesc şi armele unui luptător al lui Hristos. În Romani 13.12, citim despre »armele luminii«. În Efeseni 6.10-20 ne este prezentată toată „armura lui Dumnezeu“ cu solicitarea de a o îmbrăca. Acolo avem totodată şi o descriere detaliată a luptei şi în mod deosebit a armelor care ne stau la dispoziţie. Dar este remarcabil că nicăieri nu citim despre o protecţie a spatelui. Un adevărat luptător al Domnului nu cunoaşte retragerea. El nu întoarce spatele inamicului, ci stă faţă în faţă cu acesta. Aceasta este starea de alarmă continuă pe care am găsit-o mai înainte. Cu ajutorul armelor pe care Dumnezeu ni le dă în mâini, suntem întotdeauna în stare să respingem orice atac al duşmanului.

   Lupta, despre care se vorbeşte aici, are un alt caracter decât lupta care ne este descrisă în Efeseni 6. Acolo este vorba despre binecuvântările duhovniceşti care ne-au fost dăruite în Hristos. Conflictul constă în faptul că duşmanul face eforturi să ne răpească savurarea practică a acestor binecuvântări. În epistola către tesaloniceni este vorba despre un atac cu totul deosebit al lui satan. El doreşte să pierdem cunoştienţa venirii în curând a Domnului, prin aceea că ne amestecăm cu lumea şi ne asemănăm cu ea. Aceste atacuri trebuie să le parăm cu armele pe care le avem la dispoziţie. Privind aceste arme, constatăm că sunt arme de apărare; aceasta înseamnă că este vorba de o luptă de apărare.

   Platoşa protejează inima, sediul sentimentelor noastre. Domnul Isus doreşte întreaga noastră inimă pentru El, dar El ştie cât de uşor suntem noi influenţaţi de lucrurile din lume. Dar credinţa nu ne leagă cu lucrurile vizibile din lume, ci ne leagă cu cele nevăzute ale unei sfere care va deveni în curând realitate vizibilă pentru noi. Dacă suntem preocupaţi cu ceea ce va veni odată, vom uita de ceea ce este în jurul nostru. Sentimentele noastre vor fi păstrate pentru Domnul Isus. Cu cât suntem mai preocupaţi cu lucrurile vizibile, cu atât mai mare este pericolul ca să ne deschidem pentru ele şi inima noastră să se lege de ele. Dar şi dragostea este o protecţie, ca să nu fim cuprinşi de alte lucruri. Însă nu este vorba numai despre dragostea faţă de Dumnezeu, ci şi despre dragostea faţă de fraţi şi de surori. Dacă lăsăm un gol în dragostea faţă de Dumnezeu şi în dragostea faţă de fraţi şi de surori, satan va şti să-l umple repede. Apoi vom începe să iubim lumea.

   După aceea avem nevoie de ocrotire şi pentru cap, pentru gândirea noastră. Această ocrotire constă în nădejdea mântuirii. »Mântuirea« nu se referă aici la mântuirea sufletului, ci la aşteptarea venirii Domnului Isus Hristos ca Mântuitor, »care va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă« (Filipeni 3.20-21). Dacă gândurile noastre sunt îndreptate spre venirea Sa (care va fi pentru noi mântuirea noastră deplină, şi pentru suflet, şi pentru trup), atunci vom fi feriţi de o gândire carnală. Aşa ne protejează nădejdea pe care o avem.

   Recapitulând, observăm că suntem ocrotiţi când inimile noastre nu sunt îndreptate spre lucrurile vizibile actuale, ci spre cele viitoare, care nu sunt vizibile. Cele trei mari principii din 1 Corinteni 13, adică credinţa, dragostea şi nădejdea, sunt amintite aici în acest rezumat. „Un creştin, un copil al zilei, trebuie să vegheze şi să fie treaz, în timp ce se îmbracă cu tot ce constituie desăvârşirea acelei stări care corespunde cu poziţia lui: adică cu credinţă, dragoste şi nădejde; adică cu principii care îi dau curaj şi încredere să meargă înainte. De aceea el merge cu îndrăzneală contra duşmanului, el poartă ca şi coif nădejdea acestei mântuiri minunate, care îi va aduce eliberarea deplină, aşa că poate să-şi ridice capul fără teamă în mijlocul pericolului.“ (Gaebelein, A. C. The first Epistle to the Thessalonians)

   Să mai observăm pe scurt că trebuie să fim »îmbrăcaţi« cu aceste arme, adică să le purtăm. Ne ajută puţin, să cunoaştem armele, deşi aceasta este premisa. Tot aşa ne ajută puţin să ne bucurăm de arme; decisiv este dacă suntem în stare să le folosim. Forma gramaticală grecească folosită în acest context arată că îmbrăcarea este o acţiune unică realizată, care are urmări continue. Deci noi nu purtăm această armură doar în anumite perioade de timp, ci o purtăm totdeauna. Acest lucru este necesar, pentru că nu ştim niciodată când atacă duşmanul. Un soldat care este în stare de alertă va purta tot timpul armele sale. Aşa trebuie să fie şi la noi, pentru a putea respinge oricând, în chip vrednic de Dumnezeu, atacurile duşmanului.

Versetul 9: »Pentru că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos,«

   Acesta este un alt verset important în această epistolă, care ne arată siguranţa deplină, care este partea credincioşilor. Mânia lui Dumnezeu stă în contradicţie cu mântuirea, care este speranţa noastră. Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să dobândim mântuirea. „Mânia“ se referă aici la necazul cel mare, care iniţiază ziua Domnului, şi la pieirea fulgerătoare, care este amintită în versetul 3. Deja în capitolul 1.10 este amintită această mânie. Acolo ni se spune că mânia vine, dar credincioşii vor fi salvaţi de această mânie prin venirea Domnului Isus.

   Limbajul figurativ al Apocalipsei ne descrie această mânie viitoare în cuvinte cutremurătoare, şi anume în judecăţile declanşate prin cele şapte peceţi, trâmbiţe şi potire. Punctul culminant al acestei mânii stă în legătură cu reîntoarcerea Domnului pe pământ. În Apocalipsa 6 citim despre »mânia Mielului« şi despre »ziua cea mare a mâniei Sale«. El, Cel care odinioară pe Golgota a fost Mielul lui Dumnezeu şi a murit pentru vina altora, va fi atunci Acela care va aduce răsplătirea şi judecata. Ce groaznic trebuie să fie, să trebuiască ai parte de această mânie!

