Epistola 1 Ioan - W. Kelly

Cititorul creştin îmi va permite ca la început să prezint câteva cuvinte personale. Nimeni nu are mai multe motive de a mulţumi lui Dumnezeu pentru epistolele lui Ioan decât autorul acestor rânduri. În mod deosebit prima din cele trei epistole a fost mai mult de 60 de ani o deosebită binecuvântare pentru mine. M-am întors la Dumnezeu fără nici o contribuţie omenească, dar am fost foarte apăsat de conştienţa păcatului care locuia în mine. Atunci un prieten credincios mi-a îndreptat atenţia spre mărturia lui Dumnezeu din 1 Ioan 5, 9-10, ca răspuns din partea lui la întrebările care mă chinuiau, şi Duhul Sfânt a folosit aceasta, ca să-mi dea linişte în Fiul lui Dumnezeu şi în lucrarea Sa de ispăşire.

De atunci a fost pentru mine o mare bucurie, în primul rând să învăţ eu însumi din aceste epistole, şi apoi – chiar dacă în slăbiciune – să învăţ şi pe alţi credincioşi din ele. Aproape toţi credincioşii pe care îi cunosc au avut greutăţi deosebite în a-şi însuşi această parte preţioasă a Scripturii. Aceasta nu din cauza greutăţilor în modul de exprimare, căci scrisorile sunt scrise într-o formă foarte simplă. Motivul constă parţial în slăbiciunea spirituală a lor şi pe de altă parte în adâncimea adevărurilor care prezintă demnitatea personală a Domnului şi plinătatea harului Său faţă de copiii lui Dumnezeu. Le-a fost greu chiar să înţeleagă părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, la care apostolul cheamă, ca să nu mai vorbim de savurarea ei.

După mulţi ani de lucrare în cele mai multe părţi ale Angliei şi de asemenea parţial în străinătate, prin care am putut să fiu de ajutor sufletelor, şi cu ajutorul Duhului Sfânt în mod deosebit să pot să cercetez aceste scrisori, sunt recunoscător că pot acum edita această carte, chiar dacă rămâne mult în urma a ceea ce s-ar putea dori să fie. Însă El, care a inspirat acest Cuvânt scris, va călăuzi în tot adevărul pe aceia care Îl roagă pentru aceasta. Fie ca bucuria lui să fie »deplină«, căci acesta este ţelul clar al scrisorii apostolului Ioan.

Alcătuirea acestei epistole scurte, dar deosebit de valoroasă, este simplă. Primele patru versete ale capitolului întâi constituie fundamentul – Cuvântul vieţii devenit carne. Viaţa veşnică, care era la Tatăl, a fost descoperită în chip desăvârşit martorilor aleşi. Ceea ce aceştia au văzut şi au auzit, au vestit credincioşilor, pentru ca şi aceştia să aibă aceeaşi părtăşie ca şi apostolii (Faptele Apostolilor 2, 42). Această părtăşie nu se compară cu nimic, căci este părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Aşa poate apostolul să spună: »Şi vă scriem (în numele tuturor apostolilor) aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină.«

Mesajul responsabilităţii creştine din versetele 5-10 este de nedespărţit de această revelare a lui Dumnezeu în Hristos. Aici se arată influenţa caracterului lui Dumnezeu – care este Lumină – în umblarea tuturor celor care cheamă Numele Domnului, şi totodată inconsecvenţa totală şi caracterul contradictoriu al celor care prezintă numai vorbe, dar fără fapte.

Capitolul 2 versetele 1 şi 2 sunt un supliment, în care este numit din nou Numele Tatălui, care nu apare în partea a doua a capitolului 1, unde mărturisirea noastră este pusă la probă. Cu toate că toţi sunt chemaţi să nu păcătuiască, dragostea divină este totuşi la lucru, ca să restaureze, când cineva a păcătuit. În afară de aceasta avem un Apărător la Tatăl, pe Isus Hristos, care este nu numai Cel drept, ci El este şi ispăşire pentru păcatele noastre şi, într-un sens general, pentru păcatele lumii întregi.

Cum se arată deci realitatea vieţii divine într-un creştin? Aceasta este arătat în capitolul 2, versetele 3-11, şi anume în primul rând prin ascultare (versetele 3-6), dar tot aşa de stringent şi prin dragoste (versetele 7-11), la care se scoate în evidenţă ce este adevărat, ca aspect pozitiv, şi ce nu este adevărat, ca aspect negativ.

După aceea urmează o inserare a diferitelor grade de maturitate spirituală în interiorul familiei lui Dumnezeu (versetele 12-28). Privit la modul general, toţi sunt copii iubiţi (teknia, ca de exemplu în capitolul 2, versetele 1, 12, 18; capitolul 3 versetele 7, 18; capitolul 5, versetul 21), cărora apostolul le scrie, deoarece lor le sunt iertate păcatele din pricina Numelui lui Hristos. În cadrul acestei inserări instructive, familia se compune din:

1. »Părinţi«, care au cunoscut pe Acela, care este de la început; Cuvântul veşnic revelat în carne.

2. »Tineri«, care sunt tari, în care rămâne Cuvântul lui Dumnezeu şi care au biruit pe cel rău; şi

Apostolul se adresează de două ori tuturor celor trei grupe, când se adresează părinţilor el repetă ce le-a spus mai înainte, pentru cei tineri mai adaugă ceva şi vorbeşte deosebit de detaliat copilaşilor, care sunt în mod deosebit ţinta încercărilor ispititoare anticriste, dar ei sunt totodată şi subiectul harului păzitor.

Începând cu capitolul 2 versetul 28 se reia partea generală cu „îndemnuri” adresate „copiilor”, deci tuturor, ca să rămână în Hristos, pentru ca lucrătorii, în rândul cărora aparţine şi apostolul, să aibă îndrăzneală la arătarea lui Hristos, care cu siguranţă va avea loc, şi să nu fie ruşinaţi din pricina rătăcirii lor. În felul acesta neprihănirea practică este dovada că cineva este născut din Dumnezeu (versetul 29). După aceea apostolul inserează iarăşi o remarcă scurtă, dar justă, despre dragostea Tatălui – imboldul şi puterea necesară pentru întărirea şi înviorarea sufletului pe cărarea îngustă a neprihănirii practice (capitolul 3, versetele 1-3). În versetele 4-7 urmează la locul potrivit prezentarea Persoanei şi lucrării lui Hristos: El a fost cu totul despărţit de păcat şi a înlăturat păcatele noastre. Drept urmare se atrage categoric atenţia, că oricine, care rămâne în El, nu păcătuieşte, şi oricine, care păcătuieşte, nici nu L-a văzut şi nici nu L-a cunoscut. Restul capitolului se ocupă cu contrastul dintre aceia care sunt din diavolul şi neprihănirea practică şi principială a copiilor lui Dumnezeu, precum şi cu dragostea lor unii faţă de alţii (versetul 11), care se înalţă mult mai sus decât Cain şi lumea dominată de ură. Dumnezeu caută înfăptuirea desăvârşită a dragostei, atât în lucrurile mici, cât şi în lucrurile mari. Să dorim ca inima noastră să aibă îndrăzneală înaintea Lui, dar această îndrăzneală o putem obţine numai prin ascultare şi credinţă în Numele Fiului Său Isus Hristos. Cine ascultă în felul acesta, acela rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el, şi Duhul, pe care El L-a dat, este puterea acestei legături.

Aici însă este deosebit de necesară puterea de discernământ şi adevărul este de nelipsit, ca să nu fim duşi în rătăcire. De aceea în capitolul 4, versetele 1-6 ne este prezentat mijlocul de păzire. Prima piatră de încercare pentru protecţia împotriva rătăcirii este venirea lui Isus Hristos în carne. Pe El vrea Duhul Sfânt să-L proslăvească permanent, în timp ce un duh, care nu-L mărturiseşte, nu este de la Dumnezeu. Cea de-a doua piatră de încercare nu constă din Lege şi profeţi (cu toate că ei au fost inspiraţi de Dumnezeu), ci în noua mărturie despre Hristos prin apostoli şi profeţi. »Cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă.« Şi Noul Testament ca întreg este de nelipsit, ca să fi înarmat împotriva duhului rătăcirii.

Începând cu capitolul 4 versetul 7 se reia tema dragostei reciproce într-o plinătate unică în felul ei. Se arată că această dragoste este din Dumnezeu şi nu se poate despărţi de faptul că Îl cunoaştem şi Îl iubim. Aceasta conduce la descoperirea dragostei lui Dumnezeu faţă de noi prin trimiterea singurului Său Fiu, ca noi să trăim prin El, căci noi eram morţi. Totodată El a fost trimis ca ispăşire pentru păcatele noastre, căci noi am fost plini de vină. Dacă Dumnezeu ne-a iubit în felul acesta, atunci şi noi să ne iubim unii pe alţii. Dacă facem aşa, Dumnezeu rămâne în noi, şi dragostea Lui este desăvârşită în noi, în loc să fie stingherită. Aşa cum Hristos la început a făcut cunoscut pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut, tot aşa şi noi suntem acum chemaţi să facem acelaşi lucru. Puterea necesară pentru aceasta constă în aceea, că El ne-a dat din Duhul Său. Aceasta este valabil pentru oricine mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, corespunzător cu mărturia că Tatăl a trimis pe Fiul Său să fie Mântuitorul lumii. Dragostea Lui, pe care noi am cunoscut-o şi am crezut-o, este în noi. Dar aceasta nu este lucrul cel mai înalt. »Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta; astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii.« Această constatare devine mai uimitoare, dacă o comparăm cu capitolul 3 versetul 2. În felul acesta frica este alungată de dragostea desăvârşită, şi cu deplină dreptate se poate spune: »Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi« (capitolul 4, versetul 19). Capitolul se încheie cu combaterea pretextului, că s-ar putea iubi pe Dumnezeu fără să iubeşti pe fratele tău. Aceasta este imposibil, căci ambele aparţin în mod necesar împreună.

În capitolul 5 versetele 1-5 se pune întrebarea „Cine este fratele nostru?”, şi se dă răspuns la ea. »Oricine crede, că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu.« Prin aceasta apostolul arată aspectul minunat al acestei relaţii. Dar el exprimă totodată clar, că dragostea faţă de Tatăl include dragostea faţă de copiii Lui şi dovada că iubim pe copiii Lui constă în aceea, că Îl iubim şi ţinem poruncile Lui. A-L iubi înseamnă a asculta, şi poruncile Lui nu sunt grele, ci sunt bune şi pline de binecuvântare şi mângâiere. Nu trebuie să ne mirăm, că tot ce este născut din Dumnezeu biruieşte lumea. Este credinţa, care a obţinut această victorie. Aceasta este explicat detaliat în versetul 5. Acolo se spune: »Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?«

În versetele 6-12 găsim pe cei trei martori cu mărturia comună despre Isus şi despre adevărul din El: Duhul, apa şi sângele, - nu numai curăţirea şi împăcarea, ci şi Duhul Sfânt ca puterea care lucrează. În primul om găsim păcat şi moarte; în Omul al doilea găsim viaţa veşnică, aşa că noi ne bucurăm în Duhul Tatălui şi al Fiului. Aceasta este posibil numai pentru că El ne-a dat-o în Fiul Său: în El avem viaţa.

Cu versetul 13 începe încheierea scrisorii. Apostolul a început-o cu Fiul întrupat ca subiect al credinţei şi mijlocul pentru părtăşia minunată, care dă bucurie deplină. El o încheie cu cuvintele, că el scrie aceste lucruri, ca noi să cunoaştem în adâncul fiinţei noastre, că noi ca credincioşi avem viaţa veşnică. El vorbeşte încă odată despre îndrăzneala pe care o avem prin har, ca să cerem ceea ce este în concordanţă cu voia lui Dumnezeu. În privinţa aceasta el exclude cazul când un frate se află sub disciplinarea lui Dumnezeu, deoarece în împrejurări deosebite el a păcătuit şi din cauza aceasta nu mai este lăsat de Dumnezeu să trăiască pe pământ. În cuvintele de încheiere începând cu versetul 18, apostolul întâlneşte gnosticismul, care a apărut în timpul acela, care totdeauna învaţă şi niciodată nu ajunge la cunoaşterea adevărului. El i se împotriveşte cu cunoaşterea clară şi profundă a credincioşilor, care se manifestă sub trei aspecte:

1. În sens abstract, prin păzirea de păcat şi de Satana a tuturor celor ce sunt născuţi din Dumnezeu;

2. prin cunoaşterea personală, că noi suntem din Dumnezeu şi de aceea stăm în opoziţie cu restul lumii, care se află sub puterea celui rău;

3. de asemenea, prin cunoaşterea personală a marelui subiect al credinţei, şi anume pe Fiul. El ne-a dat înţelegere, ca să cunoaştem pe Cel ce este adevărat şi să fim în El, în Fiul Său Isus Hristos. Acesta este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică. El este totodată protecţia noastră faţă de idoli.

Un început aşa de măreţ ca această scrisoare nu are nici o altă scrisoare, cu excepţia Epistolei către Evrei, care din anumite motive se deosebeşte de toate celelalte. Ambele epistole ne prezintă fără nici un fel de introducere pe Fiul devenit Om, Cuvântul întrupat. În Epistola către Evrei aceasta a avut loc cu scopul de a îndrepta privirea iudeilor, care mărturiseau pe Isus ca Mesia, prin credinţă spre Persoana Sa glorificată şi spre lucrarea Sa în cer, care se întemeia pe lucrarea Sa de mântuire. Scopul primelor două epistole ale lui Ioan este, dimpotrivă, să păzească pe toţi credincioşii de orice inovaţie în învăţătură şi practică; lor li se aminteşte de »ce era de la început« în harul neschimbător şi în slava Persoanei Sale, în care El S-a revelat pe pământ: Dumnezeu adevărat şi Om adevărat unite pentru totdeauna în El. Tema Epistolei către Evrei este Omul care a intrat în cer; tema primei epistole a lui Ioan este, că Dumnezeu S-a coborât în Hristos, ca să dea viaţa veşnică. Şi cu toate acestea Epistola către Evrei este bogată în detalii cu privire la Persoana Sa, tot aşa cum invers Epistola întâia a lui Ioan se ocupă detaliat cu lucrarea Sa de ispăşire.

Este remarcabil, că în ambele epistole lipseşte numele scriitorului şi al destinatarilor epistolelor. Pot fi diferite motive pentru aceasta; cel mai important este însemnătatea copleşitoare a lui Hristos pentru inimile lor proprii şi dorinţa să prezinte deosebit de pătrunzător cititorilor epistolei această mărime după voia lui Dumnezeu, Tatăl. Apostolul naţiunilor a exprimat permanent, chiar şi în câmpul lui direct de lucru printre naţiuni, în cuvânt şi în faptă, că Evanghelia lui Dumnezeu este puterea pentru mântuirea oricui, care crede, atât a celor dintre iudei, cât şi a grecilor. În Epistola către Evrei el trimite ultimul lui mesaj celor care au crezut, persoana lui proprie trecând în chip minunat în planul secund. În timp ce prezintă pe Domnul ca Apostol şi Mare Preot al mărturisirii creştine (care uneşte în Sine modelele lui Moise şi Aaron, dar care stă cu mult mai presus decât ei), el nu aminteşte nici pe cei doisprezece apostoli şi nici pe sine însuşi cu această denumire. El scrie mai mult sub forma unui învăţător creştin, care interpretează Vechiul Testament (aşa cum numai un scriitor inspirat putea s-o facă), atunci când cu autoritatea unui apostol şi profet descopere adevăruri noi.

Apostolul cunoştea prejudecata fraţilor lui după trup împotriva lui, care veghea cu atâta gelozie, ca libertatea naţiunilor să nu fie îngrădită. În felul acesta dragostea lui pentru aceşti fraţi ar putea să fie cel puţin pentru început motivul pentru care nu şi-a numit numele. După ce însă scrisoarea a pregătit drumul, şi adevărul a umplut inimile lor cu Acela care le-a vorbit din cer, prin menţionarea lui Timotei la sfârşitul scrisorii, se poate deduce că marele lui prieten Pavel este scriitorul scrisorii. Şi un alt gând ar putea să fi fost important: indicaţia dată de Domnul la trimiterea celor şaptezeci, din Luca 10, 4 (şi nu la trimiterea celor doisprezece din Luca 9): »să nu întrebaţi pe nimeni de sănătate pe drum!« (sau: »să nu salutaţi pe nimeni pe drum!«). Atunci era vorba de o trimitere finală. Timpurile marcate de pericole mari şi ameninţătoare de decădere necesită grabă. În felul acesta salutul prietenos de pe drum trebuia să se dea în lături dinaintea seriozităţii unui astfel de mesaj, care vestea urmări grave dispreţuitorilor lui. Şi acest gând putea să-l fi însoţit pe robul inspirat al lui Dumnezeu.

Un scriitor a adresat ultimul său mesaj fraţilor lui iudei, pentru ca ei, având în vedere apropiata distrugere a Ierusalimului şi a Templului, să-şi îndrepte inimile spre Locul Preasfânt ceresc şi să iese din tabără afară la El, purtând ruşinea Lui, înainte ca ei să fie constrânşi prin judecată să facă aceasta. Celălalt scriitor a scris familiei lui Dumnezeu cu o insistenţă asemănătoare, nu numai având în vedere răul care se strecura, ci cu mult mai mult cu privire la caracterul mult mai îngrozitor al »ceasului din urmă«, care venise deja pentru creştini. Mulţi »anticrişti«, care odinioară erau în mijlocul lor, îşi arătau acum public duşmănia; dar »nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi«.

Oricum ar fi fost, orice credincios poate fi sigur, că Duhul Sfânt a avut motive întemeiate, să conducă pe cei doi scriitori în acest fel neobişnuit, ca să nu-şi menţioneze numele în aceste scrisori. Vrem acum să ne ocupăm cu începutul scrisorii noastre.

Primul verset din Epistola întâia a lui Ioan arată că Evanghelia după Ioan era deja scrisă şi era cunoscută de cititori. Expresia »Cuvântul vieţii« ar fi de neînţeles, dacă nu am avea capitolul 1 din Evanghelia după Ioan, unde ni se descopere multe lucruri despre El. Deci Evanghelia după Ioan ne deschide drumul pentru înţelegerea cuvintelor de la începutul acestei Epistole. Dar există şi o diferenţă remarcabilă, care este deosebit de interesantă şi importantă ca mărturie pentru adevăr. În Evanghelie citim: »La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.« Aceluia, a Cărui slavă niciodată nu a fost încă aşa de simplu şi totodată aşa de profund descoperită, I se cuvenea această prezentare unică în felul ei a harului şi adevărului. Ce contrast fundamental constituie această comunicare clară făcută credincioşilor, faţă de filozofia mistică a lui Philo, iudeul alexandrin şi parţial contemporanul apostolului! Nici o altă Evanghelie nu are o introducere ca cea din primele optsprezece versete ale acestui capitol. Primul titlu al lui Hristos este »Cuvântul«. »La început« (versetele 1-2) înseamnă „înainte de a fi creaţia”. Aceasta devine clar din versetul 3, unde »Cuvântului« I se atribuie existenţa universului întreg. El a dat într-un mod aşa de absolut existenţa tuturor lucrurilor, că nimic nu putea să existe fără El. Dacă mergem cu gândirea înapoi, pe cât ne este nouă posibil, El a fost permanent »la Dumnezeu« şi cu toate acestea, în opoziţie cu creatura, avea existenţa Lui personală ca Dumnezeu. Nu există nici o perioadă de timp în veşnicie înainte de începutul creaţiei, despre care să nu se poată spună, că El a fost »la început«. Lipsa articolului în limba greacă confirmă în mod precis acest adevăr, pe care noi nu putem să-l exprimăm, căci dacă articolul ar fi însoţit cuvântul „început” din limba greacă, atunci aceasta ar fi indicat o perioadă de timp bine determinată. Dar acest gând trebuie exclus. Existenţa necreată a »Cuvântului« trebuie exprimată prin această expresie, care arată infinitul. »La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul«: prin aceasta începe timpul. »La început a fost Cuvântul«: aceasta ne transpune în veşnicie. De aceea s-a spus pe drept, că Ioan 1, 1 este în timp înaintea Geneza 1, 1.

Dacă Ioan 1, 1 ne spune: »La început a fost Cuvântul«, versetul 14 ne spune: »Cuvântul S-a făcut trup (carne)«; şi anume în timp. Cu această realitate divină minunată, care este o binecuvântare bogată pentru toţi credincioşii, şi pentru toţi păcătoşii, aşa cum am fost şi noi odinioară, începe Epistola întâia a lui Ioan. Cuvântul a fost prezent nu numai din veşnicie, ci la un moment dat a devenit carne. De aceea în Epistola lui Ioan nu se spune »la început«, ci »de la început«.

Aceeaşi expresie o foloseşte şi evanghelistul inspirat Luca sub călăuzirea Duhului Sfânt în prezentarea vieţii Domnului pe pământ.

Altfel decât Marcu, el nu începe cu lucrarea Sa în Evanghelie (»Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu«). Luca, care de la început a urmărit exact totul, merge mult mai înapoi. De aceea el ne arată, mai mult decât toţi ceilalţi scriitori, pe Domnul şi în tinereţea Lui. El se preocupă cu existenţa umană sfântă a Domnului, descrie Copilaşul în iesle şi în Templu ca subiect al omagierii aduse de Simion şi Ana, şi ca mărturie pentru toţi cei care aşteptau mântuirea Ierusalimului. La evanghelistul Luca găsim scena mişcătoare din Templu, unde El stă în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei care Îl ascultau erau uimiţi de înţelepciunea şi răspunsurile Lui. Înainte şi după această întâmplare putem să ne aruncăm scurt privirea asupra Băiatului care creştea în casa părintească. Luca prezintă pe Domnul, mai mult decât toţi ceilalţi, »de la început« ca Om pe pământ. Chiar şi atunci când vorbeşte despre aceia care ne-au vestit lucrurile, pe care noi le-am crezut pe deplin, el îi descrie ca aceia, care »de la început« au fost martori oculari şi slujitori ai Cuvântului.

Şi caracterizarea »Cuvântul vieţii« merită toată atenţia noastră. Ea este în strânsă legătură cu subiectul principal al scrisorii; făcând excepţie de introducerea din evanghelia după Ioan capitolul 1, prima ei amintire aici se face fără nici cea mai mică pregătire a noastră. Această temă divină, sublimă, este preluată deodată şi neaşteptat de Duhul Sfânt şi ne este prezentată. Ce mărturie pentru Domnul a fost aceasta, în evanghelia după Ioan 1 să înceapă cu Cuvântul în legătură cu veşnicia, iar aici în legătură cu Persoana Sa ca Om! Destinatarii scrisorii, şi chiar apostolul Ioan, au trebuit să se retragă, ca să facă loc subiectului credinţei. Cuvântul, Cuvântul vieţii, este pus deodată înaintea ochilor credinciosului. Veneraţia, care umplea inima apostolului şi care se cuvine şi inimilor noastre, nu putea să fie exprimată mai bine. În mod remarcabil, Cuvântul vieţii ca Om este pus la început, şi anume, nu ca aflându-Se în cer, ci pe pământ. Omul glorificat în cer pe Tronul lui Dumnezeu este una din temele principale ale apostolului Pavel. Aici însă este prezentat cu multă grijă »Cuvântul«, aşa cum a umblat El pe pământ; nu înainte de întruparea Lui (despre aceasta vorbeşte versetul 2), şi nici după moartea şi învierea Sa, aşa cum este în alte locuri din această epistolă. Aceste poziţii, pe care le ocupă Domnul nostru, sunt prezentate în mod potrivit la locul potrivit. Aici însă este vorba de viaţa veşnică, care S-a revelat pe pământ şi care S-a confirmat în totul, şi care este singurul izvor al părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul. Bucuria deplină este partea celor care prin harul lui Dumnezeu savurează această părtăşie. De aceea apostolul prezintă imediat înfăţişarea Cuvântului vieţii, aşa cum ucenicii L-au văzut şi L-au auzit pe pământ.

»Ce era de la început« - aceasta era deja înainte ca vreun om să-L fi văzut. »Ce am auzit« - numai aşa puteau ei să afle mesajul despre Domnul Isus. Primii apostoli au fost ucenicii lui Ioan Botezătorul. Era un privilegiu al apostolului (cu toate că aici nu este amintit), să fie unul dintre primii, care au urmat pe Domnul Isus. Tot aşa alţii au auzit despre El prin mesagerii Lui, înainte de a-L vedea. Cu adevărat, mărturia lui Ioan Botezătorul despre Domnul a fost cea care a făcut pe doi din ucenicii lui (cel puţin mai târziu) să-l părăsească şi să urmeze pe Hristos. Unul nu a fost Simon Petru, ci Andrei, fratele lui Simon. Nu trebuie să ne îndoim, că însoţitorul lui a fost Ioan, scriitorul Evangheliei şi al epistolelor. Cu siguranţă nu este lipsit de importanţă să ştim, că Ioan şi Andrei au urmat de timpuriu pe Isus. Prin aceasta el era, chiar dacă şi din alte motive mult mai importante, deosebit de corespunzător să ne relateze despre Cuvântul vieţii. El a fost călăuzit de Duhul să vorbească despre »noi«, martorii aleşi, la modul cel mai general. »Ce am văzut cu ochii noştri«. Este exact ceea ce au auzit ei: »Iată, Mielul lui Dumnezeu!« Ei au auzit mărturia şi cu ochii lor au văzut Persoana minunată, »şi au mers după Isus ... şi în ziua aceea au rămas la El«. Aşa a început legătura divină dintre Domnul Isus şi ucenici. Dacă ne gândim ce loc deosebit a ocupat Ioan în simpatia Domnului între cei doisprezece, cine putea să fie cel mai potrivit decât el, ca în puterea Duhului Sfânt şi în felul lui caracteristic să scrie despre toate acestea?

Chiar şi amânarea în scriere este remarcabilă. Noi am fi considerat foarte bine, dacă Ioan ar fi scris despre amintirile lui cu privire la relaţia intimă a Domnului cu credincioşii, atâta timp cât totul era proaspăt în inima şi mintea sa. Dar Dumnezeu a călăuzit în aşa fel lucrurile, că adevărul timp de cel puţin cincizeci de ani a rămas nescris, chiar dacă nu a rămas ascuns în adâncul inimii lui. Drumul lui Dumnezeu este pentru toţi întotdeauna cel mai bun şi mai înţelept, chiar dacă omul neînsemnat doreşte cu plăcere să meargă pe căile lui proprii. Dar Duhul Sfânt poartă de grijă, ca prin aşteptarea cu judecată a intervenţiei lui Dumnezeu să se facă voia Sa. După voia Sa şi la timpul Său, apostolul Ioan, care a fost primul care a venit la Domnul Isus, trebuia să fie ultimul Lui martor inspirat. Lui i-a fost încredinţată misiunea să comunice îngerului adunării din Efes (care încă lumina, când apostolul la vârsta lui înaintată i-a scris) atenţionarea Domnului: »Pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.« El a trebuit să facă cunoscut adunării din Laodiceea ameninţarea necondiţionată a Domnului, de a-i vărsa din gura Sa, cu toate că încă i-a chemat la pocăinţă. Dar înainte ca el să trimită scrisorile Domnului la cele şapte adunări din Asia mică, ultimul apostol scrie despre răul care ameninţa să vină şi despre sosirea »ceasului din urmă« şi despre »mulţii anticrişti«.

Prin aceasta epistola noastră primeşte un alt caracter decât epistolele apostolului Petru şi Iacov. Apostolul Pavel descrie pe anticrist în una din primele sale scrisori (fără să dea detalii exacte) ca »omul păcatului«, »fiul stricăciunii« şi »nelegiuitul« (2 Tesaloniceni 2). Dar numai apostolul Ioan scrie atât despre »mulţi anticrişti«, înaintaşii anticristului mare care va veni, cât şi despre »anticrist«, care în Apocalipsa 13, 11-18 este văzut ca fiara din pământ cu două coarne, asemenea unui miel, »profetul mincinos«. Lui Ioan i-a fost dăruit să prezinte deosebit de viu pe Hristos în demnitatea Lui divină. În felul acesta putem bine înţelege, că lui i-a fost dat să descrie şi pe adversarul omenesc al Domnului, care va fi umplut şi condus de adversarul Său spiritual, Satana, sub denumirea de anticrist. Dacă a existat pe pământ o inimă care a simţit adânc o lovitură dată Domnului Isus, atunci aceasta a fost inima apostolului Ioan, care a savurat dragostea Lui mai mult decât alţii şi probabil că L-a iubit mai mult decât alţii. De regulă, cel care a simţit cel mai mult păcatele sale, acela înţelege cel mai bine dragostea Mântuitorului. Fără îndoială, ucenicul prea iubit avea un simţământ deosebit pentru dragostea Mântuitorului faţă de el şi o profundă cunoaştere a păcatelor sale. Apostolul Petru şi apostolul Pavel au preţuit şi cunoscut de asemenea dragostea Lui, dar într-un alt fel. De aceea nu este de mirare, că Ioan a fost ales, ca să ne scrie cuvinte pline de dragoste cordială şi cu conţinut adânc. Sunt cuvintele harului şi adevărului, care sunt deosebit de potrivite să păzească pe cel credincios, şi în cele mai mari pericole de pe pământ, de încercările ispititoare de a dezonora şi a se lepăda de Numele Isus. Exact cu această temă se preocupă primele două scrisori ale lui Ioan, şi în mod deosebit prima.

Deci scrisoarea pune persoana Domnului Isus înaintea privirii noastre, dar nu ca Cel care a fost primit în slavă. Omul proslăvit în ceruri se preocupă să ridice pe cel credincios deasupra slavei (trecătoare) înşelătoare a lumii acesteia, aşa după cum puterea învierii Sale este capabilă să-i dea putere de împotrivire faţă de pretenţiile pământeşti nejustificate ale religiei înşelătoare. Astfel, puterea Duhului l-a făcut pe Saul din Tars, la privirea lui Hristos în slavă, să se întoarcă la Domnul. Hristos Cel proslăvit a devenit prin aceasta tema deosebită atât a lucrării sale în Evanghelie, cât şi în prezentarea lui Hristos ca şi Cap al Adunării – acest adevăr mare, pe care el l-a vestit mai mult decât oricare alt scriitor inspirat. Apostolul Ioan revine, din motive care pentru Dumnezeu, Dătătorul oricărui dar bun, au fost suficiente şi înţelepte, la Hristos în viaţa Lui de pe pământ, ca Om adevărat şi totodată Dumnezeu adevărat. Intenţia lui nu este să-L descrie în poziţia Lui cerească, ci să confirme, că El, Omul adevărat, este o Persoană divină. Omul ceresc ne-a dat privilegii minunate, pe baza harului lui Dumnezeu. Însă ce este ceresc a trebuit să facă loc Celui care este dumnezeiesc. Dumnezeu foloseşte legătura cerească a credincioşilor, ca să-i elibereze de înclinaţiile lor spre felul de gândire pământesc, dar numai puterea vieţii divine pune capăt mândriei omului, a poftelor şi voinţei lui de a se ridica împotriva Tatălui şi a Fiului, şi în felul acesta să cadă pradă lui Satana. Felul de gândire al firii pământeşti (al cărnii) nu numai că se împotriveşte dreptului de domnie al lui Hristos, ci ea este complet oarbă pentru slava lăuntrică, copleşitoare, a Persoanei Sale ca Dumnezeu, care depăşeşte cu mult drepturile oferite Lui ca Om. Apostolul Pavel se ocupă mai mult cu slava care I-a fost dată, în timp ce Ioan ne descrie în mod deosebit slava Sa, pe care a posedat-o din veşnicie, adică, nu ca Cel întâi născut dintre cei morţi, ci ca Singurul Fiu născut al Tatălui. În această poziţie El este unic. Apostolul Pavel scrie despre unitatea mădularelor Trupului Său cu El, apostolul Ioan scrie despre dragostea Tatălui faţă de aceia care deja acum sunt copiii Lui. Din aceasta rezulta, că acum era ora când să se părăsească orice servicii divine pământeşti – şi cele din Locul Preasfânt din Ierusalim – şi ca închinători adevăraţi să te închini Tatălui în Duh şi adevăr, »fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.« De aceea, să năzuim să fim credincioşi Domnului, să păzim Cuvântul Său şi să nu tăgăduim Numele Lui.

Nu există nici o îndoială, că adevărul, pe care dorim să-l studiem acum în epistola întâia a lui Ioan, trebuie să scoată în evidenţă aspectul pozitiv al vieţii, aşa cum este ea prezentată în El şi în cei ce sunt ai Lui acum pe pământ, căci ea este în legătură cu slava personală a Domnului. Oricine este călăuzit spiritual, şi căruia îi sunt cunoscute rătăcirile care au pătruns în acest domeniu, va trebui să confirme că nici evanghelia şi nici epistola lui Ioan nu conţin nici cel mai mic fundament pentru astfel de concluzii greşite, ci ele le elimină cu desăvârşire. Unii dintre noi, spre întristarea lor, au avut parte de două atacuri asupra persoanei Domnului (în anii patruzeci şi anii nouăzeci ai secolului 19), în timp ce noi stăm în aşteptarea nădejdii fericite şi arătarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. Astăzi, ca şi în timpurile trecute, copiii lui Dumnezeu au tot motivul să se lege cu toată inima de Domnul şi în conştienţa vieţii veşnice, pe care o au în El, să fie tot mai mult întăriţi, ca să poată ajuta credincioşilor mai slabi să recunoască această viaţă ca posesiune permanentă a lor. Prin aceasta chiar şi şiretlicurile Satanei vor fi spre folosul acelora care Îl iubesc şi sunt chemaţi după planul Său. Să nu ne lăsăm duşi în rătăcire de aceia care vor să se convingă pe sine şi pe alţii că nu au înţeles caracterul şi practica acestui adevăr aşa de clar. Această obiecţie este folosită întotdeauna atunci când este dată pe faţă o învăţătură greşită. Se încearcă să se îmbrace răul şi să se înfrumuseţeze, dacă nu se poate contesta în totalitate, ca prin aceasta să se evite darea pe faţă şi neîncrederea. Cât de cu totul altfel este când este prezentă sinceritatea faţă de Dumnezeu! Dacă un credincios sincer s-a încurcat într-o învăţătură greşită, el va fi foarte recunoscător când rătăcirea este descoperită şi prin pocăinţă şi smerenie se poate desprinde de ea. Pentru aceia, care din pricina adevărului au renunţat la multe din lume, este nedemn să acopere o rătăcire aşa de gravă, s-o micşoreze sau s-o scuze. Ei se pun în pericol de a se încurca în rătăcirea cu care se preocupă, sau să-şi piardă puterea de discernământ spiritual. Aceasta este deja acţiunea duhului rătăcirii.

Primul verset descrie pe Domnul Isus, aşa cum El putea fi văzut pe pământ în umblarea Sa cea mai intimă cu ucenicii Săi. El se deosebea foarte mult de deţinătorii puterii din timpul acela, în mod deosebit al celor din Orient, care căutau să-şi înmulţească onoarea şi slava prin aceea că ţineau la distanţă chiar şi pe cei mai mari din împărăţia lor. Atunci însemna moarte sigură, aşa cum toţi ştim, când cineva se apropia de „marele împărat” fără să fie chemat. Viaţa celui care se apropia era dependentă de faptul dacă mâna împăratului îi întindea sceptrul de aur. Însă aici a venit Acela, care este mai mare decât cei mai mari, cu bunăvoinţă îndurătoare faţă de cei mai neînsemnaţi şi cei mai de jos. El nu a alungat pe nici un păcătos de la Sine, care a venit la El. El S-a atins şi a vindecat pe leproşi. El a plâns la mormântul aceluia pe care l-a înviat. Cine a fost aşa de accesibil ca El, în orice timp şi pentru oricine? Cum a oferit El ocazie celor pe care i-a ales, ca »să fie cu El«, să-L vadă cu ochii lor, să-L privească şi chiar să se atingă de El! De aceea nu era nici o îndoială că Sfântul lui Dumnezeu era în acelaşi timp Om adevărat. În versetul 3 citim: »Ce am văzut şi am auzit«. Este bine să observăm că în versetul 1 se spune mai întâi »ce am auzit« şi după aceea »ce am văzut«. Adevărul este întotdeauna primit mai întâi prin urechi, nu prin ochi. Ei »au auzit« şi au crezut. Credinţa sufletului lor se baza pe auzire, nu pe vedere. Dar Hristos a putut fi văzut şi cu ochii, nu numai o singură dată, ci ei au putut să-L privească şi să-L atingă cu mâinile lor, ca să poată da mărturie şi altora despre El. Ce adevăr minunat, că Creatorul cerului şi al pământului a devenit Om şi a dovedit natura Lui de Om în aşa fel, că mâinile oamenilor au avut posibilitatea să-L pipăie! El a permis aceasta chiar şi după învierea Sa; într-adevăr nu unei Maria Magdalena, din motive bine întemeiate, ci femeilor din Galileea, precum şi lui Toma cel necredincios: »Adu-ţi degetul încoace!« Tot aşa a fost şi când a umblat pe pământ. Domnul a cunoscut mai dinainte răutatea îngrozitoare, care a îndrăznit să tăgăduiască natura Lui omenească, şi a avut grijă să ofere dovezi contrare clare. În aceasta putem vedea harul Lui faţă de noi până la moartea Sa.

Tot aşa de clar, probabil chiar mult mai clar, este respinsă cealaltă învăţătură greşită, care tăgăduieşte, că El era Dumnezeu. Ea vede în El numai un Om dotat cu puteri neobişnuite, excluzând dumnezeirea Lui. Dar El era Dumnezeu adevărat şi Om adevărat într-o persoană. De aceea El este numit aici »Cuvântul vieţii«. Tot ce se spune în versetul 1 se referă la »Cuvântul vieţii«. »Viaţa«, aici cea mai înaltă viaţă spirituală, aparţine numai lui Dumnezeu. Este altceva şi mai înalt decât puterea creatoare, aşa cum o vedem la o comparaţie cu evanghelia după Ioan 1, 3-4. Corespunzător scopului acestei scrisori, expresia combină aici »Cuvântul« şi »viaţa«. Şi »Viaţa s-a arătat«. Acest adevăr este constatat aici ca fapt, fără să se arate cui i-a fost făcută această descoperire. Oricine o putea privi, adică toţi care au văzut pe Domnul Isus, atât cei credincioşi, cât şi cei necredincioşi. Pentru cei din urmă a rămas o impresie trecătoare, fără să dăruiască viaţă; ei nu au simţit nici o nevoie de El şi de aceea nu au putut să fie învăţaţi de Dumnezeu cu privire la El. Căci numai atunci când devenim conştienţi de păcatele noastre, putem să primim adevărata binecuvântare. Dar chiar dacă ei nu au recunoscut Persoana Sa minunată, ei au putut totuşi vedea, cât de minunat S-a comportat El cu toţi cei care au venit la El, oricine ar fi fost ei, bărbaţi, femei sau copii. Însă El nu a putut descoperii ochilor lor orbi pe Dumnezeu şi pe Sine Însuşi, aşa cum a făcut femeii păcătoase din casa lui Simon, fariseul, femeii samaritence, şi tâlharului de pe cruce, care a crezut. Lor nu le-a rămas ascuns, că El era mai mult decât un Om. Oricine dintre ei putea în acest moment crucial al vieţii Sale să audă realmente Cuvântul vieţii pentru mântuirea sa. Dacă femeii păcătoase, în al cărei suflet era evident prezentă pocăinţa şi credinţa, i s-a dăruit iertarea şi pacea, fără îndoială au fost cuvintele Mântuitorului care au lucrat viaţa nouă în femeia samariteancă şi în tâlharul de pe cruce. Ultimul a recunoscut harul nemărginit şi demnitatea Domnului Isus în ceasul celei mai mari batjocori şi a celui mai mare dispreţ al Său.

»Şi viaţa s-a arătat.« Acesta este tonul de bază al scrisorii: ea a fost arătată aici. »Şi noi am văzut şi mărturisim, şi vă vestim viaţa eternă, care era la Tatăl şi ni s-a arătat« (versetul 2). Aici nu se mai aminteşte »auzirea«. Este considerat ca premiză, că ei cunoşteau deja pe Domnul, şi de aceea se spune: »Noi am văzut şi mărturisim.« Acum nu mai este vorba de auzire şi vedere, ca la început, ci de vedere şi mărturisire şi de faptul, că celor credincioşi li se vesteşte viaţa veşnică, care era la Tatăl (adică, din eternitate) şi ne-a fost descoperită în timpul cât El a umblat pe pământ. Este desigur multora cunoscut, că s-a făcut încercarea ciudată, ca tocmai în Noul Testament să se facă o diferenţiere între »viaţa« şi »viaţa eternă«. Nu este aceasta contrazisă aici? În versetul 1 se spune: »Cuvântul vieţii«, la începutul versetului 2 se spune simplu »viaţa«, şi imediat după aceea găsim în acelaşi verset »viaţa eternă«. Prin cele două denumiri »viaţa« şi »viaţa eternă« se înţelege acelaşi lucru, este însă privită sub aspecte diferite. Ea este legată de Persoana Aceluia, care este »Cuvântul«, şi ea a fost descoperită în Domnul Isus Hristos. Aceasta este foarte clar. Versetul 2 ne face cunoscut un alt mare adevăr, că »viaţa eternă« a fost la Tatăl, înainte ca ea să fie arătată pe pământ. El nu a fost numai »Cuvântul« şi singurul Fiu născut, ci a fost şi »viaţa eternă«. El a fost atunci viaţa eternă în aceiaşi măsură în care a fost atunci când S-a coborât, ca spre onoarea lui Dumnezeu şi mântuirea şi binecuvântarea omului să fie născut de o femeie, şi prin aceasta să descopere viaţa, pe care El o dăruieşte credinciosului.

Este remarcabil, că aici Cuvântului veşnic, Fiului lui Dumnezeu, Îi este atribuită viaţa eternă, înainte ca El să vină în lume. Dar viaţa eternă putea să fie cunoscută ca parte a credinciosului, abia după ce Hristos a fost descoperit pe pământ. Când El S-a reîntors în cer, ea nu a fost descoperită, ci dimpotrivă, a fost ascunsă în Dumnezeu. Nu, aici în lumea plină de păcat, necaz şi suferinţă, unde primul om a eşuat complet, aşa că urmarea a fost moartea, aici a descoperit Omul al doilea viaţa eternă, prin aceea că El a fost ascultător până la moarte. Prin moartea Sa a biruit pe Satana şi a aşezat fundamentul unei mântuiri eterne a tuturor celor care cred în El. Ei posedă viaţa eternă în El, ei trăiesc acum din viaţa Sa, şi nu mai trăiesc pe baza vieţii lor proprii decăzute.

Descoperirea acestei vieţi nu a avut loc niciunde, decât numai aici pe pământ. Cerul nu este locul descoperirii ei. Este greşit să se afirme, că viaţa s-a arătat, atunci când a fost la Tatăl. În ceea ce ne priveşte pe noi oamenii, această revelare a avut loc, atunci când Fiul lui Dumnezeu a devenit Om şi când a fost văzut şi auzit ca Martorul credincios şi adevărat al lui Dumnezeu, Tatăl. Abia odată cu întruparea ca Om a Fiului lui Dumnezeu, şi în nici un alt moment, s-a arătat viaţa eternă, care până atunci a fost la Tatăl. Viaţa s-a aflat pe pământ, vizibilă în adevărata ei persoană în acelaşi fel cum ea a fost până atunci în cer în El. O ceată aleasă a ucenicilor, care Îi aparţinea, a văzut în cele mai diverse împrejurări viaţa în El. Aceasta i-a făcut capabili să mărturisească altora, că Dumnezeu a devenit om şi că viaţa eternă în Hristos a fost arătată oamenilor de pe pământ în caracterul ei ales neîntinat şi desăvârşit. Ce binecuvântare pentru noi, chiar dacă suntem conştienţi de slăbiciunea proprie, să putem acum să ne preluăm sarcina, privind la harul Domnului nostru.

Hristos Însuşi este bunul nostru suprem, astăzi, ca şi atunci pentru destinatarii scrisorii noastre. Apostolul o scrie »copiilor« săi iubiţi sau »copilaşilor«, familiei lui Dumnezeu, care astăzi există tot aşa de real ca şi atunci. Această părtăşie va exista atâta timp cât durează ultima oră. Dacă la noi astăzi există mult eşec, noi putem totuşi cu smerenie să luăm pentru noi cuvintele apostolului, putem să credem în dragostea Tatălui, putem să mărturisim harul şi gloria Fiului Său, a Domnului Isus, şi putem să ne sprijinim pe Duhul lui Dumnezeu, care locuieşte în noi, ca astfel să avem foloase de ceea ce ne-a fost făcut cunoscut deja la începutul acestei ultime ore. Noi cunoaştem nevoia noastră mare, dar cunoaştem şi îndurarea şi bunătatea Aceluia, care vroia atunci să conducă pe destinatarii acestei scrisori, şi pe noi acum, să găsească în Hristos ajutorul infailibil al credinţei şi răspunsul la toate nevoile noastre.

»Ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi.« Ce moştenire preţioasă a dragostei lui Dumnezeu, având în vedere decăderea şi pericolele de astăzi! Ce părtăşie binecuvântată este părtăşia sau coeziunea apostolilor sub astfel de împrejurări (compară cu Faptele Apostolilor 2, 42)! »Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos« (versetul 3). În curând mâna ultimului apostol va înceta să scrie. Dar chiar dacă ar fi rămas până acum, putea apostolul să scrie ceva mai mângâietor şi mai înviorător, decât că părtăşia apostolilor, care a început la Rusalii, există încă? Da, mai mult chiar, că părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos rămâne, şi noi o putem savura prin credinţă pe baza Vieţii veşnice, care este Fiul. Scopul clar al acestei comunicări divine este să ne introducă şi pe noi în aceeaşi părtăşie, pe care o savurau apostolii cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, şi cu intenţia plină de har, ca prin aceasta inimile noastre să fie umplute cu bucurie. Dacă aceste binecuvântări nu sunt în stare să facă aceasta, atunci ce ne mai trebuie? Există alt dar, care ar putea să umple inimile noastre cu o aşa bucurie incomparabilă, decât acela, de a poseda Viaţa eternă revelată în Domnul Isus ca natură nouă, divină, în noi şi în felul acesta să avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său? Aceasta ne umple cu o bucurie, care în originea şi caracterul ei este divină. De aceea să privim cu veneraţia cuvenită harul şi adevărul în Hristos, aşa cum ele ne sunt prezentate în introducerea acestei scrisori ca principiu de bază şi idee călăuzitoare.

În cuvinte puţine ne este prezentat aici adevărul central al creştinismului. În orele cele mai întunecate, când Satana încearcă, ca niciodată mai înainte, să atace Persoana lui Hristos, scopul lui deosebit este să umple pe credincioşi cu bucuria proprie a lui Dumnezeu.

Nu găsim aici nici o chemare la vigilenţă, prin explicarea detaliată a diverselor învăţături greşite şi efectele lor distrugătoare. Tot aşa de puţin sunt solicitaţi slujitorii lui Dumnezeu să pună în joc forţele lor, ca să predice Evanghelia tuturor naţiunilor. Nu găsim aici nici dezvăluiri cu privire la necazuri care au să vină peste creştinătate şi peste lume în general, şi cu privire la gloria care va urma după aceea. Aceste lucruri – nu »ceea ce este«, ci judecăţile care vor veni – sunt descrise detaliat în Apocalipsa. Profeţilor Vechiului Testament li s-au comunicat lucruri care nu erau pentru ei, aşa cum le-au primit, ci erau pentru noi (1 Petru 1, 12). În acelaşi fel credincioşii din timpul de după răpirea Adunării vor avea Duhul prorociei ca mărturie a lui Isus (compară cu Apocalipsa 19, 10). Aceasta este o denumire remarcabilă pentru Duhul Sfânt. El nu va mai fi atunci prezent ca putere a părtăşiei actuale, ci, ca în timpurile de odinioară, ca Duh »al prorociei«, îndreptând pe credincioşi spre viitor, spre venirea lui Isus în putere şi slavă.

În opoziţie cu aceasta este activitatea Duhului Sfânt în timpul de acum. Ce a fost descoperit, ne este nouă descoperit; şi ce ne-a fost descoperit trebuie să ne ajute să cunoaştem pe Dumnezeu în Duhul şi să savurăm părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul. Copiii lui Dumnezeu trebuie nu numai să cunoască aceste lucruri în timpurile grele, ci şi să le savureze pe deplin. Tot ce ne-a fost descoperit trebuie să curgă ca râuri de binecuvântare permanentă în inima noastră. Singurul început bun este naşterea din nou şi iertarea păcatelor prin Hristos şi lucrarea Sa. Căci noi cunoaştem pe Dumnezeu, dacă Duhul Său ne trezeşte conştiinţa, dar noi nu corespundem nicidecum gândurilor lui Dumnezeu cu privire la noi, dacă rămânem la aceasta, chiar dacă dovedim multă râvnă în răspândirea Evangheliei. După ce am primit viaţa veşnică, noi trebuie să fim introduşi prin Hristos la părtăşia care ne umple cu bucurie, aşa cum ne este prezentat clar aici. Prin natura noastră suntem creaturi păcătoase, care merg orbeşte în întâmpinarea judecăţii. Prin primirea Domnului Isus devenim însă născuţi din Dumnezeu şi ca unii care se odihnesc pe lucrarea de răscumpărare, primim darul Duhului Sfânt ca ungere şi pecetluire.

Prin viaţa nouă obţinem aptitudinea şi prin Duhul Sfânt puterea, ca să cunoaştem şi pe Tatăl, după ce am primit pe Fiul. Prin voia şi prin Cuvântul lui Dumnezeu obţinem certitudinea deplină şi fericită, că savurarea acestei părtăşii este privilegiul nostru minunat.

Să nu ascultăm de aceia care consideră că aceste binecuvântări nu se pot obţine de noi acum pe pământ! El, Cel care a păstrat cea mai bună haină pentru fiul întors acasă, doreşte ca tu, ca copil al Lui, să savurezi părtăşia cu El şi cu Fiul Său. Desigur, aceasta este ceva, de care natura omenească nu este capabilă. Acest privilegiu este pentru aceia care au devenit părtaşi naturii divine. Izvorul lui este dragostea Tatălui şi a Fiului, şi puterea pentru aceasta este Duhul Sfânt trimis din cer, care este pentru totdeauna în noi şi rămâne cu noi. De aceea aceasta este de o deosebită importanţă pentru creştin, şi aceasta cu atât mai mult cu cât mărturia creştină de astăzi este în exterior plină de învăţături greşite şi rele. Cine neagă pe Tatăl şi pe Fiul, cu siguranţă va considera această părtăşie ca fiind o fabulă şi amăgire. Dar de ce tu, ca creştin, să renunţi la partea care ţi-a fost dată?

Toţii copiii lui Dumnezeu, chiar şi copilaşii – sau „sugarii” – familiei lui Dumnezeu au la nivelul lor parte de aceste binecuvântări, aşa cum au parte cei tari şi maturizaţi. De aceia sunt solicitaţi şi „sugarii” să intre în această părtăşie şi s-o savureze pe deplin. Pe ce bază? Viaţa veşnică în Hristos este baza pentru această părtăşie. Justificarea (sau îndreptăţirea) pe baza credinţei este preţioasă, la fel conştienţa mântuirii, când problema păcatelor şi a păcatului este în ordine înaintea lui Dumnezeu. Dar adevărul, care ne este prezentat aşa de pregnant aici, este partea pozitivă, viaţa veşnică. Apostolul Pavel a depus mărturie ca nimeni altul atât despre justificarea personală a fiecărui credincios, cât şi despre calitatea de participant la trupul lui Hristos şi privilegiile cereşti legate de aceasta. Apostolul Ioan dorea, ca în zilele de decădere să prezinte viaţa veşnică în aşa fel, cum nici măcar marele apostol al neamurilor nu a făcut-o cu o aşa plinătate.

Care este izvorul bucuriei, pe care Duhul lui Dumnezeu o pune aici înaintea ochilor? Care este baza şi care este natura acestei părtăşii cu Tatăl şi cu Fiul Său, la care suntem chemaţi? Care este intrarea la această bucurie divină? – Ce dă naştere în creştin la ura faţă de rău şi la dragostea faţă de bine, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu? Prin ce sunt îndepărtate pentru totdeauna îndoielile şi temerile lui? De ce se poate apropia cu deplină încredere de Tatăl şi se poate bucura în Fiul? Toate acestea ar fi imposibile fără credinţa în lucrarea de ispăşire făcută de Mântuitorul, dar adevărata destoinicie pentru aceasta este viaţa, viaţa eternă, viaţa lui Hristos.

Dacă privim pe copiii lui Dumnezeu, vom vedea la ei un nivel diferit de viaţă spirituală. Dacă am putea privi toată ceata copiilor lui Dumnezeu, vom constata la fiecare din ei un alt nivel. Viaţa noastră spirituală se descoperă, în ceea ce priveşte aspectul exterior, sub diverse forme, tot aşa cum se diferenţiază şi viaţa naturală. Desigur, la toţi este aceeaşi viaţă, dar prin amestecul cu viaţa veche, care de fapt nu ar trebui să aibă loc, sunt scoase în evidenţă aceste diferenţe. La unii s-ar putea să fie mai mult vizibilă viaţa nouă, decât la alţii, dar este imposibil ca un astfel de tablou felurit să ne satisfacă. Numai la Hristos, care Însuşi este viaţa veşnică, ea este exprimată în adevăratul ei caracter, fără nici cea mai mică amestecătură sau umbră. Numai când noi privim la Domnul Isus, aşa cum ne este prezentat în Evanghelii, vedem viaţa în desăvârşirea ei. Vedem acolo neprihănirea şi harul; demnitate sublimă şi supunere; severitate şi gingăşie; râvnă înflăcărată şi smerenia inimii; curăţie în Sine Însuşi şi compasiune pentru alţii; dragoste pentru Tatăl Său, pentru cei credincioşi şi pentru cei păcătoşi. Privim Omul ascultător şi totodată Cuvântul şi pe Fiul lui Dumnezeu. Toate, câte străluceau în afară prin perdeaua trupului Său, erau viaţa veşnică; şi numai în El poate fi văzută plinătatea acestei vieţi.

Dacă posedăm această viaţă în Fiul, ce ar fi atunci de importanţă mai mare, decât să recunoşti clar şi în toate împrejurările, cum a fost procurată cu adevărat această viaţă? Ea este viaţa noastră şi totodată este regula noastră de viaţă. Şi Duhul Sfânt ne-a descris-o cu un lux de amănunte, cum nu există ceva asemănător în Sfânta Scriptură. El a vrut să ne ofere prin Cuvântul lui Dumnezeu o înţelegere deplină a ceea ce a fost desfătarea Tatălui. Noi ar trebui să savurăm în comun bucuria că Cel ce a fost desfătarea Tatălui este viaţa noastră nouă reală, şi totodată este un model permanent şi linia directoare pentru judecata noastră de sine. Pe de o parte bucuria trebuie să fie deplină, iar pe de altă parte să fim nimic în ochii noştri, conştienţi fiind de neputinţa noastră. De aceasta are nevoie creştinul din partea lui Dumnezeu; şi aceasta este ceea ce El ca Tată al nostru ne-a pregătit în Hristos.

Ce învăţătură primim, când Îl privim ca Acela care a luat chip de rob – o permanentă mireasmă plăcută pentru Tatăl! Ascultarea Lui nu a dat greş niciodată. A fost o ascultare necondiţionată faţă de Tatăl Său, care s-a arătat în orice cuvânt şi orice faptă, mare sau mică. »Râvna pentru Casa Ta Mă mistuie.« Putere şi tărie au avut şi alţii; dar cine, în afară de El, nu a făcut niciodată propria voie, ci totdeauna a făcut voia Tatălui? Fie în suferinţe, în dispreţ, în calomnieri, care încearcă inima – totdeauna Domnul slavei S-a smerit până la extrem în blândeţea Sa. Cu toate că a simţit adânc durerea, de care a avut parte prin necredinţa poporului, în acelaşi moment S-a îndreptat cu mulţumire şi supunere deplină spre Tatăl Său. Dacă poporul ales, dar mândru, L-a respins în orbirea lui, harul a descoperit minorilor ceea ce a rămas ascuns pentru pricepuţii şi înţelepţii mulţumiţi cu ei înşişi. În astfel de scene vedem activitatea şi prezentarea vieţii veşnice. Dacă toate lucrurile petrecute ar fi fost scrise, aşa cum se cuvenea, lumea nu ar fi putut să cuprindă cărţile scrise, aşa cum ne spune apostolul Ioan la sfârşitul evangheliei sale. Biblia conţine lucrurile alese de Duhul lui Dumnezeu. Niciunul altul ar fi fost în stare să facă aşa ceva. El ne oferă în aceasta hrana lui Dumnezeu ca hrană a noastră; căci părtăşia noastră constă în aceea, că noi avem parte de ceea ce a găsit Tatăl în Fiul şi de ce a găsit Fiul în Tatăl. Aceasta nu este numai partea apostolilor, ci este şi partea fiecărui creştin şi a familiei lui Dumnezeu.

Să ne gândim la Moise, care a ocupat un loc deosebit cu privire la eliberarea lui Israel şi la darea Legii, precum şi ca scriitor al Pentateuhului (cele cinci cărţi ale lui Moise: Geneza până la Deuteronom). Cât de puţin ştim despre persoana Lui! Cum s-a ţinut el pe planul secund, el, cel mai blând dintre toţi oamenii, până când Hristos a păşit pe pământ. Dar ce a fost Moise, dacă îl comparăm cu Hristos?

Dar şi cu privire la Pavel, care a ocupat un loc deosebit între apostoli şi în Noul Testament, ştim puţine lucruri personale despre el. Cât de mulţi şi-au dorit, să ştie mai multe despre el. Dar trăsăturile deosebite ale personalităţii sale – ca şi ale lui Petru şi Ioan, ca să numim numai pe cei mai cunoscuţi – arată marea diferenţă faţă de Domnul, la care toate trăsăturile de caracter au fost în armonie desăvârşită. La apostoli au ieşit în evidenţă anumite aspecte, dar nu aşa a fost la El. El a fost Omul desăvârşit pentru Dumnezeu, Dumnezeul desăvârşit pentru oameni şi în acelaşi timp a fost Fiul veşnic în cadrul Persoanelor dumnezeirii!

În felul acesta viaţa eternă nu este exclusiv Mesia, care a venit ca Om desăvârşit, ci Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu într-un trup pregătit pentru El, cu toate că El a fost Fiul fecioarei. În unirea dumnezeirii şi omenescului în Domnul Isus constă minunea Persoanei Sale aici pe pământ şi este inclusă binecuvântarea descoperirii vieţii veşnice în El. Acesta este caracterul vieţii noi pentru credincios, pentru tine şi pentru mine. Când citim despre El în Cuvântul adevărului, Îl onorăm, aşa cum onorăm pe Tatăl, şi găsim în El, ceea ce în mod deosebit dă naştere la dragostea noastră – dragostea oricărui creştin -, atunci putem, când harul şi adevărul Său ne luminează inima, striga: Aceasta este viaţa mea! Aceasta este viaţa ta, fratele meu! Prin aceasta avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Nu umple acest privilegiu fără asemănare inimile noastre cu o bucurie negrăită şi strălucită?

Noi suntem împreună părtaşi la binecuvântările vieţii veşnice prin credinţa în Hristos. Avem în primul rând părtăşie cu Tatăl, deoarece avem pe Fiul Său Isus Hristos. Fiul este desfătarea Tatălui, şi El este şi desfătarea ta şi a mea. Tatăl şi copiii Săi îşi găsesc bucuria comună deplină în Fiul. Tatăl ne-a trimis şi ne-a dat pe Fiul; în felul acesta noi avem pe Fiul. Dar cine are pe Fiul, are viaţa. Noi avem această viaţă minunată, deoarece avem pe Fiul. Fiul în Persoana Lui demnă de adorare trebuie să fie desfătarea celor care au viaţa veşnică. Numai Tatăl cunoaşte în chip desăvârşit pe Fiul, de aceea numai El preţuieşte pe Fiul aşa cum se cuvine. Despre noi nu îndrăznim să spunem aşa ceva, cu toate că avem pe Fiul, Îl iubim şi ne bucurăm de El prin Duhul lui Dumnezeu, după măsura noastră. Aceasta este părtăşia cu Tatăl în Fiul Isus Hristos.

Dar cum avem părtăşie cu Fiul Său? Noi o avem în Tatăl, care este atât Tatăl Său, cât şi Tatăl nostru.

Fiul a stat ca Fiu într-o legătură veşnică cu Tatăl. În concordanţă cu voia şi harul Tatălui, Lui I-a plăcut să ni-L facă cunoscut ca Tată al nostru (compară cu Ioan 20, 17). Lui nu I-a fost de ajuns ca să ne arate pe Tatăl. Aceasta ar fi fost de ajuns pentru apostolul Filip, dar nu pentru dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu vroia să fie Tatăl nostru şi să ne aibă ca copii ai Lui. Noi am devenit acum copiii Lui şi de aceea prin har avem părtăşie cu Fiul, în timp ce Tatăl Îl are ca Fiu la dreapta Dumnezeirii.

Prin aceasta avem părtăşie cu Tatăl în posedarea Fiului şi cu Fiul în posedarea Tatălui. Să nu fie oare bucuria noastră deplină? În comparaţie cu aceasta, chiar şi cerul şi slava veşnică trec pe planul secund, cu toate că şi acestea sunt partea noastră. Dacă noi am şti despre o asemenea părtăşie, dar nu am avea-o, cum ar putea atunci bucuria noastră să fie deplină, aşa cum este ea acum? Ca să posedăm această părtăşie nu trebuie să aşteptăm, până când vom părăsi pământul acesta, ca să fim la Hristos, sau chiar până la schimbarea trupului nostru în chipul Lui, la venirea Sa. Numai necredinţa poate să împiedice pe un copil al lui Dumnezeu s-o savureze acum şi aici pe pământ. Duhul Sfânt a fost dăruit fiecăruia în parte, pentru ca puterea lui divină să lucreze în noi această părtăşie. Fiul a venit aici jos pe pământ, căci altfel noi nu am fi putut avea această părtăşie – dacă ea ar fi putut exista altfel – în forma pe care o avem acum. Apostolul îşi începe învăţătura cu faptul, că Domnul a venit pe pământ cu acest scop şi prin aceasta a pus baza părtăşiei divine în viaţa veşnică. Numai prin intermediul vieţii veşnice putem poseda această părtăşie. Fără viaţa veşnică ea ar fi fost imposibilă, căci cu carnea (firea pământească) nu poate exista nici o părtăşie divină. De aceea Domnul a mărturisit de mai multe ori, că posedarea conştientă, în timpul de acum, a vieţii veşnice este fundamentul creştinismului şi al acestei părtăşii – al acestei părtăşii, ca cel mai bogat dar dat pe baza vieţii veşnice, care este în El şi pe care El ne-a făcut-o cunoscut.

Am văzut deja, că primele versete ne pun înaintea ochilor revelarea lui Dumnezeu, şi anume aici în mod deosebit a Tatălui în Fiul Său, Omul Hristos Isus, Cuvântul vieţii. Cu deosebită grijă se constată înţelesul covârşitor al faptului, că în Persoana Sa a fost unită Fiinţa Dumnezeului adevărat cu Fiinţa Omului adevărat. Numai în felul acesta putea să se reveleze harul Său şi să fie pus fundamentul necesar, deplin, pentru toate, de care noi ne putem lăuda acum în Hristos. Acesta este creştinismul adevărat văzut din partea lui pozitivă. Căci până acum nu am amintit necesitatea, ca El să poarte păcatele noastre şi că Dumnezeu, din cauza noastră, trebuia să condamne păcatul în carne. Compararea acestor două aspecte trebuie să ne impresioneze.

Desigur, orice creştin, dacă ar vrea să scrie ceva despre creştinism, ar lua ca punct de plecare pe păcătosul vinovat şi pierdut. Dar cât de deosebit de binecuvântat este să începi cu Hristos în plinătatea harului Său, aşa cum face Duhul lui Dumnezeu aici! Intenţia Lui aici nu este să arate păcătoşilor pierduţi cum ei pot fi îndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu. Scrisoarea este adresată copiilor lui Dumnezeu, pentru ca bucuria lor să devină deplină. Şi ce bucurie ar putea să fie mai mare decât aceea pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o în Hristos? Hristos este prezentat foarte clar în această parte deosebită a Scripturii ca fiind revelarea vieţii veşnice. El este numit »Viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl« şi mai înainte »Cuvântul vieţii«, deoarece El L-a prezentat şi L-a făcut cunoscut celor ai Săi, pentru ca şi ei să aibă viaţă în El.

Acesta este fundamentul privilegiului minunat, despre care este vorba aici: »Părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos.« Această părtăşie poate fi înfăptuită, numai dacă avem pe Hristos ca viaţă a noastră. O aşa importanţă mare are posedarea actuală a vieţii veşnice prin credinţă! Fără îndoială această viaţă se găseşte în Hristos, dar este viaţa de care noi avem parte deja acum. Cine vrea să nege acest adevăr, sau să-l minimalizeze, acela ajută pe ascuns, dar eficient, pe duşman în acţiunile lui.

Dar harul, izvorul acesta al bucuriei, nu este totul. Noi nu avem voie niciodată să pierdem din ochi faptul că Tatăl nostru este totodată Dumnezeu, şi că, chiar dacă este un har revărsat din belşug peste noi, adevărul cu privire la Fiinţa Sa, la sfinţenia Sa, are efecte nemijlocite asupra sufletului nostru. Căci ce suntem noi în noi înşine? Cel mult o aramă sunătoare, sau un chimval zângănitor! Acest »mesaj« nu poate fi despărţit de »descoperirea« lui Dumnezeu în Om în Persoana lui Hristos, care ne-a aşezat în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său. Fără îndoială nu putem avea nici bucuria care se revarsă din această părtăşie şi nici viaţa veşnică, care constituie fundamentul ei, fără să avem parte de natura lui Dumnezeu sub aspect moral. Harul şi Adevărul au venit prin Hristos. Adevărul este, că El este Dumnezeu, care Îşi dovedeşte oroarea faţă de păcat, şi aceasta acum într-o măsură mult mai mare, deoarece El este cunoscut acum de noi ca Tată, decât atunci când El a fost adorat de poporul Său pământesc ca Iehova.

Odinioară Dumnezeu a locuit într-un întuneric de nepătruns. Deja atunci El Şi-a revelat bunătatea Sa, dreptatea Sa, puterea Sa în căile de domnie, îndurarea şi îndelunga Sa răbdare. El a dat făgăduinţe de binecuvântare şi speranţe minunate, pe care cu siguranţă El le va împlini, atunci când va sosi timpul. Căci Domnul este Dumnezeul veşnic al lui Israel, că va împlini în copii făgăduinţele date părinţilor. Dar înainte ca această zi să vină pe pământ, da, chiar înainte de a putea veni creştinismul, a trebuit să se arate stricăciunea totală a iudeilor şi a lumii întregi, ambii respingând pe Hristos. Ce dovadă mai clară a acestei stricăciuni ar putea să fie, decât faptul, că iudeii împreună cu naţiunile au omorât pe Domnul Isus? Prin aceasta omul a alungat pe Dumnezeu, care era prezent în Persoana lui Hristos, din lumea Sa proprie. Cu această ocazie omul a dovedit ura sa cea mai înverşunată, şi dispreţul său, prin faptul că L-a scuipat în faţă şi L-a pironit pe cruce. Acesta a fost caracterul lumii acesteia, al lumii văzută sub aspectul ei cel mai bun! Nu în primul rând fiinţa Romei sau a Babilonului, „oraşul de aur” al caldeilor, ci Ierusalimul. »Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeţi«, acum ai răstignit pe propriul tău Mesia, pe Unsul Domnului!

Prin aceasta omul a adus dovada cea mai mare, că în el nu locuieşte nimic bun. Tocmai poporul, care poseda cele mai mari privilegii religioase ale omului natural, prin necredinţa sa a transformat acestea în contrariul şi prin aceasta a luat cea mai mare vină asupra sa. Cu toate aceste fapte, acum trebuia să se vestească tuturor naţiunilor pocăinţa şi iertarea păcatelor în numele lui Isus, »începând din Ierusalim«. Cât de nepătruns este harul lui Dumnezeu faţă de aceia care au meritat nimic altceva, decât numai judecata! Harul Său nu se limitează numai la graniţele înguste ale lui Israel, ci acum se revarsă în toate direcţiile spre toate naţiunile, spre orice ţară şi orice limbă. Dumnezeu vrea să umple locuinţa Sa cerească cu oaspeţi, pe baza vieţii veşnice, care de acum încolo trebuia vestită. Viaţa veşnică era prezentă pe pământ în persoana lui Isus, dar cât de puţini au fost cei care au cunoscut-o! Chiar şi aceia, care au cunoscut-o, au cunoscut-o numai în chip nedesăvârşit. Acum însă, când decăderea Adunării s-a manifestat în orice privinţă (chiar dacă decăderea nu a fost aşa de mare ca astăzi, ci într-un mod ascuns, dar de netăgăduit), Viaţa veşnică a fost vestită foarte desluşit. Răul şi-a arătat deja cele mai rele mlădiţe ale sale. Tot ceea ce mai târziu s-a arătat ca rău, era deja prezent ca germene, înainte ca să moară apostolii. Din acest motiv a fost scrisă această scrisoare a lui Ioan, plină de binecuvântări, ca să consolideze în har şi adevăr inimile tuturor credincioşilor. Ei trebuiau să aibă certitudinea, că Hristos nu se schimbă şi rămâne Acelaşi, oricât de mare ar fi nereuşita faţă de responsabilitatea şi oricât de rapidă ar fi decăderea. El, Cel care »era de la început«, nu va lăsa credinţa să ajungă de ruşine; dar ruşinea acelora, care dezonorează Numele Său, va fi mare, ca şi nimicirea celor necredincioşi. Căci este o chestiune serioasă şi periculoasă să tratezi cu uşurătate Persoana lui Hristos. Cât de trist este când un creştin poate fi aşa de indiferent sau se poate lăsa dus în rătăcire aşa de mult, că înlesneşte un astfel de rău!

Mesajul sfinţeniei este legat de nedespărţit cu descoperirea harului desăvârşit. Ambele corespund împreună caracterului lui Dumnezeu şi sunt necesare pentru credincioşi. Care este mesajul? »Vestea, pe care am auzit-o de la El« - şi anume de la Hristos Însuşi, nu „despre (peri) El”, ci „de la (apo) El” - »şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric.« Aşa, cum vedem, acest mesaj este altceva decât descoperirea, în care este vorba de »Cuvântul vieţii«, de harul curat al lui Dumnezeu în Hristos. Aici nu se spune »cu privire (la Cuvântul vieţii)«, ci »de la El«; nu este o descoperire a dragostei Sale, ci este un mesaj care se îndreaptă împotriva păcatului.

Pentru prima dată întâlnim aici o caracteristică a apostolului, printr-un pronume leagă pe Dumnezeu cu Persoana lui Hristos, care de asemenea este Dumnezeu. După ce mai întâi a vorbit despre Hristos, după aceea aminteşte mesajul despre »El«. Prin aceasta el se referă de fapt la Dumnezeu, cu toate că mai înainte tocmai a vorbit despre Hristos. Această schimbare rapidă a pus în încurcătură pe mulţi comentatori. Dar nu este vorba de o greşeală în stilul de exprimare, ci de o deosebită frumuseţe a Cuvântului lui Dumnezeu.

Acest mesaj prezintă pe Dumnezeu în adevărata Sa lumină (care de asemenea a fost descoperită în Hristos) cu privire la poziţia şi starea noastră. Este de înţeles, numai dacă ne gândim că păgânii greci făceau „Chaos” ca producător de „Erebos” (întuneric, tărâmul de jos) şi „Nyx” (noapte). Mulţi dintre zeii lor erau caracterizaţi în fiinţa lor prin întuneric. Întunericul moral îi caracteriza pe toţi. Erau divinităţi ale întunecimii, plăcerii şi minciunii. Dar cât de cu totul altfel este Dumnezeul nostru! În El »nu este nicidecum întuneric«. Este un privilegiu deosebit al credincioşilor să depună mărturie clară despre aceasta, în fiinţa lor, în principiu şi în realitate. Chiar şi în iudaism, această trăsătură de caracter a lui Dumnezeu a fost numai parţial revelată, căci Dumnezeu locuia într-o întunecime de nepătruns. Orice om care îşi aroga dreptul să se apropie de El, sau într-un fel oarecare să încalce Legea Sa, era ameninţat cu moartea. Căci Legea n-a făcut nimic desăvârşit (Evrei 7, 19). Astăzi putem spune fără nici o îngrădire, că Dumnezeu este lumină. El a dovedit în chip desăvârşit dragostea Sa. Ce s-ar putea compara cu harul Său descoperit în Hristos, pe care l-am văzut în versetele anterioare? Dar Dumnezeu este şi lumină. Noi toţi ştim, cât de mult ne-am obişnuit cu expresia »Dumnezeu este dragoste«. Da, se merge chiar mai departe, şi se afirmă, că dragostea este Dumnezeu. Dar cât de rar auzim mesajul, că Dumnezeu este şi lumină! Omul, în culmea nebuniei lui, a făcut din Dumnezeu un simplu idol. Dacă este adevărat, că Dumnezeu este dragoste, atunci El este mult mai mult decât dragoste. »Lumina« este ca un cuvânt scris cu litere de foc, care exprimă curăţia absolută care locuieşte în Fiinţa divină, în timp ce »dragostea« vorbeşte de activitatea neîngrădită a lui Dumnezeu cu privire la alţii şi cu privire la Sine Însuşi. La Dumnezeu lumina nu trebuie pusă niciodată înapoia dragostei. O astfel de presupunere ar fi o pierdere mare pentru copiii Lui. Aceasta este atât neadevărată, cât şi imposibilă. Deoarece »Dumnezeu este lumină şi în El nu este nicidecum întuneric«, El nu poate să tolereze nicidecum întunericul în cei ce sunt ai Săi, care au intrare liberă în prezenţa Sa şi au părtăşie cu El. Ce s-ar putea aduce mai mult împotriva lui Hristos şi învăţăturii Lui? Citim în alte locuri din Scriptură, că noi am fost întuneric, dar acum suntem copii ai luminii. Apostolul Ioan nu mai trebuia să amintească aceasta, deoarece apostolul Pavel a scris deja această învăţătură.

Dar ce scrie apostolul Ioan acum are de asemenea o importanţă mare. El atinge anumite contradicţii mari din interiorul creştinătăţii, care nu au nimic comun cu adevăratul creştinism. În versetele 6-10 se spune de trei ori »dacă zicem«, şi de fiecare dată este vorba de lucruri deosebit de importante. - »Dacă zicem, că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul.« Ce poate să fie în contradicţie mai evidentă cu caracterul adevărat al creştinismului? Se spune ceva, fără să se facă ce se spune. O astfel de nesinceritate a fost deja destul de rea în poporul Israel. Ce trist, când ea se găseşte la noi, cei care am fost născuţi din nou prin Cuvântul adevărului şi cărora lumina şi adevărul le-a fost descoperit în chip desăvârşit!

»Dacă zicem, că avem părtăşie cu El ...«. Aici şi în următoarele două cazuri, cuvântul »noi« este folosit într-un sens general, în timp ce în multe alte locuri din Scriptură include numai pe cei credincioşi. Putem să învăţăm din aceasta, cât de greşit este, ca din folosirea unui cuvânt cu un anumit sens în anumite ocazii să vrei să deduci o regulă generală. Aşa cum eu însumi am putut constata, mulţi consideră un lucru de la sine înţeles, că expresia »noi« din Scriptură se referă întotdeauna la familia lui Dumnezeu. Aceasta este într-adevăr de multe ori aşa, şi este chiar ceva obişnuit, dar nu este valabilă în toate cazurile. Prin cuvintele »în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa« (Faptele Apostolilor 17, 28), apostolul Pavel înţelegea atât omenirea întreagă, cât şi pe atenienii păgâni, cărora le vorbea. Este un principiu divin, după care Dumnezeu se comportă cu oamenii conform mărturisirii lor. Apostolul Ioan arată aici abaterea de la adevăr, care a început deja în timpul acela şi care acum se răspândeşte în întreaga creştinătate. În creştinism este mult mai uşor să fi un simplu mărturisitor, decât în iudaism. În mod normal ar trebui să fi un iudeu, ca să fi recunoscut ca atare, căci era vorba de aspectul exterior al lucrurilor. Dimpotrivă, cineva, care nu este un creştin adevărat, poate mult timp să dea impresia că este creştin. De aceea mesajul apostolului ar trebui tocmai în această situaţie să fie o piatră de încercare pentru mărturisirea creştină, care se răspândeşte. Deoarece toţi cunoşteau numele Domnului, apostolul foloseşte în continuare expresia »noi«, cu toate că starea multora făcea ca veridicitatea mărturiei lor înaintea lui Dumnezeu să fie foarte îndoielnică.

Deci pentru interpretarea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu avem nevoie de călăuzirea Duhului Sfânt. Tot aşa de important este să vedem un cuvânt în contextul său, căci prin aceasta înţelesul lui devine de la sine deja clar. Aceasta este mult mai de folos sufletului nostru şi conduce la glorificarea mai mare a lui Dumnezeu, decât dacă acest cuvânt ar fi definit profesional. În afară de aceasta Dumnezeu se poartă cu noi, ca şi cu copiii Săi, căci dacă noi ca creştini ne aflăm într-o stare bună, atunci am devenit »adulţi«, şi am făcut progrese. Atunci nu mai suntem „începători în ale abecedarului”, care tocmai silabisesc primele litere, ci prin har putem să citim Cuvântul cu mintea, dacă am crescut în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a căilor Sale. Dumnezeu caută progres real la noi. De aceea, cât este de trist, că mulţi creştini rămân la cele mai simple noţiuni de bază şi se dau mulţumiţi cu speranţa, că păcatele lor le sunt iertate, sau că vor fi cândva iertate!

Când un suflet se dă mulţumit cu primul dar al harului lui Dumnezeu, iertarea păcatelor, atunci există deseori ocazii de temere, că el va cădea pradă autoînşelării. Evanghelia vesteşte iertarea păcatelor, şi credinţa se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu şi primeşte iertarea. Dacă ne odihnim în lucrarea de mântuire a lui Hristos, atunci obţinem viaţa veşnică şi darul Duhului Sfânt, care ne face capabili să savurăm dragostea Tatălui. Dar dacă avem viaţă din Viaţă, care este Hristos, cum să nu se arate atunci o maturizare a omului lăuntric, care devine vizibilă nu numai în lucrarea exterioară, ci şi în harul şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos? Toate epistolele Noului Testament scrise mai târziu atrag atenţia cu privire la această problemă serioasă. Dar, în măsura în care îmi permit să rostesc o sentinţă, niciunul nu se ocupă cu această problemă aşa de detaliat cum o face apostolul Ioan, şi în mod deosebit în epistola cu care ne ocupăm.

»Dacă zicem ...« (cât de des nu rostim noi cuvinte goale!), »dacă zicem, că avem părtăşie cu El«, atunci aceasta nu poate fi decât numai rodul primirii lui Hristos şi a darului vieţii din El. Viaţa veşnică este fundamentul adevăratei părtăşii cu Tatăl şi cu Fiul. Savurarea acestei părtăşii conduce în mod necesar că sufletele noastre recunosc şi învaţă să preţuiască puterea ascunsă în această părtăşie, pentru umblarea noastră, pentru adorarea şi relaţia noastră cu Dumnezeul cel viu ca Tată al nostru, şi cu Fiul Său. »Dacă zicem, că avem părtăşie cu El«, aceasta înseamnă, că prin har noi am intrat în relaţia nouă cu Dumnezeu şi avem parte de natura Sa, de gândurile Sale şi de sentimentele Sale. Aceasta este ceva deosebit de mare, şi avem nevoie de harul Său, ca să stăm atât în lumina cât şi în dragostea lui Dumnezeu. Aici este vorba de Dumnezeu, în timp ce în legătură cu deplina revelare a harului este numit numele Tatălui. - »Dacă zicem, că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric«, atunci aceasta este o contrazicere clară a afirmaţiilor noastre. Umblarea în întuneric corespunde faptelor omului lumesc; o asemenea descriere se potriveşte cuiva, care nu a trăit naşterea din nou. Aceasta merge în mod considerabil mai departe, ca şi cum cineva ar fi ajuns în păcat sau într-o stare nefericită a sufletului. Aşa interpretează puritanii locul acesta. Ei au fost cu certitudine temători de Dumnezeu, oameni de cinste, dar din păcate foarte unilaterali în concepţia lor; Vechiul Testament avea pentru ei valoare mai mare decât Noul Testament. Ei stăteau sub Lege, şi Legea tulbură totdeauna capacitatea de înţelegere. Numai harul ne lărgeşte inima şi ne face – sub călăuzirea Duhului Sfânt – să înţelegem hotărârile lui Dumnezeu şi căile lui cu pământul. Puritanilor le lipsea înţelegerea în privinţa aceasta; ei au ajuns să se preocupe cu ei înşişi, ceea ce este de neevitat, atunci când un credincios se aşează sub Lege. Oamenii descrişi aici nu s-au judecat niciodată pe ei înşişi în lumina lui Dumnezeu. Ei au fost probabil botezaţi şi în felul acesta au fost primiţi în părtăşia Adunării, fără ca ei să-şi facă şi alte gânduri. Greşeala nu a fost la sămânţa bună, ci la terenul neroditor. Chiar dacă Cuvântul este primit cu bucurie, Domnul spune totuşi despre aceştia: »El nu are rădăcină«, deoarece nu a avut loc acţiunea divină în conştiinţă. Astfel de oameni cred probabil un anumit timp în chip omenesc, dar ei cad când vin timpurile de încercare, sau, dacă merg mai mult timp împreună cu credincioşii, sunt morţii de vii. Dar deoarece ei au mărturisit Numele Domnului, ei au fost botezaţi cu apă spre iertarea păcatelor şi s-au alăturat creştinilor. Nu era aceasta suficient? Alte exerciţii ale sufletului nu au cunoscut, şi nici nu se putea spune alte lucruri bune despre ei. Chiar şi în zilele apostolului Ioan au fost din aceia care umblau în întuneric, dar cu toate acestea afirmau că au părtăşie cu Dumnezeu – căci părtăşia este adevărata parte a unui creştin. Mărturia propriu-zisă a unui creştin are drept conţinut, că noi am fost eliberaţi de păcate, de omul vechi şi de puterea Satanei; că noi am lăsat întunericul înapoia noastră şi că deja aici am fost chemaţi în lumina Sa minunată. În această lumină umblăm noi. Aceşti oameni nenăscuţi din nou afirmă de asemenea, că ar avea părtăşie cu Dumnezeu, dar »dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul«. Nici botezul, şi nici participarea la Masa Domnului nu pot să schimbe câtuşi de puţin lucrurile. Ei nu au fost niciodată treziţi cu adevărat, şi în ceea ce priveşte păcatele lor nu au avut nici o întâlnire cu Dumnezeu în Persoana lui Hristos. Căinţa lor a fost tot aşa de carnală ca şi credinţa. Conştiinţa lor nu a fost mişcată înaintea lui Dumnezeu, le lipsea orice dorinţă adevărată după harul lui Dumnezeu, aşa cum este ea trezită prin credinţă. Orice relaţie este legată de o anumită responsabilitate. Aceşti mărturisitori, care nu făceau ce ziceau că sunt, stăteau nu numai sub responsabilitatea pe care o are orice om cu privire la păcat, moarte şi judecată, ci sub una mult mai mare, deoarece ei au mărturisit că sunt de partea Numelui Domnului. Prin umblarea lor în întuneric contestau realmente responsabilitatea lor de a mărturisi prin umblare şi cuvânt pe Hristos, Omul al doilea şi ultimul Adam. Ei nu puteau să aibă nici o părtăşie cu Dumnezeu, ca să nu mai vorbim de părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său, care este expresia cea mai înaltă a părtăşiei creştine. Ei umblau realmente în întuneric, ca şi cum creştinismul ar fi numai o mărturisire sau o dogmă, pe care mintea omenească o poate înţelege şi recunoaşte pe cale naturală, exterioară. Ce orbire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu! Întunericul este incompatibil cu viaţa veşnică. Viaţă veşnică înseamnă că noi cunoaştem pe Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Fiul Său, pe Domnul Isus Hristos, pe care El L-a trimis. Dacă prin învăţătura dată de Dumnezeu L-am cunoscut pe El, aceasta se datorează numai dragostei divine, care ne conduce în părtăşia cu Amândoi, cu Tatăl şi cu Fiul.

Aici însă erau prozeliţi, care pretindeau, că sunt în această părtăşie, dar care nu arătau urmări practice în umblarea lor zilnică, în căile lor şi în ţelurile lor pe pământ. Nu am văzut noi deja astfel de aşa-zişi creştini? Şi nu este aceasta o realitate, care ar trebui să vorbească conştiinţei fiecărui creştin cu numele? Dragul meu cititor, ai avut tu însuţi o întâlnire adevărată cu Adevărul? Când harul lui Dumnezeu cuprinde sufletul, atunci acesta primeşte cu bucurie Adevărul, fără să pună întrebări îndoielnice şi fără să se sperie de preţul care trebuie plătit în exterior şi în interior. Umblarea în lumină înseamnă ca de acum încolo să umbli în prezenţa lui Dumnezeu, care S-a revelat pe deplin; noi ne aflăm acum permanent la El în lumină. Este adevărat, noi putem să cădem, şi cine ar putea să nege nestatornicia umblării lui în lumină? Dar aceasta este un alt aspect. Aici nu se spune, aşa cum uneori greşit se interpretează: „Dacă umblăm în concordanţă cu lumina”. Aceasta se putea spune, cu desăvârşire, numai despre Unul. Când El a fost întrebat: »Cine eşti tu?«, El a putut răspunde: »Ceea ce de la început vă spun că sunt.« (Ioan 8, 25). Mântuitorul, care era Fiul lui Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, a umblat în concordanţă deplină cu lumina. El Însuşi era Lumina, adevărata Lumină, Viaţa veşnică.

Însă şi noi, cei care credem, am fost aduşi din întuneric în acea Lumină minunată. Aceasta se poate presupune despre fiecare creştin sincer. Deci dacă noi am fost aduşi în această lumină, ne va răpi Dumnezeu iarăşi lumina, dacă eşuăm şi pentru că eşuăm? Nicidecum, căci noi umblăm în ea şi în El primim lumina vieţii, ca să nu umblăm în întuneric. Dacă nu suntem vigilenţi, putem să facem lucruri nedemne de El. Pentru un timp putem fi atraşi în principii greşite sau în comportări greşite. Dar nimic de felul acesta nu ne poate lua această lumină şi să ne împingă înapoi în întuneric. Cine a fost scos cu adevărat din întuneric, acela umblă în lumină. S-ar putea numai, ca savurarea părtăşiei să se piardă pentru un timp şi să fie nevoie de o reabilitare (în ce fel are loc aceasta vom vedea mai târziu). Aici este vorba de cei care spun că sunt creştini, de cei care afirmă că au părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul, cu Dumnezeu Însuşi, şi care totuşi, ca orice necredincios, umblă în întuneric. Privit superficial, s-ar putea ca la ei să fie diferenţe mari faţă de cei necredincioşi. S-ar fi putut ca unii dintre ei să fie în exterior oameni morali, onorabili, alţii dimpotrivă. Unii ar putea să afirme că sunt foarte religioşi, asemenea fariseilor din Templu, care dispreţuiau pe ceilalţi oameni, în mod deosebit pe vameşi (sau pe cei care încasau impozitul). Dar ce a gândit Dumnezeu despre cei doi? Cum i-a evaluat Domnul? Nu are aceasta să ne spună şi nouă astăzi ceva? Probabil noi nu suntem „vameşi”, dar prin credinţă trebuie să intrăm în Locul Preasfânt, dacă vrem să ne apropiem de Dumnezeu. Căci eu cred, că pentru Templul pământesc nu mai este nici un loc, după ce Domnul S-a înălţat la cer şi ne-a deschis intrarea în Locul Preasfânt ceresc. Dar noi avem a face cu Acelaşi Dumnezeu, care acum, ce-i drept, a fost revelat pe deplin, ceea ce nu a fost posibil înainte ca perdeaua dinainte să nu fie sfâşiată. Dar de la moartea lui Hristos, dragostea Sa şi lumina Sa strălucesc în chip desăvârşit spre mântuirea sufletelor, nu spre mântuirea lumii, sau a poporului Israel, ci a creştinului. Dar aici erau oameni, care se numeau creştini şi îşi revendicau privilegiul mare şi sfânt al părtăşiei cu Dumnezeu, în timp ce ei umblau în întuneric şi contestau responsabilitatea de a face voia Sa. Ce spune Dumnezeu despre ei: »Dacă zicem, că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul.« Întreaga viaţă este atunci o minciună, deoarece ea contrazice caracterul şi principiul de bază al creştinului, care nu este numai subiectul harului divin, ci el umblă şi în lumina lui Dumnezeu. Ca creştin adevărat poţi să părăseşti această lumină tot aşa de puţin ca şi omul care umblă ziua în strălucirea soarelui. Acesta este înţelesul creştinismului adevărat.