   Însă aici credincioşii sunt mângâiaţi. Această mânie nu ne va lovi, deoarece atunci noi nu vom mai fi pe pământ. Noi nu vom fi ocrotiţi în ceasul încercării, ci înainte de acest ceas (Apocalipsa 3.10). Deci, noi nu vom intra nicidecum în marele necaz care va lovi pământul. Deja istoria lui Enoh ne ilustrează acest adevăr (Geneza 5.24; Evrei 11.5).

   Cuvântul folosit în acest verset pentru »rânduit« ne lasă să ne gândim la planul de mântuire al lui Dumnezeu. El Însuşi a hotărât aşa şi acest fapt ar trebui să ne fie suficient. Noi suntem rânduiţi spre mântuire. Mântuirea ne este descrisă în Cuvântul lui Dumnezeu sub trei aspecte temporare. Aspectul trecut ne arată mântuirea ca un fapt împlinit (de exemplu 2 Timotei 1.9; Tit 3.3-5; Efeseni 2.5). Aspectul prezent ne arată salvarea zilnică din împrejurările în care ne putem găsim (de exemplu Romani 5.10; Evrei 7.25). Aspectul viitor, pe care îl avem aici, vorbeşte foarte clar despre mântuirea noastră ca despre ceva care va veni în viitor. Când va veni Domnul Isus să ne ia acasă, atunci această mântuire va deveni realitate. Ea ne este sigură deja acum, nu există nicio urmă de îndoială, dar totuşi este o speranţă, pentru că noi încă nu o posedăm în mod practic. Aşa citim de exemplu în Evrei 9.28, că El »Se va arăta a doua oară, celor care Îl aşteaptă, nu în legătură cu păcatul, ci pentru mântuire.« „Deci această mântuire viitoare este legată  în totalitate cu încununarea actului de har, de care vom avea parte ca ultimă faptă de eliberare din partea Domnului Isus. Ea cuprinde învierea sfinţilor dintre morţi şi răpirea sfinţilor înainte de revărsarea întregului şuvoi al mâniei drepte a lui Dumnezeu pe pământ. … În ceea ce ne priveşte pe noi, mântuirea va fi atunci pe deplin împlinită.” (Hole, F. B. Paul’s Epistles, Vol. II)

   Însă în acest loc Dumnezeu nu numai că ne confirmă realitatea mântuirii noastre ca atare, ci El ne arată şi temeiul pentru care vom fi mântuiţi. Temeiul este »Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi.« Cuvinte minunate, care fac ca inima fiecărui copil al lui Dumnezeu să bată cu putere! El a murit pentru noi. »Pentru« înseamnă „în favoarea” sau „în locul”. Pe crucea de la Golgota, El a devenit Locţiitorul nostru. Acesta este aspectul care stă aici în faţa noastră. El a purtat judecata, care în mod justificat ar fi trebuit să ne lovească pe noi. Mânia, care ar fi fost partea noastră, a fost asupra Lui. Şi deoarece Dumnezeu este drept, El nu pedepseşte de două ori. Cine ştie că Mântuitorul a purtat judecata pentru el, nu mai trebuie să se teamă de judecata viitoare. În capitolul 1.10 mântuirea noastră de mânie este legată cu învierea lui Hristos, deci cu realitatea că Dumnezeu a primit lucrarea Lui pe cruce. Aici avem moartea Sa înaintea noastră. Ambele împreună, moartea şi învierea Sa, ne dau adevărata siguranţă. Vrem noi să ne mai îndoim? Nu, nicidecum, mântuirea care ne stă înainte este tot aşa de sigură ca mântuirea pe care am primit-o deja.

Versetul 10: »... pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El.«

   Acest verset ne arată ţelul mântuirii noastre. Noi vom „trăi împreună cu El“. Dar în acelaşi timp este şi un rezumat al învăţăturilor apostolului începând cu capitolul 4.13. Toţi credincioşii vor trăi cu Domnul Isus, aceasta înseamnă nu numai că vom împărţi gloria cerească cu El, ci şi domnia pe pământ.

   Din nou citim despre »veghere« şi »dormire«. Dar aceste expresii nu avem voie să le punem în legătură cu versetul 6. Un credincios, care doarme în sensul din versetul 6 şi nu veghează, nu are nicio promisiune (ceea ce nu înseamnă că este pierdut). Cei care dorm sunt aici credincioşii care au murit, iar cei care veghează, sunt cei care trăiesc. Ambele grupe le-am găsit în capitolul 4. Toţi credincioşii care au parte de prima înviere (fie că vor învia, fie că vor fi transformaţi), vor reveni cu Hristos pe pământ, ca să trăiască şi să împărăţească împreună cu El. Pe baza morţii şi a învierii Sale, aceasta va deveni realitate.

   Ne bucurăm să trăim cu El? Ce fericire va fi să fim la El în glorie! Dar noi putem să ne bucurăm şi de faptul că odată I se vor da toate drepturile pe pământ. Şi atunci vom fi cu El şi vom fi părtaşi la stăpânirea Sa. De aceea putem fi aceia »care iubesc arătarea Sa«.

Versetul 11: »De aceea, mângâiaţi-vă unii pe alţii şi zidiţi-vă unii pe alţii, aşa cum şi faceţi.«

   Putem înţelege bine, că apostolul încheie această secţiune în mod asemănător cu cea anterioară. Aceste învăţături sunt date pentru mângâierea noastră. Împrejurările în care ne găsim noi acum ar putea fi grele. Poate că vântul suflă împotriva noastră. Aşa cum Domnul Isus este lepădat acum, suntem şi noi lepădaţi. Dar vine clipa când vom trăi cu El şi vom avea parte de gloria Sa. Aceasta este aici mângâierea.

   Cuvântul »zidiţi-vă« este folosit în Noul Testament atât în înţelesul textual, cât şi în sens figurativ. În înţelesul al doilea – cum este folosit aici – ne arată influenţa mare a învăţăturii pentru credincioşi. Zidirea este învăţătura care produce creşterea. Această zidire ia naştere prin:

   - dragoste (1 Corinteni 8.1; Efeseni 4.16),

   - profeţie (adică a vorbi din prezenţa lui Dumnezeu: 1 Corinteni 14.3),

   - mângâiere (1 Tesaloniceni 5.11).