În versetul 7, unde apostolul scoate în mod deosebit în evidenţă adevărata poziţie creştină, găsim contrariul, partea binecuvântării. Creştinul cu numele poate în trei feluri să inducă în eroare cu privire la adevărata sa poziţie. (Aceasta arată apostolul tocmai în aceste versete: noi vedem acum, când recolta este aproape, roadele a ceea ce a semănat atunci duşmanul.) Ca replică găsim aici trei caracteristici mari, esenţiale, ale adevăratului creştin. Prima este umblarea în lumină: »Dar dacă umblăm în lumină«. Tabloul folosit aici serveşte la explicarea adevărului. Când cineva se află într-o cameră complet întunecoasă, el merge cu nesiguranţă încoace şi încolo, nu poate să găsească, ceea ce caută, şi se loveşte şi deteriorează obiectele de care se loveşte. De îndată însă ce încăperea este iluminată, confuzia încetează şi el poate să umble sigur şi comod încoace şi încolo. Tot aşa este când lumina spirituală a lui Hristos iluminează drumul creştinului. Aici nu este vorba de „cum”, ci de „unde”. Prin har, orice creştin umblă în lumină. De aceea este de mare importanţă, ca el să fie conştient de această realitate (ceea ce din păcate la mulţi nu este aşa). Este vorba de un mare privilegiu creştin, general; nu numai de un sentiment, sau de o idee, ci de o poziţie lucrată de Dumnezeu. Ea este totodată o realitate practică, care potrivit voii lui Dumnezeu ar trebui înţeleasă şi savurată de fiecare creştin. Ce-i drept, eşecul se va întâlni la unul sau altul, aşa cum am amintit deja, şi de aceea noi suntem cu atât mai mult responsabili, ca să ne recunoaştem şi să ne mărturisim greşelile, deoarece noi umblăm în lumină.

»Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină«, (adică cum Dumnezeu este în lumină), »avem părtăşie unii cu alţii.« Aceasta este a doua caracteristică. Noi umblăm nu numai în lumină, ci noi, ca creştini, pe baza acestui fapt avem părtăşie unii cu alţii. Când întâlnim pe stradă un »fiu al luminii« şi auzim numai câteva cuvinte, atunci inimile noastre sunt imediat atrase. Noi ne simţim atraşi de un astfel de suflet mult mai puternic, decât suntem atraşi de un frate sau o soră de trup, care nu umblă în lumină. Mulţi cunosc foarte bine durerea, că cei apropiaţi urăsc lumina şi pe Domnul, care este Lumina, în loc să umble în această lumină.

Deci părtăşia credincioşilor între ei este al doilea privilegiu creştin. Ea este altceva decât părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul, şi decât părtăşia Adunării la Masa Domnului. Prima părtăşie am putea-o numi baza celeilalte, şi cealaltă ca fiind roada celei dintâi. Însă în această epistolă nu găsim nimic cu referire la Adunare. Totul aici se referă la fiecare persoană în parte, dar totuşi la adevărul veşnic – harul şi adevărul, care au venit prin Isus Hristos. Părtăşia amintită aici se bazează pe faptul că noi percepem viaţa nouă din fratele. Chiar dacă nu ştim numele celuilalt, noi putem să avem părtăşie unul cu altul. Deoarece noi savurăm aceeaşi binecuvântare dăruită prin har, »avem părtăşie unul cu altul«. Dacă în lume cineva câştigă un premiu, aceasta înseamnă că el îl primeşte şi nimeni altul nu-l poate primi. Dar în ceea ce priveşte privilegiile spirituale ale creştinilor, aceasta este cu totul altfel. Noi toţi le posedăm pe deplin, şi cu toate acestea ele sunt tot aşa de deplin şi partea comună a tuturor celorlalţi. Faptul că toţi credincioşii posedă privilegiile ca şi noi, măreşte şi mai mult bucuria dragostei care umple inimile noastre.

Privilegiile care se savurează, deseori din motive considerate importante, ca englez, sau francez, sau oricare om din lume, sunt neînsemnate şi de scurtă durată. Aici însă începem cu părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul. Numai Duhul Sfânt poate să lucreze în noi însuşirea prin credinţă a acestei părtăşii, şi poate să ne menţină în ea. Pe parcursul scrisorii ni se va îndrepta mereu atenţia cu privire la acţiunea acestei Persoane divine. Însă aici vedem ce lucrează harul Său în credincios, chiar dacă el întâlneşte „întâmplător” un credincios: »avem părtăşie unul cu altul«. Nu este aceasta o victorie minunată asupra propriului eu, care totdeauna este înclinat la despărţiri şi sciziuni? Acest adevăr are valabilitate şi în încurcăturile îngrozitoare de astăzi, unde diferenţele se văd tot mai pregnant şi probabil sunt simţite mai profund chiar decât despărţirile care erau odinioară în cea mai mare parte dintre iudeii fireşti.

Certurile lor şi partidele lor abia se pot compara cu ceea ce trebuie să trăim noi în ţările noastre privilegiate. Prieteni dragi, noi trebuie să ne smerim sincer din cauza stării triste din creştinătate! Dar mult mai greu împovărate sunt inimile noastre, când vedem cât de puţin se ridică creştinii peste starea de eşec spre adevărul, că noi avem părtăşie unii cu alţii.

Desigur, fiecare creştin adevărat are un simţământ pentru această părtăşie şi o practică potrivit cu măsura înţelegerii spirituale pe care o are prin harul lui Dumnezeu. Dar ea va rămâne totdeauna slabă, dacă lipseşte înţelegerea spirituală a harului şi adevărului, pe care le-a adus Hristos, ca să ne aşeze deja acum pe toţi într-o poziţie vizibilă a dragostei reciproce. »Avem părtăşie unii cu alţii«. Cu o bucurie profundă recunoaştem Acelaşi Hristos în fraţi şi astfel avem părtăşie unii cu alţii.

Există şi un al treilea privilegiu, fără de care nu am avea parte de nimic bun, care să rămână, şi nu am avea nici o putere ca să învingem greutăţile şi să le înlăturăm. Căci păcatele sunt obstacole de nebiruit, dar »sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat«. Este greşit să minimalizăm valoarea acestui cuvânt, prin aceea că îi acordăm o valoare temporală. Şi adevărul acesta este exprimat în felul caracteristic, abstract, de scriere al apostolului Ioan. El ne pune aici înaintea ochilor marea mângâiere neschimbabilă a creştinului. Nimeni nu putea să cunoască înainte de cruce efectul acestui sânge, abia după aceea el este partea noastră. Şi cu cât lumina luminează mai puternic cu puterea ei revelatoare, cu atât mai clar se arată efectul curăţitor al acestui sânge. Dacă umblăm în lumină (şi aici am ajuns, dacă am primit pe Hristos), avem părtăşie unii cu alţii şi cunoaştem valoarea jertfei lui Hristos. El este Lumina, şi deoarece noi avem viaţa veşnică, savurăm părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său. În afară de aceasta avem şi părtăşie unii cu alţii. Nici pe pământ şi nici în cer nu poate să existe părtăşie adevărată, dacă noi nu cunoaştem şi nu savurăm pe Hristos în felul acesta. Într-o părtăşie religioasă poate exista un sentiment plăcut de apartenenţă comună, într-o alianţă lumească poate exista prietenie, Hristos însă ne aşează deja aici pe pământ, cu toate confuziile pe tărâmul religios, într-o relaţie, care este nu numai reală, ci ea poartă caracter divin. Nimic nu împiedică mai mult părtăşia decât Eul propriu, egoismul păcătos, care locuieşte în orice om, fie el bărbat, femeie sau copil al lumii acesteia, deoarece noi toţi posedăm o natură decăzută. Oamenii aleargă instinctiv după lucrurile de la care se aşteaptă să primească o satisfacere proprie şi după dorinţele lor. Aceasta nu este părtăşie, ci este contrariul ei într-o natură păcătoasă. În lumea aceasta vinovată, nefericită, care suspină sub păcat, şi pe care numai judecata o aşteaptă, a intrat Creatorul, a cărui dragoste era prezentă deja înainte de creaţie, dar care s-a descoperit pe deplin atunci când întreaga creaţie s-a ridicat împotriva Lui şi L-a aruncat afară. Dragostea Lui divină ne lasă să avem parte de tot ce-I aparţine, cu excepţia a ceea ce este absolut divin, şi de aceea nu este comunicabil. În dragoste desăvârşită El împarte cu creştinul tot ce poate să dea, El, Cel care împreună cu Tatăl posedă toate lucrurile. Dacă avem părtăşie cu El şi cu Tatăl, atunci avem părtăşie şi unii cu alţii. Viaţa eternă a fost revelată în Hristos, care ne-a dat aceeaşi viaţă ca viaţă a noastră. Această binecuvântare înaltă ne face capabili pentru părtăşie; ea este păstrată şi menţinută prin moartea Sa, care şterge orice păcat. Cu toate acestea pentru noi pe pământ, ca subiecte ale acestei binecuvântări, rămâne responsabilitatea creştină. De aceea este necesară dependenţa permanentă, pentru ca noi, dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul. Căci Duhul ne-a fost dat, ca să proslăvească pe Hristos în toate lucrurile, şi în mod deosebit în această părtăşie. »Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi« (Ioan 13, 17).

Avem deci aici poziţia noastră în har, binecuvântarea întreită a creştinului. Această »frânghie întreită«, care nu se rupe, se compune din umblarea în lumină, în părtăşia unii cu alţii şi din puterea sângelui lui Hristos, care curăţeşte de orice păcat. Este o dovadă a puţinei cunoaşteri a limbii greceşti, dacă se crede că timpul verbului »curăţeşte«, din versetul 7, arată numai prezentul limitat. Această formă este folosită în multe cazuri pentru situaţii cu caracter general, independente de timp. Şi aşa este şi în versetul 7. Este caracteristica sângelui lui Hristos, că ne curăţeşte de orice păcat, independent de timpul când aceasta are loc. Din alte locuri din Scriptură ştim că pentru creştin este valabilă numai o jertfă adusă o singură dată, numai o singură vărsare de sânge. Este o rătăcire, dacă nu se diferenţiază curăţirea prin sânge de curăţirea prin apă. În timp ce folosirea sângelui lui Hristos se face odată pentru totdeauna, curăţirea cu apă trebuie repetată mereu. De îndată ce se pune la îndoială curăţirea veşnică prin sânge, ia naştere numai nesiguranţă. Atunci lipseşte pacea sigură în conştienţa că toate păcatele mele au fost şterse dinaintea lui Dumnezeu. Cu cea mai mare claritate şi băgare de seamă se prezintă în Scriptură acest mare adevăr – în mod deosebit creştinilor dintre iudei – că jertfa şi aducerea ei în Persoana lui Hristos este un act singular. În serviciile divine iudaice nu era aşa, căci preotul trebuia să aducă în fiecare zi jertfe noi. Pentru noi însă, Domnul a ocupat pentru totdeauna şi fără întrerupere locul Său în cer. Cuvântul din Evrei 10, 12 tradus prin »pentru totdeauna« (vezi şi versetul 14) înseamnă »neîncetat« (vezi versetul 1). Aceasta este mult mai accentuat decât »pentru totdeauna«, căci sub ultima formă de exprimare s-ar putea înţelege, că îndurarea durează într-adevăr veşnic, dar că El ar trebui să părăsească mereu locul Său de sus. Cuvântul folosit aici înseamnă însă »fără întrerupere«. Din păcate aceasta nu este înţeles şi crezut de toţi copiii lui Dumnezeu. Rezultatul este, că acestui verset i se dă un înţeles greşit. Se deduce din el, că sângele Său curăţeşte permanent în măsura în care noi ne căutăm mereu refugiu la el. Această interpretare coboară sângele lui Hristos mai mult sau mai puţin pe fundamentul Vechiului Testament, unde pentru fiecare păcat se aducea o jertfă. Dar aceasta nu este învăţătura Scripturii.

Apostolul vorbeşte aici în chip absolut de privilegiile noastre, aşa cum el prezintă adevărul în alte locuri într-o formă absolută şi abstractă. Dacă privim versetul nostru sub acest aspect, atunci umblarea în lumină este o realitate permanentă pentru creştin, chiar dacă în practică el se abate ici şi colo de la regulă. Şi cuvintele: »avem părtăşie unii cu alţii« rămân absolut adevărate, cu toate că din când în când noi eşuăm. Aici este vorba de principiul general valabil, pe care trebuie să-l practicăm. Noi am fost făcuţi capabili, pentru a practica aceasta, pe baza părţii noastre comune, care nu cuprinde lucruri pământeşti, ci binecuvântări cereşti. Tot aşa este şi în cazul sângelui Domnului nostru Isus Hristos. El curăţeşte de orice (de toate) păcat. Nu se spune când el a înfăptuit această curăţire, că ea va avea loc cândva, sau că ea are loc permanent. Cuvântul inspirat nu se exprimă în acest fel, el vorbeşte de eficacitatea desăvârşită a sângelui. »Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.« În ceea ce priveşte spălarea cu apă prin Cuvânt, dimpotrivă, avem nevoie de ea la orice eşec, şi cât de des se întâlneşte din păcate aceasta la noi! Este vorba de spălarea picioarelor de către Domnul (Ioan 13), pe care o vom studia mai detaliat mai târziu. O amintim numai pentru a evita rătăcirea şi interpretarea greşită a Cuvântului lui Dumnezeu. Să mai remarcăm, că aici nu este vorba de părtăşia la Masa Domnului, oricât de importantă ar fi aceasta. Apostolul vorbeşte despre părtăşia spirituală a creştinilor adevăraţi în timpul decăderii mărturisirii în exterior. Această părtăşie trebuie să se dovedească mai tare decât eşecul şi decăderea generală; şi în măsura în care noi umblăm în părtăşie cu Dumnezeu, ea se va arăta aşa. Şi aici este vorba de un adevăr în forma abstractă, pe care trebuie să-l transpunem în practică.

Ajungem acum la cea de-a doua afirmaţie a prozeliţilor creştini, care începe cu cuvintele »dacă zicem« (versetul 8). Este aproape de necrezut, că creştinii pot afirma »că noi nu avem nici un păcat«, dar evident sunt din aceia, care au această părere. Ar trebui să-i compătimim, că ei ar putea să nu fie creştini, cu toate că aceasta nu rezultă clar din text. În continuare se spune: »Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri.« Cât de uşor ne putem înşela singuri, şi la o astfel de părere am fi cu siguranţă greşiţi. Cum poate cineva, care posedă viaţa veşnică în Hristos, să fie aşa de orbit, ca să afirme, că el nu are nici un păcat? El poate spune pe drept, că Hristos i-a îndepărtat păcatele, că omul lui cel vechi a fost răstignit şi că Dumnezeu, cu privire la el, a condamnat păcatul în firea pământească. Dar să privească în inima sa şi apoi să-şi ridice ochii spre cer cu cuvintele: „M-am verificat şi pot spune, că nu am nici un păcat!”, aceasta ar fi pentru cel credincios culmea autoînşelării. O astfel de afirmaţie la un panteist ar fi de înţeles, deoarece atât el cât şi dumnezeul lui sunt orbi. Dar o subapreciere a lui Hristos merge mână în mână cu o înaltă autoapreciere. În această rătăcire se pare că au căzut şi pelagianii.[1]

Dacă verificăm acest verset, vedem că nu este vorba de păcatul înfăptuit, ci de păcatul care locuieşte în om, de permanenta înclinaţie de a păcătui, care iese mereu la iveală, dacă nu veghem. Într-adevăr, noi posedăm viaţa nouă în Hristos, dar natura noastră veche, rea, este încă prezentă. Este nevoie de vigilenţă, ca să sufocăm permanent germenele pornirilor ei. Noi avem siguranţa aducătoare de mângâiere, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Hristos, pentru ca trupul păcatului să fie dat deoparte, ca noi să nu mai slujim păcatului. Cu toate acestea suntem chemaţi, ca prin Duhul să nimicim mădularele (adică, faptele) trupului. Dacă dependenţa şi supunerea inimii este prezentă la noi, atunci Dumnezeu va fi întotdeauna cu noi, ca să ne întărească. Dar a afirma, că noi nu avem nici un păcat, acesta este un semn al unei autoîndreptăţiri greşite. O astfel de afirmaţie poate avea numai o aparenţă de adevăr, dacă prin autoînşelare şi necunoaşterea adevărului păcatul este prezentat ca ceva foarte neclar. Multe suflete scumpe au căzut pradă acestei înşelătorii. Pe de o parte trebuie să le compătimim, iar pe de altă parte să mărturisim clar, că numai o imagine cu totul greşită despre păcat şi despre adevăr poate să facă loc unor astfel de concepţii.

Numai despre Unul s-a putut spune cu adevărat: »În El nu este păcat« (1 Ioan 3, 5). În toţi ceilalţi, fără nici o excepţie, este prezent păcatul. Natura veche este încă prezentă, şi dacă noi prin Duhul lui Dumnezeu nu o ţinem cu totul sub puterea morţii lui Hristos, ea se va manifesta foarte curând. Aici este vorba de o laudă greşită, carnală. Toate frazele care încep cu »dacă zicem« arată spre răspândirea răului printre cei care mărturisesc că sunt creştini. Ele au principial ca premisă rătăcirile pricinuite de speculaţii omeneşti. »Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.« Această formă de exprimare tăioasă pare să fie îndoielnică, că aceşti înşelaţi ar putea să fie creştini. Dar cuvintele »adevărul nu este în noi« par să însemne altceva, decât că noi nu cunoaştem nicidecum adevărul. Fără îndoială se poate presupune despre fiecare credincios, că prin învăţătură divină el cunoaşte adevărul. Specificul felului de exprimare folosit aici lămureşte că înşelarea de sine constă în aceea, că noi nu posedăm adevărul locuind în noi. Noi nu trebuie numai să credem adevărul şi să-l posedăm în exterior, ci să-l avem »în noi«.

Desigur sunt oameni care susţin teoria lipsei păcatului, şi cu toate acestea sunt credincioşi. Ei cred probabil, că ei niciodată nu vor ceda păcatului; dar chiar şi o asemenea afirmaţie este o aroganţă. Prin aceasta ei dovedesc cel puţin, că au o părere foarte înaltă despre ei înşişi, în timp ce credincioşii spirituali sunt departe de a simţi aşa ceva, sau de a vorbi în felul acesta.

În versetul 9 apostolul aşează pe credincios prin călăuzirea Duhului Sfânt pe un cu totul alt fundament. »Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele.« Cum putem să ne aşteptăm la judecarea de sine şi la mărturisire, »dacă zicem că n-avem păcat«? Într-o astfel de stare nu este loc, şi nici nevoie, pentru acestea. Iluzia cu privire la propria desăvârşire exercită influenţă distrugătoare asupra sufletului. Dar în acest verset nu se spune: »dacă zicem«. Mărturisirea păcatelor este o dovadă a realităţii vii, tot aşa cum este umblarea în lumină, părtăşia unii cu alţii şi curăţirea de orice păcat prin sânge. De aceea aici lipsesc cuvintele: »dacă zicem«. Adevăraţii creştinii nu fac expoziţie din poziţia lor în Hristos, ci ei o savurează. Hristos trăieşte în ei, şi deoarece ei sunt născuţi din nou prin cuvântul adevărului, ei practică adevărul. Adevărul este în ei. Aceasta este chemarea noastră adevărată, a tuturor celor care Îl posedă cu adevărat ca lumină a noastră, viaţă a noastră şi adevăr.

Creştinul este caracterizat aici de o cu totul altă atitudine. »Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.« Dacă am fost biruiţi de păcat, atunci trebuie să mărturisim. Aceasta este valabil atât atunci când ne-am întors la Domnul, cât şi după aceea pentru restul vieţii noastre, ori de câte ori starea noastră necesită aceasta. Căci Dumnezeul nostru nu poate să tolereze păcatul. Noi nu putem să-l ascundem, ci trebuie să-l mărturisim lui Dumnezeu, şi, când este necesar sau oportun, oamenilor. În felul acesta voinţa proprie mândră este frântă, şi harul cauzează, ca noi să renunţăm înaintea oamenilor la onoarea proprie mizeră. Ne gândim numai la glorificarea Numelui lui Hristos, pe care Îl purtăm. Ce este numele nostru în comparaţie cu Numele Său? Când de aceea ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte. Ce cuvânt încurajator este acesta; şi el este adevărat din clipa când ne-am întors la Dumnezeu! Şi aici este vorba de un principiu, care nu este limitat în timp, ca şi în alte cazuri asemănătoare. Este un principiu primordial şi incontestabil pentru creştin, care domină întreaga sa umblare nouă, de la început şi până la sfârşit, şi care trebuie păstrată de el ca o realitate vie.

Se cuvenea ca odinioară să venim la Dumnezeu cu tot răul nostru, atunci când stăteam înaintea Lui în praf, ca pierduţi. El rămâne permanent Dumnezeul oricărui har, în orice necaz ne-am putea noi afla. »Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte şi să ne curăţească« - nu numai de orice păcat, ci - »de orice nelegiuire«. Necurăţia, rezultatul trist al păcatului, este de aşa fel, că face sufletul să fie nesincer, când ea este ascunsă, aşa cum a făcut Adam. Cine îşi ascunde în interiorul lui, acela se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Singurul lucru corect este să te încredinţezi Lui şi să mărturiseşti păcatele, stând la picioarele Lui. Aceasta este valabil pentru tot drumul nostru, dacă am recunoscut pe Dumnezeu ca Tată al nostru. Tatăl nostru, în căile Lui de domnie, este credincios şi drept faţă de cel care crede, tot aşa cum este în îndurarea Lui faţă de cel care a aflat pentru prima dată iertarea păcatelor sale. Acesta este şi înţelesul rugăciunii pentru iertarea păcatelor din aşa numita rugăciune „Tatăl nostru”. Ea nu se referă aşa de mult la întoarcerea la Dumnezeu a celui necredincios, ci în primul rând la nevoia zilnică a ucenicilor, aşa cum sunt şi toate celelalte învăţături, pe care Domnul le-a dat în predica de pe munte. Este important să luăm seama, că Domnul atunci în nici un caz nu a vestit Evanghelia, ca să câştige suflete pentru Dumnezeu. Când un credincios păcătuieşte (Ioan 15, 1-10; 1 Petru 1, 14-17), atunci Tatăl se ocupă de el în domnia Lui morală asupra sufletelor noastre. El ia seama la lucrurile cele mai neînsemnate din umblarea noastră, deoarece noi suntem copiii Lui şi ucenicii lui Hristos. Dragostea şi onoarea Sa, harul Său şi adevărul Său sunt lovite de acestea. Noi suntem şi vom fi mereu curăţiţi prin Cuvânt. Această curăţire se referă nu numai la păcate, ci şi la urmările lor, la orice nelegiuire şi orice incorectitudine, care iau naştere ca urmări naturale ale păcatului.

Ajungem acum la al treilea, şi ultimul verset, care începe cu cuvintele »dacă zicem«, şi care conţine cele mai impertinente afirmaţi, în comparaţie cu cele anterioare. »Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul lui nu este în noi« (versetul 10). Aici sunt descrişi oameni, care au decăzut atât de mult, că îndrăznesc să se ridice împotriva lui Dumnezeu făcând afirmaţii lipsite de orice fundament. Niciunde nu se dezvoltă cu aşa succes astfel de învăţături greşite, ca în creştinătatea cu numele. Căci stricarea a ceea ce este cel mai bun este cea mai rea stricăciune. Nici măcar între iudei nu a existat o aroganţă de felul acesta, cu toate că ei aveau multe tradiţii greşite, prin care Dumnezeu şi ei înşişi erau dezonoraţi. Dar creştinătatea este seră a nenumărate rătăciri şi fabule, care se răspândesc mereu şi provocă mânia lui Dumnezeu.

Ultima afirmaţie »Dacă zicem ...« reprezintă una din învăţăturile murdare, care se încheie cu gnosticismul. Deja apostolul Pavel a atenţionat mai înainte în privinţa aceasta. Evoluţia rea tocmai începuse să se desfăşoare şi după moartea apostolului s-a dezvoltat repede şi cu putere. Aceste speculaţii nejustificate şi păcătoase ale duhului omenesc cu privire la lucrurile divine zguduie fundamentele morale ale creştinismului. Toate învăţăturile greşite ţintesc în această direcţie şi prin aceasta se trădează singure. Ele slăbesc nu numai fundamentul responsabilităţii creştine, ci o neagă şi o distrug complet.

Vreau aici să remarc, că morala tuturor filozofilor vechi şi moderni stă inevitabil pe un fundament labil. Ei nu au înţeles adevărul, că orice raport de relaţii este legat cu anumite obligaţii, şi aceasta în mod cu totul deosebit când este vorba de relaţiile cu Dumnezeu. În privinţa aceasta fac aceeaşi greşeală fatală ca şi păgânii, care nu cunoşteau pe Dumnezeu şi nici nu ştiau nimic despre vreo relaţie cu El şi cu Fiul Său. Creştinii cu numele (despre care este vorba în versetul 10) se făceau mult mai vinovaţi, deoarece ei au negat credinţa lor de mai înainte, aşa că nu a mai rămas nici un loc pentru harul divin în Hristos. »Dacă zicem că n-am păcătuit ...!« Ce întuneric trebuie să fi domnit în sufletele lor! Cum s-a transformat lumina în ei în întuneric! Ce întuneric putea să fie mai mare, sau mai lipsit de speranţă? Noi îl trăim şi astăzi, şi din păcate nu rareori.

Trebuie să avem mereu înaintea ochilor, că anticriştii au avut odinioară locul lor în interiorul Adunării şi au fost recunoscuţi în familia lui Dumnezeu, atâta timp cât apostolul a trăit. »Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştrii. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri« (capitolul 2, versetul 19). Chiar dacă cei numiţi în versetul 10 nu erau anticrişti, ei erau totuşi duşmani ai adevărului, care se înşelau singuri. Ultimii numiţi sunt cei mai răi, căci este un semn al desconsiderării Cuvântului lui Dumnezeu, dacă se afirmă, că noi nu am păcătuit. Este destul de rău să spui, că acum noi ca creştini nu avem nici un păcat. Afirmaţia că noi nu am păcătuit niciodată contrazice mărturia lui Dumnezeu despre om atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, şi prin aceasta Dumnezeu este făcut, cu neruşinare, mincinos. Din când în când întâlnim astfel de oameni în creştinism – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, numai rareori -, care neagă, că există păcat. Acelaşi lucru fac şi panteiştii, afirmând că sunt o parte a divinităţii, şi cum ar putea Dumnezeu să păcătuiască?

O astfel de afirmaţie este desigur o filozofie greşită şi degenerată. Dar întrebarea îngrijorătoare pentru creştin şi îngrozitoare în ochii lui Dumnezeu este: Cum este posibil ca cineva, care odinioară a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitor al lui şi iertarea păcatelor prin sângele Său, să poată cădea atât de adânc, ca să conteste total, că a păcătuit cândva? »Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi adevărul nu este în noi.« Au uitat ce au mărturisit când s-au îndepărtat de iudaismul lipsit de putere sau de cei ce nu sunt dumnezei ai păgânilor? Cel mai grav a fost însă, că ei făceau pe Dumnezeu mincinos! Este destul de grav, când, ţinând seama de lumina care ar trebui să ne descopere, „ne înşelăm singuri”. Dar aceasta este un lucru neînsemnat faţă de încercarea de a face pe Dumnezeu mincinos! Aceasta este o blasfemie directă, un atac îndrăzneţ la adresa onoarei sublime, a veridicităţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu. »Dacă zicem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul lui nu este în noi.«

Aceşti oameni nu leapădă numai »adevărul« (ceea ce de fapt este acelaşi lucru), ci în mod direct „Cuvântul” Său clar, care niciodată nu a fost primit în inimile lor. Dacă Cuvântul Lui locuieşte în noi, atunci vom mărturisi cu plăcere şi smerenie, când am păcătuit. Tot aşa va face şi Israel în zilele care vor veni, când »tot Israelul va fi mântuit« şi tot pământul va chiui de bucurie. Şi care va fi situaţia cu noi, cei care aparţinem lui Hristos cel glorificat? Ce au spus buzele noastre, când am venit din întuneric la lumină? Erau cuvintele de neuitat ale tuturor sufletelor cu adevărat pocăite, de la începutul drumului lor: »Am păcătuit!« Dar aici apostolul a trebuit după zeci de ani de la revelarea harului şi adevărului prin Hristos, şi după ce mărturia creştină a dăinuit deja de mult timp, să atragă serios atenţia cu privire la răul care pătrunsese. Originea lui nu era în iudaism sau în păgânism, ci în creştinătatea cu numele din acele zile – ca şi în zilele noastre! Atunci, ca şi acum, mărturia s-a îndepărtat de realitate şi era aproape de decădere. »Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.«

Vreau aici să să spun ceva împotriva rătăcirii susţinută, printre alţii, de puritani, care aplică locul din Isaia 50, 10 la creştini. Acest loc este în contradicţie directă cu primele »dacă zicem« din versetele 6 şi 7. Această interpretare este împărtăşită, printre alţii, de o grupă de calvinişti şi este conţinută în scrierile unui teolog vechi, cunoscut: „Copil al luminii în umblarea în întuneric”. Nu trebuie să presupunem, că prin aceasta scriitorul voia să contrazică locul din epistola lui Ioan. Nu-mi amintesc că el se referă la apostol. Probabil el nu şi-a dat seama de confuzia care a creat-o prin folosirea locului din Isaia. Acest puritan s-a gândit la acele suflete din interiorul creştinismului degenerat de mulţi ani, la aceia, care cu toate că sunt creştini adevăraţi, nu au o pace statornică. Ceea ce ei aveau odinioară, au pierdut din diferite motive, în mod deosebit din cauză că ei căutau pacea în ei înşişi, care se găseşte numai în Hristos şi în lucrarea Lui pentru noi. Această lipsă în siguranţa mântuirii a condus la interpretarea, că un copil al luminii ar putea să umble în întuneric. Prin aceasta cuvintelor „lumină” şi „întuneric” li se oferă un sens, care nu se găseşte nici la apostolul Ioan şi nici la Isaia. Niciunul din ei nu se referă la cazul contradictoriu, dar care din păcate se întâlneşte des, că un credincios oferă loc necredinţei, în loc să condamne această necredinţă ca fiind păcat împotriva mărturiei Duhului Sfânt, a lucrării Mântuitorului şi a voii Tatălui. Astfel de suflete nu au primit niciodată cu adevărat Cuvântul adevărului, Evanghelia. Acesta este primul pas, care le lipseşte lor, ca să nu mai vorbim de toate celelalte, pe care ei de altfel le mărturisesc. Dacă ei vin cu adevărat cu păcatele lor la Dumnezeu, atunci El le va oferi cu adevărat harul Său şi mântuirea Sa.

Profetul Isaia nu vorbeşte în locul citat despre creştini, ci despre rămăşiţa credincioasă a lui Israel din viitor. Ea stă în opoziţie cu mulţimea decăzută a poporului Israel, care potrivit cu versetul 11 va pieri. »Cine dintre voi se teme de Domnul, să asculte glasul Robului Său! Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului, şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!« Este posibil ca profetul iudaic şi apostolul creştin să nu fi folosit în acelaşi sens expresiile »întuneric« şi »lumină«. Profetul le foloseşte cu privire la acele împrejurări îngrozitoare din viitor, când va avea loc pedepsirea păcatelor poporului, şi nu numai a slujirii lui la idoli, ci – ceea ce este mult mai grav – şi a lepădării lui Mesia al lor. Cei evlavioşi vor avea parte de suferinţe îngrozitoare, fie că vor avea parte de moartea de martir, fie că vor fi salvaţi din ele. Lor nu le va străluci nici o lumină, dar ei vor aştepta pe Eliberatorul lor, care va nimici pe duşmanii din interior şi din afară. Apostolul, dimpotrivă, tratează un adevăr creştin, expresia naturii veşnice a lui Dumnezeu în copiii Săi, şi prin aceasta depăşeşte cu mult aspectele profetice sau caracteristicile unei anumite perioade de timp. Creştinul nu umblă întotdeauna corespunzător luminii, dar este totdeauna în lumină, el se află, ca şi Dumnezeu Însuşi, în lumina revelată prin Hristos. Acesta este caracterul moral al naturii noi, al naturii lui Dumnezeu, care este Lumină şi în care nu este nici un întuneric. Creştinul are într-adevăr încă natura veche în el, dar el a fost eliberat, atunci când a murit cu Hristos, ca acum prin har să nu-i mai cedeze. El poate să condamne ceea ce Dumnezeu a judecat în Hristos pe cruce, cu toate că pentru aceasta El a trebuit să plătească cel mai mare preţ. Noi posedăm realmente o mântuire desăvârşită, nu numai de păcate, ci şi de păcat. Noi am fost îndreptăţiţi de rădăcinile rele (Romani 6, 7), precum şi de roadele rele (Romani 5, 1).

Apostolul Pavel a avut misiunea să scrie despre această îndreptăţire dublă, care până acum nu a fost corect înţeleasă de nici o teologie. Apostolul Ioan, dimpotrivă, descrie viaţa veşnică, natura noastră nouă şi divină, mai detaliat decât toţi ceilalţi. El prezintă autenticitatea acestei vieţi noi în creştinul adevărat în contrast cu umblarea prozeliţilor falşi, care prin umblarea lor tăgăduiesc această viaţă şi adevărul. A vorbi despre părtăşia cu Dumnezeu, în timp ce se umblă în întunericul creaţiei decăzute este o minciună vie sau mai corect spus „ucigătoare”. Creştinul adevărat poate spune prin credinţă, fără aroganţă, că de la început el a părăsit întunericul şi umblă în lumină.

»Eu sunt Lumina lumii« (Israel nu putea niciodată spune aceasta despre sine), »cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii« (Ioan 8, 12). Credinciosul poate din neatenţie să facă un pas greşit, să cedeze voinţei proprii sau să fie copleşit de poftele şi gândurile firii pământeşti. Toate aceste lucruri sunt păcătoase şi incompatibile cu Lumina. Oricât de gravi ar fi aceşti paşi greşiţi, dragostea lui Dumnezeu revelată în Hristos, care ne-a dat iertare, nouă, duşmanilor, şi ne-a salvat, pe noi, pierduţii, este gata să ne ofere harul restaurator, aşa cum vom vedea în capitolul următor. Niciodată într-un astfel de caz nu se spune, că noi „umblăm în întuneric”. Dacă filiaţiunea copiilor noştri nu poate niciodată să fie anulată prin greşelile lor, cu cât mai puţin relaţia noastră cu Dumnezeu! Cine umblă în întuneric, aşa cum scrie apostolul, minte şi nu practică adevărul. El nu are nici viaţă, nici lumină, şi trebuie trezit şi adus la viaţă. La creştinul care a greşit, dimpotrivă, printr-o mărturisire sinceră se reface părtăşia întreruptă. În loc să meargă lipsit de lumină, lumina aceasta serveşte ca el să se smerească adânc de greşeala sa.

Versetul 7 arată clar şi precis fundamentul pe care stă prin har orice creştin adevărat.

»Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină«, acesta este semnul caracteristic al oricui a fost scos din întuneric. Prin faptul că recunoaştem natura divină în fratele, »avem părtăşie unii cu alţii«. Viaţa divină devine activă cu privire la fraţii noştri, în timp ce prima parte a versetului se referă la umblarea noastră înaintea lui Dumnezeu. După aceea urmează fundamentul preţios şi sprijinul pentru ambele aspecte ale umblării noastre. Este un privilegiu şi totodată o necesitate, ca »sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat«. Fără acest fapt nu putem nici să primim şi nici să rămânem păziţi în partea minunată, pe care o posedă orice creştin. Ea este fundamentul pe care stă orice creştin adevărat.

Cine vrea să vadă în ultima propoziţie a versetului 7 numai grija divină pentru greşelile noastre, aşa cum deseori are loc, nu înţelege sensul ei adânc şi contextul în care stă.

Ea este ruptă din contextul ei adevărat şi este confundată cu drumul divin de restabilire prezentat în 1 Ioan 2, 1-2. O astfel de interpretare este periculoasă în orice privinţă. Versetul 7 prezintă o sinteză a poziţiei creştine generale. Dacă o citim, aşa cum este scrisă, ea spune exact contrariul a ceea ce vreau unii să facă din ea. Căci atunci ar trebui mai degrabă să sune aşa: „Dacă nu umblăm în lumină ..., şi nu avem părtăşie unii cu alţii, sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de păcatul acesta sau acela.” Dar un asemenea sens este în contradicţie vădită cu înţelesul adevărat: o descriere abstractă a privilegiilor creştine comune. Numai înţelesul acesta se potriveşte în context. Prin aceasta privilegiile creştine minunate şi desăvârşite sunt puse faţă în faţă cu diversele forme ale mărturisirii false, care dezonorează Numele, se abat de la adevăr şi conduc la pierzarea veşnică. Căile lui Dumnezeu de restaurare a credincioşilor căzuţi sunt prezentate în alte locuri şi în alt fel.

Aceste două versete aparţin de fapt ca o completare necesară la capitolul 1. Cu toate că versetul 3 începe cu cuvântul de legătură »şi«, acolo începe totuşi o secţiune nouă. Ea tratează aspectul deosebit de important şi practic al adevărului pe care l-am învăţat în capitolul 1, ca să păzească sufletele de autoînşelare şi de rătăcire. Dar să ne ocupăm mai întâi cu primele două versete. Ele ne oferă o temă bogată pentru studiul Cuvântului şi meditaţie pentru sufletele noastre.

Aşa cum am văzut, capitolul 1 constă din două părţi. Vedem dragostea Tatălui în Fiul întrupat, care fără nici un motiv exterior (în afară de păcatele noastre) se revarsă din harul divin. Forţa motrice a naturii Sale este dragostea, curăţia naturii Sale este prezentată prin cuvântul expresiv lumină. Nici un alt cuvânt nu i s-a părut Duhului Sfânt mai potrivit pentru învăţătura noastră şi pentru capacitatea noastră de înţelegere. Nici un alt element nu se împotriveşte stricăciuni mai mult decât lumina, care în sine însăşi este pe deplin curată; în orice caz aşa este lumina naturii lui Dumnezeu. Această natură a Sa este, potrivit cu hotărârea de har a lui Dumnezeu, partea pe care am primit-o noi ca creştini. Şi această comunicare a trebuit apostolul, condus de Duhul Sfânt, s-o facă credincioşilor, atunci când Adunarea la exterior era deja în decădere. Că această decădere a început deja atunci o dovedeşte scrisoarea de faţă. Forma cea mai rea a răului în creştinism se arată prin „anticrist”, şi atunci erau deja »mulţi anticrişti«. Astăzi sunt şi mai mulţi! Dumnezeu a avut grijă, ca cel puţin germenele răului cel mai înverşunat să fie clar dat pe faţă, înainte ca ultimul apostol să fi scris partea lui din Noul Testament. Prin aceasta posedăm o sentinţă divină cu privire la răul care îşi croia drumul şi la pericolele legate de aceasta. El nu a lăsat evaluarea situaţiei numai pe seama capacităţii noastre de judecată spirituală, cu toate că desigur aceasta este necesar, dacă vrem să avem foloase din Cuvântul lui Dumnezeu. Cu privire la această temă posedăm aşadar autoritatea divină tipărită în Cuvântul Său. Noi nu suntem dependenţi de concluziile şi de argumentările omeneşti, sau de experienţele credincioşilor, ci ne putem sprijini pe autoritatea divină, care inspiră încredere conştiinţei oricărui copil al lui Dumnezeu. Deoarece toate aceste lucruri rele vor apărea, Dumnezeu în înţelepciunea Lui a avut grijă, ca şi cea mai rea formă a răului să existe deja atunci, aşa că El a putut s-o arate şi s-o condamne în Cuvântul Său spre binele copiilor Săi.

De aceea această epistolă poartă un caracter deosebit. Ea nu se referă, ca cea de-a doua epistolă adresată Tesalonicenilor, la un moment din viitor, care încă nu sosise, dar care va veni înainte ca să vină ziua Domnului, la timpul »decăderii«. Expresia decădere exprimă, că oamenii se vor desolidariza complet de creştinism. Aceasta va avea loc irevocabil. Un factor rău în această direcţie este teologia critică modernă. Ea pregăteşte pe oameni pentru necredinţa fără rezerve, totală, deposedată de orice mască. Unde este conştienţa responsabilităţii demnitarilor spirituali, care pe baza poziţiei lor ar trebui să păstreze autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu? Se subminează fundamentele, din care se scot avantaje şi onoruri pământeşti, cu toate că s-ar putea şi ar trebui să se recunoască lucrarea de distrugere proprie. Dar decăderea însăşi este în viitor. Anticriştii erau deja prezenţi, căci era deja »ultima oră«. Caracteristica ultimei ore este prezenţa »multor anticrişti«. Ei sunt premergătorii anticristului, şi în aceasta vedem, că răul nu este numai în viitor.

În versetele de faţă este vorba de răul sub o formă generală. Din păcate trebuie să ţinem seama de el la toţi creştinii cu numele. Carnea (firea pământească) este duşmănie faţă de Dumnezeu. Ea este un pericol actual şi permanent, deoarece ea oferă duşmanului un punct de legătură, şi anume, nu numai la aceia care cunosc numai firea pământească, ci şi la aceia care umblă în teritoriul Duhului, dar care mai poartă în ei carnea. Se spune ce-i drept clar despre ei, că nu mai sunt în carne, adică, prin credinţa în Hristos au fost eliberaţi de carne (de firea pământească). Ei au primit o altă natură, cu totul nouă, şi nu sunt lăsaţi neputincioşi naturii vechi. Oricărui credincios îi stă la dispoziţie puterea necesară, în Duhul Sfânt, ca să rămână păzit faţă de păcat.

Noi ştim foarte bine, că noi mai putem păcătui şi că noi toţi deseori ne poticnim. Dar aceasta este vina noastră proprie. De aceea credinciosul trebuie să fie gata – aş dori să spun, fericit – să îndreptăţească pe Dumnezeu şi să se condamne pe sine. Aceasta este ce-i drept umilire, dar nu am primit noi totdeauna binecuvântare mare din lucrurile care ne-au umilit? Orice exerciţiu de felul acesta, oricât de trist, dureros şi nedrept ar putea să pară, prin harul lui Dumnezeu se dovedeşte totdeauna a fi spre bine, dacă îl primim de la El. »Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său« (Romani 8, 28). Şi deoarece ştim că orice dar bun şi orice cadou desăvârşit vine de la Tatăl luminilor, noi nu suntem scuzabili, dacă nu suntem corespunzători Lui; căci noi suntem copiii Lui şi suntem chemaţi să arătăm caracterul familiei lui Dumnezeu.

În felul acesta este de înţeles, că apostolul descrie în a doua parte a capitolului întâi punctul minunat de plecare al credinciosului. Căci versetul 7, de multe ori înţeles greşit, se referă cu adevărat la poziţia credinciosului, şi nu la faptele şi umblarea lui, aşa cum deseori s-a presupus. El prezintă caracteristicile umblării noastre normale, căci noi posedăm viaţa veşnică. Această viaţă are atât protecţia ei enormă, cât şi baza pentru o înviorare fără margini, în jertfa lui Hristos. Astfel cuvintele: »dar dacă umblăm în lumină« sunt o caracterizare abstractă a creştinului adevărat. Ea este suficientă pentru a arăta absurditatea unei alte interpretări a acestui verset. Nu este vorba de un anumit moment sau de o anumită faptă în umblarea credinciosului, ci de caracterul său potrivit cu voia lui Dumnezeu. Exact aceasta arată cu bucurie apostolul în scrisoarea sa şi o aplică mereu la noi. »Dar dacă umblăm în lumină«, aceasta înseamnă în realitate, dacă suntem creştini, dacă am văzut lumina vieţii, dacă urmăm pe Hristos. Domnul spune: »Cine Mă urmează, acela nu va umbla în întuneric« (Ioan 8, 12). Vrea Domnul să spună prin aceasta, că aceasta este valabil numai pentru anumiţi sfinţi? Nu, El asigură, că este valabil pentru oricine, care Îl urmează: »acela nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii«. Acesta este un privilegiu mare, care se bazează numai pe harul lui Dumnezeu şi nicidecum pe credincioşia noastră. Este rezultatul exclusiv al bunătăţii inegalabile a lui Dumnezeu, că noi ca credincioşi avem a face direct cu El, aşa cum este El. Nu în întuneric, ci numai în lumină putem recunoaşte pe Dumnezeu, aşa cum este El. În această lumină noi posedăm nu numai viaţa veşnică, ci şi umblăm în mod corespunzător în lumină, şi nu mai umblăm în întuneric, ca un păgân. Omul decăzut umblă în mod necesar în întuneric, deoarece el nu cunoaşte pe Dumnezeu. Credinciosul însă umblă în lumină, deoarece el cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Hristos, Lumina vieţii. Această lumină a vieţii nu este o rază slabă, trecătoare, ci este Lumina desăvârşită, neschimbătoare. »Lumina adevărată luminează deja«, ea luminează pe creştin, da, pătrunde până în inima lui. Apostolul Pavel o numeşte chiar »lumina (textual: strălucirea) slavei«, deoarece el se preocupă cu Hristos înălţat în cer. Aici avem a face mai mult cu lumina vieţii în Hristos, cu lumina adevărată a naturii divine. Când ne-am întors la Domnul şi ne-am odihnit pe lucrarea de mântuire, nu am fost duşi încă în cer, dar am fost duşi la Dumnezeu (1 Petru 3, 18). Dar Dumnezeu nu este întuneric, ci »Lumină, şi în El nu este deloc întuneric«. În această lumină umblăm noi.