   1 Corinteni 14 ne arată că atât încurajarea, cât şi zidirea au loc în strângerile laolaltă ale credincioşilor. De aceea când ne strângem putem şi trebuie să ne amintim de adevărurile care sunt în legătură cu venirea Domnului. Aici însă tesalonicenii sunt solicitaţi să se mângâie şi să se zidească »unii pe alţii«. În primul rând recunoaştem de aici că Pavel nu a dat acest îndemn la persoane singulare, doar anumitor fraţi, ci tuturor fraţilor şi surorilor. În al doilea rând mai vedem cât de importantă este discuţia personală. Limbajul omului natural este şi astăzi: »Sunt eu păzitorul fratelui meu?« (Geneza 4.9) Limbajul credinciosului este altul. Noi ne preocupăm într-adevăr mult cât de bine le merge fraţilor noştri şi surorilor noastre. Noi avem voie să încurajăm pe alţii şi să ne zidim unul pe altul. Câţi copii ai lui Dumnezeu sunt şi în zilele noastre, care au nevoie de această slujbă a dragostei! De aceea în încheiere vrem să ne punem întrebarea, dacă Pavel ne-ar putea confirma şi nouă: »aşa cum şi faceţi«.

Îndemnuri practice pentru credincioşi

     Epistola se încheie cu o serie de îndemnuri practice pentru viaţa zilnică. În total avem douăzeci de îndemnuri pentru cei care sunt fii ai luminii şi ai zilei. Chiar dacă lucrarea Duhului Sfânt la tesalonicenii de curând întorşi la Dumnezeu făcea de prisos îndemnurile practice detaliate, totuşi aceştia aveau nevoie de cuvintele lui Pavel într-o formă scurtă şi precisă în legătură cu anumite puncte. Cu cât mai mult avem noi nevoie astăzi de aceste îndemnuri! Există atâtea lucruri în viaţa noastră zilnică de creştini care nu sunt aşa cum Domnul le doreşte de la noi ca robi ai Săi. De aceea vrem să lăsăm aceste versete de la sfârşitul epistolei să vorbească inimilor noastre. Noi avem dreptul să fim aceia care Îl aşteaptă pe Domnul, dar până la acea clipă vrem să-L glorificăm cu viaţa noastră.

     Aceste îndemnuri practice din ultimele versete ale epistolei le putem grupa după cum urmează:

     - îndemnuri cu privire la convieţuirea noastră ca adunare locală: versetele 12-14;

     - îndemnuri în legătură cu viaţa noastră ca creştini în general: versetele 15-18;

     - îndemnuri în legătură cu acţiunea şi activitatea Duhului Sfânt: versetele 19-22;

     - îndemnuri în legătură cu sfinţirea noastră practică: versetele 23-24;

     - îndemnuri de încheiere: versetele 25-28.

Versetul 12: »Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc.«

     Pavel îi numeşte din nou fraţi pe iubiţii săi tesaloniceni, pentru că doreşte să le vorbească inimilor lor. Prin aceasta îşi exprimă toată simpatia sa. Între ei erau unii care lucrau în mod deosebit, care îi conduceau şi care îi şi mustrau. Nu citim aici că Pavel ar fi delegat oficial sau ar fi angajat pe cineva să exercite aceste funcţii. Nu, deşi era vorba despre o adunare foarte tânără, existau astfel de fraţi care, sub călăuzirea Duhului Sfânt, au văzut nevoia acelor lucrări, despre care este vorba aici.

     La fel este şi astăzi. Fiecare adunare locală – dacă este într-o stare practică bună – cunoaşte aceste sectoare de activitate. Aşa cum o familie nu poate exista fără o conducere, aşa cum un stat nu poate funcţiona fără autorităţi, tot aşa există şi într-o adunare locală o conducere duhovnicească, pe care trebuie să o cinstim şi să o respectăm. Acest fapt nu are nimic de a face cu un clericalism, ci cu aceea că Dumnezeu îngrijeşte sub orice formă de copiii Săi.

     Fraţii numiţi aici sunt caracterizaţi prin trei lucruri. În primul rând, sunt aceia care lucrau, în al doilea rând, ei conduceau şi în al treilea rând, mustrau. Lucrare înseamnă aici „a munci până la epuizare”, lucrarea putând fi foarte diversă. Aici este vorba de tot felul de slujbe. Un exemplu frumos este Epafra, care se ostenea pentru credincioşii din Colose. Pavel a dat despre el mărturia că s-a „ostenit mult“ cu credincioşii. Fraţii care conduc posedă autoritate duhovnicească. Conducerea însă trebuie să nu fie carnală, ci în Domnul. Nu este voia Lui ca cei care conduc să stăpânească peste credincioşi. Nu, ei trebuie să fie o pildă pentru turmă şi să meargă înaintea ei. Un exemplu negativ găsim în Diotref, care voia cu plăcere să aibă întâietate în toate şi a mers aşa de departe, încât a dat pe alţii afară din adunare (3 Ioan 9-10).

     Când o conducere spirituală este „în Domnul“, atunci aceasta înseamnă trei lucruri: în primul rând, conducerea se referă la domeniul duhovnicesc şi nu la un domeniu natural. Rămâne valabil faptul că în viaţa naturală avem alte autorităţi deasupra noastră (de exemplu guvernul sau şeful de echipă la locul de muncă etc). În al doilea rând, vedem că autoritatea duhovnicească a conducătorilor nu se întemeiază pe oameni, ci numai pe Domnul. De aceea conducerea duhovnicească, de exemplu, nu se poate moşteni. În al treilea rând ne devine clar, că conducerea duhovnicească niciodată nu poate să treacă peste ceea ce cere Domnul de la noi. Când conducătorii noştri spirituali trec peste ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, atunci nu mai este „în Domnul“.

     În cele din urmă şi noi avem nevoie de mustrare. Există învăţători care ne prezintă adevărul pozitiv, dar există şi dintre aceia care ne corectează, care ne avertizează cu privire la lucrurile greşite, pe care le văd.

     Apostolul Pavel ne îndeamnă la o atitudine de inimă corectă faţă de astfel de fraţi. În primul rând trebuie să-i recunoaştem. În aceasta este inclusă aprecierea, preţuirea şi respectul. Nu este acest lucru uneori greu pentru noi? Dacă este vorba despre cei ce lucrează, atunci probabil suntem mulţumiţi. Dar dacă este vorba despre cei care ne conduc sau chiar ne mustră, atunci avem deja nevoie de mai mult efort, deoarece în astfel de situaţii trebuie să luăm o poziţie subordonată. Dar totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să-i recunoaştem şi să le fim supuşi. »Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul aceasta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos« (Evrei 13.17).