Unii confundă umblarea în lumină cu umblarea corespunzător acestei lumini. Dar aceasta este un cu totul alt aspect. Căci dacă zicem: „Noi umblăm în concordanţă cu lumina”, atunci aceasta se referă la umblarea noastră practică. Dar dacă se spune: „Noi umblăm în lumină”, aceasta arată, unde am fost aduşi noi prin Domnul nostru Isus Hristos, şi anume la Dumnezeu. Noi umblăm în această lumină începând din acel moment şi până când vom fi la El, când lumina va străluci desăvârşit, nestingherită. Aici mai avem a face cu tot felul de nereuşite, obstacole şi pericole din partea firii pământeşti, a lumii, a lui Satana. Prin credinţă însă umblăm deja acum în lumina prezenţei lui Dumnezeu.

Duşmanul are, aşa cum s-ar putea spune, o ură personală şi cu totul deosebită faţă de Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus. Satana a urât desigur şi pe om, chiar de la început, în timp ce Dumnezeu avea sentimente de îndurare, pline de bunăvoinţă faţă de om. Era hotărârea lui Dumnezeu, ca Fiul să devină Om. Dar şi omul ca atare a fost subiectul intereselor lui Dumnezeu. El era numai o creatură făcută din praf, până în momentul când Dumnezeu i-a suflat în nări suflare de viaţă. Numai omul, ca şi cap al creaţiei pământeşti, a primit suflarea de viaţă în acest chip minunat. Celelalte creaturi au fost chemate la viaţă, fără să primească această suflare de viaţă; din cauza aceasta viaţa lor se termină odată cu moartea. Dar nu aşa este cu omul. Este adevărat, odată cu moartea se reîntoarce în ţărână, dar ce se întâmplă cu suflarea lui Dumnezeu? Ea constituie fundamentul nemuririi sufletului. Nu mă refer acum la viaţa nouă a credinciosului, ci la sufletul, pe care îl posedă orice om. Dacă cineva tăgăduieşte nemurirea sufletului, acela este în privinţa aceasta un necredincios, căci prin aceasta el aşează sufletul omului pe aceeaşi treaptă cu sufletul unui câine. Poate să existe o jignire mai mare a lui Dumnezeu şi totodată o dovadă de necredinţă, dacă ţinem seama de ce a făcut El omului şi pentru om? Nici o altă fiinţă nu a fost creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cu atât mai mare este necredinţa şi nerecunoştinţa celor care dispreţuiesc în felul acesta pe Dumnezeu şi Cuvântul Său – pe Dumnezeu, Cel care a dovedit aşa de multă bunătate şi credincioşie faţă de capul creaţiei! Omul a fost creat să stăpânească. O asemenea poziţie nu o au nici măcar îngerii; ei toţi sunt slujitori. Nici un înger nu va purta niciodată vreo cunună, sau va sta pe vreun scaun de domnie (orice ar putea afirma poeţii şi teologii în privinţa aceasta). Dar sfinţii vor domni cu certitudine împreună cu Hristos.

Prin urmare, chiar de la crearea omului există ceva deosebit de sublim. Intenţia Satanei este să-l facă pe om să devină o fiinţă care trăieşte numai pentru prezent. El să-şi închidă ochii pentru tot ce este cu privire la viitor şi să ignoreze Cuvântul lui Dumnezeu şi judecata anunţată prin Cuvânt. În zilele noastre sunt multe forme de necredinţă. Putem pe drept spune, că prima treaptă a necredinţei constă în tăgăduirea Bibliei ca Cuvânt al lui Dumnezeu, sau în respingerea mărturiei ei despre Hristos, cuprinsă în mesajul Evangheliei. În pasul următor se pune viaţa sufletului nemuritor al omului pe aceeaşi treaptă cu al animalelor, şi prin aceasta se tăgăduieşte cerul şi iadul. În felul acesta se pătrunde tot mai adânc în abisurile întunecate ale necredinţei. Dar totdeauna există însă pericolul aroganţei, căci firea pământească este înclinată să abuzeze de toate, cel mai mult însă să denatureze harul. Chiar şi acolo unde este prezentă natura nouă, credinciosul este ţinut pe drumul cel drept numai atunci când el în dependenţă de Dumnezeu se sprijină prin credinţă pe lucrarea lui Hristos.

Pe de altă parte Dumnezeu Însuşi acţionează direct. Dacă lumina este caracterul moral al lui Dumnezeu, dragostea este energia Fiinţei Sale, care se arată în simpatie şi compasiune adâncă.

În sens abstract, numai dragostea se poate arăta în felul acesta. Fără îndoială, dragostea poate fi uşor abuziv folosită. Noi ne-am folosi nu numai ocazional abuziv de ea, ci o vom folosi pentru lucruri mult mai rele, dacă Dumnezeu S-ar fi descoperit în Hristos numai ca viaţă şi lumină, şi nu s-ar fi descoperit şi ca dragoste. Din această dragoste a murit Mântuitorul şi Şi-a vărsat sângele pentru noi, ca să ne facă mai albi decât zăpada în ochii lui Dumnezeu. El, Cel sfânt şi neprihănit, este şi Apărătorul nostru la Tatăl.

Vedem că apostolul nu descrie natura lui Dumnezeu, aşa cum a făcut în partea a doua a primului capitol, ci caracterul lui ca Tată, această denumire plină de har în relaţia Sa cu creştinul. Harul, pe care Dumnezeu îl dovedeşte creştinului, este harul cel mai mare, pe care Dumnezeu l-a arătat vreodată, sau îl va arăta. Cuvântul Său este acum complet. Dumnezeu nu va mai da noi descoperiri, omul nu mai are de aşteptat alte descoperiri. Dumnezeu a făcut ultima şi cea mai importantă comunicare a Sa; în afară de aceasta Duhul Sfânt este acum prezent, ca să ne dea în Fiul Său puterea de care avem nevoie. Noi nu trebuie să mergem la Ierusalim, la Samaria sau la Roma, ca să aflăm însemnătatea Cuvântului lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură este singurul fundament şi etalon al adevărului, şi Duhul Sfânt locuieşte în fiecare creştin, cu scopul precis, de a-l conduce în tot adevărul.

Aceasta are ca premisă însă o stare corespunzătoare a sufletului. În prima parte a capitolului 1 găsim părtăşia, prezentată ca lucrul cel mai înalt şi binecuvântat. Părtăşia creştină înseamnă, să ai parte în orice privinţă de gândurile şi sentimentele Tatălui, de lucrarea Sa şi de planurile Sale, care toate au ca ţintă pe Acela care a devenit subiectul credinţei noastre. Noi le găsim personal în Cuvântul devenit Trup, precum şi în Cuvântul scris, şi noi le putem avea prin credinţă. Vom recunoaşte atunci, că lucrarea lui Dumnezeu în Hristos pentru noi a fost preocuparea inimii Sale deja înainte ca El să fi făcut ceva. El ne-a descoperit-o în Fiul Său şi prin Duhul Sfânt ne-a făcut-o cunoscut. Noi am primit ce este cel mai bun, ce Dumnezeu ne putea da. Ne-a fost făcută cunoscut şi plăcerea Lui proprie pentru Fiul, pe care a avut-o din veşnicie. Căci atunci când El a spus: »Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea«, nu este această sentinţă mai măreaţă decât dacă El ar fi zis: „în care voi să vă găsiţi plăcerea”? Chiar şi aceasta ar trebui s-o vedem ca un mare har. Dumnezeu vrea însă să ne facă parte de bucuria cea mai mare a inimii Lui. Căci plăcerea Lui este concentrată asupra Domnului Isus, şi aceasta cu atât mai mult, deoarece Fiul S-a coborât, ca să ia chip de Om şi să fie născut de o femeie. Acest fapt a fost necesar pentru mântuirea şi binecuvântarea noastră tot atât de mult cât a fost şi faptul, că El este în acelaşi timp şi Dumnezeu din veşnicie. Fără întruparea Fiului lui Dumnezeu nu era posibilă nici o legătură între Dumnezeu şi om. Şi cât de mult a fost glorificat Dumnezeu în această întrupare!

Domnul Isus a venit pe pământ nu numai ca să moară. Aceasta are într-adevăr pentru noi cea mai mare însemnătate, căci prin aceasta am fost salvaţi din suferinţa păcatului şi de toate urmările naturii noastre stricate. Dar ca să savurezi pe Dumnezeu Însuşi, aşa cum este El, să ai părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, este un privilegiu, care din păcate astăzi este necunoscut de mulţi creştini, cu toate că el este partea noastră cea mai frumoasă şi cea mai înaltă. Nu este aceasta o lipsă de deplâns? Se crede, că este suficient să fi mântuit, sau numai să speri cu smerenie, că odată vei fi mântuit. Acesta este un punct de vedere egoist şi greu de înlăturat al calviniştilor. Ei spun: „Important este, că eu sunt mântuit! A fi sau a nu fi ales, aceasta este prima întrebare decisivă!” Aici totul se învârte în jurul eului propriu. Pentru Dumnezeu este numai primul pas, că omul crede în Domnul Isus. Atunci inima, prin puterea Duhului, se poate deschide pe deplin pentru Tatăl şi pentru Fiul, şi se poate lărgi nu numai pentru toţi credincioşii, ci şi pentru toţi păcătoşii, pentru ca şi ei să creadă şi să fie mântuiţi.

Nu, siguranţa mea proprie nu este lucrul cel mai important. Oricât ar fi de binecuvântat, să fii mântuit, mântuirea mea proprie este numai o parte neînsemnată din ceea ce înseamnă creştinismul, şi cu cât mai puţin cu privire la slava lui Dumnezeu! Mântuirea prin primirea Mântuitorului este într-adevăr cea mai importantă premisă la începutul drumului oricărui credincios. Ea dovedeşte că el nu a putut să dovedească nici un merit, ca să primească vreo binecuvântare. Ea este darul liber şi desăvârşit al lui Dumnezeu. Dar ce ar putea să ne facă bucurie mai mare, decât a avea parte de dragostea Sa şi de plăcerea pe care El Şi-o găseşte în Fiul dragostei Sale? Ce s-ar putea afla chiar în cer, care să depăşească această bucurie? Acolo va fi înlăturat orice rău şi slava va umple totul. Dar nici acolo nu va fi ceva mai înalt, decât părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Este total de neînţeles, că un creştin afirmă într-o scriere a sa, că în cer noi nu vom avea nici un fel de părtăşie. Desigur, el nu s-a gândit la o părtăşie „bisericească”; aceasta ar fi fără sens, oricât de valoroasă ar fi ea pe pământ. Nu, el neagă orice fel de părtăşie în cer. Lucrul minunat în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul este, că noi putem savura părtăşia deja aici pe pământ. Este numai unul din dovezile covârşitoare ale harului lui Dumnezeu, că noi deja acum prin puterea Duhului Sfânt am fost făcuţi capabili s-o savurăm.

Oricât de binecuvântată ar fi părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul, din păcate ea poate fi uşor întreruptă. Deja un singur gând nebun, un cuvânt necugetat, este suficient s-o întrerupă. Căci cum ar putea Tatăl şi Fiul să aibă părtăşie cu păcatul? De aceea noi trebuie să fim restabiliţi. Din acest motiv găsim aici completarea plină de har: »Copiii mei, vă scriu acestea, ca să nu păcătuiţi« (versetul 1). Apostolul nu se teme că ei ar putea să-şi piardă mântuirea. În această privinţă au deplină dreptate şi calviniştii, care în rest sunt aspri şi fără inimă. Viaţa veşnică înseamnă viaţă veşnică, şi nimic mai puţin. Dar totodată înseamnă mult mai mult, decât se înţelege în mod obişnuit prin aceste două cuvinte. Importanţa lor este mult mai adâncă decât au înţeles-o mulţi credincioşi, şi chiar mulţi martiri. Este clar, că denumirea »viaţă veşnică«, privită chiar superficial, include mai mult decât numai mântuirea noastră şi aşezarea noastră în siguranţă. Însă noi ştim, că sunt creştini vii, care nici măcar nu confirmă această parte a vieţii veşnice. Nimic nu este prea prostesc, sau chiar împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, care să nu-şi găsească infiltrarea în cercurile creştine, făcând excepţie de adevărul de bază cu privire la Hristos Însuşi. Dar Dumnezeu veghează asupra inimii, gândurilor şi cuvintelor copiilor Săi, şi de aceea El a trebuit aici să împiedice orice abuzare de harul Său incomparabil, orice subapreciere a Persoanei Sale demne de adorare.

Părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său, care se bazează pe viaţa veşnică în Hristos, ne face potriviţi pentru lumină şi ne face capabili pentru umblarea în lumină. Dumnezeu în harul Său ne oferă nu numai pricepere pentru umblarea noastră, ci şi pace şi bucurie deplină. Dar cât de mulţi copii ai lui Dumnezeu nu ştiu nimic despre faptul că ei au deja acum dreptul la aceste privilegii, deoarece aceasta este corespunzător gândurilor Tatălui cu privire la ei! În viaţa lor zilnică de creştini sunt departe de »bucuria deplină«, care este numită nu numai aici, ci este mărturisită şi trăită şi de apostolul Pavel.

Să studiem epistola către Filipeni, „epistola experienţelor”, care este plină de o bucurie care se revarsă, ca niciuna din epistole. Apostolul însuşi a fost plin de bucurie şi voia s-o găsească şi în inima Filipenilor, pe care îi iubea în aceiaşi măsură cum şi ei îl iubeau. Se poate spune, că el a continuat lucrarea în Filipi la miezul nopţii într-o temniţă, aflându-se sub mari batjocuri din partea oamenilor. Maltratări şi ocară au fost partea lui şi a însoţitorului său Sila. Dar în nici un alt loc, ca aici, lucrarea Evangheliei nu a început cu aşa cântări de triumf înaintea lui Dumnezeu în mijlocul necazului şi durerii. Nu numai cei care erau întemniţaţi împreună cu ei îi ascultau, după cum ne este spus, ci şi Dumnezeu i-a auzit; şi El a răspuns cu un cutremur de pământ, care, aşa cum putem presupune, de când există pământul nu a mai fost un aşa cutremur. Efectele acestui cutremur au avut urmări fără seamăn: toate legăturile s-au desfăcut, şi cu toate acestea n-a fugit niciunul din întemniţaţi, şi nimeni n-a fost omorât, sau rănit. Pentru temnicer a fost o trezire minunată. El a auzit nu numai că toţi întemniţaţii lui erau în siguranţă, el a aflat ceva de neuitat: pe Mântuitorul, care prin harul lui Dumnezeu l-a mântuit. Cu siguranţă a fost un om aspru, dur şi care nu ţinea seama de nimic, aşa cum erau unii paznici ai temniţelor, în mod deosebit din timpul acela, dar acum a devenit o dovadă puternică a îndurării divine. El era o mărturie a răspunsului lui Dumnezeu la abuzul de autoritate, dar totodată şi al perseverenţei cu credinţă a robilor Lui, care în temniţă Îi cântau cântări de laudă. De acolo s-au înălţat spre El cântările de laudă, care, cu toate loviturile multe primite, răsunau cu bucurie spre slava Sa, plăcut pentru urechile Sale. Dacă noi, în împrejurările noastre normale, putem să savurăm în linişte şi pace harul şi adevărul lui Dumnezeu, ar trebui ca în orice moment prin Duhul să se înalţe spre Dumnezeu cântările noastre. Aceasta nu înseamnă că creştinii trebuie să cânte tot timpul, ci că tot timpul din inimile lor trebuie să se înalţe laudă şi mulţumire. Ar fi cu siguranţă aşa, dacă toţi credincioşii ar poseda şi ar savura binecuvântările dăruite lor în Hristos, aşa cum sunt ele descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu, libere de orice întunecare a adevărului prin lipsa de credinţă.

Capitolul 2 începe cu un apel mişcător adresat încrederii pline dragoste a acelora pe care apostolul îi numeşte aici »copii mei iubiţi«. Până acum nu a folosit o vorbire aşa plină de dragoste; dar acum o foloseşte. Aici nu se mai spune: »vă scriem«, ca expresie potrivită mărturiei comune din capitolul 1, ci: »Vă scriu acestea«. El devine aici foarte personal în cuvintele sale. Apostolul a scris la fiecare în parte, şi la toţi împreună, aşa cum Dumnezeu l-a călăuzit, dar şi foarte personal din partea sa. Cu siguranţă, el a fost tot aşa de inspirat în primul capitol să folosească expresia »vă scriem«, ca şi atunci când foloseşte expresia »vă scriu« în capitolul 2. În primul capitol este vorba de ceea ce prin harul lui Dumnezeu mărturiseau martorii aleşi şi despre ceea ce trebuia savurat pe deplin de toţi credincioşii. Dacă ei puteau la miezul nopţii să cânte cântări de laudă lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă ei Îi vor aduce cântări de laudă şi la lumina de la miezul zilei. Dar aici apostolul rosteşte o atenţionare serioasă: »Vă scriu acestea, ca să nu păcătuiţi.« Cine ar fi putut să se mire, că această atenţionare era rostită acum personal? Păcatul este totdeauna o chestiune serioasă; când însă un credincios păcătuieşte, Domnul este dezonorat în mod deosebit. Dacă noi cunoaştem Evanghelia, atunci ar trebui să ştim, că viaţa veşnică există în continuare, şi atunci când timpul va înceta. Creştinul posedă viaţa veşnică; este viaţa lui Hristos, care i-a fost dată deja acum. Tot aşa, el nu posedă, ca poporul Israel la ieşirea din Egipt sub călăuzirea lui Moise, o mântuire temporală, ci una veşnică (Evrei 9, 12). Aşa cum sunt toate privilegiile noastre creştine, tot aşa şi mântuirea noastră este veşnică. Aici în 1 Ioan 2, 1 nu este vorba, că în această privinţă nouă trebuie să ne fie teamă, aşa cum putea un israelit să se teamă. Ca unii care trebuie să reveleze viaţa şi caracterul lui Hristos, harul ne face să simţim profund, ce dezonorează Numele lui Hristos şi ce întristează pe Duhul Sfânt, prin care am fost pecetluiţi pentru ziua mântuirii. Dar este vorba de mai mult, căci şi Tatăl este amintit aici. Noi nu am devenit numai părtaşi ai naturii dumnezeieşti, ci noi stăm şi într-o relaţie de filiaţiune cu Tatăl.

Ne putem probabil imagina, cât de mare trebuie să fie durerea unui orfan, care nu a cunoscut niciodată pe părinţii lui, atunci când vede ce relaţii leagă pe alţi copii de părinţii lor. Ce mare gol trebuie să simtă acest copil! În relaţia noastră cu Dumnezeu ca Tată al nostru nu există nici un motiv pentru astfel de sentimente. Noi nu numai că prin har am primit natura divină, care rămâne partea noastră în toate încercările şi greutăţile, ci poziţia noastră în Hristos de copii ai Tatălui Său şi al nostru rămâne de nezdruncinat. Ce este păcat în ochii Săi? Nimic altceva decât o lovitură directă împotriva Fiinţei şi naturii lui Dumnezeu. Prin relaţia noastră intimă cu El jignirea adusă lui Dumnezeu devine şi mai mare. Păcat în adevăratul lui caracter înseamnă că cineva acţionează cu voia proprie împotriva voii lui Dumnezeu. Nu este vorba de încălcarea Legii sau de „nedreptate”, aşa cum traduce Luther în 1 Ioan 3, 4. Ceea ce vrea apostolul să spună clar acolo este, că păcatul este fărădelege; aceasta este mult mai mult decât încălcarea Legii. Legea putea să fie încălcată din neatenţie sau intenţionat de un iudeu, prin aceea că nu ţinea seama de autoritatea lui Dumnezeu care stătea înapoia Legii. »Fărădelegea« are dimpotrivă un caracter îngrozitor. Fărădelegea caracterizează pe păgânii care nu cunosc nici o Lege; ei sunt desemnaţi ca »fărădelege«. Pentru noi creştinii definiţia păcatului este: »Păcatul este fărădelege«. O încălcare a Legii este totdeauna păcat, dar reciproc nu se poate spune, căci păcatul are un înţeles mult mai vast. Păcat este fărădelege, adică, voinţă proprie neînfrânată.

După ce în capitolul întâi apostolul a descris părtăşia cu Dumnezeu şi cu Natura lui Dumnezeu, atenţionează acum cu toată conştienţa responsabilităţii dragostei pe copiii săi, ca să nu păcătuiască. Dacă eu păcătuiesc, atunci viaţa veşnică din mine nu este activă; eu insult în modul cel mai grav dragostea Tatălui şi a Fiului şi acţionez împotriva naturii morale a lui Dumnezeu. Aceasta este cu totul altceva decât o încălcare a Legii lui Moise, oricât de importantă şi valoroasă ar fi această Lege pentru oricine o cunoaşte. Porunca este sfântă, dreaptă şi bună. Noi însă, chiar dacă mai înainte am fi fost iudei, acum am murit împreună cu Hristos faţă de Lege şi am fost puşi pe un cu totul alt fundament. Noi stăm acum sub har, nu sub Lege. Aceasta este poziţia cea nouă a credinciosului, descoperită după moartea şi învierea lui Hristos. Dar Satana este totdeauna la pândă, ca să ne înşele, să dezonorăm pe Domnul. De aceea citim aici atenţionarea scurtă, dar foarte importantă: »Vă scriu aceasta, ca să nu păcătuiţi«. Simplitatea acestor cuvinte şi adresarea plină de dragoste: »copiii mei« scot în evidenţă şi mai mult seriozitatea lor. După aceea se spune mai departe: »Şi dacă cineva a păcătuit«; adică, dacă un credincios, unul, care stă cu Dumnezeu în relaţia descrisă mai înainte şi are parte de natura Sa, păcătuieşte. Aici este vorba numai de o faptă păcătoasă; niciodată nu se pleacă de la premisa că un credincios trăieşte conştient în păcat. În Scriptură nu găsim nici o justificare şi nici o scuză pentru o astfel de indiferenţă faţă de poruncile lui Dumnezeu. Într-adevăr sunt suflete, care sunt adepţii teoriei rele, că în noi nu este nici un păcat. Dar aşa cum am văzut, aceştia se înşeală singuri, şi adevărul nu este în ei. Cine neagă, că noi am păcătuit, acela merge şi mai departe. Prin aceasta dovedeşte, că conştiinţa lui este împietrită şi îi lipseşte lumina divină, care descopere viaţa noastră toată trăită în egoism. Ce afirmaţie ar putea să fie mai mult în contradicţie cu mărturia Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la starea noastră?

»Şi dacă cineva a păcătuit – avem la Tatăl un Mijlocitor.« Nu oferă aceste cuvinte o exprimare foarte frumoasă a unui adevăr mângâietor? Nu se spune „el are”, ci »noi avem un Mijlocitor«. Această funcţie de mijlocitor a lui Hristos nu se limitează numai să înlăture întristarea şi ruşinea credinciosului căzut, oricât de mare ar fi în sine această binefacere. Cu toate că aici este vorba de tratarea unei singure fapte păcătoase, cuvântul »Mijlocitor« are un înţeles general mult mai mare. Deoarece este vorba de un credincios, Mijlocitorul trebuie drept urmare să apere o dezonorare mult mai mare a lui Dumnezeu. Cât de mult L-a costat pe Domnul purtarea păcatului şi a păcatelor! Când El »a fost făcut păcat«, El a coborât în cele mai adânci adâncimi şi sub mâna lui Dumnezeu a suportat judecata asupra păcatului, pentru ca noi să nu trebuiască s-o suportăm. »Dacă cineva a păcătuit – noi (adică, toţi credincioşii, care au devenit subiectul harului lui Dumnezeu) avem la Tatăl un Mijlocitor«. El umblă acolo sus, ca să rezolve nevoile noastre. Deoarece El este permanent acolo pentru noi, noi Îl avem permanent pentru noi. Aşa cum noi avem mântuirea, prin sângele Lui iertarea păcatelor şi posedăm viaţa veşnică, tot aşa avem în El nu mai puţin decât un Mijlocitor la Tatăl. Harul lui Dumnezeu a îngrijit în acest chip minunat mai dinainte pentru noi. Cuvântul »Mijlocitor« (în limba greacă: paracletos) este aceeaşi denumire pe care Ioan o foloseşte în Evanghelia sa pentru Duhul Sfânt. Cuvântul »Mijlocitor« arată totdeauna în Scriptură spre cineva, care a fost chemat pentru noi, ca în chip desăvârşit să facă pentru noi, ceea ce noi înşine suntem incapabili să facem. Chiar şi numai aceasta ne arată, că noi nu trebuie să stabilim limite stricte înţelesului acestui cuvânt şi nu trebuie să-l limităm la preocuparea cu păcatul. El este totodată şi Mângâietorul nostru şi îngrijeşte de toate nevoile noastre. Cu toate că mângâierea lui Dumnezeu este grijă plină de har faţă de noi, ar fi ciudat şi nicidecum potrivit, dacă un credincios, care a păcătuit, ar fi întâmpinat numai în felul acesta. Probabil că firii pământeşti a omului i-ar place ca păcatul să fie amintit cât se poate mai puţin, ca să cruţe „simţămintele fratelui nostru sărman, care a căzut, care cu adevărat nu a putut face nimic să evite această cădere”. Dar un suflet sincer va avea permanent dorinţa, ca rana să fie cercetată şi să se meargă până la rădăcina răului viclean. El va sta înaintea lui Dumnezeu judecându-se singur, pentru că el a fost încurcat într-un lucru foarte nedemn pentru Tatăl şi pentru Fiul, şi a întristat pe Duhul Sfânt. Dar deja înainte ca păcatul să fie înfăptuit, Isus Hristos, Cel Neprihănit, a fost activ ca Mijlocitor la Tatăl; El nu se odihneşte nici după aceea, ci lucrează, pentru ca fapta aşa de tristă să fie schimbată în bine. El face aceasta nu în caracterul Său de Dumnezeu. Aceasta ar fi necesar, dacă noi ne-am pierde locul nostru de creştin. Dar cu toate că păcatul este aşa de umilitor, noi nu putem pierde poziţia noastră primită prin harul divin. Ne putem încrede, că aceasta este poziţia noastră, şi ea rămâne a noastră. Tocmai în momentele când prin nebunia proprie am căzut în păcat, avem nevoie în mod deosebit să păstrăm înaintea ochilor noştri poziţia noastră de creştini. Cum am putea altfel să ne umilim sincer şi adânc din cauza păcatului nostru, fără ca să trebuiască să ne pierdem nădejdea? Cât de mult ar trebui să ne umilească faptul, că noi, subiecte ale binecuvântărilor şi îndurării inegalabile a Dumnezeului nostru ne-am încurcat în fărădelege şi păcat, am uitat dragostea şi sfinţenia Tatălui nostru şi ne-am unit iarăşi cu omul vechi, păcătos!

Păcatul care locuieşte în noi este ca un animal sălbatic, care trebuie ţinut sub pază, ca să nu evadeze. El este duşmanul nostru de moarte, pe care putem totuşi să-l ţinem sub sentinţa morţii, căci am fost făcuţi capabili pentru aceasta, şi anume, sub singura moarte eficientă, a morţii lui Hristos precum şi a morţii noastre împreună cu El. Dar dacă cu toate acestea cădem, aceasta dovedeşte nu numai lipsa de veghere personală, ci şi de încredere practică în Hristos, dovedeşte lipsă a activităţii credinţei noastre în ceea ce El a înfăptuit la cruce pentru noi. Această lucrare a fost înfăptuită nu numai pentru iertarea păcatelor, ci şi pentru condamnarea juridică a păcatului din firea pământească (carne) în El, a cărui fire a fost desăvârşită. Dumnezeu a judecat păcatul în El, şi prin har această judecată ne este socotită nouă; păcatul nu a fost iertat, ci a fost judecat. Păcatele înfăptuite trebuie iertate, dar păcatul care locuieşte în noi a fost judecat şi condamnat de Dumnezeu în Hristos, atunci când El a fost făcut păcat pentru noi. Judecata asupra păcatului a fost făcută asupra lui Hristos cel crucificat, pentru ca noi să putem fi eliberaţi în El. De aceasta aveam noi nevoie, şi prin har a devenit acum partea noastră (Romani 8, 3). Dar noi trebuie să fim permanent veghetori, pentru ca să avem putere să condamnăm carnea, acolo unde ea se arată sau devine numai lăuntric activă, fără ca alţii s-o poată vedea.

În textul nostru din Scriptură este vorba însă de păcatul înfăptuit. Ce se întâmplă, când un copil al lui Dumnezeu, eu sau tu, a păcătuit? Este în natura păcatului, că el înaintează tot mai mult în rău şi vrea să ne facă să înfăptuim păcate şi mai mari. Aceasta ar avea loc aşa, dacă nu am avea la Tatăl un Mijlocitor. Activitatea Lui pentru noi face ca noi să simţim păcatul ca atare şi cu smerenie să-l judecăm înaintea Tatălui şi Dumnezeului nostru. S-ar putea să pară foarte ciudat pentru unii cititori, că nu se spune: „dacă cineva se căieşte”, ci: »dacă cineva a păcătuit, avem un Mijlocitor«. Această formulare s-ar potrivi foarte bine pentru o atitudine legalistă, care nu crede în har. Căci nu ar fi mai bine, dacă s-ar spune: „Dacă cineva se căieşte, avem un Mijlocitor”? – Dar Cuvântul lui Dumnezeu spune: »Dacă cineva a păcătuit«. Desigur, Dumnezeu urăşte păcatul cu o ură divină, dar El iubeşte pe credincios, şi ca Tată iubeşte pe copilul Său cu o dragoste care biruie toate greutăţile. Ţinta Sa este să introducă pe credincios în gândurile Lui proprii; el trebuie adus acolo, ca să urască păcatul, aşa cum îl urăşte Dumnezeu. De aceea avem un Mijlocitor, şi anume, nu numai la Dumnezeu – ca şi cum prin păcat am pierdut totul şi acum trebuie să facem un început nou -, ci la Tatăl. Prin păcat eu am dezonorat harul şi adevărul Său, şi El vrea să mă conducă acolo, ca eu să condamn păcatul meu şi să mă judec în mod corespunzător. Este Mijlocitorul de sus, care lucrează în mine aceasta. Pentru aceasta El foloseşte un alt Mijlocitor de pe pământ, pe Duhul Sfânt. De aceea este clar, că traducerea corectă a cuvântului parakletos este »Mijlocitor«, şi anume atât în Evanghelia după Ioan cu privire la Duhul Sfânt, cât şi cu privire la Domnul Isus, în activitatea Sa la Tatăl. Expresia »Mijlocitor« arată, că cineva face pentru noi tot ceea ce noi nu suntem în stare să facem, până la cazul extrem al alunecării în păcat. Un înţeles asemănător (atât cât un exemplu slab din lume poate să exemplifice aceasta) are cuvântul „patron” de la romanii de la începuturile epocii istorice. În timpul acela egoismul, luxul şi decăderea morală nu aveau aşa proporţii ca în timpurile de mai târziu, şi pentru un popor păgân ca ei, ei erau la un nivel moral ridicat. Membrii tribului şi cei apropiaţi lor puteau merge la căpetenia lor, la „patron”, să-i ceară ajutor. Prin faptul că el era căpetenia lor, el era obligat să intervină personal şi activ pentru interesele aparţinătorilor tribului lui, care aveau nevoie de ajutorul lui. În orice caz, aceasta era teoria care stătea la baza sistemului, chiar dacă în practică nu se realiza pe deplin, aşa cum este totdeauna la oamenii lumii acesteia. Era principiul funcţiei de mijlocitor, şi ceea ce era practicat de om cu foarte mare lipsuri, poate credinciosul să găsească desăvârşit în Domnul Isus. Şi nu numai în El, Mijlocitorul de la Tatăl, ci şi în Duhul Sfânt, care a fost trimis de Tatăl şi de Fiul, ca să locuiască în noi ca Mijlocitor. O parte a activităţii Lui este să mijlocească pentru sfinţi potrivit cu voia lui Dumnezeu. Aceasta este o intervenţie permanentă a Duhului Sfânt pentru noi, aşa cum o găsim prezentată în Romani 8, 26-27, chiar dacă nu exact în acelaşi fel cum este activitatea lui Hristos în cer (Romani 8, 34). Această funcţie dublă de mijlocitor divin corespunde în orice privinţă tuturor nevoilor noastre. Fie că ne găsim în greutăţi, ispite sau necazuri, Duhul este permanent prezent pentru noi. Dacă suntem slabi şi neştiutori, Duhul vine în ajutorul nostru sub o formă oarecare, prin aceea că El nu lucrează totdeauna direct în noi, ci câteodată foloseşte şi pe alţii. Nu este această activitate aducătoare de fericire pentru noi? Potrivit gândurilor lui Dumnezeu, noi nu stăm nicidecum izolaţi unii de alţii. Prin puterea Duhului, noi, ca mădulare ale Trupului lui Hristos, am fost făcuţi şi mădulare unii altora. Este voia lui Dumnezeu, ca noi să arătăm aceasta pe pământ; dar în ce măsură facem noi aceasta? – În orice caz ştim, că Mijlocitorul nostru din cer niciodată nu dă greş, tot aşa cum nici Mijlocitorul de aici de pe pământ. Aşa ne încurajează şi ne îngrijeşte minunatul har al lui Dumnezeu, în chip dublu, ca să ne menţină credincioşi, oricât de mare ar fi slăbiciunea noastră. Cum ar trebui noi să fim dublu mulţumitori lui Dumnezeu pentru aceste două surse de ajutor, pe care El le pune înaintea ochilor noştri prin Ioan în evanghelia sa, şi aici prin scrisoarea sa.

Între aceia care au trăit pentru Numele Domnului Isus, au slujit şi au suferit, nu a existat un administrator mai mare al tainelor lui Dumnezeu, nici un lucrător mai puternic în Evanghelie şi în Adunare, ca apostolul Pavel. Şi cu toate acestea prin scrierile lui nu ne sunt făcute cunoscut toate adevărurile. Apostolul Ioan ocupă un loc deosebit, pe care numai el putea să-l ocupe sub călăuzirea Duhului Sfânt. Aceasta nu ne miră, dacă ne gândim, cine s-a rezemat pe pieptul lui Isus. Erau cauze şi motive ca să i se ofere un privilegiu aşa de binecuvântat. Noi putem astăzi să primim binecuvântare prin acest ucenic, pe care Isus îl iubea, şi care a fost format şi pregătit prin harul lui Dumnezeu pentru o lucrare, pe care el urma s-o facă mulţi ani mai târziu, când Adunarea lui Dumnezeu se afla în cea mai mare strâmtorare, cum nu a fost mai înainte. Astăzi avem parte de greutăţi mult mai mari şi mai vaste în interiorul creştinătăţii. Dar şi astăzi avem pe Mijlocitorul credincios din cer şi pe »un alt Mijlocitor«, care este cu noi şi în noi. Credem noi sincer, simplu şi de nezdruncinat în aceste realităţi minunate?

Este important să cunoaştem diferenţa dintre funcţia de Mijlocitor şi funcţia de Preot a Domnului. Cu privire la credincioşi, Ioan nu prezintă niciodată pe Domnul ca Preot. Ca Mijlocitor, Domnul ocupă o poziţie mult mai intimă faţă de noi. Dar cu toate acestea preoţia Lui este deosebit de importantă. Ea se constată în mod deosebit acolo unde era cel mai mult necesar, şi anume în Epistola către Evrei, unde unii erau încă adepţii vechii preoţii cu ceremonialurile ei. Această învăţătură deosebit de necesară pentru creştinii dintre evrei este dată în mod ciudat de apostolul Pavel. El nu era apostolul iudeilor, de aceea epistola poartă mai mult un caracter de învăţătură, decât de autoritate apostolică. Prin faptul că apostolul Pavel nu-şi numeşte numele, el trece pe planul secund şi se bazează în totul pe locuri din Scriptură din Vechiul Testament, care sunt folosite cu o deosebită măiestrie. Dar această măiestrie i-a fost dată de Duhul Sfânt pentru acest scop deosebit. El a fost fără îndoială o unealtă binecuvântată în lucrarea pentru Domnul, Marele Preot din cer, în timp ce Ioan a avut privilegiul să prezinte poziţia intimă a Domnului ca Mijlocitor pentru ai Săi. Este relativ simplu să se recunoască diferenţa dintre aceste două Epistole, Epistola către Evrei şi Epistola lui Ioan, cu care ne ocupăm, căci adevărul specific, pe care l-am scos în evidenţă, nu este amintit numai într-un singur loc, ci se întâlneşte pe tot parcursul Epistolei. Epistola către Evrei tratează apropierea noastră de Dumnezeu, accesul în Locul Preasfânt al Său. Aici nu este vorba de relaţia noastră cu Tatăl. Ce-i drept, în capitolul 12 se aminteşte că Dumnezeu vorbeşte celor credincioşi, ca fiilor Săi, şi că El, ca Tată al duhurilor, Îşi rezervă dreptul de pedepsire al acelora care au adevărata viaţă. Dar este corespunzător caracterului Epistolei, că întotdeauna este numit numai »Dumnezeu«, de îndată ce se face referire la credincioşi. De aceea este vorba de întrebarea, cum putem noi în starea noastră de oameni să ne apropiem de Dumnezeu în Locul Preasfânt. Drept urmare jertfa lui Hristos este prezentată aici impresionant în caracterul ei arhisuficient, desăvârşit. Se arată, că în contrast cu jertfele aduse în Israel ea poartă un caracter deosebit: ea este »jertfa adusă odată pentru totdeauna«. Această unicitate, care exclude orice gând cu privire la o folosire din nou a sângelui, este scoasă deosebit în evidenţă. Şi de ce? Sângele lui Hristos are o proprietate, pe care nu a posedat-o niciodată un alt sânge, şi pe care nici nu o poate poseda. El putea să înfăptuiască o lucrare de ispăşire desăvârşită, şi de aceea »a fost adusă odată pentru totdeauna«. Exact acest adevăr este astăzi din păcate rareori crezut pe deplin şi neîngrădit.

Cu toate că sistemele bisericeşti şi formele de denominaţiuni creştine se deosebesc între ele, totuşi toate, chiar şi protestanţii, au ceva comun, susţinând că sângele lui Hristos trebuie mereu folosit. În fond este o reîntoarcere la iudaism, cu toate că obiceiurile şi rânduielile iudaice au fost explicate în mod deosebit de apostolul Pavel, cu toată claritatea, că ele au încetat. În scrisorile sale adresate Tesalonicenilor, Corintenilor, Romanilor, Galatenilor, Efesenilor, Colosenilor şi Filipenilor nu găsim nici cea mai mică urmă a unui astfel de gând. Apostolul Pavel explică evreilor, care erau creştini iudei, cu toată fermitatea, că orice gând cu privire la aplicarea repetată a sângelui Domnului este exclus. Dacă sângele ar fi trebuit să se folosească în mod repetat, atunci Hristos »ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori«, spune el în capitolul 9, versetul 26 al acestei Epistole. Dar El a suferit numai o singură dată. În privinţa aceasta se arată ce rătăcire, da, ce nebunie, stă la baza slujbelor religioase romano-catolice. Este cunoscut că ele sunt „o jertfă fără sânge”, care se reia în fiecare zi pentru iertarea păcatelor. Prin acest „sacrament” se spune realmente, că sângele lui Hristos nu este suficient şi de aceea sunt necesare liturghiile pentru iertarea păcatelor. În realitate este vorba numai de o înşelătorie, de o invenţie condamnabilă, care dovedeşte aroganţa „preoţimi” pământeşti, şi reprezintă o mare dezonorare a Domnului Isus, atât pe pământ cât şi în cer. Dar nici cei mai severi protestanţi nu sunt liberi de rătăcirea cu privire la folosirea repetată a sângelui lui Hristos.

Naşterea acestei rătăciri şi a sistemului clădit pe ea este din cauză că s-a trecut cu vederea »spălarea cu apă prin Cuvânt«. Acest adevăr este pur şi simplu nerecunoscut şi este pus în legătură numai cu botezul. Sfânta Scriptură îl foloseşte dimpotrivă la nevoile permanente ale credinciosului, după ce el prin credinţă se odihneşte pe fundamentul sângelui lui Hristos. Această spălare cu apă are, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, două aspecte. »Spălarea naşterii din nou« (Tit 3, 5) are de cele mai multe ori loc în acelaşi moment când noi am ajuns la linişte prin privirea sângelui lui Hristos, şi niciodată nu se mai reia. Nu există o nouă naştere din nou! Aşa cum nu există o repetare a jertfei lui Hristos, tot aşa nu există o repetare a naşterii din nou. Ambele au caracter unic. Sângele lui Hristos are eficacitate desăvârşită înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră. Dacă nu ar fi aşa, am fi efectiv pierduţi, căci Hristos nu mai poate muri încă o dată pentru noi. Unii oameni cred însă, că lucrarea lui Hristos, la care şi-au luat scăparea, este întreruptă în eficacitatea ei prin păcat, aşa că pentru curăţirea noastră este necesară folosirea din nou a sângelui. Dacă este aşa, atunci unde se găseşte folosirea din nou a sângelui? Hristos a murit o singură dată, şi valoarea lucrării Lui rămâne pentru totdeauna (sau: neîntrerupt, permanent; în limba greacă: „eis to dienekes”).

Dimpotrivă, »spălarea cu apă prin Cuvânt« este posibilă şi necesară permanent. Necesitatea curăţirii noastre permanente în mod remarcabil nu este prezentată în Epistola către Evrei, sau în primele trei Evanghelii, ci numai în Evanghelia după Ioan. În Ioan 13 se spune că Domnul a luat un vas, apă şi un ştergar, ca să spele picioarele ucenicilor Săi. Prin această lucrare simbolică El a făcut aluzie la activitatea Lui de acum în cer, când picioarele noastre se murdăresc aici pe pământ. El a spus ucenicilor, că ei vor înţelege mai târziu ce înseamnă această lucrare. Ea trebuie să înlăture necurăţiile care le aduce cu sine umblarea credincioşilor. Aici vedem clar pe Domnul în caracterul Său de Mijlocitor. El a făcut aluzie la această lucrare a Sa, plecându-Se, nu ca să moară pentru ei, ci ca să le spele picioarele murdare. De aceea a produs uimire la Petru, şi cu siguranţă şi la ceilalţi ucenici. Prin împotrivirea sa, Petru a dovedit neînţelegerea din partea ucenicilor şi totodată cât de nebunesc era să vrea să păstreze onoarea Domnului său după felul lui de gândire. Dar tocmai în umilirea, la care S-a coborât Domnul în dragostea Sa, se arată slava Sa morală cea mai mare. Prin aceasta dragostea Tatălui a fost satisfăcută în chip desăvârşit, şi noi credincioşii ne putem bucura pe deplin de ea. De aceea spălarea picioarelor corespunde cuvintelor lui Ioan din Epistola sa: »Avem un Mijlocitor la Tatăl« (1 Ioan 2, 1). Nu este vorba de folosirea sângelui, ci a apei. »Acesta este Cel care a venit cu apă şi sânge, Isus Hristos; nu numai cu apă, ci şi cu sânge.« Aşa scrie apostolul în capitolul 5, 6, unde el se referă evident la cuvintele din capitolul 19, versetele 34-35 ale Evangheliei sale. Moartea lui Hristos este mijlocul pentru mântuire şi pentru curăţirea morală a păcătosului, care crede în El. În privinţa aceasta sângele se foloseşte o singură dată, iar apa (un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu, potrivit cu Ioan 15, 3) se foloseşte nu numai la început, ci permanent, până la sfârşitul umblării noastre pe pământ. Cuvântul aplică moartea Lui la noi, ca să ne curăţească prin credinţă. Aşa cum s-a amintit deja, în Epistola către Evrei este asigurată întrarea înaintea lui Dumnezeu pe baza unei jertfe desăvârşite, »sângele crucii Lui«. Prin intrarea Lui în Locul Preasfânt ca mai marele Mare Preot peste Casa lui Dumnezeu, El, Înaintaşul nostru, a intrat acolo pentru noi, pentru ca şi noi să avem libertatea de a intra acolo. Preoţia Lui slujeşte, ca să ne ajute în încercările noastre şi să ne dovedească milă în slăbiciunile noastre, pentru ca noi să căpătăm îndurare şi să găsim har la timpul potrivit. În cer El se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu pentru noi. El ne încurajează şi ne întăreşte în toate piedicile, pe care pustia le aduce cu sine, în toate slăbiciunile şi nevoile noastre. Preoţia Sa în cer nu este niciunde văzută în legătură cu păcatele noastre; pentru aceasta este funcţia Sa de Mijlocitor. »Dacă cineva a păcătuit – avem la Tatăl un Mijlocitor.« Este într-adevăr Acelaşi Isus, dar cu o altă activitate, pentru ca să refacă părtăşia cu Tatăl întreruptă prin păcat.