Versetul 13 a: »Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor.«

    Aici nu este vorba despre principiul biblic conform căruia lucrătorul este vrednic de hrana lui (Matei 10.10), nici că trebuie să le dăm ceva celor ce ne învaţă (Galateni 6.6). Noi nu ar trebui să avem numai mâini deschise, ci şi inimi deschise. Acesta este punctul esenţial aici. Este vorba despre starea inimii noastre faţă de cei care ne conduc. Aici nu este vorba numai despre fraţii care sunt „tot timpul” în lucrarea Domnului, ci de toţi cei care fac o lucrare spre folosul nostru în Domnul.

     Ar trebui să-i respectăm în dragoste, şi aceasta nu din pricina persoanei lor, ci a lucrării care o fac. Să respecţi fraţi datorită persoanei lor poate uşor deveni periculos, prin aceea că le acordăm un loc care nu le aparţine. Dar noi putem fi mulţumitori pentru ceea ce fac ei pentru noi. A-i aprecia în dragoste înseamnă desigur şi să ne rugăm pentru ei. Acest lucru este mult mai important decât să-i criticăm. Să ne întrebăm sincer, cât timp petrecem cu critica şi cât timp folosim să ne rugăm pentru ei.

Versetul 13 b: »Trăiţi în pace între voi!«

     Putem să analizăm fiecare în parte din aceste îndemnuri şi să tragem învăţăturile necesare pentru noi personal. Dar putem să găsim şi o legătură între ele şi astfel să observăm toate semnificaţiile acestor îndemnuri. Pacea reciprocă în trăirea împreună a credincioşilor este o chestiune foarte importantă. Pacea este o caracteristică a Împărăţiei viitoare, dar care la noi se poate găsi deja astăzi. Lumea din jurul nostru caută pacea, dar noi ştim precis că oamenii fără Dumnezeu zadarnic caută după ea. Atât timp cât omul nu are pace cu Dumnezeu, nu va putea avea pace durabilă nici cu semenii săi. Dar copiii lui Dumnezeu pot deja acum să trăiască în pace între ei.

     Condiţia pentru pace reciprocă este ca fiecare să situeze pe aproapele său mai presus decât pe el însuşi. Aceasta face legătura cu versetul 13a. Dacă nu stimăm şi nu iubim pe conducătorii noştri, ci suntem invidioşi pe ei, atunci nu avem nici pace între noi. O convieţuire paşnică şi unul pentru altul poate exista numai atunci când fiecare recunoaşte cu mulţumire ceea Dumnezeu a lucrat în fratele şi sora de alături. Aşa era la credincioşii din primele zile ale creştinismului. Citim în Faptele Apostolilor 9.31: »Şi Biserica în toată Iudeea, Galileea şi Samaria era în pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt.« Ce frumos dacă s-ar putea da şi nouă astăzi o asemenea mărturie prin Duhul lui Dumnezeu! Dar ce trist dacă duşmanului îi reuşeşte să provoace disensiuni între fraţi! Cât de mult suferă mărturia noastră faţă de lume!

Versetul 14: »Vă rugăm de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în  neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi.«

     Când credincioşii sunt împreună, este întotdeauna aşa, că ei nu sunt toţi la fel. Chiar şi în procesul de creştere duhovnicească a noastră sunt diferenţe. Dacă vrem să fim în pace unii cu alţii, atunci aceasta este posibil numai dacă ne preocupăm unul faţă de celălalt, dacă suntem unul pentru altul. Putem să avem un interes din toată inima faţă de fraţii noştri şi de surorile noastre, mai ales faţă de cei care sunt în diverse pericole. În textul de faţă sunt prezentate trei grupuri de oameni, pe care putem să-i întâlnim în diferite împrejurări: în primul rând sunt acei care umblă în neorânduială, în al doilea rând sunt cei deznădăjduiţi şi în al treilea rând sunt cei slabi.

     La fel ca alte expresii din această epistolă, şi cuvântul „neorânduială“ provine din vocabularul militar. Prin expresia „în neorânduială“ era caracterizat cel care „nu stătea în front”. Dacă citim în 2 Tesaloniceni, atunci vedem în capitolul 3 (în mod deosebit versetele 6 şi 10) la ce se referă această expresie. Se pare că în adunarea aceasta erau din aceia care nu mai voiau să lucreze. Pentru aceasta au avut probabil chiar motive întemeiate. Ei aşteptau aşa de mult venirea în curând a Domnului Isus, încât considerau că nu mai trebuie să facă o lucrare pământească. Totuşi Cuvântul lui Dumnezeu numeşte un astfel de comportament »neorânduială«. Cu toate că trebuie să aşteptăm zilnic venirea Domnului nostru, este totuşi important să ne îndeplinim cu toată credincioşia obligaţiile zilnice în această lume. Transpus la noi astăzi, desigur nu înseamnă că cineva, care nu din vina lui nu are de lucru, este unul care »trăieşte în neorânduială«. Aici era vorba de faptul, că cineva nu vrea să lucreze.

     Cei ce trăiesc în neorânduială trebuie mustraţi, adică să li se explice că comportarea lor nu este în ordine. În a doua epistolă (capitolul 3 versetul 6) s-a spus destinatarilor epistolei să se îndepărteze de acest fel de oameni. Existau evident oameni care nu primeau mustrările. Dar să ţinem seama de succesiune. Prima dată ar trebui mustraţi, şi abia după aceea – după eforturi fără rezultate pozitive - să se îndepărteze de aceştia. Acest principiu are şi astăzi valabilitate. Înainte de a acţiona (o astfel de acţiune poate însemna şi disciplinare) trebuie să ne ocupăm cu multă dragoste de fraţii noştri şi de surorile noastre. Cât de necesare sunt aceste eforturi ale dragostei în zilele noastre!

     În al doilea rând sunt amintiţi cei deznădăjduiţi. Aceştia trebuie mângâiaţi sau încurajaţi. Descurajaţii (textual „cu suflet mic” sau „cu puţin curaj”) sunt aceia care prin împrejurările vieţii au avut parte de o decepţie sau o dezamăgire. Încercările şi situaţiile prin care trec îi doboară şi îi apasă. Probabil în Tesalonic erau aceia care şi-au pierdut pe cineva drag prin trecerea în veşnicie şi din pricina aceasta au fost întristaţi. Câţi credincioşi nu sunt astfel descurajaţi şi în zilele noastre? Cunoaştem astfel de credincioşi? Avem ochi şi inimi deschise pentru ei? Îi vizităm? Îi mângâiem şi îi încurajăm? Ce câmp mare de lucrare pentru noi!

     Al treilea grup sunt cei slabi. Aici ne putem gândi atât la slăbiciunea trupească, cât şi la cea duhovnicească. Există persoane slabe în credinţă, de care trebuie să ne ocupăm. A fi slab înseamnă a fi fără putere. Faţă de aceştia trebuie să avem o grijă deosebită şi să-i ajutăm.

     La sfârşitul versetului suntem solicitaţi să fim îndelung-răbdători faţă de toţi. Îndelunga-răbdare este una din virtuţile creştine mari. Ea este o roadă a Duhului Sfânt (Galateni 5.22) şi este primul semn caracteristic al dragostei, amintit în 1 Corinteni 13.4. Despre Dumnezeu Însuşi se spune că El este îndelung-răbdător (Romani 2.4). Îndelunga-răbdare este deci o însuşire care trebuie să ne împodobească pe noi, copiii lui Dumnezeu. Probabil am putea defini îndelunga-răbdare astfel: este răbdare, care nu încetează nici atunci când este iritată prin împrejurări şi pusă la încercare. De aceea înţelegem că trebuie să fim îndelung-răbdători faţă de toţi. Cât de des este deranjată pacea între copiii lui Dumnezeu, tocmai pentru faptul că ne lipseşte îndelunga-răbdare!

Versetul 15: »Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău, ci urmăriţi totdeauna ce este bine, atât între voi, cât şi faţă de toţi.«

     Aici ne este dat un principiu general, care se referă la comportamentul nostru faţă de semenii noştri. Trebuie să avem grijă ca nimeni - şi aici vrem să ne includem fiecare în parte - să nu întoarcă altuia rău pentru rău. Acest principiu este pus faţă în faţă cu cel din Lege. În Vechiul Legământ se spunea: »ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte« (Exod 21.24). Şi oamenii din această lume se comportă de regulă astfel. Numai harul lui Dumnezeu poate lucra în inimile noastre, ca să ne orientăm după alte etaloane, şi anume după etaloanele lui Dumnezeu. Principiul amintit aici este un principiu care are valabilitate în Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul Isus a vorbit despre acest principiu în predica de pe munte (care de fapt cuprinde principiile Împărăţiei lui Dumnezeu) şi a spus ucenicilor Săi: »Aţi auzit că s-a spus: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care  vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt« (Matei 5.38-39). Dar şi apostolul Pavel scrie despre aceasta credincioşilor din Roma: »Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău« (Romani 12.17).

     Pentru tesaloniceni era, cu siguranţă, mai greu să se comporte conform acestor principii, decât multora dintre noi. Ei se aflau atunci cu totul altfel sub presiunea semenilor lor şi erau prigoniţi de ei. Am văzut deja cum au primit Evanghelia »prin multe necazuri«. Li s-a făcut mult rău şi de aceea acum li se cerea să nu întoarcă rău pentru rău. Dar şi nouă ni se adresează aceste cuvinte. Cât de uşor suntem înclinaţi să ne apărăm când suntem atacaţi! Cât de repede ne gândim cum putem să ne răzbunăm, când cineva ne face rău! De aceea să ne lăsăm îndemnaţi ca şi în această privinţă să avem felul de gândire al Domnului, care, »când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa« (1 Petru 2.23).

     Apostolul Pavel merge aici chiar mai departe. El spune: »urmăriţi totdeauna ce este bine, atât între voi, cât şi faţă de toţi«. Deci, noi nu numai că trebuie să veghem ca nimeni să nu întoarcă rău pentru rău, ci dimpotrivă, trebuie să ne gândim cum putem să facem bine altora. Acest lucru este valabil în primul rând faţă de fraţii noştri şi surorile noastre (între voi), dar şi în relaţiile noastre cu oamenii din lumea care ne înconjoară (faţă de toţi). Chiar dacă este o despărţire clară între lumină şi întuneric, între zi şi noapte, totuşi noi, cei care suntem lumină în Domnul, trebuie să arătăm celor care trăiesc în întuneric caracterele luminii. Numai astfel ne dovedim a fi robi adevăraţi ai Împărăţiei şi suntem realmente o mărturie pentru Domnul.

Versetul 16: »Bucuraţi-vă întotdeauna.«

     O altă caracteristică a creştinilor ne este numită bucuria. Lumea din jurul nostru este plină de violenţă, ură, nedreptate şi urmarea este tristeţe. Chiar dacă satan încearcă să-i amăgească pe oameni cu diverse bucurii, trebuie totuşi să vedem mereu, că sfârşitul bucuriei în lumea aceasta este numai tristeţe. Exemplul despre fiului risipitor din Luca 15 ne arată foarte clar aceasta. Numai cine are o legătură vie cu Isus, cunoaşte adevărata bucurie. Noi avem bucuria mântuirii, dar savurăm şi bucuria pe cale ca urmaşi ai lui Hristos. Aceasta nu înseamnă că noi ca şi copii ai lui Dumnezeu nu avem parte de întristare. Dimpotrivă. Dar putem să ne bucurăm şi în situaţii de tristeţe. Întristarea se referă totdeauna la pământul acesta, la împrejurări în care putem să ajungem în viaţa aceasta. Adevărata bucurie se referă întotdeauna la Domnul şi la ceea ce este în cer. De aceea noi putem avea ambele deodată. În acest sens înţelegem că apostolul Pavel a scris din închisoare credincioşilor din Filipi: »Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!« (Filipeni 4.4).

Versetul 17: »Rugaţi-vă neîncetat.«

     Pentru a putea savura totdeauna bucuria în Domnul avem nevoie de comuniune permanentă cu El. Aceasta se exprimă prin rugăciune. De aceea Pavel spune: »Rugaţi-vă neîncetat.« El însuşi a fost un exemplu pentru tesaloniceni în acest sens, căci s-a rugat neîncetat pentru ei. Desigur aici nu este vorba în primul rând de orele noastre de rugăciune în adunare, şi nici de momentele când ne împreunăm mâinile pentru rugăciune conştientă. Aceasta nu o putem face neîncetat, adică zi şi noapte. Nu, ci rugăciunea poate fi asemănată cu respiraţia sufletului (aşa cum citirea Cuvântului este hrana noastră). Respiraţia, în general, o facem inconştient; aceasta înseamnă că nu ne dăm seama că respirăm. Dar dacă te opreşti să respiri, vei observa foarte repede consecinţele. La fel este şi cu rugăciunea. Ea este legătura permanentă cu Domnul nostru, expresia dependenţei noastre de El. În sensul acesta, ea este o atitudine interioară în care putem să fim neîncetat, adică şi la lucru, acasă, în timpul nostru liber etc.

     Aşa ca în toate, şi aici, Domnul Isus ne este modelul desăvârşit. Numai El putea să spună despre Sine: »Eu alerg la rugăciune« (textual: dar eu sunt permanent în rugüciune) (Psalm 109.4). Pentru El nu era numai o obişnuinţă bună să Se roage, ci ca Om adevărat trăia în dependenţă permanentă de Dumnezeul Său.