Atenţia noastră este îndreptată şi asupra unui alt fapt. Ca Mijlocitor, Isus Hristos este numit »Cel neprihănit«; aceasta este foarte important. Dar chiar mai mult, »El este ispăşire pentru păcatele noastre« (versetul 2). Avem deci aici un fundament dublu. În primul rând funcţia Sa de Mijlocitor se bazează pe faptul că El este Cel neprihănit. Noi nu aveam nici o neprihănire; dar El, Cel neprihănit, a fost făcut de Dumnezeu pentru noi nu numai înţelepciune, ci şi neprihănire (1 Corinteni 1, 30). În afară de aceasta El este ispăşire pentru păcatele noastre şi în acest scop a fost trimis aici jos de Dumnezeu, Tatăl. El a făcut tot ce era necesar, ca să ispăşească păcatele noastre odată pentru totdeauna în judecata lui Dumnezeu. Ca Mijlocitor însă, El se ocupă cu păcatele credincioşilor, care au întrerupt savurarea părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul. Aceasta nu are nimic a face cu suferinţele Lui unice sub judecata lui Dumnezeu – căci această problemă a fost pe deplin rezolvată şi încheiată la cruce -, ci numai cu refacerea părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, care se întrerupe aşa de uşor. Ce umilitor este, preaiubiţi fraţi şi surori, dacă preţuim puţin această părtăşie şi nu avem nici un sentiment că ea se întrerupe printr-un cuvânt uşuratic, printr-o faptă necugetată! Însă »noi avem un Mijlocitor la Tatăl, pe Isus Hristos, Cel neprihănit«.

Hristos este acolo sus pentru noi în tot harul Său. Cu toate acestea neprihănirea rămâne în toată mărimea ei, tot aşa cum prin sângele Său rămâne lucrarea Sa de ispăşire. Este un motiv de bucurie şi de laudă pentru creştini, că Hristos cel înviat şi eficacitatea lucrării Sale de la cruce pentru noi nu poate fi lezată de nimic. Chiar dacă lumea este oarbă şi surdă faţă de acest adevăr, în cer niciodată nu va fi uitată însemnătatea lucrării Lui cu privire la proslăvirea lui Dumnezeu şi la curăţirea noastră.

Aici trebuie să ţinem seama de altceva. Apostolul spune că Hristos este ispăşire nu numai pentru păcatele noastre, ci şi »pentru lumea întreagă«. »Ispăşirea păcatelor« se referă în întreaga Scriptură întotdeauna în mod clar la aceia care cred, deci, în limbajul Noului Testament, la copiii lui Dumnezeu. Hristos este într-adevăr ispăşire pentru lumea întreagă în sens general, dar în sens restrâns este numai »pentru păcatele noastre«. Când este vorba de lume, totdeauna se face o diferenţiere clară. Deci se merge mai mult decât Cuvântul lui Dumnezeu, când propoziţia se completează cu: „ci şi pentru păcatele lumii întregi”. Referirea la „păcatele” lumii în această propoziţie este absolut incorectă. Dacă Domnul ar fi ispăşit păcatele lumii întregi, atunci lumea întreagă va ajunge în cer! Dacă El ar fi purtat păcatele ei în acelaşi fel cum a purtat pe ale noastre, ce ar mai avea atunci Dumnezeu să reproşeze lumii? Nu, El este ispăşire pentru păcatele noastre; El le-a îndepărtat pentru totdeauna, le-a şters prin sângele Său. Dacă aceasta ar fi valabil şi pentru lume, atunci ea ar fi în ordine cu Dumnezeu!

Calviniştii dovedesc şi în acest punct o concepţie superficială, aspră şi greşită. Ispăşirea este valabilă nu numai pentru copiii lui Dumnezeu. Independent de mântuirea noastră, Dumnezeu trebuia glorificat cu privire la păcat (nu, păcate!) şi dragostea Lui trebuia dovedită chiar şi celor mai înverşunaţi duşmani ai Lui. Găsim aceste două adevăruri prezentate simbolic în marea zi a împăcării (Levitic 16). Poporul Israel trebuia să aducă în această zi doi ţapi. Unul dintre ei era pentru Iehova, celălalt pentru popor. Dar numai asupra ţapului, care era pentru popor, erau mărturisite toate păcatele lor. În cazul primului ţap nu se făcea aceasta; el a fost adus ca jertfă pentru păcat. Diferenţa importantă constă în aceea, că primul ţap, cel pentru Iehova, servea pentru aducerea la lumină a slavei Sale, care în lumea aceasta a fost întunecată prin păcat, şi prin har să împlinească cerinţele Sale. Dumnezeu trebuia neapărat glorificat cu privire la păcat. Dar prin aceasta nu era încă rezolvată problema vinei păcătosului. Ca să obţină iertarea, păcatele trebuiau clar mărturisite. Aceasta a făcut Aaron, prin aceea că şi-a pus mâinile amândouă pe ţapul al doilea, care era viu şi era pentru popor. Primul ţap a fost sacrificat, sângele lui a fost adus în Locul Preasfânt şi era stropit în interiorul şi exteriorul Cortului. Aici avem prezentarea simbolică a ispăşirii, care se extinde asupra lumii întregi, prin faptul că vestea bună se poate acum vesti oricărui păcătos. Această învăţătură o găsim şi în alte locuri din Sfânta Scriptură, dar prin acest exemplu diferenţa devine deosebit de clară. Jertfa lui Hristos a satisfăcut în chip desăvârşit natura lui Dumnezeu, aşa că El în suveranitatea Lui poate acum să lase, ca Evanghelia să fie vestită întregii creaţii. Dar ca să devii mântuit, pentru păcătos este nevoie de mai mult. »Hristos a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn« (1 Petru 2, 24). Aceasta nu se spune niciodată cu privire la lume; Cuvântul este foarte exact în exprimarea cu privire la această temă. Dar deoarece Dumnezeu a fost în chip desăvârşit glorificat prin jertfa lui Hristos cu privire la păcat, El poate prin slujitorii Lui să roage şi să atenţioneze chiar şi pe duşmanii Lui: »Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!« Dragostea lui Dumnezeu este impulsul, moartea lui Hristos este calea şi fundamentul pentru vestea bună a mântuirii. Aceasta nu spune, că întreaga creaţie va fi realmente salvată, ci că Dumnezeu a fost glorificat în Hristos. Chiar dacă nici un suflet nu s-ar mântui, Dumnezeu a fost totuşi glorificat prin mireasma plăcută a lui Hristos şi a lucrării Sale.

Între aceste două realităţi există o diferenţă mare şi importantă. Dacă Dumnezeu ar fi lăsat totul în seama omului, nimeni nu ar fi putut fi mântuit. Numai prin har am fost noi mântuiţi. Dumnezeu dă naştere la credinţă în cei aleşi, şi abia după aceea ispăşirea păcatelor noastre devine efectivă. Nici un om temător de Dumnezeu nu va accepta că toţi oamenii vor fi mântuiţi, sau va tăgădui, că harul face diferenţă între un credincios şi un necredincios. Marea zi a împăcării ne dovedeşte că glorificarea lui Dumnezeu stă pe primul loc şi este independentă de ispăşirea păcatelor poporului Său. Era de o importanţă mare, că adevărul Său, sfinţenia, neprihănirea, dragostea şi maiestatea Sa au fost dovedite prin crucea lui Hristos. Aici s-a întâlnit, ca niciodată mai înainte, binele şi răul. Rezultatul a fost judecata şi biruinţa asupra răului, triumful binelui, prin care nu numai cei ce cred, ci şi toate lucrurile (nu toţi oamenii!) sunt împăcate cu Dumnezeu şi a fost aşezat fundamentul veşnic pentru un cer nou şi un pământ nou. Acest fundament ne este prezentat în ţapul sacrificat, care era pentru Iehova. Dar ca să elibereze poporul de păcatele sale, Dumnezeu Şi-a dovedit marea Sa îndurare. Vedem astfel, că păcatele poporului au fost clar mărturisite şi puse pe ţapul viu, care le-a dus într-un ţinut pustiu, pentru ca niciodată să nu mai fie amintite. În aceasta constă diferenţa între ispăşire şi suplinire.

Domnul Isus este, aşa cum citim aici, ispăşirea pentru păcatele noastre, »şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă«. „Copiii lui Dumnezeu” şi „lumea” sunt clar diferenţiaţi. De aceea nu este corect, când se traduce: „pentru păcatele lumii întregi”. Este periculos să se adauge ceva cuvintelor Scripturii; noi trebuie numai să credem cuvintele ei clare. Prin adăugiri omeneşti iau naştere probleme, care pot fi evitate prin ţinerea strâns de Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt este suficient, ca să vestească lumii întregi îndurarea lui Dumnezeu, să îndreptăţească Fiinţa Sa şi dragostea Sa. El adevereşte tuturor oamenilor, că El este un Dumnezeu-Mântuitor. Dumnezeu lasă mesajul Său al harului să fie dus tuturor oamenilor şi porunceşte tuturor, în tot locul, să se pocăiască. Ca să devii mântuit, este nevoie în primul rând, potrivit hotărârilor lui Dumnezeu, de chemarea păcătoşilor, după aceea de lucrarea Duhului Sfânt în inima celui care crede, pentru ca el să primească pe Hristos. Aceasta însă nu se poate spune despre „lumea întreagă”, şi este fără rost să negi această realitate. Cuvântul lui Dumnezeu ne explică clar acest lucru.

Unuia, care crede în Domnul Isus, putem să-i spunem pe baza Cuvântului: „El a purtat păcatele tale”. Dar noi nu avem dreptul să dăm această asigurare unui necredincios sau „lumii întregi”. Numai credinţa are dreptul la aceasta.

Marea zi a împăcării ne oferă realmente o mărturie deosebit de clară pentru un principiu mare din Cuvântul lui Dumnezeu, care este explicat clar în învăţătura Noului Testament. Să ne gândim la diferenţa care există între „mântuire” (Efeseni 1, 7) şi „răscumpărare” (2 Petru 2, 1). Aceste două adevăruri sunt deseori confundate unul cu altul (de exemplu de calvinişti şi arminieni), aşa că adevărul este amestecat cu rătăcirea. Prin moartea Sa, Domnul a „răscumpărat” creaţia întreagă, inclusiv pe toţi oamenii, chiar şi pe învăţătorii falşi. Cine contestă drepturile Sale şi se ridică împotriva Stăpânului său divin, face aceasta spre pierzarea lui veşnică. Dar numai aceia sunt „mântuiţi”, care prin credinţa în sângele Lui au primit iertarea păcatelor lor. Atât „mântuirea” fiecăruia în parte, cât şi „răscumpărarea” lumii întregi sunt învăţate în Scriptură, dar ia naştere o mare rătăcire, când cele două adevăruri sunt amestecate sau confundate. Prin moartea Sa pe cruce, Domnul a adăugat la drepturile Lui de Creator un alt drept asupra tuturor creaturilor, prin aceea că a plătit preţul nespus de mare al cumpărării. Toate Îi aparţin acum Lui şi nimic nu-şi mai aparţine lui însuşi, chiar dacă numai cel credincios recunoaşte aceasta pe deplin. Prin mântuire suntem eliberaţi de Satana şi de păcate, dar aceasta este partea numai pentru credinţă.

Acelaşi adevăr îl găsim exprimat cu alte cuvinte în epistola către Evrei 2, 9-10. Prin harul lui Dumnezeu Hristos a gustat moartea pentru tot (în limba greacă: hyper pantos), şi pentru toţi oamenii (compară versetele 7-8); toate au fost cumpărate. Dar în versetul 10 găsim o formă de exprimare cu totul deosebită, unde ni se spune, că Dumnezeu, aducând pe „mulţi fii” la slavă, a desăvârşit prin suferinţă pe Căpetenia mântuirii lor. Dacă se confundă aceste două adevăruri, se pierde nu numai exactitatea Cuvântului lui Dumnezeu, ci şi adevărul are de suferit, pe de o parte prin lipsa de înţelegere cu privire la preţul de cumpărare plătit pentru tot, şi pe de altă parte prin devalorizarea mântuirii fiecăruia în parte.

Dumnezeu să binecuvânteze în noi adevărurile studiate, spre glorificarea Fiului Său.

Oricare creştin atent va observa la citirea acestor cuvinte, că aceste versete ocupă o poziţie deosebită în contextul în care se află. Cuvântul de legătură »şi« de la început pare să stabilească o legătură cu versetele anterioare. Şi într-adevăr există o legătură internă importantă, chiar dacă nu este în modul obişnuit, în care noi legăm lucrurile unul de altul. Căci este introdus un lucru care se abate de la cele spuse anterior. Dar legătura este refăcută prin cuvântul »viaţă«. Nu mai este vorba numai de viaţa din Dumnezeu, ci de natura ei. Natura ei este prezentată simbolic în curăţia absolută a »luminii«, în care este introdus creştinul la întoarcerea lui la Dumnezeu.

Începând din acel moment această lumină lucrează puternic la conştiinţă, aşa că aceasta este nu numai trezită, ci este şi curăţită. Natura nouă este cu atât mai receptivă pentru lumina lui Dumnezeu, cu cât ea în chip dureros devine mai conştientă de stricăciunea naturii vechi. Însă noi posedăm o natură care este din Dumnezeu. Apostolul Petru ne adevereşte, nouă celor credincioşi, că noi avem o natură divină, şi anume din momentul când viaţa divină a devenit activă în suflet, adică, începând din momentul întoarcerii la Dumnezeu. S-ar putea desigur, ca la început să nu avem pace; s-ar putea chiar să dureze mult timp, până când o vom savura pe deplin. Dar certitudinea că Dumnezeu a vorbit clar şi serios sufletelor noastre, dă deja naştere la o mare bucurie. Smerirea sinceră şi adâncă în lumina lui Dumnezeu, care descopere viaţa noastră trecută şi o condamnă, aduce o uşurare enormă. De ce? Motivul constă în aceea, că noi avem viaţă nouă din Dumnezeu, şi viaţa lui Hristos este lumina oamenilor. În alte locuri ea este numită viaţa veşnică, dar totdeauna este aceeaşi viaţă. Expresia »viaţa veşnică« este deosebit de semnificativă şi remarcabilă, dar este vorba de aceeaşi viaţă; căci o altă viaţă nu există pentru credincios. Vedem de asemenea, cât de potrivită şi bună este aceasta, căci Hristos Însuşi este viaţa veşnică, aşa cum am citit în capitolul 1 versetul 2. Apostolul Pavel spune foarte clar în Coloseni 3, 4 , că Hristos este viaţa noastră, şi în Galateni 2, 20: »Nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine«. Prin aceasta nu poate exista nici o îndoială despre acest adevăr. Nici Hristos şi nici credinciosul nu are două vieţi diferite (în sens spiritual; nu vorbesc aici de viaţa naturală). În El a fost viaţă din veşnicie. Şi prin faptul că a venit din cer, El a dat viaţa nu numai iudeilor, ci şi lumii întregi, pe baza credinţei (Ioan 6, 33). Păgânul care crede o va primi cu aceeaşi plinătate ca şi iudeul. Aşadar credinciosul posedă acum această viaţă, şi cu înţelegerea crescândă recunoaşte spre marea lui bucurie, că ea este viaţa veşnică.

Acelaşi adevăr de bază îl găsim amintit în »sfinţirea lucrată de Duhul«, din 1 Petru 1, 2. Această denumire a condus la interpretări greşite în rândul teologilor de diferite concepţii. Aproape toţi comentatorii şi traducătorii înţeleg prin aceasta sfinţenia practică. Dacă rătăcirea a fost semănată, după aceea se culege numai confuzie. Contextul face foarte clar, că sfinţirea lucrată de Duhul poate însemna numai punerea deoparte a credinciosului pentru Dumnezeu. Ea ia naştere prin aceea, că el se naşte din Dumnezeu, căci această sfinţire lucrată de Duhul îl conduce »spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos«, aceasta înseamnă, că ea este înainte de o ascultare asemănătoare celei a lui Hristos şi înaintea stropirii cu sângele Său, şi nu rezultă din acestea, aşa cum era în cazul Legii şi în stropirea cu sânge din timpul acela (Exod 24). Imediat cu primirea vieţii noi, prin care Duhul ne-a pus deoparte pentru Dumnezeu, am fost chemaţi la o ascultare, care se aseamănă cu ascultarea lui Hristos. Noi am devenit fii, care stau într-o libertate sfântă, în timp ce stropirea cu sânge ne dovedeşte în acelaşi timp, că păcatele noastre au fost iertate şi îndepărtate. La Israel dimpotrivă, strădania pentru obţinerea vieţii începea cu respectarea prescripţiilor Legii. Sângele animalului de jertfă, care era stropit pe cartea Legii şi pe popor, le mărturisea pedeapsa cu moartea, în cazul încălcării Legii.

Din acelaşi motiv apostolul pune în 1 Corinteni 6, 11 cuvintele »spălaţi« şi »sfinţiţi« înainte de cuvântul »neprihăniţi«. Dacă ar fi fost vorba de sfinţirea practică, atunci cuvântul »neprihănire« ar fi trebuit să stea pe primul loc. »Sfinţirea lucrată de Duhul«, care este tratată de cei doi mari apostoli, înseamnă punerea deoparte pentru Dumnezeu, care are loc atunci când am fost »născuţi din Dumnezeu« (după felul de exprimare al apostolului Ioan), înainte ca să aibă loc stropirea cu sângele lui Hristos. Prin sfinţirea lucrată de Duhul noi suntem puşi în situaţia de a asculta de Dumnezeu, aşa cum a făcut Hristos. Episcopul Leighton este aproape singurul teolog cunoscut de mine, care a înţeles ceva din puterea acestui adevăr. Israelitului aflat sub Lege i s-a făgăduit viaţa numai cu condiţia ascultării. Cu toate acestea el nu a posedat-o în realitate, căci ea era pierdută din propria lui vină şi era supusă puterii morţii, ca şi viaţa întâiului Adam. Niciunde însă nu citim că ea era expusă nimicirii. Nu exterminarea vieţii omeneşti, ci contrariul ne învaţă Scriptura. Toată puterea Satanei nu poate nimici nici măcar un singur om. Fără îndoială au fost fiinţe create, care nu au fost destinate, ca după moarte să trăiască mai departe. Dar la moartea unui om are loc despărţirea sufletului de trup. Omul vinovat trebuie să moară, ca după aceea să fie judecat. Este corespunzător neprihănirii, faptul că pentru o fărădelege împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului trebuie să se plătească. Credinciosul este învăţat de Dumnezeu despre faptul că el posedă deja acum aceeaşi viaţă veşnică în Fiul, ca şi după transformarea sau învierea dintre morţi. Viaţa, care l-a făcut capabil aici pe pământ pentru părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul, îl va face capabil să se bucure de Tatăl şi de Fiul în toată veşnicia.

Duhul lui Dumnezeu este atât Persoana divină cât şi puterea care lucrează împotriva tuturor împotrivirilor din viaţa de acum. Prin aceasta El glorifică pe Hristos, care în harul Său ne-a dat această viaţă. Noi avem nevoie de Cel care ne-a dăruit această viaţă, de Domnul Isus, ca izvorul permanent de putere şi subiectul sufletelor noastre. Tot aşa, noi vom avea nevoie de El în veşnicie, atunci ca să-I slujim, să-L adorăm şi să ne bucurăm de El. - Acum El trăieşte în cer pentru noi, aşa că nu trebuie să dorim după El, ca şi cum nu ar fi al nostru. O, dacă ne-am avea tot timpul plăcerea în El, Cel care Şi-a dat viaţa pentru noi! Să dorim ca înainte de toate lucrurile să-I fim plăcuţi Lui! În dragostea pentru El, putem deja acum pe pământ să împlinim voia lui Dumnezeu, aşa cum vom face în cer în veşnicie, când toate influenţele care ne împiedecă vor fi înlăturate pentru totdeauna. Noi începem deja aici, atâta timp cât vom fi într-o lume trecătoare, să facem ce va dăinui veşnic. Ce binecuvântare pentru noi să nu trebuiască să privim veşnicia nu numai ca pe ceva de viitor! Dumnezeu ne dă certitudinea, că oricine posedă viaţa veşnică, în realitate deja acum are parte de ceva, care va dura veşnic! Noi nu privim la lucrurile care se văd, care au durabilitate temporală, ci noi avem privilegiul să privim ceea ce nu se vede, ce va rămâne veşnic. Credinţa ştie, că lucrurile care nu se văd sunt mult mai reale şi mai neschimbătoare decât toate lucrurile care se văd. Fundamentul legăturii noastre constă în aceea, că El, care Însuşi este Viaţa veşnică, este şi viaţa noastră. Şi cum se recunoaşte această viaţă? Noi ştim, că Satana încearcă mereu să ne insufle îndoieli, dar credinţa niciodată nu trebuie să le facă loc. Cine a crezut revelaţia lui Dumnezeu, trebuie să privească orice îndoială ca fiind păcat; căci împotriva cui se îndreaptă îndoiala? Cu siguranţă nu împotriva noastră! Până în clipa când am primit vocea Fiului lui Dumnezeu, nu am fost nimic altceva, decât păcătoşi. Scriptura ne confirmă, că noi am fost pierduţi. Tot aşa nu poate să existe nici o îndoială cu privire la dragostea lui Dumnezeu. Ea s-a dovedit în aceea, că a dat pe Hristos la moarte în locul nostru, da, El a fost crucificat. Valoarea nespus de mare a sângelui Său a îndepărtat păcatele noastre. El a înviat şi acum se află în cer în slavă, unde El nu se ruşinează de noi, ci ne numeşte fraţii Lui. Prin har posedăm pe Hristos acum şi pentru toată veşnicia; El Însuşi ne asigură aceasta (Ioan 10, 28).

Aşa cum mântuirea este veşnică, tot aşa şi viaţa este veşnică, un har minunat, care ne-a fost dăruit în Hristos şi în veşnicie rămâne neschimbat. Hristos a coborât în moarte, pentru ca această viaţă să fie caracterizată nu numai prin aceea, că ea este veşnică, ci şi că ea poartă caracterul minunat al învierii. Înviaţi împreună cu El, ştim acum, că toate greşelile noastre au fost iertate (Coloseni 2, 13). »Înviat împreună cu El« înseamnă că El, care a murit, trăieşte în veşnicie şi că şi noi am fost aduşi în această poziţie; prin har putem s-o savurăm deja acum, ca fiind partea noastră actuală. Dacă suntem delăsători, neveghetori sau leneşi în rugăciune şi în citirea Cuvântului lui Dumnezeu ca hrană a noastră zilnică, prin aceasta vom oferi Satanei posibilităţi de atac. Oricine ştie, că trupul are nevoie de hrană pentru a exista. Nu are şi sufletul o nevoie tot aşa de mare, sau poate chiar mai mare, de întărire, şi nu este el cu mult mai important decât trupul nostru? Ce este pâinea vieţii, de care avem nevoie? Este Hristos, aşa cum este El revelat în Cuvânt; Cuvântul, pe care Hristos prin acţiunea Duhului Sfânt Îl face hrană pentru noi. Numai Hristos este hrana sufletelor noastre. Dar dacă cineva a cedat ispitei şi a căzut în păcat, duşmanul se va folosi imediat de această ocazie. De cele mai multe ori va încerca să semene în inimă îndoiala faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, deseori sub pretextul, că te îndoieşti de tine însuţi. În realitate este îndoială faţă de Dumnezeu şi faţă de harul Său revelat în Hristos. Cât de umilitoare sunt astfel de îndoieli la aceia, înaintea ochilor cărora Domnul a fost prezentat ca răstignit! El este prezentat ochilor credinţei noastre în Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind Cel răstignit, ca să înlăture total orice îndoială. El a murit pentru duşmanii păcătoşi şi lipsiţi de putere (Romani 5, 6-10)! Dacă nu am fi fost aşa de stricaţi, cum suntem, cu siguranţă nu am fi avut nevoie de un astfel de Mântuitor divin! Noi am fost realmente aşa de răi, că greu se poate imagina, cum ar fi putut să fie mai rău. Noi ştim de asemenea, cât de înşelătoare este carnea (firea pământească) credinciosului. Aceasta face griji multor copii ai lui Dumnezeu. Nu sunt păcatele trecutului, când ei se aflau încă în întuneric şi moarte, ci desele lor insuccese în har şi adevăr, manifestări egoiste, nebunie, deşertăciune, mândrie, asemănarea cu lumea şi toate celelalte, care întristează pe Duhul Sfânt, după ce Dumnezeu le-a dovedit aşa de multă îndurare. Ce trist este când credincioşii, care au avut parte de plinătatea harului, se prezintă duri, neprietenoşi sau delăsători şi indiferenţi! Prin astfel de greşeli iau naştere în suflet întrebări serioase cu privire la poziţia înaintea lui Dumnezeu. Dacă el dezonorează pe Domnul prin păcat, de care iau cunoştinţă şi alţi oameni, se poate uşor ajunge până acolo, că şi ei pun la îndoială mântuirea lui.

După ce în primul capitol (inclusiv primele două versete din capitolul doi) a fost prezentat fundamentul doctrinal al epistolei, acum se ridică întrebarea: cum pot eu să recunosc trăsăturile specifice ale vieţii adevărate? Filozofii vorbesc ce-i drept mult, dar ştiu puţin despre viaţa naturală. Este de mirare atunci, că lui Satana îi reuşeşte uşor să trezească îndoiala cu privire la viaţa spirituală, în mod deosebit la aceia care s-au încurcat în mreaja lui şi de aceea nu mai au conştiinţa curată?

Începând cu versetul 3 găsim pietrele de încercare care cercetează inima, a căror utilizare trebuie să ne arate atât nouă cât şi altora, dacă este prezentă adevărata viaţă, sau nu este prezentă. Mai întâi este o prezentare desăvârşită a lui Hristos ca subiect al credinţei. Prin aceasta se arată necesitatea activităţii vieţii divine în cei ce sunt ai Săi. După o scurtă intercalare cu privire la reabilitarea prin har a unui credincios care a căzut, ajungem la prezentarea trăsăturilor divine ale vieţii noi. Primul semn de recunoaştere îl avem în versetele 3-6. În ce constă acesta? Prezenţa vieţii noi într-un om se constată de la început cu toată claritatea în ascultare, tot aşa cum lipsa ascultării dovedeşte contrariul. »Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem (sau: L-am cunoscut; cunoaşterea este un rezultat care rămâne), dacă păzim poruncile Lui.« Aceasta nu înseamnă nimic altceva, decât ascultare. Ce-i drept, nu este singurul drum pe care se arată duhul ascultării, dar în mod obişnuit este primul pe care el se arată imediat. Ascultarea se cuvine şi celui mai tânăr credincios. Problema ascultării va fi cu siguranţă de la început o piatră de verificare a credinţei sale, şi viaţa nouă din el îl va îndemna permanent la ascultare.

Vedem aceasta la omul care va deveni marele apostol al naţiunilor. În acelaşi moment în care vocea Domnului i-a atins inima şi prin aceasta a identificat pe Cel răstignit cu adevăratul Dumnezeu, el nu a putut să facă altceva, decât numai să strige: »Ce să fac, Doamne?« El a condamnat rătăcirea sa şi dorea să asculte. Aceasta arată instinctul vieţii spirituale trezit deodată. După ce inima i-a fost îndreptată spre pocăinţă, el a dorit pe deplin să asculte de Acela, pe care fără nici o amânare L-a recunoscut imediat ca »Domn«. Vedem astfel în tot Cuvântul lui Dumnezeu cât de importantă şi atotcuprinzătoare este ascultarea. Să privim de exemplu supunerea sufletului sub neprihănirea lui Dumnezeu, care în Epistola către Romani este numită »ascultarea credinţei«. Prin aceasta nu se înţelege ascultarea practică în umblare, lucrată de Duhul, ci primul act al sufletului de a primi prin credinţă Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este ascultarea propriu-zisă a inimii, ascultarea faţă de adevăr, primirea mărturiei lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său. Omul păcătos de până acum recunoaşte cu adevărat această mărturie, se pleacă sub Cuvântul lui Dumnezeu, primeşte adevărul cu privire la Persoana şi lucrarea lui Hristos şi prin aceasta devine neprihănit (sau: îndreptăţit, justificat). De aceea evanghelia se vesteşte tuturor naţiunilor, nu ca odinioară la Israel spre ascultarea de Lege, ci spre ascultarea credinţei. Acesta este înţelesul clar, deplin, pe care ni-l face cunoscut sensul cuvântului. Nu este o ascultare, care se naşte prin credinţă, ci este primirea Evangheliei prin credinţă. Găsim aceasta prezentat sub diverse forme în toată Sfânta Scriptură.

Mai sunt însă şi alte mărturii şi dovezi pentru importanţa ascultării. Să privim numai începutul istoriei omenirii, pe primul Adam, tatăl neamului de oameni. Vai, istoria morală a omului începe cu aceea, că el a fost neascultător. Porunca din grădina Eden a reprezentat numai o încercare a ascultării, şi chiar sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Mâncarea din pomul cunoaşterii binelui şi răului în sine însuşi nu era o faptă oribilă, aşa cum este hoţia, uciderea, lăcomia sau încălcarea uneia din cele zece porunci. Aceste porunci au ca premiză înclinaţia înnăscută spre rău, dar care la Adam nu era încă prezentă. El era încă nevinovat şi sincer, şi Dumnezeu i-a poruncit să nu mănânce din fructul pomului acela. Această interdicţie nu are nimic a face cu caracteristicile fructului, ca de exemplu, că ar fi otrăvitor. Aceasta ar fi fost mult mai aproape de felul de a fi al omului, deoarece el priveşte toate lucrurile din punctul lui de vedere; în ce măsură ele au efect asupra lui. Porunca era simpla expresie a autorităţii lui Dumnezeu-Iehova. Ea trebuia să pună la probă ascultarea omului, încrederea lui în cuvântul şi în bunătatea lui Dumnezeu, pe scurt, supunerea lui deplină ca şi creatură a lui Dumnezeu. Adam nu putea încă să fie numit prin har un copil al lui Dumnezeu. El era, în aceeaşi măsură ca şi atenienii, un „fiu” din »neamul lui Dumnezeu« (Faptele Apostolilor 17, 29), adică, el nu era numai o fiinţă fără minte, un animal neînţelept. El a posedat de la început un suflet nemuritor, prin insuflarea suflării de viaţă de către Dumnezeu. În sensul acesta era de „origine divină”, dar nu era încă un copil al lui Dumnezeu, care s-a născut din El prin har şi credinţă. Această naştere este posibilă numai ca roadă a harului divin dat în Hristos. Numai aşa se obţine viaţă în Fiul Său. Adam nu poseda aceasta, când trăia în grădină în starea de nevinovăţie.

Din păcate a venit curând starea care a condus la căderea lui adâncă: el a căzut în neascultare. Neascultarea lui l-a dus la moarte, în contrast cu al doilea Adam, ultimul Adam, care a fost ascultător până la moarte. Fiul a fost o Persoană divină în Fiinţa lui veşnică, în poziţia care I s-a dat şi în slava Sa personală inalienabilă; în această stare nu avea nimic a face cu ascultarea. Din acest motiv ni se spune în epistola către Evrei 5, 8, că El »a învăţat să asculte, prin lucrurile pe care le-a suferit«. Înainte ca El să vină aici jos, ca să devină om, El nu a cunoscut din experienţă ce însemna să fi ascultător. El ştia într-adevăr exact, ce însemna aceasta pentru alţii, pentru creaturi, dar El nu era o creatură, ci era Creatorul. Dar deoarece a devenit om, a luat asupra Sa cu credincioşie desăvârşită şi obligaţiile oamenilor. Dar prima misiune a omului este să asculte de Dumnezeu.

Domnul a dovedit ascultare, ca nimeni altul de pe pământ; El a glorificat pe Tatăl Său prin toate năzuinţele inimii Lui, prin orice cuvânt al gurii Lui şi prin orice pas pe drumul Lui. Prin cuvintele: »aşa se cuvine, să împlinim toată neprihănirea« a redus la tăcere obiecţia lui Ioan Botezătorul. El a întâmpinat ispitele Satanei cu nimic altceva decât cu ascultarea. Prin aceasta se arată diferenţa uriaşă dintre Domnul Isus ca om şi oricare alt om. Niciodată nu a fost vreun om, care să fie permanent ascultător. Această ascultare caracterizează diferenţa Sa faţă de oameni mult mai mult decât minunile, pe care El le-a făcut, căci oricine putea să facă minuni, dacă Dumnezeu îi dădea puterea necesară pentru aceasta. Şi Iuda a făcut minuni, şi mulţi vor zice Domnului în ziua aceea: »”Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”« (Matei 7, 22-23).

Numai înfăptuirea de minuni nu este nicidecum un semn al mărimii morale. În general minunile caracterizează pe robii neprihăniţi ai lui Dumnezeu, care fac cunoscut pentru prima dată voia Sa revelată, sau intervin pentru El, când poporul a decăzut. Dar Dumnezeu în înţelepciunea Lui ne arată chiar pe oamenii cei mai răi, care au făcut minuni mari, şi până la trădătorul Domnului Isus, care a fost deja amintit. Curând vom întâlni un alt exemplu de acest fel, dar primul, care a fost numit un »fiu al pierzării«, arată clar, că el nu avea nici cea mai mică preţuire pentru Hristos. El a primit într-adevăr autoritate, dar nu a dovedit nici ascultare, nici credinţă, care să-l conducă.

În felul acesta privirea noastră se îndreaptă de la sine de la acest prim »fiu al pierzării« la ultimul, anticrist. Ce caracterizează pe anticrist, ce îl face să devină într-o măsură uimitoare o unealtă ascultătoare a Satanei? Aşa cum Iuda nu a putut arăta o împotrivire mai mare faţă de Dumnezeu, decât aceea a trădării Preaiubitului lui Dumnezeu, tot aşa anticrist, cum nici un om mai înainte nu a făcut aşa ceva, va prăbuşi pe iudei şi pe naţiuni în pierzare. Care este caracteristica deosebită a lui anticrist, până în momentul când lui Satana i se permite să-şi arate toată puterea lui în el? Ce premisă este prezentă la anticrist, care îl pregăteşte pentru aceasta? Este voia lui proprie, izvorul oricărei neascultări. De aceea el este denumit împăratul care face, nu după voia lui Dumnezeu, ci »ce va voi« şi potrivit cu voia Satanei (Daniel 11, 36). El este »omul păcatului«, »omul fărădelegii« (2 Tesaloniceni 2, 3,8). Vai, şi noi devenim uşor sclavii lui Satana, atunci când facem voia noastră proprie! Dar la el se vede aceasta într-un mod îngrozitor. Vedem în aceste două exemple total diferite, ce loc important ocupă ascultarea de la începutul şi până la sfârşitul Sfintei Scripturi. La început primul om a părăsit acest loc al ascultării, şi rezultatul a fost pierzarea totală. Însă după aceea a venit Omul al doilea, Omul ascultător. El a adus oamenilor nu numai binecuvântarea deplină, ci şi împăcare şi pace prin sângele crucii Lui. El a şters în chip desăvârşit păcatele fiecărui credincios. El a trimis Duhul Sfânt din cer, care mărturiseşte despre El şi despre lucrarea Lui de mântuire, care are valabilitate veşnică, precum şi despre împăcarea universului, la revenirea Lui. De aceea ascultarea este dorinţa, ţinta şi bucuria sufletului care cunoaşte şi mărturiseşte pe Isus. Prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul lui Dumnezeu este oprit pe loc omul mândru, indiferent şi orbit. Inima este umplută cu dezgust faţă de propria răutate şi are parte de bunătatea lui Dumnezeu, care a dat la moarte pe Hristos pentru salvarea sufletului. Acum omul se pleacă înaintea Domnului şi Mântuitorului lui şi este umplut de dorinţa aprinsă, să asculte de El începând chiar din momentul acesta. Aşa cum ascultarea joacă un rol deosebit de important chiar de la început în viaţa sufletului reînnoit, tot aşa este în toate căile lui Dumnezeu cu lumea, aşa cum vedem până la anticristul de la sfârşitul timpurilor.

Astfel, aici este vorba de un principiu de cea mai mare importanţă şi de cele mai mari proporţii, atât cu privire la glorificarea lui Dumnezeu, cât şi cu privire la om, şi chiar mult în afara omului. Să ne gândim, că îngerii care au căzut au fost odinioară fiinţe cereşti! Prin neascultarea şi prin mândria lor au părăsit poziţia dată lor de Dumnezeu, ca să ocupe o altă poziţie, pe care Dumnezeu nu le-a rânduit-o. Dimpotrivă, ascultarea de Dumnezeu este permanent izvorul binecuvântării adevărate.

De aceea nu este de mirare, că Duhul lui Dumnezeu se ocupă în epistola noastră imediat cu această temă în locul acesta. Dacă cineva se îndoieşte de relaţia lui cu Dumnezeu, sau dacă alţii îl întâmpină cu îndoieli, atunci Duhul ne dă ascultarea ca primă piatră de încercare importantă. Întrebarea este: posedă sufletul acesta duhul ascultării? Tocmai în timpurile noastre întunecate ştim că noi odinioară pe drept am fost numiţi »fiii neascultării« (Efeseni 2,2); dar când a venit punctul de cotitură al întoarcerii la Dumnezeu, noi am devenit »copii ai ascultării« (1 Petru 1, 14). Ascultarea este de la început expresia adevărată a unei inimi curăţite prin credinţă. Dorinţa ei permanentă este acum, să asculte de Dumnezeu, probabil cu mult înainte ca sufletul să savureze pacea statornică, cu toate că aceasta poate avea loc într-un timp relativ scurt. Detestarea păcatului, condamnarea eului propriu şi harul lui Hristos dau naştere nu numai la dorinţa de a face aceasta, ci şi la capabilitatea de a o face; căci fără cea mai mică rază a harului divin nimeni nu va putea vreodată să ajungă la mântuire. Consternarea poate să-l oprească pe om din drum şi să-l îndrepte în altă direcţie, dar niciodată nu-l duce la mântuire. Nici din cauza fricii nu a fost nici un suflet mântuit, cu toate că prin frică el poate fi adus să audă evanghelia. Pentru ca noi să fim câştigaţi pentru Hristos este nevoie de mai mult şi de altceva, decât frica. Eu cred, că trebuie recunoscută Persoana lui Hristos, chiar dacă este într-o măsură mică, şi dacă credinţei trebuie să i se dăruiască lumină divină şi viaţă veşnică. Această viaţă veşnică se arată în ascultare şi îşi dovedeşte realitatea prin aceea că omul lăuntric ascultă din toată inima de Dumnezeu, sub o lege a libertăţii şi nu a robiei. Viaţa lui Hristos în noi îşi găseşte bucuria în a face voia Sa, şi nimic altceva, aşa cum a fost totdeauna în chip desăvârşit la Hristos.

Cele spuse explică aparenta diferenţă ciudată faţă de partea dinainte a scrisorii. Însă acesta este locul potrivit să se atragă atenţia cu privire la ascultare. Am văzut, că izvorul binecuvântării divine în Tatăl ne-a fost făcut cunoscut prin Fiul şi că noi acum avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul. De asemenea, am auzit că mărturia Sa cu privire la caracterul lui Dumnezeu în toată sfinţenia Sa este legat de nedespărţit de aceasta. Dacă am devenit părtaşi ai binecuvântării, vom putea să primim responsabilitatea legată de posedarea luminii lui Dumnezeu şi umblarea noastră în această lumină. Aceasta ia naştere prin aceea, că viaţa veşnică, care a fost El în Sine Însuşi, este şi viaţa noastră. Atât lumina cât şi viaţa se revelează prin ascultare. Aşa cum ascultarea a luminat din toată umblarea lui Hristos, tot aşa ea este un element important în cel credincios. Ea este piatra de încercare cea mai importantă a vieţii noi aici pe pământ. »Prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui.«

Această ascultare nu este râvna de a predica, aşa cum se vede ea deseori în zilele noastre. Unii doresc să lucreze ca predicatori imediat după ce s-au întors la Dumnezeu, chiar dacă ei sunt încă aproape copii. Şi nici nu este vorba de a dezvolta aşa numitul „dar al rugăciunii”, care se arată în mod deosebit în public. La o privire atentă se poate constata, că este vorba de o repetare cursivă a rugăciunilor pentru nevoile şi lipsurile din interiorul întregii creştinătăţi. Oricum ar fi, gândurile revelate ale lui Dumnezeu merg pe cu totul alte căi. Ştim că în mod deosebit lucrarea de vestire a Cuvântului poate să fie o cursă a înfumurării omeneşti. Pare să fie o lucrare dorită de mulţi, dar din păcate la unii este prezentă dorinţa, dar le lipseşte puterea necesară pentru această lucrare. Acolo unde darul acesta este cu adevărat prezent, credinţa şi dragostea sunt active, unite în chip minunat. Pentru aceasta trebuie să fie prezentă baza necesară. Decisiv trebuie să fie dragostea pentru suflete şi nu impulsul pentru lucrare. Trebuie de asemenea ca în inimă să fie prezentă cunoaşterea divină cu privire la cine suntem noi în noi înşine, precum şi, înainte de toate, ce este Dumnezeu în Hristos pentru cei pierduţi şi ce vrea El să fie.

Apostolul pune ascultarea la început; ea este ceea ce Îi revine înainte de toate lui Dumnezeu, şi din partea noastră se cuvine să dovedim totdeauna ascultare. Ascultarea este o chestiune absolut personală şi ea trebuie practicată de noi pretutindeni şi tot timpul. Ea ne face şi ne menţine smeriţi, dar totodată statornici. Ea cere dependenţă de Dumnezeu şi ne păzeşte de egoism şi de influenţele greşite ale altora. Trebuie să fie prezentă o umblare personală cu Dumnezeu, ca să se dea ascultării valoarea adevărată şi să ne protejeze de auto înşelare. Mai întâi se spune: »Dacă păzim poruncile Lui.« Avem aici o caracteristică deosebită a acestei scrisori. Foarte frecvent pe parcursul scrisorii nu se poate spune cu exactitate dacă pronumele »El« se referă la Dumnezeu sau la Hristos. Apostolul schimbă deseori de la unul la altul, deoarece revendicările lui sunt adevărate pentru amândoi. Căci cu toate că Hristos a devenit Om, El nu a încetat niciodată să fie în acelaşi timp şi Dumnezeu. De aceea, când vorbim de »poruncile lui Dumnezeu«, ele sunt în acelaşi timp şi ale lui Hristos. Deseori apostolul începe direct cu Hristos şi trece apoi să vorbească tot aşa de clar despre Dumnezeu. Hristos este Dumnezeu Însuşi, este Cuvântul lui Dumnezeu, este marele Martor al lui Dumnezeu, care în Persoana Sa a făcut cunoscut prin cuvânt şi prin faptă gândurile lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, care a lucrat permanent în Hristos, face aceste gânduri divine să fie vii în cel credincios şi dă naştere în el la ascultarea de El, pentru ca el să nu facă loc propriilor gânduri, sau să acţioneze după voinţa proprie, ci se lasă călăuzit de Dumnezeu. Căci aceasta este misiunea Duhului Sfânt în privinţa aceasta, ca şi în oricare altă privinţă.

În felul acesta începe la noi învăţarea, aşa cum începe la orice copil în viaţa naturală. La început ei înţeleg puţin, dar este deosebit de important că ei învaţă să fie ascultători, înainte de a înţelege toate lucrurile. Învăţătura pentru a asculta trebuie să fie clară şi simplă, şi potrivită cu înţelegerea copilărească. Nu se poate aştepta de la un copil, ca să înţeleagă imediat un principiu abstract. Nici măcar referirea la imagini nu are totdeauna rezultatul dorit. S-ar putea ca copilul să reproşeze imediat, că totul este frumos şi bun pentru tata şi pentru mama, sau pentru o persoană sau alta. Este însă cu totul altceva, când se referă la propria persoană mică.