Versetul 18: »Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus pentru voi.«

     Rugăciunea este întotdeauna legată cu mulţumirea (vezi de exemplu Coloseni 4.2). Mulţumirea exprimată în rugăciune este voia clară a lui Dumnezeu pentru noi. Mulţumirea dovedeşte că ne rugăm într-o stare bună a inimii. Conform textului din Filipeni 4.6 noi trebuie să facem cunoscut dorinţele noastre lui Dumnezeu, şi anume »prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri«. Dacă ne rugăm într-o astfel de stare lăuntrică, ştim că Domnul ne va împlini cererile noastre aşa cum este bine şi corect, şi pacea lui Dumnezeu va fi partea noastră. Dacă ne rugăm fără să mulţumim, vom deveni repede nerăbdători şi nemulţumiţi, dacă cererile noastre nu sunt împlinite aşa cum ne-am imaginat noi.

     Un creştin care nu mai poate să mulţumească este nefericit. De aceea satan caută să ne preocupe cu tot felul de lucruri negative, ca să uităm mulţumirea. Dar dacă avem ochii deschişi pentru bunătatea lui Dumnezeu, atunci vom găsi în toate împrejurările vieţii motive pentru care putem mulţumi. Dacă suntem realmente convinşi că toate lucrurile lucrează spre binele nostru (Romani 8.28), atunci vom avea întotdeauna motive de mulţumire. De aceea vrem să-L rugăm pe Domnul, ca El să ne menţină o inimă mulţumitoare.

Versetul 19: »Nu stingeţi Duhul.«

     Îndemnurile care urmează până la versetul 22 inclusiv, sunt legate între ele şi stau în legătură cu activitatea Duhului Sfânt. Cuvântul lui Dumnezeu foloseşte diferite imagini, ca să ne prezinte activitatea Duhului. Aici avem imaginea focului, cu care se compară acţiunile Duhului. Pentru noi există pericolul să stingem acest foc şi astfel să înăbuşim sau chiar să stingem acţiunile Duhului Sfânt. Aceasta se poate referi atât în viaţa personală a unui credincios, cât şi la activităţile practice ale Duhului lui Dumnezeu în strângerile laolaltă ale credincioşilor. Aplicat la viaţa personală, stingerea Duhului înseamnă pe de o parte că nu ne mai lăsăm călăuziţi şi corectaţi de El, iar pe altă parte Duhul nu mai poate să ne preocupe cu Persoana Domnului şi cu binecuvântările cereşti. În strângerile laolaltă, stingerea Duhului înseamnă că noi înlocuim călăuzirea Sa prin altceva (de exemplu prin conducerea omenească). Aceasta are ca urmare, că Domnul nu ne mai poate da ceea ce El a vrut de fapt să lucreze prin Duhul Sfânt. Aceasta stă în context nemijlocit cu versetul următor, unde este vorba despre profeţie, care este lucrată prin Duhul lui Dumnezeu, dar numai atunci când nu-L stingem.

     În legătură cu activitatea Duhului trebuie să diferenţiem cu atenţie patru puncte:

1. Stingerea Lui la noi înşine, la alţii şi în adunare, aşa cum găsim aici, prin aceea că stingem acţiunea Sa;

2. Întristarea Duhului Sfânt (Efeseni 4.30). Aceasta se întâmplă în momentul în care păcătuim. El, Cel care locuieşte în fiecare credincios, devine dezonorat şi întristat prin aceasta, şi părtăşia cu Dumnezeu este deranjată;

3. Împotrivirea faţă de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 7.51). Aceasta se referă la necredincioşi, care se împotrivesc lucrării de convingere exercitată de Duhul;

4. Hula împotriva Duhului Sfânt (Matei 12.24-32). Aceasta este păcatul celor care identifică lucrarea Domnului şi Persoana Sa cu satan, aşa cum au făcut fariseii când Domnul trăia pe pământ.

Versetul 20: »Nu dispreţuiţi profeţiile«

     Aşa cum am menţionat, aceasta stă în legătură directă cu stingerea Duhului. Profeţia în Noul Testament nu se referă în primul rând la destăinuirea de lucruri viitoare (deşi acest înţeles se întâlneşte în unele texte). Profeţia este o slujbă profetică prin care Dumnezeu prin Duhul Sfânt ne dă pentru o anumită situaţie un cuvânt al Domnului, de care avem nevoie în acel moment. Acesta poate fi îmbărbătare, mângâiere, îndemn sau învăţătură. Explicarea unui text biblic este de exemplu în principiu totdeauna aceeaşi, dar profeţia poate fi foarte diferită. Astăzi avem nevoie de acest cuvânt, mâine avem nevoie de altul într-o altă situaţie în care ne aflăm. Ca să primim cuvântul potrivit la vremea potrivită, Duhul Sfânt trebuie să fie activ în mijlocul nostru. 1 Corinteni 14.1-5 ne arată prin cuvinte energice că profeţia este darul cel mai mare care se exercită în strângerile laolaltă ale credincioşilor şi suntem îndemnaţi să năzuim cu toţii să profeţim.

     Dispreţuirea profeţiei înseamnă deci a nu da Duhului Sfânt libertatea de manifestare în mijlocul nostru. Acest lucru merge mult mai departe decât stingerea Duhului, căci dacă dispreţuim profeţia, în cele din urmă dispreţuim pe Cel ce o dă, adică pe Duhul Sfânt. De aceea este foarte important să respectăm călăuzirea Sa când suntem adunaţi ca adunare. Tot ce vine din firea noastră se împotriveşte Duhului Sfânt. Chiar şi atunci când nu ne ghidăm după planificări omeneşti în strângerile noastre laolaltă, poate să existe ceva în noi care să înfrâneze sau chiar să stingă călăuzirea Duhului. Ar trebui să ne ferim de aceasta, căci altfel vom pierde multe binecuvântări.

Versetul 21: »ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.«

     Prin cuvântul »ci« este o legătură directă cu versetul anterior, în care suntem avertizaţi cu privire la un pericol. Noi trebuie să nu dispreţuim profeţia, dar să cercetăm dacă ce se spune este cu adevărat lucrat prin Duhul Sfânt. Cunoaştem bine inima omului. De aceea cineva poate să vorbească şi să considere că este profeţie, dar în realitate este de la firea sa. Acolo unde există libertate în strângerile laolaltă, firea poate foarte uşor deveni activă şi să folosească greşit această libertate. Despre acest pericol suntem avertizaţi aici. Noi trebuie să acordăm Duhului libertate deplină, dar în acelaşi timp să cercetăm ce se vorbeşte. »Ci cercetaţi toate« nu înseamnă să cercetăm tot ceea ce există în creştinătate ca învăţături false şi greşite (prin aceasta unii au ajuns la cădere), ci înseamnă să judecăm, dacă ceea ce se spune este într-adevăr o profeţie călăuzită de Duhul Sfânt. Cercetarea nu înseamnă nici să cugetăm, dacă ceea ce se spune ne convine sau nu nouă personal, dacă ne place sau nu, ci este vorba despre izvorul din care izvorăsc cele spuse.

     Continuarea propoziţiei este de asemenea importantă: »păstraţi ce este bun.« Cât de des facem altfel! Cercetăm şi constatăm că ceva nu a fost călăuzit de Duhul, apoi vorbim şi criticăm. Ceea ce era bun, adică ceea ce Duhul Sfânt a dat, uităm repede. Dar ar trebui să fie exact invers. După ce am cercetat, să eliminăm partea negativă (acest lucru nu înseamnă, de exemplu, că vorbim cu respectivul despre aceasta), dar reţinem ce este bun spre folosul nostru. Aceasta ar trebui să fie aşa după orice slujbă în Cuvânt în strângerile noastre.

Versetul 22: »Feriţi-vă de orice formă a răului.«

     Pe de o parte acest verset are valabilitate ca un principiu general pentru toată viaţa noastră. Aşa scrie Pavel credincioşilor din Roma: »Doresc să fiţi înţelepţi în ce priveşte binele şi nevinovaţi în ce priveşte răul« (Romani 16.19). Răul aparţine nopţii/întunericului şi se arată în forme multiple. Există răul moral, dar există şi răul în învăţătură. Satan găseşte la fiecare un alt punct de legătură. De aceea avem aici avertizarea »de orice formă a răului«, şi solicitarea importantă ca »să ne ferim«.

     Dar pe de altă parte, această solicitare are valabilitate şi în legătură cu cele spuse anterior. Un pericol ar consta în faptul că am putea stinge Duhul şi am putea dispreţui profeţiile; un alt pericol ar fi ca firea noastră să folosească greşit libertatea şi noi să nu cercetăm în mod corect ce se spune. Şi de acest fel de rău trebuie să ne ferim.

Versetul 23: »Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să vă fie păzite întregi, fără vină, la venirea Domnului nostru Isus Hristos.«

    Cu acest verset începe încheierea epistolei. Încă o dată apostolul vorbeşte despre venirea Domnului, deci despre tema care este de fapt conţinutul propriu-zis al acestei epistole. Dar mai întâi le aminteşte de »Dumnezeul păcii«. El a amintit tesalonicenilor în capitolul 2.12, că Dumnezeu i-a chemat la »Împărăţia şi gloria Sa«. Această Împărăţie viitoare va fi caracterizată prin pace. Dar pe Dumnezeul acestei păci noi Îl cunoaştem deja acum. Şi El este Cel care ne va păstra în sfinţenie până în clipa când Domnul va reveni, pentru a-Şi instaura Împărăţia pe pământ.

     Tema sfinţirii practice am întâlnit-o în mai multe locuri în această epistolă. În capitolul 2.10 găsim sfinţenia în slujba apostolului, în capitolul 3.11-13 în legătură cu sentimentele noastre şi în capitolul 4.1-8 se vorbeşte despre sfinţenia în umblarea noastră. Aici sfinţenia este pusă în legătură cu »Dumnezeul păcii«. Numai El poate să producă în noi sfinţenia practică, ceea ce înseamnă despărţire de rău şi o întoarcere către Domnul Isus. În capitolul 3.13 am găsit, că inimile noastre ar trebui să fie fără vreo învinuire întărite în sfinţenie »înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii Săi«. Expresia »înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru« lipseşte aici. Aceasta pentru că nu numai în faţa lui Dumnezeu trebuie să fim sfinţi, ci şi pentru că şi lumea va vedea ceva din aceasta, când vom veni cu Domnul Isus. Venirea Sa este legată nu numai cu binecuvântări pentru noi, ci şi cu responsabilitate. Noi trebuie să fim păstraţi fără vină, adică fără nicio clauză de acuzare. Lumea să nu poată arăta cu degetul acuzator spre noi când ne vom arăta cu Domnul. Când vom apărea cu El, se va vedea dacă aici am trăit o viaţă practică de sfinţenie.

     Prima parte a versetului acesta spune că Dumnezeu este Cel care ne sfinţeşte, în partea a doua rămâne deschis cine este Acela care ne va păzi. Se spune simplu: »şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să vă fie păzite întregi.« Prin aceasta se apelează pe de o parte la responsabilitatea personală, pe de altă parte ni se aminteşte că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Ambele părţi sunt prezente şi ambele părţi sunt reale. Noi suntem solicitaţi să umblăm în sfinţenie, iar pe de altă parte ştim că numai Dumnezeu poate să producă această sfinţire. Deja mulţi au încercat prin eforturi proprii şi au eşuat.

     Amintirea »duhului, sufletului şi trupului« o găsim numai aici sub această formă. În alte locuri găsim împreună »duh şi suflet« deosebit de trup. Prima parte se referă la omul „lăuntric”, cea de-a doua la omul exterior. Această împărţire aici în trei părţi nu este la voia întâmplării. Prin aceasta omul întreg este descris în „părţile” sale componente. Pentru Dumnezeu, omul se compune din duh, suflet şi trup. Şi despre Isus citim, când este vorba de El ca Omul desăvârşit, despre duh, suflet şi trup (Luca 23.46; Marcu 14.34; Evrei 10.5).

     Ce înseamnă trupul, este uşor de înţeles. Trupul este vasul în care se găseşte duhul şi sufletul, deci corpul nostru. Înţelegem foarte bine ce înseamnă să păstrăm trupul nostru în sfinţenie. Explicaţia despre duh şi suflet este mai dificilă. Chiar dacă diferenţa între ele este foarte fină, avem totuşi diferenţe, căci şi în alte texte din Noul Testament se face deosebire între cele două (de exemplu Luca 1.46-47; Evrei 4.12). Probabil putem spune astfel: sufletul vorbeşte despre sentimentele şi simţurile omului. Duhul este viaţa, ceea ce Dumnezeu a dat omului diferit faţă de animale. Prin duhul nostru putem intra în legătură cu Dumnezeu, deci în relaţii în care nu poate intra un animal. Cât de important este apoi pentru noi, ca şi sentimentele noastre şi duhul nostru să fie păzite întregi în sfinţenie! Deci este vorba de omul întreg. Nimeni dintre noi nu se poate împărţi. Unii au probabil grijă să-şi ţină trupul în sfinţenie, dar uită de duh şi suflet. Alţii sunt preocupaţi numai cu sentimentele lor şi astfel cad în învăţături rătăcite, deoarece nu-şi păzesc duhul. Pe când alţii pun mare preţ pe curăţirea duhului şi neglijează sfinţirea trupului. Nu, este voia lui Dumnezeu ca omul întreg să fie păzit; duh, suflet şi trup.