Ascultarea se arată mai întâi în formele cele mai simple, cele mai strict personale şi cele mai necesare, şi anume în supunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu. Prin aceste porunci nu se înţelege cele zece porunci ale Legii. Apostolul Ioan nu se referă niciodată la acestea, atunci când vorbeşte despre porunci, aşa cum face aici. Mai degrabă ele stau în legătură vie cu Hristos. Diferenţa dintre povara, pe care o punea Legea, şi punerea la încercare prin aceste porunci ale Domnului este, spus pe scurt, următoarea: Legea a dovedit ce este omul în sine însuşi; Evanghelia dimpotrivă, este revelarea a ceea ce este Dumnezeu în Hristos. Omul aflat sub Lege a fost pus la încercare, ca să se vadă dacă el era gata să renunţe la voinţa proprie şi să împlinească cerinţele lui Dumnezeu, şi prin aceasta să primească viaţa. Viaţa i-a fost făgăduită cu respectarea condiţiei, că el era ascultător, în opoziţie cu ceea ce Dumnezeu dăruieşte acum celui care crede. Primirea vieţii este acum premisa pentru ascultare; viaţa este în credincios pe baza credinţei lui, tot aşa cum ea era în Hristos, înainte ca El să vină în lumea aceasta. El era ca viaţă veşnică la Tatăl, şi atunci când a devenit Om, nu s-a schimbat nimic cu privire la această viaţă veşnică. El a fost revelat pe pământ nu numai ca Persoană divină, pentru ca să descopere dragostea Sa ca Dumnezeu adevărat şi ca Fiu al lui Dumnezeu; El a fost totodată viaţa veşnică, care a adus viaţă celor care zăceau în moarte din cauza păcatului. Este deci evident, că poruncile amintite aici slujesc ca fir călăuzitor vieţii noi, care ne-a fost dăruită, în loc să fie un etalon moral, prin care să primim viaţă, dacă le împlinim. Ele sunt transpuse în fapte prin viaţa în Hristos, pe care credinciosul a primit-o deja prin har. Felul în care această ascultare se arată în primul rând, o dovedesc cuvintele: »dacă păzim poruncile Lui.« În harul Său, Dumnezeu pune aceste lucruri în fel autoritar înaintea sufletelor noastre. Copiii Săi, totodată cei născuţi din nou prin har, trebuie să fie conştienţi de seriozitatea, de importanţa şi de necesitatea poruncilor Sale. De aceea El vorbeşte în multe cazuri cu mare fermitate, cu toată claritatea şi autoritatea. Nu este aceasta bun şi corect? Îşi poate imagina o creatură, care gândeşte sănătos, că Dumnezeu ar putea vreodată să vorbească altfel decât cu autoritate absolută, sau că autoritatea Sa nu este valabilă pentru tot ce El porunceşte oamenilor? Să nu se gândească, că poruncile lui Dumnezeu se referă numai la ceea ce omul trebuie să facă. Să nu existe oare, în tot ce a făcut El, nimic care este vrednic de crezut? În 1 Ioan 3, 23 ni se porunceşte să credem în Numele Fiului Său. Aceasta nu este o poruncă mai puţin importantă ca aceea a dragostei reciproce. Dumnezeu porunceşte oamenilor să creadă Evanghelia, şi celor credincioşi să se iubească unii pe alţii. Ambele le prezintă ca o poruncă. Prin aceasta El ne arată, că în toate lucrurile autoritatea Sa este decisivă, şi nu numai dragostea Sa, şi că El are dreptul să poruncească. Fără îndoială omul este obligat să asculte.

Să luăm un exemplu: potrivit cu Faptele Apostolilor 17, 30, apostolul Pavel spune atenienilor, că Dumnezeu porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Aceasta înseamnă acelaşi lucru, ca să creadă în Fiul Său Isus Hristos. Nu este vorba ca oamenii să scape de pierzarea temporală, ca odinioară cei din Ninive, ci ca păcătoşii să fie salvaţi de focul veşnic al iadului. Nici Iona şi nici locuitorii din Ninive nu s-au gândit să fie salvaţi de judecata veşnică, sau să primească viaţa veşnică, ca să se poată bucura de părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul şi să fie veşnic împreună cu Hristos în slavă. Dar noi am primit acum porunca Sa clară în acest sens, şi dacă sufletul nostru are o atitudine corectă, atunci această poruncă are cea mai mare însemnătate pentru noi. Prin aceasta Dumnezeu arată ce valoare avem noi pentru El. Ce bucurie are sufletul, care s-a smerit în praf şi cenușă din cauza păcatelor lui, să recunoască prin credinţă, că Dumnezeu este foarte interesat să-l binecuvânteze din belşug cu plinătatea harului Său! Totodată este şi o chestiune legată de maiestatea Sa; Dumnezeu nu poate să renunţe la ea, ca astfel să vină în întâmpinarea omului nenorocit, arogant. Cât de orb este omul cu privire la toată viaţa Sa plină de păcat şi duşmănie faţă de Dumnezeu, cu privire la nimicirea sa totală prin încăpăţânarea sa, dacă caută vina la Dumnezeu, la Dumnezeul care a dat pe Fiul Său, ca să salveze pe păcătosul cel mai ticălos.

Dacă iubim pe cineva, ne vom bucura, să-i împlinim dorinţele, chiar dacă ele ar fi îmbrăcate sub forma unei porunci. Dacă este o persoană cu autoritate, dorinţa ei primeşte caracterul unei porunci chiar şi în relaţiile dintre oameni, cu cât mai mult atunci când este vorba de Dumnezeu, care niciodată nu minte şi nu înşeală, care dovedeşte deplină bunătate, îndurare şi îndelungă răbdare chiar şi faţă de omul indiferent şi ostil. În afară de aceasta, pentru suflet este o binecuvântare de durată veşnică, dacă împlinim poruncile Lui. Păcătosul, care toată viaţa lui s-a obişnuit cu răul, trebuie acum să înveţe binele. Dacă el s-a pocăit sincer înaintea lui Dumnezeu şi a crezut în Domnul Isus, aceasta înseamnă o schimbare radicală a vieţii lui întregi. Dumnezeu îi face cunoscut cu toată claritatea şi cu toată fermitatea voia Sa şi gândurile Sale. Această grijă plină de dragoste a lui Dumnezeu face încăpăţânarea şi indiferenţa omului faţă de poruncile Sale să fie mult mai condamnabilă, şi în mod deosebit atunci când el se declară de partea Domnului.

În versetul 5 apostolul ne dă o privire mai adâncă: »Dar cine păzeşte Cuvântul Lui ...«. Aceasta nu este acelaşi lucru cu păzirea »poruncilor«. Aceasta înalţă ascultarea (natura sa şi dimensiunea sa). Are ca premisă, că credinciosul a făcut progrese spirituale şi înţelegerea sa spirituală a crescut, şi este ferm hotărât să transpună în faptă Cuvântul lui Dumnezeu. Ascultarea lui nu mai este dominată numai de o »poruncă«, ci de »Cuvântul Său«. Acest Cuvânt nu trebuie să fie sub forma unei porunci, el descopere sufletului ce este plăcut lui Dumnezeu şi ce preţuieşte El. Unui suflet ascultător în totul îi este suficientă deja o aluzie, ca să fie credincios într-un anumit lucru, chiar dacă Dumnezeu nu a dat o poruncă categorică în privinţa aceasta.

Este uimitor şi totodată dureros să vezi cum o inimă legalistă acţionează exact în direcţie opusă. În creştinătate (în mod deosebit printre baptişti) domină părerea, că botezul şi Masa Domnului trebuie privite ca porunci. Dar acestea nu trebuie privite aşa. Unde găsim în Scriptură o poruncă să fi botezat, sau să iei parte la Masa Domnului? A face o poruncă din acestea, înseamnă să pui aceste lucruri într-o lumină total falsă. Botezul creştin este o favoare, oferită celui credincios pe baza autorităţii Domnului Isus. Famenul Etiopian a întrebat: »Ce mă împiedică să fiu botezat?«; şi în cazul lui Corneliu, Petru a spus: »Se poate opri apa ...« Ar fi ciudat să se vorbească în felul acesta, dacă botezul ar fi o poruncă. Cine ar avea curajul să împiedice sau să oprească o poruncă a Domnului? În această împrejurare vin imediat dintre cei tăiaţi împrejur şi se ceartă aprins cu Petru. În Scriptură nu se poate găsi nici un loc, în care executarea botezului este prezentată ca o poruncă. Cine se preocupă cu botezul unui mărturisitor creştin, acela ori îl va boteza el, ori îl va îndemna să se lase botezat de altcineva. Dar baptiştii nu înţeleg aşa. Ei vorbesc despre o poruncă directă a Domnului adresată celui care se botează, ca să se boteze. Dar Domnul Isus nu a poruncit aşa ceva. Este bucuria Lui, să ofere sufletului ca o favoare botezul potrivit cu Cuvântul Său. Botezul nu este subiectul unei porunci, nici în sensul moral şi nici în sensul legalist al Cuvântului. Cu privire la Masa Domnului este tot aşa. Domnul spune: »Luaţi, mâncaţi!« Face felul acesta de exprimare o poruncă din invitaţia Domnului? Să presupunem că eu sunt pe moarte; un prieten drag mă vizitează la patul de moarte şi eu aş spune, referindu-mă la Biblia mea: „Ia Biblia mea şi păstreaz-o!” Dacă cineva ar vrea să numească această dorinţă ca fiind o poruncă, atunci acela trebuie să fie ori prost, ori rău intenţionat. Nu este o poruncă, ci este expresia dragostei mele faţă de prietenul meu. Fără îndoială o astfel de rugăminte are efectul unei porunci, dar ea merge mult mai departe şi se diferenţiază foarte mult de o poruncă. Ea vorbeşte despre sentimentele inimii faţă de un om, pe care până la moartea sa l-ai iubit mult şi cordial şi de care îţi aduci aminte cu plăcere. Rugămintea a venit de pe patul de moarte, ea a fost primită în acest sens şi aşa trebuie înţeleasă de orice om cu judecată.

Un exemplu, pe care l-am folosit des, va clarifica probabil mai mult aceasta. Să ne imaginăm o familie săracă, care pentru întreţinere are nevoie de munca zilnică. Capul familiei, cel care hrăneşte familia, trebuie să plece în fiecare zi foarte dis-de-dimineaţă la lucru. Îmi este clar, că în zilele noastre de bunăstare acesta poate să fie un caz rar, dar în trecut a fost aşa. Să presupunem că bărbatul trebuie să plece dimineaţa foarte devreme, ca să ajungă la firmă sau la locul lui de muncă. Dar mama casei se îmbolnăveşte deodată şi trebuie să stea în pat. Femeia, care se scula cu bucurie dimineaţa, ca să pregătească dejunul şi tot ce el avea nevoie pe parcursul zilei, este aşa de bolnavă, că nici măcar nu se poate vorbi cu ea. Ce este de făcut într-o situaţie ca aceasta, care a venit deodată? Una din fiicele familiei a înţeles imediat situaţia grea. Nimeni nu i-a poruncit, să acţioneze acum, dar ea vede clar, ce are de făcut. Ea ştie, că în situaţia familiei a intervenit o schimbare, şi deoarece mama nu poate să facă lucrările din casă, le face ea. Ea a ajutat-o deseori pe mama ei, şi acum ea ia iniţiativa. Se scoală dimineaţa devreme, aprinde focul, pregăteşte o cafea sau un ceai fierbinte pentru tata şi îngrijeşte de el cu tot ce îi trebuie pentru timpul cât este plecat de acasă. Nimeni nu i-a dat o astfel de poruncă; exemplul acesta este o ilustraţie a ceea ce se înţelege prin »Cuvântul Său«. Aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu, fără să fie îmbrăcat sub o formă de poruncă, exprimă voia Sa, tot aşa şi fiica casei a cunoscut voia mamei, chiar dacă ea nu a putut să i-o spună. Tatăl era aşa de preocupat prin boala soţiei lui, că abia putea, sau nici nu putea să-şi pregătească hrana; cu toate acestea trebuia să meargă în continuare la lucru. Fata lui a înţeles toate acestea. Fără să facă caz mare din aceasta, ea a făcut lucrarea, pe care a făcut-o totdeauna mama ei. Aici nu a fost împlinită nici o „poruncă”; exemplul arată ce înseamnă »păzirea Cuvântului Lui«.

În felul acesta creştinul creşte în cunoaşterea lui Dumnezeu şi îşi găseşte bucuria în a-I fi plăcut Lui. El păzeşte Cuvântul nu numai atunci când are forma de poruncă; inimii ascultătoare îi este de ajuns să ştie care este voia bună a lui Dumnezeu în orice lucru, ca s-o împlinească. Aceasta nu înseamnă nici un îndemn din afară adresat conştiinţei, şi nici să caute sfat. Nu, eu sunt chemat să fiu supus lui Dumnezeu prin păzirea Cuvântului Său. Eu sunt obligat să fac voia lui Dumnezeu, prezentată acum în Cuvântul scris al Sfintei Scripturi. Ea a fost scrisă atât pentru mustrarea noastră, cât şi pentru mângâierea noastră. Aşa a încredinţat apostolul Pavel pe aceia, care nu îi vor mai vedea faţa, lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său. Dacă vrem ca toţi credincioşii să fie ascultători de voia lui Dumnezeu, atunci să începem cu toată smerenia cu noi înşine. Tot ce este necesar pentru aceasta este cuprins în Cuvântul Său, şi felul cel mai bun de a-l citi aşa cum trebuie este să privim pe Hristos Însuşi în el; în toată Scriptura El este subiectul sublim al lui Dumnezeu. Este important nu numai ce a spus Hristos, cu toate că este măreţ; şi nici ce a poruncit El, cu toate că are valoarea cea mai mare; ci revelarea Lui Însuşi în orice moment al umblării Lui pe pământ. Îl găsim, de exemplu, dimineaţa foarte devreme, înainte de a se face ziuă, în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Nu are aceasta să-ţi spună ţie şi mie ceva? Priveşte-L, cum toată noaptea stă în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, când în ziua următoare are de luat o decizie importantă. Aceasta ar trebui să vorbească foarte clar inimilor noastre. Noi nu avem voie să gândim, şi nu trebuie să gândim, că noi putem să facem în privinţa aceasta exact ca Domnul; dar cine vrea să conteste, că prin aceasta El ne-a lăsat un exemplu? Un exemplu nu este o poruncă, dar cu toate acestea el trebuie să aibă efect deplin asupra sufletului, ca să-i trezească atenţia şi solicitudinea spre ascultare.

De aceea apostolul Ioan scrie: »Cine zice: Îl cunosc, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în El« (versetul 4). La o astfel de persoană lipseşte total duhul ascultării. El nu numai că nu păzeşte Cuvântul Său, ci nici măcar poruncile Lui. El ignorează toate obligaţiile lui şi dă la o parte rânduielile lui Dumnezeu, nu numai pe cele ale Vechiului Testament, ci şi pe cele ale Noului Testament, care sunt destinate în mod deosebit pentru creştin. În aceste porunci noi se poate vedea în primul rând, dacă mărturisirea creştină a unui om este adevărată. Dacă el nu are interes pentru păzirea poruncilor lui Dumnezeu, atunci nu trebuie să cercetăm mai departe care este atitudinea lui faţă de Hristos şi faţă de întreg Noul Testament.

Versetul 5 ne arată opusul: »Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită.« Aici se arată o atitudine de ascultare faţă de întreg Cuvântul lui Dumnezeu, faţă de toate gândurile Lui, şi ele sunt şi împlinite, deoarece persoana respectivă iubeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Inima lui oferă dovada, că el este ascultător, prin aceea că el păzeşte nu numai poruncile lui Dumnezeu ci şi Cuvântul Său. Cuvântul este scump pentru suflet şi el nu este perceput numai ca autoritate şi putere. El cercetează cu bucurie întreg Cuvântul lui Dumnezeu şi primeşte binecuvântare din el; şi unde are loc aşa ceva, apostolul Ioan spune fără ezitare, că dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită într-un astfel de om.

Aceasta oferă ocazia să atragem atenţia asupra felului deosebit al apostolului, care se întâlneşte nu numai în scrisoarea aceasta, ci în toate scrierile lui. El priveşte lucrurile corespunzător principiilor divine revelate, fără să se ocupe cu obstacolele şi eşecurile care rezultă din starea şi comportarea omului. El nu tratează insuccesele, care sunt urmarea indiferenţei noastre. Apostolul are înaintea ochilor pe adevăratul creştin şi îl priveşte ca pe unul care împlineşte gândurile lui Dumnezeu. De aceea el nu diminuează aceste principii şi nici nu le atenuează prin folosirea de părţi neplăcute, pe de o parte, sau atenţionări, pe de altă parte. El ne prezintă simplu ce este plăcut lui Dumnezeu şi ce se cuvine pentru copilul Său, şi aceasta înseamnă, chiar şi pentru cel mai tânăr credincios, »păzirea poruncilor Lui«. Pentru aceia, care nu mai sunt la început, ci au acumulat experienţe spirituale, este valabil, ca ei să păzească nu numai poruncile Sale, ci în general »Cuvântul Său«, aceasta înseamnă, tot ce face cunoscut în sens general voia Sa.

De aceea citim, dacă vrem să mai privim încă o dată la Domnul nostru: »Iată, Eu vin, să fac voia Ta, Dumnezeule.« El nu spune „Legea Ta”, sau „porunca Ta”, cu toate că El a împlinit permanent Legea Sa şi a împlinit poruncile Sale; El a onorat şi îndreptăţit Legea lui Dumnezeu şi i-a acordat o valoare, cum nimeni mai înainte n-a făcut. El mai spune: »În sulul cărţii este scris despre Mine«. Era sulul cărţii, pe care o cunoştea numai Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Dumnezeu foloseşte aici expresii simbolice, cunoscute de oameni). Erau gândurile lui Dumnezeu, ascunse în hotărârile Lui, care au fost scrise mai târziu în cartea Psalmilor. Ce se spune despre sulul cărţii, stă de fapt în opoziţie cu Legea şi rânduielile ei; dar această hotărâre era din veşnicie. Şi când El a venit şi a devenit Om, scopul venirii Lui a fost să facă voia lui Dumnezeu. Această voie era mult mai mult decât oamenii au înţeles cu privire la cele zece porunci sau cu privire la Lege. În această voie s-a făcut cunoscut un har nespus de mare. Domnul nu a făcut numai voia lui Dumnezeu, El a şi îndurat-o; căci El a fost ascultător de ea până la moarte, da, chiar moarte de cruce. Când a cerut Legea, sau a aşteptat, vreodată o astfel de jertfă din partea unui neprihănit? Era cuprins în Lege gândul, că Sfântul lui Dumnezeu va muri pentru păcătoşi? Nu, dar tocmai aceasta a fost voia lui Dumnezeu, şi Domnul a cunoscut-o deja înainte de toate timpurile. Jertfele de tăiere şi darurile pământeşti nu puteau aduce mântuirea. Dumnezeu spune, că acestea nu puteau niciodată să facă desăvârşit pe cel ce se apropia în felul acesta. Sângele taurilor, oilor şi caprelor nu poate nicidecum să îndepărteze păcatele, să scape de iazul de foc sau să salveze pe un păcătos de judecata lui Dumnezeu. Nici un ritual nu poate să transforme un om rău într-un om bun sau să facă ca el să stea fără pată înaintea lui Dumnezeu, »mai alb decât zăpada«. Unde se găseşte atunci salvarea? Domnul spune: »În sulul cărţii este scris despre Mine«. El a îndepărtat pe prima, Legea, şi a pus în loc pe cea de-a doua, şi aceasta era voia lui Dumnezeu. Această voie constă în aceea, prin harul nemărginit, prin moartea Domnului Isus, să salveze pe cel mai rău păcătos. Nu dovedeşte aceasta, ce putere minunată este în ceea ce Dumnezeu ne face cunoscut în Cuvântul Său? Dumnezeu a urmărit hotărârea Sa cu toată perseverenţa, şi Domnul a cunoscut-o deja din veşnicie. Când apoi a venit împlinirea vremii, a venit El, ca să facă voia lui Dumnezeu, dar la împlinirea voii acesteia El a suferit până la extrem. Nici o altă lucrare mare a puterii lui Dumnezeu ar fi fost suficientă pentru aceasta. El a fost gata să fie făcut păcat de către Dumnezeu şi să suporte toate urmările care rezultau din aceasta. El a fost gata să glorifice pe Dumnezeu cu privire la păcat şi să facă ca Dumnezeu să fie drept şi cu toate acestea să poată acorda iertarea deplină a păcatelor, da, să poată să ne îndreptăţească şi să ne glorifice. Hristos a trebuit să sufere pentru păcat sub mâna sfântă a lui Dumnezeu, care a purtat sabia împotriva păcatului şi a executat pedeapsa, pe care păcatul a meritat-o. Dar El a purtat-o cu supunere desăvârşită, orice ar fi putut să-L coste. Aceasta arată diferenţa totală dintre Lege şi har.

Pentru cel credincios este valabil acelaşi principiu, ca şi pentru Hristos, desigur cu excepţia, că El este Dumnezeu şi El a înfăptuit lucrarea de ispăşire pentru noi. Noi posedăm deja viaţa, înainte de a păşi în practica vieţii de credinţă, aşa cum Domnul avea viaţa în Sine din veşnicie. Noi acţionăm aşa, pentru că noi avem deja viaţa, şi nu, ca omul aflat sub Lege, pentru ca să obţinem viaţa. Umblarea creştinului este prezentarea practică în exterior a vieţii noi. Aceasta este imposibil pentru toţi cei care nu au viaţa nouă. Şi numai cine păstrează privirea credinţei îndreptată spre Domnul Isus şi prin aceasta posedă această viaţă, este capabil pentru o astfel de umblare. Altfel ochiul nu mai este curat; el va fi ocupat cu tot felul de lucruri, aşa că umblarea nu se va mai face în lumină. Domnul a spus în evanghelia după Matei 6, 22: »Dacă ochiul tău este sănătos (literar: simplu), tot trupul tău va fi plin de lumină«; şi numai El poate să facă ochiul simplu (curat, sănătos).

Aceasta ne este arătat clar în acest verset 5. Dar apostolul merge şi mai departe: »Prin aceasta ştim că suntem în El«; el nu spune numai: „... că noi Îl cunoaştem”. Ce privilegiu ne este prezentat aici, la care noi avem acces!

În felul acesta îmbărbătează Dumnezeu pe aceia, care au devenit ascultători în duhul lor. Ei nu numai Îl cunosc, ci ei şi ştiu, că ei sunt în El. Ce privilegiu binecuvântat pentru un credincios este asigurarea, că el este în Hristos! El este Cel nemărginit, noi suntem cei mărginiţi şi slabi, dar prin harul Său suntem binecuvântaţi. Aici se arată, că viaţa este în totul dependentă de Dumnezeu şi de Fiul Său. Duhul lui Dumnezeu întăreşte în noi dorinţa după această dependenţă şi foloseşte Cuvântul, ca să ne consolideze în această atitudine. Şi ce ne spune Cuvântul? El ne descoperă, că Dumnezeu Îşi are bucuria să dea credincioşilor ascultători asigurarea şi cunoaşterea, că ei sunt în El. Cât de fericiţi suntem să ştim, ce este El pentru noi şi ce a fost El pentru noi. Ce mângâiere şi ce putere ne dă aceasta, când noi simţim propria slăbiciune!

Dacă comparăm locul acesta cu Ioan 14, 20, vom constata că a fi în Hristos este o parte componentă a bogăţiei binecuvântărilor creştine. Cu acea ocazie Domnul i-a asigurat pe ucenici, că ei vor primi acest privilegiu în ziua în care li se va da Duhul Sfânt, ca să fie în ei şi să rămână cu ei, după ce Domnul S-a înălţat la Tatăl: »În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi.« Aici este vorba pentru prima dată de poziţia minunată a Domnului înviat, pe care El o ocupă cu drept deplin în Tatăl Său. Nu este de mirare, că El ca Singurul Fiu născut este în Tatăl, căci aceasta a fost dintotdeauna poziţia Lui proprie în dumnezeire. Dar acum se descoperă pentru prima dată ucenicilor, că El ocupă această poziţie ca Omul înviat, aşa cum era şi cum va rămâne pentru totdeauna. Este locul Lui începând din momentul înălţării, care pe drept a fost dat Domnului înălţat ca distincţie, după ce lumea L-a lepădat (compară cu Ioan 16, 10). Prin credinţă ştim, în Numele Lui învăţaţi de Duhul Tatălui, că El este acolo în Tatăl Său. Această poziţie depăşeşte cu mult poziţia pe care El ca Mesia o va ocupa pe scaunul de domnie al lui David, sau ca Fiu al Omului în Împărăţia viitoare de o mie de ani ca Domnitor peste naţiunile pământului. Este poziţia Lui şi ea este posibilă numai pentru că El ca Persoană divină este una cu Tatăl. Dar El este acolo ca Omul înviat, care a înfăptuit lucrarea de mântuire. Aceasta oferă creştinismului măreţia sa unică în felul ei.

După ce Domnul a arătat ucenicilor, că El este în Tatăl, ei trebuie să ştie că şi ei erau în El. Aceasta înseamnă, că pe baza morţii şi învierii Lui ei nu erau numai o parte a roadei, pe care grăuntele de grâu a adus-o prin faptul că El a căzut în pământ şi a murit. Mai degrabă ei trebuie să ocupe o poziţie intimă şi cerească în El, în măsura în care aceasta este posibil pentru o creatură; nu numai viaţa de înviere, ci şi locul de siguranţă în El, pe care îl cunoaştem deja acum când suntem încă pe pământ. Ei trebuie să fie umpluţi şi de cunoaşterea, că Hristos este în ei. Acest adevăr caracterizează Epistola către Coloseni (capitolul 1, 27). Faptul că credincioşii sunt în Hristos este semnul caracteristic al Epistolei către Efeseni (capitolul 1, 3; 2, 6,10, şi aşa mai departe). Amândoi apostolii tratează acest adevăr, cu deosebirea că apostolul Ioan îl aplică la fiecare credincios în parte, în timp ce apostolul Pavel îl aduce în legătură cu unitatea trupului lui Hristos, cu Adunarea. Este partea pe care o posedă orice creştin adevărat. Necunoaşterea care domină în creştinătate este dovada tristă a necredinţei ei. Aceasta împiedică pe unii credincioşi din timpul nostru să înţeleagă adevărul deplin, şi aşa a fost cu siguranţă începând cu moartea apostolului. El atenţionează aici, că este necesar să se păzească cuvântul lui Hristos şi să fi desăvârşit în dragostea lui Dumnezeu, căci de aceasta depinde practicarea acestui adevăr. Aceasta nu este mai mult decât se cuvine fiecărui credincios; acolo unde lipseşte aceasta, Duhul Sfânt, prin care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării, adică a mântuirii trupului nostru, este întristat. Lipsa de credinţă şi de credincioşie face ochiul spiritual să devină orb faţă de privilegiile noastre cele mai înalte.

»Cine zice că rămâne în El ...«. Apostolul numeşte aici un alt punct, cu care probabil cineva ar putea să se laude pe nedrept. El se preocupă cu totul altfel de acest aspect, decât în cazul celor care cu indiferenţă dispreţuiesc autoritatea lui Dumnezeu. Pe o astfel de persoană o numeşte mincinos şi spune că adevărul nu este în ea. Prin aceasta la stigmatizat ca pe unul care în realitate nu a primit nimic de la Dumnezeu. Dar dacă este vorba de mărturisirea de a rămâne în El, atunci sentinţa este mai puţin aspră, dar este totuşi absolut necesară. Afirmi tu, că rămâi în El? Atunci tu eşti dator să umbli aşa cum a umblat El. Aici nu este vorba de faptul, că cineva afirmă, că el nu are niciun păcat. Dacă spunem că noi rămânem în Hristos, atunci această rămânere în El va avea influenţă directă şi cu putere deplină asupra umblării, căci această umblare este expresia unei vieţi în lumina lui Dumnezeu. Dacă eu rămân cu adevărat în El, care este Viaţă şi Lumină, ce mă va împiedeca atunci să umblu aşa cum a umblat Hristos? În prezenţa Lui nu vom păcătui; dacă nu suntem conştienţi de prezenţa Lui, atunci vom cădea în păcat. Prin har este valabil acelaşi principiu şi pentru umblarea noastră, cu toate că ar fi o îngâmfare să afirmăm, că umblarea noastră este ca şi umblarea Lui. Important este, că nu Legea, ci Hristos este etalonul pentru umblarea noastră.

Dar noi ştim cât de uşor ajungem să cădem, cât de repede uităm pentru momente scurte pe Domnul, cât de mult suntem înclinaţi să lăsăm natura proprie să lucreze. În acest caz nu am rămas în El. Însă apostolul nu vorbeşte despre astfel de obstacole limitate. El are principiul înaintea ochilor, şi un principiu are caracter absolut. Oricine ezită să recunoască acest adevăr absolut, deoarece omul se comportă când într-un fel, când în alt fel, acela expune credinţa primejdiei de a fi înlocuită de sentimente şi simţăminte. Cum să se poată atunci înţelege adevărul lui Hristos din locul acesta şi din alte locuri din Scriptură? Toate trebuie înţelese în caracterul lor absolut, atât Persoana lui Hristos şi lucrarea Sa, cât şi harul, dacă păcătosul vrea să aibă parte de binecuvântarea deplină care rezultă din acestea. Dacă Dumnezeu mă îndreptăţeşte, atunci El nu îmi dă o îndreptăţire nedesăvârşită. Dacă El îndreptăţeşte pe păcătos, atunci El o face tot aşa de absolut, ca şi atunci când dăruieşte viaţa veşnică în Hristos. Credinciosul a primit viaţa veşnică, ca să fie ascultător şi ca să se poată bucura de părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul. De aceea citim aici: »Cine zice că rămâne în El, trebuie (sau: este dator) să trăiască şi el cum a trăit Isus.« Aici este vorba de cineva, care are pretenţia, că rămâne în El; de aceea acest cuvânt trebuie să lucreze la conştiinţa lui. Aici nu este vorba de fericirea de a şti, că eşti în El, ci de mărturisirea, că ai făcut din El locul de odihnă al sufletului, în care eşti ocrotit în bucurie şi necaz, în orice pericol şi orice greutăţi. Căci aceasta înseamnă să rămâi în El. Dacă aceasta este realitate pentru mine, atunci eu trebuie să umblu aşa cum a umblat El. Umblăm noi cu adevărat aşa, în faptă şi în adevăr? Umblarea noastră sărăcăcioasă dovedeşte cât de puţin rămânem realmente în El. Ca credincioşi mărturisim însă că Hristos este adevăratul nostru etalon, şi cât de mult ar trebui să ne smerească aceasta. Noi nu ne permitem să putem umbla vreodată la înălţimea grandioasă, pe care a umblat Hristos, dar prin har năzuim să fim urmaşii Lui.

Aşa cum am văzut în versetele anterioare, ascultarea este primul şi cel mai important semn caracteristic al faptului că cineva are viaţă din Dumnezeu. Este în natura ascultării, că nu se face numai ce este bine în sine însuşi, ci se face şi în recunoaşterea autorităţii lui Dumnezeu şi pentru că se vrea să-I fim plăcuţi Lui. Un om acţionează totdeauna pe o bază greşită, dacă face ce este drept numai din cauza dreptăţii, căci atunci nu ţine seama de ce este cel mai important pentru Dumnezeu şi pentru credincios, ca copil al Său. În primul rând trebuie totdeauna să se ţină seama de drepturile lui Dumnezeu. Dacă omul urmăreşte să facă numai ceea ce el după judecata lui consideră că este bine, atunci el ignorează drepturile lui Dumnezeu. Nu omul, ci voia lui Dumnezeu este decisivă. De aceea pentru om se cuvine frica de Dumnezeu, care totdeauna este începutul înţelepciunii spirituale. Aşadar, ascultarea este prima piatră de verificare a prezenţei vieţii noi, divine, în mod deosebit cu privire la fărădelege, care era deja atunci activă printre cei care mărturiseau că sunt creştini.

Dacă omul îşi permite să evalueze singur lucrurile, fără să ţină seama de Dumnezeul nevăzut, atunci el părăseşte orice fundament al unei evaluări sigure şi potrivită lui Dumnezeu. El poate părea a fi ireproşabil din punct de vedere moral şi corect în exterior, dar cu toate acestea nu este ascultător de Dumnezeu, dacă în tot ce întâlneşte acţionează exclusiv după părerea lui. Fără ascultarea de Dumnezeu, totul este greşit şi total incompatibil cu responsabilitatea unui creştin.

Dar mai există şi un alt principiu moral, care este în legătură cu cel tratat anterior. Cauza acestuia este clară: ambele principii îşi au izvorul în Domnul Isus şi vin de la El. Căci El este viaţa şi expresia ei, pe care El a prezentat-o aici pe pământ în cuvânt şi în faptă, ne oferă nu numai o teorie sau o învăţătură, ci ne oferă etalonul a ceea ce este cu adevărat viaţa veşnică. Nimic nu este aşa de cunoscut creaturii ca „viaţa”. Sentimentul, capacitatea de a judeca, acţionarea independentă sunt de neimaginat fără viaţă. Toţi oamenii posedă viaţa naturală a omului căzut sub puterea păcatului şi a morţii. Ce foloase poate avea această viaţă pentru Dumnezeu şi pentru noi? Ea ne facilitează să facem mai mult rău, dar niciodată nu ne poate face să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Numai Domnul Isus a fost cel care permanent a făcut în chip desăvârşit ce este plăcut lui Dumnezeu. Această viaţă a lui Isus a devenit acum viaţa noastră. El dăruieşte această viaţă fiecăruia, care din inimă crede în El. Prin primul om a venit moartea, dar Omul al doilea este un Duh dătător de viaţă. În El, Cuvântul veşnic, era viaţa, şi ca Om a primit de la Tatăl să aibă viaţa în Sine Însuşi. El dă viaţa acelora care Îl primesc; El (ca şi Tatăl) dă viaţă. Nimic nu caracterizează pe Dumnezeu mai mult în lucrarea Sa, ca aceea că El crează viaţa şi dă viaţa. Înţelepţii lumii acesteia, cărora le lipseşte credinţa, încă nu au descoperit ce este viaţa şi unde este ea. Unii caută cu râvnă în retortă după urmele ei; ei speră, ca prin experimente chimice să descopere tainele ei. Metafizicienii nu au devenit nici o leţcaie mai înţelepţi prin sfătuirea cu mintea lor proprie, care este foarte aptă pentru verificarea deducţiilor, dar este incapabilă să priceapă adevărul. Astfel de mijloace, şi altele asemănătoare lor, ar putea să fie suficient de bune pentru lucrurile elementare, care aparţin domeniului material şi intelectual. Dar dacă ne gândim, că este vorba de viaţă, atunci ne putem da seama cât de zadarnice sunt eforturile şi aşteptările omeneşti, ca să ajungă pe urmele vieţii prin cercetări de felul acesta.

Nu, omul a obţinut iniţial şi nemijlocit viaţa direct de la Dumnezeu, şi anume prin aceea, că Dumnezeu i-a insuflat suflarea de viaţă. Din acest motiv numai el are un suflet nemuritor. Animalele au viaţă şi suflet potrivit pentru existenţa lor, dar acestea nu au luat naştere prin insuflarea lui Dumnezeu, ci prin voinţa şi prin puterea Sa. El le-a permis o existenţă limitată; aceasta este însă cu totul altceva decât insuflarea personală a suflării de viaţă din partea lui Dumnezeu în nasul omului. La nici o altă creatură de pe pământ El nu a făcut aşa ceva, numai omul a avut parte de un astfel de privilegiu. Dacă se recunoaşte această diferenţă, atunci va deveni clar, că omul este o fiinţă morală cu responsabilitate personală, deoarece el posedă un suflet nemuritor. Dar mai există un privilegiu, care este cu mult mai mare decât nemurirea, în sensul existenţei permanente a sufletului. Acesta poate avea consecinţe nespus de îngrozitoare; să ne gândim la existenţa nesfârşită în lacul cu foc! Oricine leapădă pe Fiul ajunge necondiţionat sub judecata veşnică a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă o existenţă fără sfârşit în chin, şi anume sub suferinţa din partea lui Dumnezeu. Căci omul prin lipsa sa de pocăinţă a refuzat intenţionat să creadă că Domnul Isus în harul Său a suferit judecata lui Dumnezeu, pentru ca păcătosul vinovat niciodată să nu trebuiască să sufere pedeapsa lui Dumnezeu, ci să fie pentru totdeauna binecuvântat. Cât de bogată este îndurarea lui Dumnezeu, ca să ofere salvare celor pierduţi, deoarece Hristos a purtat la cruce pedeapsa pentru păcat! Dacă nu se crede în El şi nici în vestea bună cu privire la ceea ce Dumnezeu a lucrat prin El, atunci se stă sub puterea Satanei, sub autoritatea duşmanului crud, care urăşte pe Dumnezeu şi pe oameni.

Existenţa omului nu poate niciodată să înceteze; în aceasta constă vina înfiorătoare a păcătosului, care cu plăcere ar pune capăt existenţei lui, dacă ar putea. El ar putea să se sinucidă; dar pentru aceasta va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu i-a dat viaţa, şi omul nu are nici o împuternicire să distrugă cu propria mână această viaţă. Cum ar putea o astfel de faptă nebună şi reprobabilă să dea naştere la ceva bun? Dacă orice ucidere este o crimă oribilă, întunecată, sinuciderea este una din formele ei cele mai rele şi pe lângă aceasta este o înjosire directă, grosolană, a lui Dumnezeu.

Ascultarea desăvârşită a Domnului Isus decurgea din viaţa Sa veşnică, desăvârşită. În noi, cei credincioşi, această viaţă nu este totdeauna activă, deoarece noi, spre ruşinea noastră, lăsăm carnea (firea pământească) să devină activă. Însă viaţa veşnică, viaţa nouă, este totdeauna gata pentru a acţiona potrivit voii lui Dumnezeu. Lipsa de precauţie şi de veghere în rugăciune permit uneori vieţii vechi să apară, căci ea este încă totdeauna prezentă. Potrivit cu Romani 8, 7 ea este »gândirea firi pământeşti«, care înseamnă vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Ea se manifestă prin egoismul omului, prin care el ascultă de Satana; căci voinţa omului devine unealta Satanei. Aceasta este deci presupusa voinţă liberă, cu care omul se bate în piept!

Noi nu avem voie să încetăm, să atragem permanent atenţia, că oricine crede în Hristos, acela primeşte o astfel de viaţă. Primele respiraţii ale acestei vieţi încep imediat după ce sufletul a început să creadă, adică, când păcătosul se pleacă înaintea lui Hristos, ca Acela care a fost dat la moarte pentru noi de Dumnezeu în harul Său. Chiar şi acest act de credinţă este, aşa cum am văzut deja, un aspect al ascultării noastre de Dumnezeu. Este porunca Sa clară, ca să ne pocăim şi să credem Evanghelia. Prin aceasta sufletul se supune în adevăr voii lui Dumnezeu. Căci ascultarea nu se referă numai la ceea ce permanent trebuie să se facă pentru Dumnezeu; mult mai mult, sufletul se pleacă de la început înaintea lui Dumnezeu şi recunoaşte că în Fiul Său El este Dumnezeu-Mântuitorul.

În ce fel binecuvântat mi-a dat El viaţa, în ce fel minunat m-a făcut subiectul dragostei Sale! Putea Dumnezeu să-mi dovedească dragoste mai mare? El nu a dat numai la moarte pentru mine pe Acela, care era Viaţa veşnică, ca să moară pentru păcatele mele şi prin această răscumpărare veşnică să anuleze pe deplin toate păcatele mele; ci El a trimis pe Fiul Său pe pământul acesta pentru mine, ca să-mi dea viaţa veşnică. Dar această viaţă nouă nu este numai izvorul ascultării, ci şi al dragostei după voia lui Dumnezeu. Aici nu este vorba numai de dragostea pentru Dumnezeu. Aceasta trebuie să-şi aibă originea în cunoaşterea faptului că Dumnezeu în harul Său nemărginit ne-a dăruit în singurul, preaiubitul Lui Fiu, viaţa veşnică şi ispăşirea păcatelor. În această secţiune însă accentul se pune pe faptul, că noi credincioşii trebuie să ne iubim reciproc. Creştinii, care sunt încă tineri în credinţă, şi, ca şi cei din Corint, nu sunt duhovniceşti, cred că este uşor să iubeşti. Putem numai să ne dorim, că ei au încercat cu toată seriozitatea s-o facă. La o cercetare de sine atentă înaintea lui Dumnezeu vor recunoaşte curând, că multe din cele care sunt considerate a fi dragoste, sunt numai »iubire cu vorba şi cu limba« (1 Ioan 3, 18).S-ar putea ca totul să pară foarte simplu, atâta timp cât lucrurile se derulează în ordine şi nu sunt nici un fel de împotriviri. Dar dacă dorinţele noastre sunt încrucişate, atunci cei care au considerat că dragostea este un lucru uşor ajung să aibă greutăţi. Acest fel de dragoste se găseşte la orice om amabil, chiar şi la câini şi pisici, fără ca ei să arate vreo urmă a fiinţei divine.

Dacă este vorba să iubim pe fraţii noştri, atunci se arată diferenţele mari care sunt în noi şi parţial, chiar dacă nu tot aşa de mult, şi în ei. Creştinul se deosebeşte în privinţa aceasta de Domnul Isus, despre care se spune: »În El nu este păcat«. În noi este prezent păcatul, potrivit cu natura noastră. Oricine nu crede faptul acesta, este de compătimit. El trăieşte într-o mare autoînşelare, dacă îşi închipuie, că din punct de vedere practic este deja acum desăvârşit. El este foarte departe de aceasta, deoarece el nu a înţeles, că desăvârşirea creştină constă în lepădarea de sine şi să găseşti totul în Hristos. Ce poate el să ştie din aceasta, când este vorba de practica zilnică! Nu, desăvârşirea noastră va fi abia atunci obţinută, când vom fi schimbaţi pe deplin după Chipul Său. Dacă ne judecăm singuri în lumină, curând vom avea toate motivele să ne plângem de eşecul nostru. Şi cu toate acestea Domnul a poruncit clar ucenicilor Săi, şi cu toată seriozitatea, să se iubească unul pe altul. Credinţa în El avea avantajul exterior pentru iudei tot aşa de puţin ca şi faptul că ei priveau de sus toate naţiunile: câtă mândrie este în dragostea pentru poporul propriu! Te identifici cu plăcere cu meritele deosebite şi avantajele strălucitoare, pe care crezi că le vezi la poporul tău. Iudeii au fost cu siguranţă în această privinţă aşa de mândri, cum nu poate să existe un alt popor; după toate aparenţele ei aveau mai multă înclinaţie la aceasta, decât aveau duşmanii lor. În realitate nici un om nu are nici cel mai mic motiv să fie mândru; locul lui este în ţărână, din cauza păcatului, pe care l-a înfăptuit împotriva lui Dumnezeu. Poţi să fi foarte impresionat de ce a făcut Dumnezeu – şi fără îndoială Israel a avut mai multe motive pentru aceasta, decât au avut toate celelalte popoare -, rămâne însă adevărat, că orice om sincer nu poate să facă altceva, decât să se smerească înaintea lui Dumnezeu pentru lipsa lui de demnitate, de îndată ce el vede lucrurile în lumina Sa. Noi recunoaştem starea noastră de păcătoşenie, şi chiar şi pe a altora. De aceea este necesar, ca Duhul Sfânt să ne ridice peste tot ce ne provoacă şi ne duce în ispită, ce este în opoziţie cu dorinţele noastre şi cu ceea ce noi am recunoscut că este greşit.

Versetele următoare ne pun inevitabil la probă în ceea ce priveşte dragostea. Întrebarea este, avem noi perseverenţă, să iubim în felul acesta. Desigur, niciodată nu trebuie să ne fie indiferent, când Hristos este dezonorat, sau adevărul lui Dumnezeu este călcat în picioare, când nedreptatea sau păcatul evident apare sub o formă oarecare. Însă noi suntem chemaţi, să purtăm şi să suportăm, să fim tari în harul care este în Hristos Isus, să suferim ca un bun ostaş al Său, să răbdăm totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să obţină mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică (2 Timotei 2, 10). Aşa acţionează dragostea adevărată. După aceea se ajunge acolo, aproape în toate lucrurile pe care le întâmpinăm zilnic, ca să fim răbdători aşa cum este Dumnezeu Însuşi. Domnul Isus a dovedit această răbdare până la extrem şi a arătat-o în fiecare zi din viaţa Lui de pe pământ. Dar aceasta nu L-a împiedecat să intervină public împotriva răului îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Însă aceasta nu era nicidecum lipsă de dragoste. Dacă răul nu ar fi fost urât, aceasta ar fi fost o degradare a naturii lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său; indiferenţa faţă de rău este contrariul sfinţeniei. Iubirea binelui şi dorinţa după neprihănire sunt părţile componente ale sfinţeniei practice ale celui născut din Dumnezeu. În tot ce ne creează probleme personale şi deseori este contrar gândirii şi dorinţelor noastre, dragostea se dovedeşte a fi victorioasă. Prin credinţă putem să lăsăm pe seama lui Dumnezeu toate greutăţile noastre şi ar trebui s-o facem permanent din dragoste. Sunt multe lucruri greşite în jurul nostru care trebuie dezaprobate; noi trebuie să le condamnăm, dar numai în măsura în care noi înşine nu acţionăm necuviincios. Să ne gândim, că am fost chemaţi să ne păstrăm în dragostea lui Dumnezeu (Iuda 21), oricât de triste ar fi împrejurările. Aceasta va fi nu numai spre binecuvântarea noastră personală, ci va avea efect şi în jurul nostru.

Să amintim pe scurt, că primul cuvânt din versetul 7 este un exemplu al înclinaţiei omului de a nu se ţine exact de felul de exprimare al Cuvântului lui Dumnezeu. În unele traduceri aici stă cuvântul „fraţilor”. Dar apostolul nu a ajuns aşa de departe, ca să se adreseze în felul acesta. „Fraţilor” spune el mai târziu, în capitolul 3, 13, de altfel singura dată în această scrisoare. Pe el nu îl preocupă acum în primul rând relaţiile noastre reciproce, ci dragostea este tema despre care vrea să scrie. Felul lui de adresare este în concordanţă deplină cu această temă. „Copii” şi „preaiubiţi” sunt cuvintele lui obişnuite, şi aici este felul corect de exprimare: »Preaiubiţilor, nu vă scriu o poruncă nouă ...« Nu este aceasta foarte remarcabil? Relaţiile credincioşilor între ei erau un fapt important, dar nu aceasta îl preocupa pe el acum. El le vorbeşte acum într-un fel, în care le aminteşte, că ei au fost iubiţi. Nici nu era necesar să spună, cine îi iubea aşa de mult. Este de la sine înţeles că prin har ei erau scumpi şi valoroşi pentru apostol. Dar şi Dumnezeu Însuşi îi iubea, şi anume cu o dragoste care nu se schimbă, aşa cum ea a fost făcută cunoscut prin Domnul Isus. Ce imbold pentru o dragoste reciprocă, pentru dragoste faţă de toţi cei care sunt subiecte ale acestei dragoste! »Preaiubiţilor, nu vă scriu o poruncă nouă, ci o poruncă veche, pe care aţi avut-o de la început.« Această poruncă veche o găsim deja în Evanghelia după Ioan. Acest scriitor inspirat vorbeşte mult mai mult decât alţii despre ea, şi el este singurul, care vorbeşte aşa de clar despre ea. Cu câtă seriozitate a poruncit Domnul ucenicilor Săi, ca să se iubească unul pe altul! Citim aceasta deja în acel minunat capitol întâi al evangheliei după Ioan, în care El vorbeşte despre faptul că El va părăsi această lume şi va merge la Tatăl. În versetele 34 şi 35 din Ioan 13 avem porunca nouă. Să amintim pe scurt ce a mai spus Domnul cu această ocazie: »Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta, şi, cum am spus Iudeilor, că unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum.« Plecarea Lui era o premisă necesară pentru introducerea creştinismului. Lipsa lui Hristos pe pământ înseamnă că El este în cer. Atâta timp cât El a fost aici, creştinismul nu a început încă să existe efectiv, adică, în ceea ce priveşte relaţiile reciproce dintre ucenici, cu toate că izvorul tuturor binecuvântărilor era în El. Însă adevărata lor poziţie, şi relaţia lor cu Hristos şi, ca rezultat al acesteia, relaţia lor cu ceilalţi era ceva nou şi a fost conştient înţeleasă abia după ce Domnul a murit, a înviat şi S-a înălţat la cer.

Când Domnul a făcut cunoscut ucenicilor, că El îi va părăsi, El le-a spus dorinţa Sa, ca această dragoste să fie în ei şi ea să radieze din ei. »Vă dau o poruncă nouă«, - (se vede clar legătura directă cu evanghelia după Ioan) - »Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.« În epistola lui Ioan avem aplicarea practică a acestei porunci. Porunca, pe care Ioan a făcut-o deja cunoscut în evanghelia sa, a fost dată de Domnul, pe când El era încă pe pământ. Prin aceasta se confirmă – aşa cum am spus deja la explicaţia primelor versete ale acestei epistole – că expresia »de la început« înseamnă cu totul altceva decât »la început«. De fapt nimic nu putea să existe »de la început«, dacă nu ar fi fost »la început«, adică, înainte de a fi cerurile şi pământul, Cuvântul – Fiul. »De la început« înseamnă, începând din timpul când Cuvântul veşnic, devenit carne (trup), a fost plin de har şi de adevăr aici pe pământ la ucenici şi a locuit printre ei. La acest timp se referă cuvintele lui Ioan: porunca veche este Cuvântul pe care l-aţi avut de la început. »Cuvântul, pe care l-aţi auzit« cu certitudine nu a fost Cuvântul care era »la început«, ci era înştiinţarea pe care au primit-o de la Domnul Isus. O astfel de poruncă nu a fost dată niciodată mai înainte. Nu este vorba de iubirea faţă de aproapele, care avea un cu totul alt caracter în ceea ce priveşte originea, felul şi conţinutul, precum şi cu privire la cercul de persoane. Aici este vorba de dragostea divină, care pleacă de la aceia, şi îndreptată spre aceia, care au primit viaţa veşnică în Hristos, pentru care prin moartea Sa trebuia să se facă lucrarea de mântuire cu valabilitate eternă şi care erau subiectul acestei dragoste divine. O părtăşie cu totul nouă se năştea acum. Ucenicii, ca mădulare ale ei, au fost pregătiţi pentru ceea ce trebuiau să posede. Ei au fost transformaţi, în măsura în care aceasta era posibil atunci, corespunzător vieţii veşnice, pe care ei o posedau în El. Dar moartea şi învierea Sa era o cerinţă necesară, ca să se creeze un fundament divin, pe care să se poată întâmpina toate greutăţile şi lipsurile şi pe care să ni se ofere garanţia pentru toate privilegiile. Această parte a hotărârilor şi căilor lui Dumnezeu nu aparţine însă domeniului special, care a fost încredinţat apostolului Ioan; pentru aceasta trebuie să cercetăm scrisorile apostolului Pavel. Apostolul Ioan are în vedere mai mult principiile abstracte, care sunt valabile pentru sfinţi în mod absolut personal şi neîngrădit. Limitările se întâlnesc numai într-o măsură limitată, în măsura în care ele sunt cauzate de starea noastră şi de lume. Cu toate acestea principiile rămân la locul lor, şi apostolul Ioan îi introduce pe cei credincioşi pe deplin în ele. El rămâne neclintit pe principiile date de Dumnezeu, care sunt valabile pentru noi. Dacă rămânem dependenţi de Dumnezeul credincios, atunci toate problemele sunt rezolvate prin Cuvânt, care a fost scris în acest scop, în mod deosebit prin apostolul Pavel.

Apostolul Ioan insistă să ne iubim, având ca model dragostea lui Hristos. Este vorba de o »poruncă veche«, deoarece El a dat-o ucenicilor atunci când încă mai trăia pe pământ, înaintea morţii şi învierii Lui. Până atunci ei erau încă iudei, dar în sufletele lor au primit deja ceva, care depăşea cu mult graniţele iudaismului. La exterior au continuat să meargă la Templu, probabil au adus jertfe conform prescripţiilor şi au făcut juruinţe. Mulţi, dacă nu toţi ucenicii din Ierusalim stăruiau în aceste lucruri încă mult timp. Chiar şi despre apostolii de frunte citim, că ei, după ce în ziua cincizecimii au primit Duhul Sfânt al făgăduinţei, se suiau împreună la Templu la ceasul rugăciunii, aşa cum erau obişnuiţi, înainte de a cunoaşte pe Domnul, şi chiar şi după înălţarea Lui.

»Porunca aceasta veche este Cuvântul, pe care l-aţi auzit« (expresia »de la început« pe deplin îndreptăţit nu este folosită aici). Această poruncă nu se poate referi la veşnicie. »La început« nu a fost dată această poruncă; nimeni nu a auzit-o în veşnicie. Nici nu era cineva acolo, care ar fi putut să iubească conform acestei cerinţe, şi astfel această poruncă ar fi fost dată în afara oricărui spaţiu, timp şi persoană. Pe scurt, este o greşeală evidentă, dacă nu se diferenţiază între »la început« şi »de la început«, ceea ce din păcate mulţi trec cu vederea şi prin aceasta răstălmăcesc Cuvântul.

Citim în versetul 8 ceva, care sună aproape paradoxal. Dar pentru apostolul Ioan nu este nici o problemă; căci ceea ce pare să fie un paradox, în realitate nu este altceva, decât adevărul desăvârşit. Urechea netăiată împrejur (necircumcisă) crede într-adevăr, că aude ceva de neînţeles şi contradictoriu. Dar felul corect de a înţelege Scriptura constă întotdeauna în a o crede; atunci începem s-o pricepem. Cum s-ar putea înţelege Scriptura, fără credinţă? Numai mintea omenească pune eul propriu deasupra lui Dumnezeu şi refuză să accepte ce trece cu mult mai mult peste orizontul ei. Să aşezi gândurile proprii, părerile şi cuvintele deasupra Cuvântului lui Dumnezeu este total incompatibil cu credinţa în inspiraţia divină.

Pentru credincios există numai un punct de vedere – să se aşeze cu toată hotărârea de partea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său. Este posibil ca el să nu-şi poată explica una sau alta din greutăţile Cuvântului; dar el crede lui Dumnezeu şi nu se încrede în sine însuşi. De aceea el aşteaptă cu convingerea că Domnul îi va da lumină cu privire la locurile pe care nu le înţelege, dacă aceasta este bine pentru el. Dacă nu primeşte lumină asupra lor, el are încrederea că în privinţa aceasta Domnul are motivele Lui bine întemeiate. Lui îi este clar, că Dumnezeu lucrează totdeauna ce este bine, iar pe de altă parte ştie cât de multă rătăcire este la sine însuşi. Astfel apostolul continuă să scrie: »Totuşi vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât şi cu privire la voi.« Dacă la prima vedere acest verset pare greu de înţeles, el explică însă totul foarte exact. Nu trebuie să te gândeşti prea mult, sau să cercetezi mult, ca să înţelegi în ce măsură porunca veche este în acelaşi timp o poruncă nouă. Înţelepciunea şcolii omeneşti nu va înţelege niciodată, chiar dacă ar avea timp la dispoziţie până în veşnicie. Ea doreşte să înţeleagă, dar fără să creadă, şi de aceea ea rămâne în întuneric şi neştiutoare, oricât de multă învăţătură ar avea. Porunca veche era adevărată în Hristos. Când El a făcut-o cunoscut ucenicilor, El îi iubea pe toţi, în felul în care numai Dumnezeu poate să iubească, şi anume cu toată desăvârşirea. Vă puteţi imagina, că ucenicii în timpul acela se iubeau unii pe alţii? Nu erau ei aşa de geloşi unii pe alţii, cum greu îţi poţi imagina aşa ceva la oamenii evlavioşi? Înclinaţia spre ceartă se recunoştea permanent şi ei se certau nestingheriţi şi cu râvnă, cine dintre ei este cel mai mare. Era prezentă acolo o scânteie de dragoste? Această rivalitate era contrariul dragostei şi arată numai activitatea firii pământeşti (a cărnii).

Dragostea ar fi simţit, că este exclusiv partea lui Dumnezeu, să ofere fiecăruia locul său. Scriptura ne arată că Dumnezeu a aşezat mădularele aşa cum I-a plăcut Lui. Dar fiecare din ele voia să fie cel mai mare, ceea ce în mod natural era imposibil. Poate să fie ceva în opoziţie mai mare cu dragostea, ca dorinţa de a fi cel mai mare şi să revendici locul cel mai bun pentru tine însuţi? Această aspiraţie este în contradicţie totală cu felul de gândire al lui Hristos, pe care îl găsim în epistola către Filipeni capitolul 2.

Aici se arată deci, că ceea ce în timpul prezenţei Domnului pe pământ era o poruncă veche, este acum o poruncă nouă, pentru că ea este acum adevărată nu numai în El, ci şi în ucenicii Săi. Numai prin moartea şi învierea Domnului Isus a devenit aceasta posibil, şi numai prin aceasta toate devin noi. Învierea era de neimaginat fără moarte. Tot aşa, fără moartea lui Hristos, ceea ce era vechi nu putea fi făcut să dispară, şi nici ce era nou nu putea fi introdus fără învierea Sa. Însă El este învierea şi viaţa; acesta este principiul sublim şi măreţ al creştinismului. Totul se bazează pe moartea şi învierea Domnului Isus; prin aceasta ce este vechi devine nou şi prin aceasta este tot aşa de adevărat în ucenici, cum a fost în El. El era şi este Adevărul. Dar cum stau lucrurile în privinţa aceasta cu mine şi cu tine? Umblăm noi în Duhul, sau încă ne mai interesează propriul eu? Atunci motivaţia faptelor noastre nu este nici Hristos şi nici dragostea.

Ce binecuvântare, că porunca veche este acum o poruncă nouă, adevărată în El şi adevărată în ai Săi, şi anume din cauza că toţi credincioşii prin posesiunea vieţii Sale au fost aduşi în aceeaşi poziţie ca şi El. Pe crucea lui Hristos s-au lichidat păcatele şi a fost judecat tot ce împiedeca activitatea vieţii divine, exercitarea ei în dragoste şi desfăşurarea ei liberă printre ei. În timp ce Cuvântul revelează aceste lucruri, Duhul le face vii în inima fiecărui credincios. Şi aici apostolul prezintă principiul. El nu prezintă îngrădirile ocazionale, care rezultă din starea fiecărui credincios. Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu are în alte locuri mijloacele de ajutor corespunzătoare. Apostolul Ioan ne prezintă aici principiul absolut şi adevărat, de care se bucură credinţa şi care prin har poate fi înfăptuit, potrivit cu înţelegerea noastră spirituală. El explică, că acest principiu este tot aşa de adevărat în noi, adică în toţi credincioşii, cum este şi în Hristos.

Aceasta este o realitate fericită, da, uimitoare, din domeniul privilegiilor spirituale. Binecuvântarea care decurge din aceasta nu este niciodată recunoscută pe deplin, dacă nu se crede, că Cuvântul lui Dumnezeu o spune şi că aceasta este tot aşa de valabilă pentru ceilalţi credincioşi, cum este valabilă pentru sufletul propriu. Porunca veche a fost atâta timp fără efect, până când Hristos a murit şi a înviat. Când însă El a murit şi a înviat, şi prin aceasta toată plinătatea binecuvântării în El a venit la lumină, ea a trecut şi asupra ucenicilor Săi. Grăuntele de grâu a rămas singur până în momentul când a căzut în pământ şi a murit. Însă Domnul a spus: »Dar dacă moare, aduce multă roadă.« Unde este această roadă multă? În toţi credincioşii adevăraţi. Din păcate se întâlnesc slăbiciuni, care se pun ca obstacole pe cale. De aceea este aşa de important să învăţăm cum pot fi depăşite aceste obstacole, cum putem şi cum trebuie să stăm deasupra lor. Niciodată nu trebuie să ne lăsăm duşi până acolo, ca să ne dedicăm odihnei tihnite, să încetăm să strigăm cu toată seriozitatea la Dumnezeu şi folosindu-ne de mijloacele pe care ni le oferă Cuvântul Său şi Duhul Său să înlăturăm greutăţile din noi, şi eventual din alţii. Domnul ne-a lăsat un exemplu în privinţa aceasta în spălarea picioarelor; să ne spălăm şi noi unii altora picioarele.

Acest principiu, porunca lui Hristos, se arată acum în putere. Când exista încă porunca veche, numai El a împlinit-o pe deplin. Să observăm schimbarea intervenită la ucenici, după ce Domnul a murit şi a înviat.

Citim în Faptele Apostolilor 2, 14: »Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece ...« Ei au acţionat împreună, ca un om, nu se mai vedea nici o ceartă firească, nici o rivalitate, nici un egoism. Aşa ceva nu a existat până atunci. Niciodată nu citim despre o asemenea schimbare la ei, atâta timp cât Domnul Şi-a făcut lucrarea pe pământ (deci perioada de timp, care este numită aici »de la început«). În timpul acela porunca lui Hristos era adevărată numai în El; abia prin puterea învierii Sale ea era în acelaşi mod adevărată în ei ca şi în El. Care este motivul pentru aceasta? »Căci întunericul se împrăştie ...« (nu, „s-a împrăştiat ...”, aceasta nu ar fi corect). Îmi pare rău, că trebuie aici să apar iarăşi ca critic, dar vă rog îngăduiţi-mi, căci este vorba de Adevăr. Nu este o presupunere, nu este o părere sau un simţământ subiectiv. Cuvântul folosit aici de Duhul lui Dumnezeu înseamnă „pe cale de a dispare” şi nu „a dispărut”. Ar fi foarte exagerat să se spună, că întunericul a trecut deja. El nu va dispărea până la revenirea lui Hristos. Aşa spune Isaia 60, 1: »Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta a venit.« Abia atunci tot pământul va avea lumină. În Ierusalim va fi probabil o strălucire deosebită; dar Lumina va ilumina toată lumea, aşa cum slava Sa va umple atunci tot pământul.

Este clar, că această stare nu a avut loc. În secolul nostru nu va înceta să existe păgânismul şi celelalte religii, ca de exemplu islamul. Babilon şi Roma există şi se vor dezvolta tot mai mult, şi tot aşa tot felul de grozăvii, chiar şi în interiorul creştinismului. Cel mai rău este însă, că venirea „omului fărădelegii” este aproape, care se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, şi se va prezenta ca fiind Dumnezeu. Să ne gândim la scepticism, care în zilele noastre se vesteşte în fiecare duminică în Londra (şi în multe alte locuri din creştinătate, n. tr.), atât în bisericile statale cât şi în bisericile libere, şi anume nu de oameni excentrici, ci de cei mai eminenţi preoţi. Sunt puţini cei care iau cu hotărâre atitudine faţă de această nelegiuire condamnabilă, numai câteva persoane „inoportune”, care se fac tot mai mult neplăcute prin atenţionările lor făcute cu voce tare. Cu cât ei se ţin mai departe de această învăţătură şi umblă simplu, prin mărturia lor arată clar că această credinţă rătăcitoare este o înşelăciune a diavolului şi ea vesteşte decăderea, care va veni, şi pe omul păcatului, pe care Domnul Isus îl va nimici la venirea Sa slavă.

Deci întunericul nicidecum nu a trecut, dar el este în dispariţie. În ce măsură? Prin fiecare credincios, care este adăugat Adunării în lumea întreagă, fie el în Camceatca, în Japonia sau în Rusia agresivă, şireată, săracă şi mândră. Oriunde harul lucrează – întunericul dă înapoi cu fiecare om care vine la credinţa în Dumnezeu. El este înăbuşit şi în fiecare credincios. Şi aici apostolul vorbeşte iarăşi în mod principial; el nu cercetează în ce măsură aceasta a avut loc deja, căci nu aceasta este misiunea lui. El priveşte lucrurile aşa cum ele ar trebui să fie în creştin, adică aşa cum el trebuie să înfăţişeze principiul divin, pe care sufletul său l-a primit. Dar el adaugă: »... şi lumina adevărată luminează deja.« Prin aceasta tema este prezentată cât se poate de clar. Sunt creştini care nu acordă valoare mare exactităţii şi atenţiei. Dar nu este mai bine să posedăm adevărul simplu, clar şi deplin, care singur este în stare să ne ajute? Aici este vorba – şi acesta este punctul esenţial – de ce a devenit vizibil după moartea şi învierea lui Hristos. Nu a stins lumea lumina prin moartea Sa? În orice caz ea a încercat cu toate mijloacele s-o facă. Dar învierea Sa a condamnat lumea şi toate eforturile ei de a minţi; căci Lumina străluceşte acum mai puternic decât oricând. »Adevărata lumină luminează deja.« Credincioşii care mai înainte erau aşa de slabi, s-au întărit şi în bucuria lor cu privire la Mântuitorul înviat s-au uitat pe ei înşişi şi înţelegerile lor greşite de odinioară. Duhul, pe care Dumnezeu L-a dat pe baza lucrării lui Hristos, este Duhul puterii, şi al dragostei, şi al chibzuinţei. Putem astfel să vedem cât de adevărată este porunca dragostei în El şi în ucenici. Problema era „în ei” şi nu în El, în care porunca era pe deplin împlinită. Dar cum putea să devină adevărată şi în ei? Prin aceea că El a înviat, ca să aducă multă roadă, întunericul dispare şi lumina adevărată străluceşte deja. Hristos a îndepărtat întunericul pentru fiecare credincios şi străluceşte tot mai luminos pentru ei şi în ei.

Drept urmare în versetul 9 primeşte răspuns cel care spune că este în lumină, cu toate că urăşte pe fratele său. Expresia „a spune” are în această scrisoare un sens nefavorabil. Adevăratul copil al lui Dumnezeu nu vorbeşte superficial, că el ar fi în lumină. Credinciosul ştie că el este în lumină, şi laudă pe Dumnezeu pentru aceasta. Dar el priveşte cu mult respect un lucru aşa de mare ca acesta şi lasă pe alţii să se bată cu pumnul în piept, spunând: „Eu sunt în lumină”, în timp ce gândeşte despre un credincios adevărat: „Tu eşti în întuneric”. Ce ar putea să aducă mai multă dezonorare Domnului şi să fie mai nedemn pentru un creştin, decât o asemenea înălţare de sine. Comportarea adevărată, corectă, nu constă în a spune, că umbli în lumină, ci ea este adeverită printr-o umblare potrivită cu voia lui Dumnezeu. »Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său« dovedeşte că nu este în lumină. Ura faţă de fratele nu este incompatibilă numai cu dragostea, ci şi cu lumina şi viaţa, căci acestea sunt de nedespărţit legate între ele. Viaţa se manifestă prin ascultare, dar tot aşa şi în dragoste; şi adevărata lumină, care luminează deja, face să devină vizibil un astfel de întuneric – adică, ura din inimă. Dacă un frate este aspru şi fără răbdare, sau acţionează greşit, atunci aceasta serveşte cu siguranţă la punerea lui la probă; să fi şi mai prudent, dacă crezi că este ceva rău la el. Să nu se străduiască inima ta, să-l câştige prin dragoste? De ce să se renunţe la dragoste, acolo unde ea este aşa strict de necesară? Să-ţi fie milă de fratele, dacă consideri că a făcut o mare nedreptate. Fă-l subiectul rugăciunilor tale fierbinţi înaintea lui Dumnezeu, oricât de mult ai condamna răul.

»Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric până acum.« Acestea sunt cuvinte foarte tăioase, şi ele sunt spuse de Ioan „cel plin de dragoste”! Nimeni nu a fost aşa de plin de gingăşie, dar nici n-a fost nimeni aşa de hotărât ca el. Aici vedem contrastul evident faţă de indiferenţă. El nu spune numai: „Eu iubesc pe fratele meu”, ci el îl iubeşte realmente. »Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină«; şi el iubeşte şi atunci când există greşeli care întristează, care solicită mult dragostea sa, şi prin aceasta ea este pusă tot mai mult în lumină: »... şi în el nu este nici un prilej de poticnire.« S-ar putea să fie un caz care îi creează încercări mari. Dar el iubea, şi astfel el este unul care »rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire«. Dacă ar fi acţionat după principiul, să răsplătească răul cu rău, atunci ar fi fost un prilej de poticnire. Atunci el ar fi fost călăuzit numai de sentimentele naturale ale omului, dar aceasta ar fi însemnat renegarea lui Hristos şi prin aceasta şi a creştinului.

În versetul 11 este prezentat cu toată claritatea răul în caracterul său brutal: »Dar cine urăşte pe fratele său, este în întuneric ...« Aceasta este starea, care în cele din urmă este hotărâtoare. Aşa cum apostolul Ioan face clar mai târziu în capitolul 3, 15, oricine urăşte pe fratele său este în principiu un ucigaş. Nu este vorba de ce face el, sau cum umblă el, ci el este realmente în întuneric. Comportarea lui barbară oferă dovada pentru aceasta; cuvintele şi faptele lui prezintă în exterior starea lui. Despre ce mărturisesc cuvintele lui? »El urăşte pe fratele său.« Ce arată faptele lui? »El urăşte pe fratele lui«, şi el »umblă în întuneric«. Umblarea unui astfel de om lasă să se recunoască starea lui lăuntrică, tot aşa cum reciproc, faptul că noi suntem în lumină are ca urmare, că noi umblăm în lumină. Aici nu este vorba de o teorie, ci de realitate; nimic mai puţin decât aceasta este cuprins în cuvântul »umblare«. »Şi nu ştie unde merge«, se spune mai departe. El se înşală singur şi este nefericit. În împietrirea lui nu observă, că a devenit prada vrăjmaşului. Îi lipseşte conştienţa, că drumul lui duce la pierzare, însă acesta este adevărul, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât el odinioară a ocupat locul unui creştin. Nimic nu este mai binecuvântat, ca a fi un creştin adevărat, dar nimic nu este mai condamnabil, ca a nu fi creştin şi totuşi în exterior vrei să te prezinţi ca creştin. Cât de multe suflete sunt duse astăzi în felul acesta în rătăcire!

Cum poţi să fi sigur? Mai întâi eu sunt convins, că sunt un păcătos pierdut, dar că Dumnezeu primeşte pe păcătoşii pierduţi în Numele lui Isus. Căci Dumnezeu a dat pe Fiul Său, pentru ca El, ca Fiu al Omului, să caute şi să mântuiască ce este pierdut. Eu am nevoie de Hristos pentru mântuirea mea şi cred în El aşa cum vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu despre El. Nu sunt eu din cauza aceasta îndreptăţit să ocup locul unui creştin? Dacă primim pe Hristos, atunci primim viaţa Lui, şi pentru credinţă El este singura ispăşire pentru păcatele noastre. În felul acesta, cei ce cred în Numele Lui, primesc dreptul să se numească copii ai lui Dumnezeu. Numai El este garantul pentru faptul că ei toţi vor fi introduşi în posesiunea poziţiei şi binecuvântărilor creştine. Toate privilegiile harului sunt practic adunate în El. Dimpotrivă, dacă cineva superficial se declară de partea Numelui Domnului, fără să aibă recunoaşterea sinceră a păcatelor şi necesitatea eliberării şi mântuirii, el umblă şi rămâne evident în întuneric. El nu ştie unde merge, deoarece întunericul i-a orbit ochii; şi aceasta este cu atât mai grav, cu cât el se dă a fi creştin. »Deci dacă lumina, care este în tine, este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!«, spune Domnul în evanghelia după Matei 6, 23. Adevăratul creştin nu este născut din sânge, nici din voia firii pământeşti (a cărnii), nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Naşterea are loc prin credinţa vie în Domnul Isus.

Nu spun aceasta, pentru a descuraja pe cei slabi dintre credincioşi; nu aceasta este intenţia mea. Nici în Vechiul Testament şi nici în Noul Testament nu este nici un cuvânt care vrea să-l facă pe om să cadă în deznădejde; toate slujesc numai spre a-l întări în credinţă. Celor care cred şi se supun Cuvântului lui Dumnezeu revelat, cuvântului adevărului şi harului Său, le aparţin toate binecuvântările. Cuvântul adevărului este evanghelia mântuirii. Numai acest cuvânt are puterea să dovedească pe om că este un păcătos pierdut, în acelaşi timp însă să îndepărteze orice cusur de la el, să anuleze orice păcat şi să-i permită să se bucure de posesiunea vieţii veşnice şi de îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu. Eu nu mă îndreptăţesc singur, eu mă condamn. Însă Dumnezeu îndreptăţeşte pe cel ce crede în Domnul Isus. Numai El a fost în stare să mă elibereze de orice sentinţă de condamnare. Dacă am pe Hristos, atunci pot pune eul propriu total la o parte. Atunci voi renunţa la toate lucrurile, cu care odinioară eram mândru şi înfumurat, la tot felul de nebunii, căci recunosc cât de greşite şi rele erau. Ce fericire este să recunoşti că toate binecuvântările lui Dumnezeu se găsesc în Hristos şi că Dumnezeu le dăruieşte pe toate prin harul liber! Nu pe baza faptelor noastre, pentru ca nimeni să nu se laude. Dar să ne imaginăm, că cineva îndrăzneşte să ia pentru sine acest Nume sfânt, fără să aibă simţământul sincer cu privire la păcatele sale şi cu privire la harul lui Dumnezeu. Este o adevărată aroganţă şi autoînşelare; sau în zilele noastre este presiunea din partea clericului de a influenţa masele, care nu gândesc, să meargă la biserică. Şi o astfel de persoană se aşează în rândul creştinilor şi în părtăşia lor, dar după aceea va eşua total. Ea urăşte pe fratele ei şi prin aceasta dovedeşte că este un om firesc, şi este în întuneric. El »umblă în întuneric, şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii.« Dar dacă s-a crezut cu adevărat, atunci se va vedea clar. Credinţa în Hristos îndepărtează orbirea, tot aşa cum îndepărtează orice alt obstacol. Harul lui Dumnezeu ne dă pe Hristos nu numai ca viaţă şi ispăşire, ci şi ca Conducător în umblarea zilnică, cu pericolele şi greutăţile ei. Este înviorător felul simplu şi profund în care apostolul scoate în evidenţă aceste două pietre de încercare sau caracteristici, după care noi cunoaştem pe credinciosul adevărat; în primul rând în ascultare, şi după aceea în dragoste. Unde acestea două sunt prezente, nu se mai umblă în întuneric ca lumea, ci se posedă lumina vieţii. Deoarece noi urmăm pe Hristos în credinţă şi ascultare, noi umblăm şi în dragoste. Deci am găsit că primul lucru, şi cel mai important, este că ascultarea faţă de Dumnezeu este semnul caracteristic primar şi cel mai esenţial al creştinului. Ascultarea se extinde la orice lucrare din viaţa noastră. Tot ce facem, toate intenţiile şi toate dorinţele, de orice natură ar fi ele, trebuie apreciate după următoarea regulă: sunt ele corespunzătoare voii lui Dumnezeu? Sunt ele plăcute lui Dumnezeu? Sunt ele misiunea pe care El mi-a încredinţat-o, de a face ceva, sau a purta ceva, indiferent de ce este vorba?

Dacă te supui Cuvântului Său, atunci toate întrebările s-au rezolvat. Hristos a umblat permanent în această dependenţă. Supunerea absolută faţă de voinţa Tatălui Său face ca succedarea noastră să fie uşoară. El a spus: »Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.« Fratele meu, eşti tu gata să consimţi din inimă? Ce mângâiere, că jugul va fi făcut uşor de Hristos Însuşi, dacă ochiul rămâne aţintit numai asupra Lui. Dacă te îndrepţi în altă direcţie de la El şi priveşti spre tine însuţi, sau oriunde altundeva, atunci sarcina Lui devine insuportabilă, şi tu te vei prăbuşi în necredinţă.

Putem să recunoaştem înţelepciunea Duhului prin aceea, că El prezintă aceste două pietre de încercare şi totodată le prezintă în această succesiune, şi anume, mai întâi ascultarea, iar apoi dragostea. Se poate constata la modul general – aceasta este experienţa mea -, că creştinii, când discută despre practica în creştinism, sunt înclinaţi să ofere dragostei locul întâi. Se presupune, că un frate, care aşează dragostea atât de mult pe prim plan, o şi practică cel mai mult. Ar fi o adevărată nenorocire, ca frate să nu ai dragoste. Dar care este situaţia cu ascultarea lui? Se caracterizează el, cel care odinioară a fost egoist, prin aceea că acum ascultă de Dumnezeu?

Să ne amintim de primele prigoane, cărora apostolii au fost expuşi (Faptele Apostolilor 4 şi 5). Ei aveau numai o justificare pentru ce făceau – ei trebuiau să asculte de Dumnezeu! Mesajul şi învăţătura lor, că Isus este Hristosul, a făcut pe marii preoţi iudei, pe bătrâni, pe cărturari şi pe saduchei să se revolte foarte mult. Ei au poruncit apostolilor, să nu mai vorbească în acest Nume. Dar Dumnezeu a intervenit în favoarea lor, spre uimirea tuturor celor care îi învinuiau şi care i-au întemniţat. Un înger i-a scos din temniţă şi le-a poruncit, să predice din nou în Templu. Tot aşa i s-a întâmplat şi lui Petru, când în chip minunat numai el a fost scos afară din temniţă. Dar mai înainte, toţi cei doisprezece au fost eliberaţi în acelaşi chip minunat, în timp ce supraveghetorii mergeau în sus şi în jos îndelungul temniţei, fără să sesizeze câtuşi de puţin ce a făcut Dumnezeu în momentul acela. Da, El ştie să orbească ochii şi să elibereze din cătuşe, aşa cum Îi place. După ce s-au întors la Templu, au vestit acolo vestea Lui bună. Conducătorii iudei însă nu au fost impresionaţi de această minune şi insistau, ca apostolii să tacă. Apostolul Pentru a putut să le răspundă, că trebuie să se asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Aceasta este cerinţa cea mai importantă din partea lui Dumnezeu şi datoria indispensabilă a credinciosului – ascultarea. Dacă nu ascultăm de Dumnezeu, facem cea mai mare nedreptate faţă de El.

Sunt oameni pe pământul acesta, care au dreptul să poruncească, ca şi din aceea, care trebuie să asculte. Un copil, de exemplu, trebuie să asculte de părinţii lui, şi toţi trebuie să se supună autorităţilor. Dar această ascultare se deosebeşte fundamental de ascultarea, care este prezentată aici credinciosului. Ascultarea exterioară sau naturală poate să aibă loc chiar dacă în interior este împotrivire. Dar niciodată nu a existat un astfel de simţământ în ascultarea Domnului Isus, şi aşa trebuie să fie şi la cel credincios. El a fost sfinţit spre ascultarea lui Hristos (1 Petru 1, 2) şi este îndemnat să privească în legea desăvârşită a slobozeniei (Iacov 1, 25), deoarece el posedă o natură nouă, care iubeşte să facă voia lui Dumnezeu descoperită în Scriptură. În privinţa aceasta este în opoziţie cu Israel, care se afla sub o Lege a robiei şi a ameninţării cu pedeapsa cu moartea. Natura nouă îşi găseşte toate motivaţiile în voia lui Dumnezeu; Hristos a fost în privinţa aceasta un model desăvârşit.

S-ar putea ca noi să trebuiască să suferim, dacă suntem ascultători de Dumnezeu, dar atunci este o onoare pentru noi. Apostolii au fost bătuţi din cauza ascultării lor ferme, dar cu smerenie au suportat aceste consecinţe. Pentru un iudeu era o mare ruşine, să fie pedepsit înaintea sinedriului. Dar apostolii au suportat în linişte. »plini de bucurie«, să fie batjocoriţi în felul acesta pentru Numele Lui. Aceasta nu era o „rezistenţă pasivă”, ci ascultare sfântă; ei au îndurat consecinţele ascultării fără să murmure şi plini de bucurie. Deci ascultarea are ca premisă, că voinţa proprie este zdrobită, şi eşti supus Cuvântului lui Dumnezeu, şi prin aceasta Lui Însuşi. Fără ascultare nu există smerenie adevărată. Dar dacă ea este prezentă, atunci ea înarmează şi pe cel mai slab suflet împotriva ispitelor şi îi dă statornicie faţă de orice împotrivitor. Aşa a fost la Domnul Isus, care a onorat Sfânta Scriptură, aşa cum niciodată mai înainte n-a făcut-o cineva. El transformă pe cel credincios după propriul Său chip. Ascultarea îndreaptă simţământul moral cu totul spre voia lui Dumnezeu şi cu gelozie ia seama să păstreze autoritatea lui Dumnezeu cu privire la orice cuvânt care îi iese din gură. Căci el ştie, că în El sunt unite cu o desăvârşire divină majestatea, sfinţenia, adevărul, credincioşia, şi în Hristos, în Chipul Lui, s-au văzut pe deplin.

Dragostea nu înseamnă acelaşi lucru cu puritatea fiinţei – cu toate că este în deplină armonie cu ea, aşa cum lumina exprimă clar, că pretutindeni, unde ea străluceşte, se face cunoscută atât pe ea însăşi, precum şi pe orice om şi orice lucru. Dragostea este energia Divinităţii, care cu o bunătate intimă este activă nu numai acolo unde există relaţii cu Dumnezeu şi există armonie cu El, ci ea se ridică deasupra tuturor obstacolelor şi se îndreaptă chiar şi spre cel mai infam păcătos, ca în suveranitatea harului să mântuiască de la cea mai mare pierzare, pe cei care primesc pe Hristos, prin puterea salvatoare a sângelui lui Hristos. Ei primesc viaţa veşnică, care este în Fiul şi care este dată celui credincios ca viaţă nouă, precum şi Duhul Sfânt, care preia conducerea celui credincios ca copil al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt lucrează permanent în el şi prin el în unitatea Trupului lui Hristos, Adunarea, în timp ce cel credincios aşteaptă venirea Domnului, care îl va lua la El şi împreună cu toţi sfinţii îi va duce în Casa Tatălui. Dacă am voie să mă exprim în felul acesta, atunci ascultarea în lumină este forţa centripetă, adică orientată spre interior, a credinciosului, în timp ce dragostea este forţa centrifugă, care acţionează spre în afară. Prin ea noi suntem imitatori ai lui Dumnezeu, ca şi copii preaiubiţi, şi umblăm în dragoste, aşa cum Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca dar şi jertfă de tăiere, de bun miros lui Dumnezeu (Efeseni 5, 1-2).

Facă Domnul, ca nu numai primul semn caracteristic să fie vizibil în noi, ci şi al doilea – această dragoste, care este principiul cu putere al naturii divine. Să ne aducem aminte, că Tesalonicenii erau tineri în credinţă, şi totuşi apostolul Pavel a putut să le scrie: »Cât despre dragostea frăţească, n-aveţi nevoie să vă scriem; căci voi singuri aţi fost învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii« (1 Tesaloniceni 4, 9). Domnul să ne dea harul, ca noi, învăţaţi de Dumnezeu, să creştem din belşug în dragoste. Cu dragostea merge mână în mână şi mulţumirea. Orice altă dragoste pentru aproapele este pură amabilitate, aşa cum o numesc oamenii, nimic altceva decât fiinţe vrednice de a fi iubite, care nu doresc să fie rănite şi nici supărate şi fiecare este lăsat cu plăcere să meargă pe drumul propriu. Aşa ceva este numit dragoste! Domnul să ne facă capabili să recunoaştem aşa cum se cuvine lucrurile Duhului lui Dumnezeu!

Tratarea semnelor caracteristice, după care se poate verifica dacă viaţa veşnică şi părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul este realitate la cineva, este întreruptă aici. În mod vădit scriitorul reia la versetul 28 al acestui capitol tema sub o formă schimbată. Cele spuse acolo poartă în principal acelaşi caracter ca şi în secţiunea din capitolul 2, versetele 3 până la 11, care se ocupă cu două principii mari, care diferenţiază pe orice creştin adevărat de celelalte persoane. Primul este, aşa cum am văzut, ascultarea, şi al doilea este dragostea, ambele sunt importante şi de nelipsit. Ele nu se compară între ele, numai dacă ascultării i se oferă locul întâi, aşa cum i se cuvine, deoarece aici este vorba de ascultarea de Dumnezeu, şi El trebuie să aibă, şi are întâietatea în toate lucrurile. Dragostea, despre care se vorbeşte aici, nu este dragostea lui Dumnezeu, ci dragostea faţă de fraţi. Cu toate că această dragoste este unul din principiile de bază ale creştinismului, şi lipsa ei este fatală pentru mărturia unui creştin, ascultarea de Dumnezeu are prioritate absolută faţă de dragostea pentru fraţii noştri. În anumite împrejurării ea poate influenţa esenţial pretenţiile dragostei. Ambele – ascultarea şi dragostea – îşi au începutul în acelaşi moment, şi anume de îndată ce cineva a primit viaţa veşnică prin credinţa în Domnul Isus. Începând din acest moment nu mai trăieşte vechiul „eu”, ci Hristos trăieşte în mine, şi aceasta este valabil pentru orice credincios, fără excepţie.

Aici Cuvântul se îndreaptă, în continuarea versetului introductiv 12, spre treptele de creştere spirituală care există între credincioşi. Această temă este tratată de la versetul 13 şi până la sfârşitul versetului 27. Mai întâi însă apostolul aşează pe toţi credincioşii pe un fundament comun, spunând: »Vă scriu, copiilor ...« Prin aceasta pregăteşte cu grijă drumul pentru gândurile care urmează. El se adresează tuturor la un loc şi intenţionat le pune înaintea ochilor privilegiul lor comun, ca introducere la tratarea grupelor diferite de credincioşi, care există ca urmare a maturizării lor spirituale diferite. Căci cu toate că Cuvântul lui Dumnezeu este acum complet şi în Hristos, care este absolut desăvârşit, nu poate să existe o dezvoltare, la cel credincios poate să fie, şi trebuie să fie o creştere în cunoaşterea lui Dumnezeu. Înainte ca scriitorul să se ocupe de diferenţele esenţiale dintre creştini, prin Duhul harului arată fundamentele necesare, pe care ne aşează credinţa în Evanghelie. Priviţi pe acest fundament, noi toţi suntem egali, şi anume începând din prima clipă când am crezut în Hristos. Desigur este preţios şi interesant să vedem, care este primul pas, pe care Scriptura îl arată, pe care credinciosul îl are de făcut, când a primit viaţa şi sufletul lui a primit principiile ascultării şi dragostei, care sunt esenţiale şi de nedespărţit legate cu viaţa. Cine, dintre cei care cunosc pe Domnul Isus, s-ar putea îndoi, că El a fost permanent ascultător şi totdeauna a umblat în dragoste? Principial creştinul nu poate fi despărţit de Hristos, căci el este un duh cu Domnul. El Îi datorează Lui totul, şi Hristos este totul pentru el, aşa cum El este totul şi în toţi (Coloseni 3, 11).

Există un privilegiu deosebit de important, pe care creştinii trebuie să-l cunoască şi să-l savureze de la început. Probabil că nu totdeauna este aşa, şi aceasta are diferite cauze, cu toate că Evanghelia asigură pe cel ce crede, da, imediat şi pe deplin, de iertarea păcatelor prin credinţa în Hristos şi în lucrarea Sa. Dar mulţi sfinţi eşuează în acest punct, aşa cum ştim foarte bine, şi ştim chiar de mult, da, se poate spune, de când apostolii nu mai sunt pe pământ. Harul lui Dumnezeu aducător de mântuire a căzut sub influenţa minţii omeneşti, şi prin aceasta sub un duh legalist. Chiar şi iertarea deplină a păcatelor a fost atenuată şi treptat a fost făcută ţinta finală a vieţii creştine, în loc să fie punctul de plecare al ei. Învăţătura greşită a Galatenilor s-a răspândit în scurt timp în mărturisirea creştină, cu toate că Epistola către Galateni a scos-o în evidenţă şi a combătut-o. Evanghelia a fost subordonată Legii, care totdeauna prezintă viaţa ca ceva pentru care noi trebuie să lucrăm, ca să obţinem şi să păstrăm binecuvântările. Pe acest fundament se cade înapoi la iudaism, deoarece s-a părăsit harul deosebit al Evangheliei. Căci tocmai în aceasta constă vestea bună a lui Dumnezeu, că credinciosul este pus chiar de la început sub harul divin, care pe baza credinţei îi dăruieşte atât viaţa în Hristos cât şi ispăşirea făcută de El pentru păcate. Chiar dacă nu este posibil să se nimicească viaţa, acţiunea şi savurarea vieţii poate fi prejudiciată. Aceasta are loc prin rătăcirea, care dă la o parte sau acoperă iertarea păcatelor, făcându-l pe om să-şi obţină singur iertarea. Din aceasta se nasc suspine, îndoială şi teamă, deoarece nu le reuşeşte. Întrebarea: „Sunt eu al Lui, sau nu sunt?” este ruşinoasă pentru un creştin şi nedemnă de Domnul. În mod ciudat, acest punct de vedere este susţinut şi de creştini serioşi. Este surprinzător, că nu numai „arminienii” se ţin strâns de această nesiguranţă, ci chiar şi cei mai severi calvinişti. Unii merg aşa de departe, că afirmă: „Dacă tu însuţi nu eşti în nesiguranţă cu privire la tine însuţi, atunci eu mă îndoiesc de tine.” Poate să existe o interpretare în învăţătură mai extremă şi mai meschină? Un catolic aproape că nu poate să fie mai întunecat în expunerile de idei decât aceştia. Există „super-calvinişti”, care sunt prinşi total în propria lor verificare şi condamnă pe toţi ceilalţi, numai pe ei nu se condamnă. Dacă s-ar condamna singuri, ar primi putere să se bazeze pe deplin pe harul Domnului Isus şi prin savurarea bunătăţii bogate a lui Dumnezeu în Hristos Isus nu se vor mai gândi la ei înşişi.