     „Deci Duhul Sfânt vrea ca omul împăcat cu Dumnezeu să fie cu toată fiinţa sa dedicat lui Dumnezeu, care l-a adus în legătură cu Sine prin revelarea dragostei Lui şi prin lucrarea harului Său, şi ca nimic din om să nu se deschidă vreunei influenţe care este mai inferioară decât natura divină, la care omul este părtaş, şi astfel să fie păzit fără vină la venirea lui Hristos.” (Darby, J. N. Der erste Brief an die Thessalonicher).

Versetul 24: »Cel care v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta.«

     Apostolul nu vrea să-i descurajeze pe tesaloniceni. Poate că şi nouă ne este teamă, cugetând la versetul anterior, că nu vom atinge niciodată acest nivel de sfinţenie deplină prezentat acolo. Dar ce încurajare că în acest verset citim: »Cel care v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta«! Nu vrem să diminuăm cu nimic din responsabilitatea noastră, dar totuşi avem voie să ne amintim mereu cu bucurie de credincioşia lui Dumnezeu. Cu toate eşecurile noastre, una rămâne sigur: Dumnezeu este credincios.

     Dacă aici este vorba de chemarea lui Dumnezeu, atunci nu este vorba despre chemarea la Împărăţia Sa sau la gloria Sa, ci despre chemarea la sfinţirea practică. Dacă nu corespundem acestei responsabilităţii a noastre, atunci nu este greşeala lui Dumnezeu. Nu! Dumnezeu este credincios şi El va desăvârşi în noi lucrarea pe care a început-o. De aceea nu trebuie să descurajăm gândind că chemarea la sfinţirea practică este prea grea de realizat pentru noi. Va veni ziua când vom sta glorificaţi şi în sfinţenie în faţa Lui.

Versetul 25: »Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi.«

     Pavel purta pe fraţii şi pe surorile din toate localităţile pe inima sa în rugăciunile lui. El s-a rugat şi pentru tesaloniceni (1.2). Dar el ştia şi cât de mult avea el nevoie de rugăciunea lor. Prin rugăciune nu suntem legaţi numai de Dumnezeu, ci şi cu fraţii noştri şi cu surorile noastre. Cât de necesară este rugăciunea reciprocă!

     Suntem mulţumitori lui Dumnezeu pentru fraţii care ni i-a dat, care ne explică Cuvântul lui Dumnezeu, Îl explică şi Îl aplică la inimă şi conştiinţă. Dar cât de important este că aceşti fraţi nu numai că aduc Cuvântul lui Dumnezeu, dar ei se şi roagă pentru ascultători! Dar este important şi reciproc, ca noi să ne rugăm pentru fraţii şi surorile care se lasă folosiţi în mod deosebit în lucrarea Domnului. Ei au nevoie de rugăciunile noastre, şi anume atât personale cât şi în comun

Versetul 26: »Salutaţi pe toţi fraţii cu o sărutare sfântă.«

     Sărutarea era atunci forma de salut obişnuită. De aceea aici se pune accent nu pe sărutare, ci pe sărutare „sfântă“. Dacă ne gândim la zilele noastre, atunci poate fi şi o sărutare a mâni. Decisiv este ca acest salut să fie sfânt. Aici se pune întrebarea dacă salutul nostru este sau nu sincer. Cât de adeseori trebuie să constatăm cu regret, că şi noi înşine în astfel de nevoi simple nu suntem sinceri. Dacă de exemplu doi fraţi discută negativ despre un al treilea şi când acesta se apropie este salutat cu cuvinte foarte prietenoase, spunându-i cât de mult se bucură să-l vadă, cu siguranţă aceasta nu mai este un salut „sfânt“, ci o făţărnicie.

Versetul 27: »În Domnul vă rog fierbinte ca epistola aceasta să fie citită tuturor fraţilor.«

     Aceste cuvinte sunt unice. Pavel foloseşte aici o expresie foarte puternică. »Vă rog fierbinte« vrea să spună „a lega cu un jurământ solemn”. El dorea foarte mult să se citească această epistolă înaintea tuturor credincioşilor, deci şi alţii să ia cunoştinţă de ea. El era convins că deja la această primă epistolă a fost inspirat de Duhul Sfânt şi că acest conţinut al epistolei era de mare importanţă şi pentru alţi credincioşi.

     Într-adevăr, dacă vedem în jurul nostru câtă necunoştinţă este astăzi cu privire la adevărurile din această epistolă, cât de puţin s-a înţeles venirea Domnului Isus, ne dăm seama cât de actuală este această epistolă şi astăzi pentru fiecare personal.

Versetul 28: »Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu voi! Amin.«

     Ce încheiere potrivită a acestei epistole a îmbărbătării! Cât de necesar este harul lui Dumnezeu în viaţa noastră zilnică! Având în vedere că Domnul Isus va veni în curând, ca să ne ia la Sine, pentru ca apoi puţin mai târziu să putem apărea împreună cu El la instaurarea Împărăţiei Sale, avem nevoie de harul Său. Da, suntem dependenţi în totalitate de acest har. Am avut parte de harul Său ca păcătoşi, când ne-a mântuit, şi vom avea parte de har, când El va reveni, dar noi stăm şi în fiecare zi sub acest har – noi avem nevoie de el. Domnul nostru cunoaşte împrejurările noastre, oricare ar fi ele. El ştie dacă suntem tineri, dacă suntem în vârstă, sau dacă suntem bătrâni şi simţim în mod deosebit slăbiciunea corpului nostru. Harul Său este bogat pentru toţi. El este un izvor nesecat, care curge până vom fi la El în slavă.

De ce pot azi să umblu sigur? / O, harul Tău mă apără!

De ce eu azi nu cad în luptă? / Iubirea Ta mă sprijină.

Da, harul mă călăuzeşte, / Iubirea mă conduce-acas’.

Da, locuinţa-i pregătită, / La Tine voi veni-n curând.