Nimic altceva nu întăreşte aşa de mult sufletul sub călăuzirea Duhului Sfânt, ca harul lui Dumnezeu. Iertarea păcatelor noastre ne-a asigurat-o Domnul Isus prin sângele Său, care ne curăţeşte de orice păcat. Evanghelia vesteşte această realitate oricărui om, pentru ca el s-o primească prin credinţă. Chiar şi cei mai mari păcătoşi de pe pământ pot acum fi chemaţi cu deplină împuternicire în adevăr, cu seriozitate, dragoste şi perseverenţă, să creadă în Hristos şi sângele Lui scump, ca să primească iertarea păcatelor. Scriptura adevereşte, că iertarea este dată pe baza lucrării lui Hristos, nu numai potrivit cu harul lui Dumnezeu, ci şi în concordanţă cu dreptatea Sa. Şi totuşi există realmente mulţi creştini, care cred în Domnul Isus, dar nu pot înţelege, că pe baza lucrării Sale la cruce au dreptul la iertarea prezentă şi deplină. Ei cred în El, dar pun păcatele lor între Hristos şi ei. Pe lângă aceasta îi chinuie foarte mult gândul cu privire la păcatul care locuieşte în ei. Aceasta din urmă o putem înţelege; păcatul în carne crează credincioşilor probleme mari înainte de mântuire, şi după mântuire. Cu toate că ei sunt cu adevărat întorşi la Dumnezeu, ei constată prin experienţă, că răul locuieşte în ei mult mai adânc, decât ei şi-au dat vreodată seama.

Aceşti credincioşi sunt surprinşi, că abia aşa de târziu cu durere devin conştienţi de aceasta. Dar este lumina vieţii, care lucrează în sufletele lor şi le pune înaintea ochilor eul propriu, care este o parte esenţială a naturii lor vechi. Prin har, după măsura maturizării lui, sufletul ajunge la cunoştinţa, că nu numai omul nou este prezent, despre care au presupus, că numai el locuieşte în ei, ci şi omul vechi există încă, şi chiar foarte viu. El vrea permanent să se impună, şi de aceea prin credinţă trebuie ţinut pe locul morţii lui, la crucea lui Hristos, unde Dumnezeu l-a condamnat. Numai moartea Sa a putut să lichideze în chip desăvârşit pe omul vechi. Când este vorba de sângele ispăşitor al lui Hristos, atunci de cele mai multe ori ne gândim la păcatele noastre, sau la vina noastră. Dar jertfa lui Hristos se extinde mult mai departe decât numai la faptele păcătoase. La cruce a fost judecat şi felul de gândire al cărnii (al firii pământeşti). Dumnezeu a condamnat acolo păcatul din carne, prin jertfa, care a avut loc nu numai pentru păcate, ci şi pentru păcatul care locuieşte în om. Aceasta se învaţă nu numai prin credinţă, ci se poate înţelege şi prin experienţă.

Mulţi, probabil toţi creştinii sunt şocaţi după întoarcerea lor la Dumnezeu, când, după ce au crezut în Hristos, constată existenţa păcatului care locuieşte în ei. În marea lor bucurie faţă de Mântuitorul desăvârşit ei nu înţeleg, că toate păcatele lor au fost pe deplin nimicite, şi totuşi apoi trebuie să constate prezenţa răului în ei, care până atunci nu le-a creat probleme. Dar dacă jertfa lui Hristos nu este suficientă pentru aceasta, ce se mai poate atunci face? Ce poate să lichideze definitiv cu păcatul? În epistola către Evrei se face a analiză detaliată a lucrării lui Hristos. Punctul principal în aceasta este, că există numai un Salvator divin şi numai o singură jertfă eficientă; dacă ar fi fost necesar mai mult, atunci Hristos ar fi trebuit să sufere de mai multe ori. Dar aceasta ar tăgădui adevărul cu privire la crucea lui Hristos, ar nimici lucrarea Acestuia care a murit odată pentru totdeauna. Se spune: »Moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui« (Romani 6, 9). Păcatul nu a stăpânit niciodată asupra Lui.

Însă păcatul care locuieşte în noi, chiar şi după ce am crezut, a trebuit condamnat la crucea lui Hristos. Dumnezeu a trebuit să-l judece, şi aceasta a avut loc în moartea lui Hristos. Focul judecăţii a trebuit în jertfa pentru păcat să mistuie păcatul înaintea lui Dumnezeu, aşa cum arată tabloul bine cunoscut din Vechiul Testament. În Noul Testament ne este dezvăluit tot adevărul despre ceea ce în Vechiul Testament era prezentat parţial simbolic. În Hristos şi în lucrarea Sa sunt împlinite într-o măsură mult mai mare, decât puteau să arate aceste tablouri, toate aceste tablouri.

Apostolul prezintă această realitate binecuvântată a iertării depline a păcatelor ca motiv pentru care el scrie această scrisoare, dar, plecând de la aceasta, are mult mai mult de spus. Nu este singurul lui motiv, dar este un prilej ca să le scrie. Noi putem să adăugăm, că acest motiv ne este păstrat cu toate foloasele care rezultă din el. Întreaga învăţătură creştină şi orice învăţătură dată credincioşilor se bazează pe fundamentul, că noi prin har avem iertarea păcatelor. Noi nu ne vom găsi pe adevăratul fundament creştin, atâta timp cât nu vom accepta comunicarea din partea lui Dumnezeu, că păcatele ne sunt iertate în Hristos. »Vă scriu, copiilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui.« În expresia »copiilor«, apostolul include întreaga familie a lui Dumnezeu, despre care el în continuare mai are ceva de spus. Cât de clar şi de simplu este însă conţinutul versetului 12! Pentru început nu este nimic necesar, pentru a fi pe deplin binecuvântat, decât această cunoaştere personală. Pentru creştin este valabil, să înceapă ziua cu această certitudine aducătoare de mângâiere, să trăiască ziua cu ea, şi să încheie ziua cu ea. Căci este o realitate de nezguduit, că păcatele ne sunt iertate din pricina Numelui Său. Nu este nici un fundament pentru teama jalnică, că ceva ar putea să fi rămas nesigur sau în întuneric. Vestea bună, pe care am auzit-o în starea noastră de pierzare, confirmă clar şi precis, că Dumnezeu ne-a iertat păcatele pe baza credinţei. De aceea ar fi o degradare a Evangheliei, precum şi o mare dezonorare a Domnului Isus, să ne îndoim de aceasta. O astfel de gândire anulează evident cuvintele clare ale lui Dumnezeu. Se poate spune mai clar, decât spune versetul 12? Nu este acest fundament neschimbător? Sau ne sunt date făgăduinţe condiţionate, limitate în timp, aşa cum avea Israel aflat sub Lege?

Deja în primele zile ale creştinismului apostolul Petru vestea iertarea păcatelor: »Toţi prorocii mărturisesc despre El, că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor« (Faptele Apostolilor 10, 43). După aceea a fost dat Duhul Sfânt tuturor păgânilor, care au crezut, aşa cum a fost dat mai înainte credincioşilor dintre Iudei. Fără certitudinea iertării păcatelor nu se obţine această pecete divină (compară cu Faptele Apostolilor 11, 17). Mai târziu apostolul Pavel a predicat exact acelaşi lucru în sinagogile din Antiohia şi Pisidia: »Să ştiţi dar, fraţilor, că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede, este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise« (Faptele Apostolilor 13, 38-39). Astfel, cei doi apostoli mari confirmă – apostolul circumciziei, ca şi apostolul naţiunilor – pe deplin acelaşi lucru, pe care l-a scris ultimul apostol care a supravieţuit la sfârşitul perioadei apostolice, ca să vină împotriva lucrării nimicitoare crescânde a ademenitorului. El nu a făcut cunoscut credincioşilor acest privilegiu, pentru ca ei să afle, că păcatele lor ar fi iertate din cauza Numelui Său; el le-a scris această scrisoare, deoarece păcatele le-au fost iertate. Fără iertarea păcatelor ar lipsi premisa de bază esenţială a creştinului, şi fără certitudinea lăuntrică cu privire la iertarea păcatelor nu poate să existe pace cu Dumnezeu. Şi nici sufletul nu ar fi în stare să primească învăţături divine mai adânci şi să aibă foloase din ele.

Nici un „dacă” legat de anumite condiţii nu se foloseşte în acest loc. Cuvântul scurt „dacă” este foarte important în Scriptură, şi acolo unde stă nu trebuie tratat cu nebăgare în seamă. Dar aici nu stă, căci prezenţa unui „dacă” în Evanghelie ar nimici caracterul, conţinutul şi scopul ei. Binecuvântarea mântuirii nu depinde de cel mântuit, ci de Mântuitor (oricare ar fi harul şi noua responsabilitate care însoţeşte mântuirea). Nimic nu este mai simplu ca acest adevăr, al cărui conţinut este prezentat în cuvinte aşa de puţine, şi credinţa primeşte cu simplitate ce spune Dumnezeu cu privire la el. El a făcut tot ce este necesar, şi în privinţa aceasta S-a folosit nu numai de cei doi mari apostoli, Petru şi Pavel, ci şi de apostolul Ioan, aşa cum vedem. Adevărul Evangheliei rămâne acelaşi până în »ceasul din urmă«, şi la sfârşit este tot aşa de actual ca şi la început. Aşa cum este el prezentat în Scriptură, el nu poate fi câtuşi de puţin atenuat prin decăderea practică a Adunării. Şi nici prin decăderea îngrozitoare pe care apostolul Pavel a vestit-o relativ devreme, care va veni înainte să vină Ziua Domnului cu judecata. Deja în una din primele lui scrisori, epistola a 2-a către Tesaloniceni, a informat pe Tesaloniceni în privinţa aceasta; epistola întâia către Tesaloniceni este prima epistolă pe care apostolul a scris-o. Ce-a de-a doua epistolă către Tesaloniceni a fost scrisă la scurt timp după prima, probabil chiar în acelaşi an. În această epistolă este prorocită creşterea îngrozitoare a fărădelegii, decăderea de la adevăr, şi anume nici a iudeilor şi nici a păgânilor, ci în mod trist a creştinătăţii. Când va avea loc unirea generală pe tărâmul creştinismului, atunci creştinătatea va purta acest caracter. Iudeii au fost deja răzvrătiţi, când au părăsit pe Dumnezeul părinţilor lor în favoarea idolilor. Ei au încununat faptele lor cu lepădarea lui Mesia al lor, a Domnului Isus. Noi putem numi aceasta decăderea lor, cu toate că înainte de sfârşitul acestei perioade ei vor avansa şi mai mult în rebeliunea lor. Păgânii au fost, din momentul când s-au îndreptat spre idolii lor falşi, permanent într-o stare de decădere înaintea lui Dumnezeu. Dar cea dea-a doua scrisoare adresată Tesalonicenilor dezvăluie realitatea îngrozitoare, că la sfârşitul perioadei de har, înainte să vină ziua Domnului, creştinătatea însăşi se va afla în decădere. Ziarele, revistele şi alte publicaţii din timpul nostru conţin în ediţiile lor religioase şi lumeşti indicii clare despre decăderea care va avea loc. Evoluţia îndreptată în această direcţie nu poate rămâne ascunsă; ea se trădează singură în aceste publicaţii.

„Critica înaltă”, aşa cum în mod greşit este numită, este mijlocul diavolului, ca să arunce cu nisip în ochii oamenilor cu privire la Sfânta Scriptură. Ce mai rămâne atunci din Cuvântul lui Dumnezeu pentru credinţă? Dacă se tăgăduieşte, că Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, unde rămâne atunci Adunarea, credinciosul sau păcătosul pierdut? Ce se va face cu Hristos, Domnul, sau cu mărturia lui Dumnezeu cu privire la harul şi adevărul Său? Atunci credinţei îi este luat orice fundament. Afirmaţiile Bibliei sunt făcute lucruri nesigure, explicându-se, că ea este mai mult cuvântul oamenilor decât Cuvântul lui Dumnezeu (să ne gândim la împărţirea Pentateuhului în, printre altele, elemente „jahvistişe” şi „elohistişe”). Prin aceasta se pierde însă totodată dragostea şi harul salvator şi se ignorează faptul că Dumnezeu Însuşi a vegheat asupra Cuvântului Său, şi a păzit pe oamenii slabi, înclinaţi spre a greşi, care l-au scris, ca să nu facă nici o singură greşeală. De aceea întreaga Scriptură, aşa cum a fost ea inspirată la început, este fără greşeală. De aceea ea era corespunzătoare cu voia Lui, şi apostolul Pavel în a doua sa scrisoare adresată lui Timotei scoate în evidenţă cu toată intensitatea această intenţie a lui Dumnezeu. Ea este ultima scrisoare a apostolului; sosise timpul pentru constatarea din 2 Timotei 3, 16, unde apostolul spune, că nu numai întreaga Sfântă Scriptură în sensul general, ci »toată« sau »fiecare« Scriptură, fiecare parte a Bibliei, a fost dată de Dumnezeu prin inspiraţie. Fie în Vechiul Testament, fie în Noul Testament – fiecare parte din Scriptură, fiecare părticică este inspiraţie divină. Preamărit să fie Dumnezeu, că este aşa! Poate Dumnezeu să mintă? Are El vreun motiv să-I pară rău de ceva, sau să-Şi schimbe gândirea?

Dar cât de mare este răutatea oamenilor, şi în mod deosebit în mijlocul creştinătăţii. Este zguduitor, să vezi scepticismul necondamnat în toate denominaţiunile, mari şi mici. Niciunul din ei nu se poate sustrage influenţei distrugătoare a scepticismului, care se găseşte în mod deosebit la bărbaţii lor conducători, care dau tonul.

În versetul 12 avem deci privilegiul primordial şi de la sine înţeles, pe care trebuie să-l posede orice creştin adevărat. Nu este vorba numai de faptul că ai viaţa, căci aceasta au posedat-o şi toţi credincioşii Vechiului Testament. Dar niciunul din ei nu putea spune: „Păcatele noastre sunt iertate din pricina Numelui Său.” Hristos încă nu venise şi de aceea nu a suferit încă. Lucrarea de ispăşire nu a fost încă înfăptuită, şi de aceea harul deplin nu putea încă să fie vestit. Acum însă s-a înfăptuit totul, chiar şi cu privire la El, aşa că El are împuternicirea să judece vii şi morţii. De aceea se putea scrie: »Vă scriu, copiilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui.« Aceasta nu a fost posibil înainte de venirea Lui. Cuvintele »pentru Numele Lui« au însemnătate decisivă. Nici nu trebuie să fie exprimat mai clar, cine este „El”; orice creştin înţelege imediat. Numele Său stă pentru toate câte Dumnezeu le-a făcut cunoscut cu privire la El şi lucrarea Sa, şi această revelaţie făcută odinioară despre adevărul şi harul Său rămâne pentru totdeauna. Prin aceasta cuvintele »pentru Numele Său« au o valoare deosebită pentru timpul când El nu este de faţă. Ele includ în sine ceea ce Domnul a fost în umblarea Lui pe pământ şi ce a suferit şi a înfăptuit, înainte ca să părăsească lumea aceasta şi să Se reîntoarcă la Tatăl. La rugămintea Lui, dar şi de Tatăl trimis, a venit Duhul Sfânt aici jos, nu numai pentru a fi o binecuvântare bogată pentru sfinţi, ci pentru glorificarea Domnului Isus şi pentru ca Evanghelia vestită prin puterea Lui să ajungă la toţi oamenii. Toţi, fără nici o excepţie, trebuie să audă răsunetul Evangheliei. Mulţi oameni, în duşmănia şi indiferenţa lor, refuză să audă; dar aceasta este hotărârea lor, pentru care vor trebui cândva să dea socoteală. Dar aceasta nu împiedică Evanghelia, să fie vestită tuturor, fie iudei sau greci, circumcişi sau necircumcişi, barbari sau sciţi, sclavi sau oameni liberi – nimeni nu este exclus de la oferta de împăcare venită de la Dumnezeu. Dumnezeu acţionează nu numai potrivit cu harul Său, ci şi potrivit cu dreptatea Sa. Duhul lucrează şi la conştiinţa noastră, atunci când ne-am abătut, şi în acest caz este o chestiune de sfinţenie practică şi a stării sufletului nostru. Părtăşia noastră cu Dumnezeu, care a fost întreruptă prin păcat, trebuie restabilită. Nimeni nu poate să-şi însuşească adevărata binecuvântare, ca rezultat al împăcării, dacă prin harul lui Dumnezeu nu crede în Hristos, şi aceasta are ca premisă, că Duhul lui Dumnezeu lucrează la inima şi la conştiinţa sa. Această acţiune vie este posibilă numai pe baza credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu.

Din totdeauna a fost pe deplin clar printre credincioşi, că oricine aparţine Adunării lui Dumnezeu este conştient de iertarea păcatelor sale. Cum ar putea altfel sufletul să se bucure de Dumnezeu şi în simplitate să recunoască voia Sa, şi să aibă energia să împlinească această voie, având în vedere mulţimea curselor pe care i le întinde lumea, firea pământească (carnea) şi diavolul? Cum ar putea altfel să existe adevărată părtăşie în adorare? Eşti incapabil să-ţi faci partea pentru tratarea răului din Adunare şi, ca ultima măsură, să mături aluatul. Adunarea nu ar simţi că »puţin aluat dospeşte toată plămădeala«, şi de aceea nu se va putea acţiona în mod corespunzător. Dacă lipseşte certitudinea fericită a iertării păcatelor, nu ai numai o conştiinţă rea, ci una, care niciodată nu a fost curăţită de faptele moarte, ca să slujeşti Dumnezeului cel viu. Lipseşte puterea spirituală, şi nu poate fi altfel, decât ca sufletul să devină întunecat şi slăbit din cauza nesiguranţei. Dacă prin credinţă se primeşte harul, care prin sângele lui Hristos curăţă conştiinţa, atunci Duhul Sfânt ne arată datoria comună primordială, de a mătura aluatul cel vechi, »ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat.«

Practica trebuie să fie dominată de principiile divine, altfel Adunarea va necinsti Numele Său, şi va exista exclusiv pentru a-L tăgădui şi a-L dezonora. »Căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi de viclenie, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului.« S-ar putea să fie greşeli triste, ca şi la Corinteni, care, fără îndoială, toţi au avut parte de iertarea păcatelor lor prin credinţa în Evanghelie. La aceia însă, care nu au iertarea, aceste scrisori nu îşi ating ţinta; ei nu sunt luaţi în consideraţie în ele, deoarece ei nu se află pe terenul creştinismului, ca să nu mai vorbim de terenul Adunării.

Unde se mai găseşte astăzi între creştini, că cele spuse mai înainte sunt respectate cu stricteţe? Reforma nu a pus astfel de cerinţe Adunării (dacă se poate vorbi de „Adunare” în acele timpuri), căci ea nu a reintrodus câtuşi de puţin ordinea care a fost dată Adunării. Ea a făcut o lucrare, care a fost mult mai necesară şi mai importantă: ea a dat poporului Biblia, care a fost reţinută pe nedrept tocmai de cea mai mândră corporaţie a tuturor religiilor, care pe nedrept s-a numit biserică. Mult timp Sfânta Scriptură a fost ascunsă. Un preot putea să permită citirea Bibliei, dar nu a făcut aceasta, şi poporul nu a ştiut de unde ar fi putut să primească Cuvântul lui Dumnezeu.

În Londra a trăit cineva, care a fost foarte doritor să citească Noul Testament. Deoarece el aparţinea bisericii romano-catolice şi era, aşa cum se spune, un „catolic bun”, nu a vrut să încalce legea „bisericii”, care principial interzicea citirea Noului Testament. Ea însă nu a interzis să se citească Noul Testament în limba greacă, şi în felul acesta omul a ajuns pe căi ocolite la ţinta sa. Cu toate că era şef de echipă într-o fabrică (oricine ştie ce responsabilitate şi cât timp îţi răpeşte o astfel de poziţie), a învăţat limba greacă, numai cu scopul, ca să poată savura Cuvântul lui Dumnezeu, care acum îi era accesibil în Noul Testament în limba originală. Mi s-a spus de maistrul lui, care era un creştin cunoscut şi respectabil şi avea mare încredere în angajatul lui conştiincios şi devotat. Vedem în aceasta simţământul creştin sănătos al unui catolic, care s-a îndreptat împotriva zelului despotic, păcătos al autorităţii sale bisericeşti degenerate. Chiar dacă i-a lipsit lumina, să condamne răul învăţăturii lor, se poate totuşi constata că el dorea lăuntric Cuvântul lui Dumnezeu, şi anume ultima parte a Cuvântului scris, şi nu a ocolit oboseala, ca să-l obţină. Sperăm că sufletul lui a avut parte de binecuvântare. Nu pot să spun mai multe despre aceasta, decât mi-a fost povestit; şi că între toţi colegii lui de muncă nu a fost unul aşa de încredere ca acest catolic sărac, care singur a învăţat limba greacă, ca să se poată bucura de Noul Testament, aşa cum a fost el inspirat de Dumnezeu. Te poţi îndoi, că el s-a temut de Dumnezeu şi a iubit Cuvântul Său?

Venim acum la diferitele trepte de maturitate spirituală, după ce ne-a fost arătat, care este partea lor comună. Citim în primul rând: »Vă scriu, părinţilor«; prin aceasta sunt subînţeleşi aceia care au atins cea mai înaltă maturitate în cunoaştere şi putere spirituală. Cât de deosebit de important este să observăm ce spune Scriptura! Poziţia de »părinţi« nu are nimic a face cu domnia (în Adunare) sau cu învăţătura; ea înseamnă pătrunderea adâncă în gândurile lui Dumnezeu cu privire la Hristos, o măsură înaltă de cunoaştere a Domnului Isus. Prin aceasta eşti un tată din punct de vedere spiritual, care stă pe primul loc între cele trei grupe diferite ale familiei lui Dumnezeu, pe care le numeşte apostolul. Mai întâi sunt »părinţii«, apoi »tinerii« şi în cele din urmă »copilaşii«. Deoarece »copiii«, aşa cum este sensul corect al cuvântului grecesc teknia, include în sine toate cele trei grupe, pentru credincioşii de pe treapta cea mai de jos trebuie să se folosească un alt cuvânt, ca de exemplu »copilaşi« (în limba greacă: paidia). Să ne amintim că aici se folosesc în textul original două cuvinte total diferite, şi ele sunt păstrate pe parcursul scrisorii. Prin cuvântul »copii« din versetul 12, care exprimă o stare care nu se schimbă, se subînţelege întreaga familie a lui Dumnezeu. Acest cuvânt se întâlneşte la începutul secţiunii de la versetul 13 până la versetul 27. În versetul 28, unde se reia firul, după ce apostolul s-a preocupat cu diversele categorii între credincioşi, găsim exact acelaşi cuvânt, iarăşi ca introducere pentru versetele următoare. Apostolul a întrerupt prezentarea învăţăturilor sale, ca să arate, că între copiii lui Dumnezeu există diferite trepte de maturitate spirituală – de altfel singura formă de diferenţiere, pe care Scriptura o recunoaşte. În interiorul secţiunii amintite, apostolul foloseşte un cu totul alt cuvânt. Găsim astfel în ultima parte a versetului 13: »Vă scriu, copilaşilor (paidia) ...« şi încă o dată la începutul versetului 18: »Copilaşilor (paidia) ...«. Acestea sunt singurele locuri din toată scrisoarea, unde se întâlneşte acest cuvânt. Domnul nostru a folosit ambele expresii (copil şi copilaşi) în sensul general, aşa cum îl găsim în evanghelia după Ioan. Nu vreau să intru în detalii, căci evident nu există nici o legătură cu folosirea specială, a cărei însemnătate se recunoaşte aşa de clar din epistola întâia a lui Ioan. Dacă Dumnezeu ne-a făcut cunoscut adevărul cu toată claritatea, nu trebuie să întrebăm pe nici un om care este părerea lui. Atunci nu trebuie să mai existe nici o nesiguranţă. Nu trebuie permise nici părerile diferite; căci Dumnezeu este în Cuvântul Său sfârşitul tuturor contradicţiilor, şi aceasta trebuie să fie obligatoriu pentru toţi.

Astfel în versetul 13 şi în versetul 18 – şi numai aici – prin »copilaşi« sunt subînţeleşi cei mai tineri din familia lui Dumnezeu. După »părinţi« şi după »tineri« urmează »copilaşii«, dacă avem voie să ne exprimăm aşa; sunt trei grupe ale »copiilor« sau ale întregii familii a lui Dumnezeu. Trebuie să-i diferenţiem în anumite privinţe, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât bărbaţi învăţaţi şi deosebiţi au fost duşi în rătăcire, deoarece ei nu au ţinut seama de aceste diferenţe. Părerile greşite sunt totdeauna urmarea inevitabilă, când erudiţia nu se subordonează adevărului revelat şi de aceea nici nu se doreşte să fi călăuzit prin Duhul Sfânt în concordanţă cu Cuvântul. Într-un astfel de caz regretabil, erudiţia (ştiinţa) produce mai multă pagubă decât foloase şi nu poate da naştere la nimic bun; căci nimic nu este sănătos din punct de vedere spiritual, dacă Duhul Sfânt nu contribuie la acel ceva şi nu preia conducerea. Dar dacă El vorbeşte prin Cuvinte, învăţat prin El Însuşi, atunci noi trebuie să ne supunem Cuvântului. Numai atunci este în noi certitudinea binecuvântată, că avem a face cu revelarea gândurilor Lui, altfel nu vom avea această certitudine.

Importanţa versetului 13 este evidentă; pe lângă aceasta el se caracterizează, ca şi versetul anterior, printr-o mare simplitate şi claritate. Cele trei grupe diferite de credincioşi sunt aici foarte scurt scoase în evidenţă. Dar Duhul lui Dumnezeu se mai ocupă încă o dată cu ei, însă atunci – cu o excepţie clară – mai detaliat şi într-un mod cu adevărat instructiv, ceea ce vom vedea încă. Acum vrem să ne mulţumim, să primim în noi puţinele cuvinte, pe care ni le spune Duhul lui Dumnezeu despre diferenţierile caracteristice.

»Părinţii« sunt aici numiţi în felul acesta, deoarece ei au cunoscut »pe Cel ce este de la început«. Cine ar putea să se îndoiască, cu privire la despre cine este vorba? Este Hristos, nimeni altul. El însă nu este numit aici cu Numele lui cunoscut. Cu mult înainte de timpul pe care Scriptura îl numeşte »de la început«, El a fost Cuvântul şi Fiul; din veşnicie El a fost singurul Fiu născut al Tatălui. Pe Fiul veşnic al Tatălui veşnic nu-L poate pătrunde nici o minte omenească, şi tot aşa de nepătrunsă este întruparea Lui. Dar această realitate nu oferă nici cel mai mic motiv să nu se creadă ce depăşeşte cu mult orizontul nostru; căci fără îndoială este revelat divin. Oamenii eşuează deseori în aceste lucruri, deoarece ei vor să tragă concluzii cu privire la Dumnezeu, privind la om; aceasta este totdeauna greşit. Trebuie procedat invers, să porneşti de la Dumnezeu spre om, dacă se vrea să se cunoască adevărul, căci cine în afară de Dumnezeu cunoaşte adevărul? Cine în afară de El poate să-l reveleze, aşa cum a făcut El în Hristos? Cât de foarte exact vorbeşte Ioan, când spune în Evanghelia sa: »La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.« Se poate încerca, să te plasezi cu gândul în adâncimea veşniciei din trecut, pe cât este posibil – şi chiar dacă este vorba de milioane de ani -, şi cu toate acestea nu ai ajuns la „început”. (Desigur, în realitate nu se poate vorbi de „ani”, înainte ca să fi început timpul şi ca el să poată fi măsurat). Mergi în imaginaţia ta înapoi în această nemărginire a veşniciei, şi vei găsi, că El era totdeauna prezent. El, Cel veşnic, nu are început, şi în personalitatea Lui era »la Dumnezeu«. Aşa cum s-a spus deja, el nu era la Dumnezeu ca o persoană diferită de Tatăl şi de Duhul, ci El era şi Dumnezeu Însuşi. Nu există nici o proprietate mai caracteristică lui Dumnezeu ca faptul, că El este veşnic. Dacă nu ar fi veşnic, nici nu ar fi Dumnezeu.

Aici însă se face referire la cu totul altceva. Aici nu este vorba, de a-L cunoaşte, ca Acela, care era la început la Dumnezeu, ci ca Acela »care este de la început«. Şi aceasta înseamnă întruparea Sa, atunci când El a venit în lumea aceasta ca Cuvântul devenit carne (trup). Aceasta este un fapt absolut nou. »De la început« înseamnă începând din momentul când El ca Emanuel, Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, a devenit vizibil. »Părinţii« au cunoscut pe acest Cuvânt întrupat. Ce poţi tu să şti despre Fiul în veşnicie, cu excepţia faptului, că El era singurul Fiu născut de la sânul Tatălui şi că El era subiectul plăcerii Lui veşnice, aşa cum ne învaţă Proverbele capitolul 8? În felul acesta El era acolo, când încă nu exista nici o creatură în cer şi pe pământ, nici un înger, nici un om şi nici o fiinţă inferioară. Numai Dumnezeu era acolo, glorificat în veşnicie, şi anume Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, aşa cum ştim noi acum. Existau şi hotărâri divine, şi era prevăzut, ca ele să ne fie făcute cunoscut, nouă, celor care credem. Mai mult nu ştim despre aceasta. Dacă privim la Acela »care este de la început«, atunci primim efectiv învăţătură şi cunoştinţă despre toate. Şi unde găsim noi această Persoană de necuprins? Tot Noul Testament vorbeşte despre El, în mod deosebit Evangheliile, care Îl arată ca Om pe pământ, nu numai ca o Fiinţă omenească, ci ca Dumnezeu şi Om într-o Persoană, cu adevărat o Persoană divină. Găsim acolo naşterea Lui dintr-o fecioară, nu numai ca Mesia, ci şi ca Fiu al lui Dumnezeu, ca »Elohim« şi »Jehova« (Matei 1, 21-23). Cât de multe putem noi învăţa chiar şi din naşterea Sa! Mă refer în treacăt numai la faptul întrupării Lui. Dacă ni se relatează unele lucruri despre El, pe când era încă un Copil mic, aflăm mai multe despre tânărul Isus la vârsta de doisprezece ani. Şi cât de importantă este această tăcere cu privire la anii până la vârsta de treizeci de ani! Nu au fost nici sunete de trompete şi nici nu s-au bătut tobele, nici pompă şi nici ceremonii pentru El, nu s-a petrecut nimic asemănător în amintirea naşterii Lui. Nici un om nu s-a gândit la aceasta, cu excepţia mamei Lui şi a tatălui adoptiv, şi probabil a cunoscuţilor apropiaţi. Nu s-a interesat nimeni de El. A fost tot aşa ca şi la naşterea Lui, când în casa de poposire nu a fost nici un loc pentru El. Nimeni nu are mai multă agerime a minţii, ca să preţuiască după etaloanele lumii o personalitate marcantă, aşa cum are un portar de hotel. El îşi dă repede seama cum să categorisească oaspetele care intră, şi are un simţ bun să-şi dea seama, dacă persoana respectivă aduce câştig casei. Nu aşa a fost cu El – pentru astfel de oameni ieslea este suficient de bună. În grajd mai era loc, dar »în casa de poposire nu era nici un loc pentru ei«.

Una din realităţile uimitoare este, că El, plăcerea Tatălui, a trăit într-o viaţă aşa de retrasă, când lucra în atelierul de tâmplărie al tatălui Său adoptiv. Dar tocmai acolo şi prin aceasta a împlinit voia Tatălui Său. »Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?« După aceea a stat în Templu, a ascultat pe învăţători şi le-a pus întrebări. El nu S-a urcat pe un podium, ca să predice, aşa cum fac unii ucenici proşti, care sunt încurajaţi la aceasta de unii oameni maturi şi mai proşti. El sta smerit cu ei, îi asculta şi îi întreba, cu toate că El avea mai multă cunoştinţă decât toţi învăţătorii Lui. Nu era aceasta o mărturie pentru conştiinţa lor, din care puteau învăţa, ce se cuvine? Căci în comportarea Lui nu era nici o aroganţă. El a devenit Om, dar a rămas foarte simplu un Băiat. Dar acest Băiat era în acelaşi timp Jehova-Dumnezeu, Creatorul universului, Unul, spre care Tatăl a privit şi a găsit în El tot ce corespundea gândurilor Sale şi dorinţelor inimii Lui. El nu era numai o Persoană divină, ci – şi aceasta este minunat – o Persoană divină care a devenit Om. El a devenit Om! Cuvântul a devenit carne! Cine poate înţelege aceasta? El a intrat în familia omului. Însă omul este din cele mai străvechi timpuri făptura cea mai stricată, mai josnică şi mai mândră între toate făpturile lui Dumnezeu. Animalele rămân la obiceiurile lor de când acţiunea distrugătoare a păcatului omului s-a extins şi asupra lor. Dar omul a mers din rău în mai rău, şi îndelungul timpului a devenit tot mai rău. Cu cât a primit mai multă lumină din exterior, cu atât mai mult s-a stricat.

Când lumea, privită în general, a ajuns apogeul stricăciunii, Domnul S-a născut la împlinirea vremii. Şi ce s-a descoperit zi de zi înaintea Lui, când El a început lucrarea Sa publică! Ce învăţături veneau din gura Lui şi din viaţa Lui! El era foarte familiarizat cu bărbaţi, femei, copii, cu bătrâni, cărturari şi farisei, cu făţarnici şi cu cei care se îndreptăţeau singuri, cu oameni răi, dar deseori şi cu bărbaţi şi femei, care se temeau de Dumnezeu. Căci Domnul a venit în contact cu orice clasă de oameni. Nimeni înaintea Lui nu a avut aşa contacte multilaterale ca El şi nu s-a interesat cu multă dragoste de fiecare, şi tuturor, celor care au venit la El, le-a făcut cunoscut adevărul şi harul divin. Despre minunile Sale, care erau aşa de uimitoare, şi semnele Sale, care mărturisesc despre lucruri mult mai adânci, nu vrem să vorbim acum. Nici nu trebuie să mă ocup în detaliu cu vorbirea Sa, cu toate că niciodată nu a vorbit cineva ca El. El a putut să răspundă la întrebarea, cine este El: »Întocmai (sau: absolut; în limba greacă: tiun archen) ceea ce vă şi spun« (Ioan 8, 25). El era, ceea ce spunea. Numai El, şi nimeni altul, este Adevărul. Cine sunt deci aceia, care savurează toate acestea, care îşi au bucuria în El, Îl preţuiesc, cărora li se prezintă înaintea ochilor astfel de lucruri, şi care totodată ştiu cum trăsăturile Lui de caracter pot lua naştere în noi? Sunt »părinţii«, a căror inimă este umplută de Hristos. El a făcut totodată cunoscut pe Tatăl: »Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.«

Aşa cum foarte bine ştim, probabil nici creştinii adevăraţi nu-şi găsesc satisfacţia pe deplin în El. Cu privire la felul în care au evoluat lucrurile începând din primele zile ale creştinătăţii, nici nu se poate aştepta la aceasta. Pentru creştinul, care nu a sfârşit-o total cu omul vechi şi cu lumea, nu va fi posibil aceasta. El trebuie să fie condus personal de Duhul Sfânt prin toate greutăţile care le are cu sine însuşi şi cu alţii. Pentru credincioşii devotaţi deseori este lucrarea Domnului, în care ei se mistuie complet; la alţii s-ar putea să fie, chiar dacă mai rar, lucrurile Adunării. Dar dacă Hristos este cunoscut, aşa cum a fost El, El descopere tot ce nu este potrivit şi reinstaurează echilibrul. În felul acesta El este cunoscut tot mai mult şi înţelegerea plinătăţii, care este în El, devine tot mai adâncă.

Desigur orice »părinte« a fost mai întâi un »copilaşi« şi apoi un »tânăr«, înainte ca să poată deveni »părinte«. El a savurat prima bucurie în Domnul în toată prospeţimea ei şi a luat parte la conflictele care solicită curaj şi energie spirituală. Rezultatul tuturor experienţelor, pe care el ca om al credinţei şi dragostei le-a făcut, este: nimic în afară de Hristos! Şi Hristos este totul! Dar – repet – este vorba de cunoaşterea Aceluia care »este de la început«, nu a Fiului, aşa cum a fost El din veşnicie în cer, cu toate că dumnezeirea Lui veşnică este bineînţeles recunoscută. Aici este vorba de El ca Om între oamenii de pe pământ. Ceea ce caracterizează în mod deosebit pe părinţi este cunoaşterea Fiului întrupat, a lui Hristos, aşa cum El a putut fi văzut şi auzit în lucrarea Lui publică în Galileea, Iudeea sau Samaria. El a fost Dumnezeu şi Om totodată, şi a fost şi Dumnezeu în om, Fiul, care a revelat pe Tatăl în tot ce a vorbit şi a făcut. Aceasta a cucerit inimile »părinţilor«, le-a întărit şi le-a umplut. A bucurat şi inima lui Dumnezeu: »Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea«. Atât ca expresie a harului Său (Matei 3), cât şi ca mărturie a slavei Sale care va veni (Matei 17) s-a auzit această voce a Tatălui. În textul nostru se face cunoscut, că un »părinte« se bucură de părtăşia cu El. »Părinţii« aveau cu adevărat o părtăşie practică, adâncă, cu Tatăl şi cu Fiul.

Poţi să posezi un dar mare al harului, dar cu toate acestea nu eşti un »părinte«. Poţi să fi un mare predicator al Evangheliei, sau un învăţător puternic, şi totuşi nu eşti un »părinte«. Această poziţie nu are nimic a face cu un dar, ea depinde de treapta de maturizare, în care ai cunoscut, că totul în afara lui Hristos este fără valoare. Sunt alte lucruri, prin care sufletul este binecuvântat, şi s-ar putea să fie lucruri care duc la smerenie şi care provoacă multă durere sufletului. Te poţi preocupa cu uimire, bucurie şi mulţumire de binecuvântările spirituale din locurile cereşti, sau cu mădularele Trupului Său, cărora El le este Capul de la dreapta lui Dumnezeu, sau cu părtăşia sfinţilor, care îşi are începutul în părtăşia cu El. Însă rezultatul tuturor acestor experienţe şi taine minunate trebuie să conducă la cunoaşterea, că absolut tot ce avem este în Hristos Însuşi, în Hristosul pe care Tatăl Îl iubeşte şi Îl onorează. El este Cel care umple inimile noastre şi le face să se bucure, ca Acela care a fost revelat în lumea aceasta. Aceasta înseamnă deci, să fi cunoscut pe Acela, »care este de la început« şi reprezintă ultima şi cea mai înaltă perioadă în dezvoltarea noastră spirituală; este partea »părinţilor«.

Apostolul se adresează acum celei de-a doua trepte şi spune: »Vă scriu, tinerilor, fiindcă aţi biruit pe cel rău.« Semnul caracteristic al »tinerilor« este energia, care se arată în afară prin credinţă şi dragoste. Tinerii au cunoscut foarte bine păcatul, şi l-au condamnat, şi ştiu, că împreună cu Hristos au murit faţă de păcat. Ei mai ştiau şi că ei au înviat împreună cu Hristos şi acum îşi îndreptau fiinţa spre El şi spre ceea ce este sus, dar mădularele lor, care erau pe pământ, trebuiau să le omoare. Preocuparea cu propriul eu era pentru ei o chestiune încheiată. Ei au cunoscut puterea Satanei şi au păşit cu curaj împotriva lui. Ei s-au împotrivit diavolului, şi el a fugit dinaintea lor. În felul acesta au biruit ei pe cel rău. Ei se aflau în mijlocul acestei lupte a credinţei şi s-au dovedit a fi tari. Ei au parcurs cu succes prima treaptă de »copilaşi«. Cu aceasta trebuie să înceapă fiecare şi probabil va ajunge să devină un »tânăr«. Dar foarte puţini sunt cei care ajung la poziţia de »părinţi«. Cunosc un număr mare de credincioşi, dar trebuie să spun, că în călătoriile mele prin lumea aceasta am cunoscut puţini »părinţi« şi cu puţine excepţii nu am auzit nimic despre ei. Este îmbucurător însă să întâlneşti »tineri«; desigur, aproape că nu-i găseşti, sau chiar nu-i găseşti deloc în creştinătatea lumească, generală. Caracterul propriu-zis şi adevărat al »tânărului« nu se poate dezvolta acolo unde lumea îşi exercită influenţa. De aceea, deseori nici cei născuţi din nou în credinţă nu poartă trăsăturile descrise de apostol pentru »copilaşi«, aşa cum vom vedea. Ce pagubă, când nici măcar trăsăturile date de Dumnezeu »copilaşilor« nu sunt prezente şi nu se fac vizibile.

Am schiţat suficient cea de-a doua treaptă de maturizare şi sper că fiecare credincios o înţelege şi o preţuieşte, chiar dacă el însuşi nu poate să ia pentru sine această treaptă. »Tinerii« reprezintă un creştinism plin de putere de lucru, corectitudine şi hotărâre. Ei ştiu foarte bine, că nu foloseşte la nimic, să lupţi împotriva lui Satana cu carnea şi sângele. Ei au nevoie de toată armătura lui Dumnezeu şi o îmbracă, deoarece pentru o astfel de luptă nu se poate renunţa la ea. Ei ştiu să se împotrivească şi, după ce au biruit totul, să stea în picioare. Ei au biruit pe cel rău. Lor le este clar în toate privinţele, ce fel de luptă trebuie să ducă. Gândurile duşmanului nu le sunt necunoscute, dar ei i se împotrivesc cu hotărâre şi sunt făcuţi capabili să-l biruiască. Aşa cum am spus – este un creştinism cu putere de lucru, care se dovedeşte puternic în credinţă şi în practică. Nici aici nu se pune întrebarea cu privire la daruri deosebite, ci este vorba numai de cuceriri spirituale. Nici iertarea de păcate, nici posedarea vieţii şi luminii în Hristos nu sunt lucruri pe care le poţi câştiga; le primeşti prin credinţa în Evanghelie. Ţinând seama de caracterul lumii şi al oamenilor, pentru cel credincios este necesar, după ce a fost mântuit, să se cunoască pe sine şi caracterul lumii, dar şi pe satana, care trebuie cunoscut şi redus la tăcere. Ei nu vor fi înşelaţi prin ceea ce marele duşman face pe neobservate în ascuns, ci prin har stau nezguduiţi pe fundamentul victoriei obţinute de Domnul şi Mântuitorul lor şi mulţumesc lui Dumnezeu, care ne dă şi nouă victoria prin Domnul nostru Isus Hristos. Prin aceasta dovedesc, că ei în toate lucrurile, care par a fi împotriva lor, sunt mai mult decât biruitori, prin Acela care i-a iubit. Deci în felul acesta »tinerii« au biruit pe cel rău.

Ajungem la grupa a treia, foarte interesantă şi mult mai numeroasă, ce a »copilaşilor«. »Vă scriu, copilaşilor, fiindcă aţi cunoscut pe Tatăl« (sau: »aveţi cunoştinţa Tatălui«). »Copilaşii« sunt deci cei mai mici între »copiii«, pe care îi găsim în versetele 1, 12 şi 18. Aţi încercat vreodată să constataţi în ce măsură copiii lui Dumnezeu, pe care îi cunoaşteţi, poartă această trăsătură de caracter? Cu siguranţă, mulţi dintre noi au întâlnit pe parcursul vieţii lor de credincioşi nu puţini copii ai lui Dumnezeu. Dacă i-ai fi întrebat: „Ai cunoscut tu pe Tatăl?”, care ar fi fost răspunsul în cele mai multe cazuri? Nu exagerez, dacă presupun, că cei mai mulţi ar fi gândit, că aceasta este o pretenţie prea mare. „Dacă am cunoscut pe Tatăl? Îmi pare rău, dar eu nu îndrăznesc să spun aşa ceva despre mine.” Cei mai mulţi creştini gândesc evident, că cunoaşterea deja pe pământ a Tatălui este cu adevărat o realizare deosebită. Cine poate să obţină în viaţa aceasta şi în lumea aceasta o astfel de cunoaştere? Să cunoşti pe Tatăl înseamnă să şti, că deja acum eşti un copil al Lui şi în privinţa aceasta nu trebuie să-ţi faci nici un fel de gânduri îndoielnice. Înseamnă, că acesta este un adevăr sigur şi puternic ancorat în suflet, pe care poţi să-L primeşti de la Dumnezeu, şi nu este pe baza fanteziei, a simţămintelor sau a oricărei imaginaţii, şi nici pe baza meritelor proprii. Ei sunt învăţaţi de Dumnezeu în felul acesta şi prin credinţă au primit cu mulţumire această învăţătură. Ei ştiu deja acum, că păcatele lor sunt iertate, aşa cum am văzut deja. Fără certitudinea mântuirii în Hristos nu ar fi putut să cunoască pe Tatăl. Dar cât de puţini sfinţi se odihnesc permanent cu adevărat în această pace bazată pe lucrarea Sa de mântuire!

Păstrarea neclintită a învăţăturii cu privire la mântuire – oricât de sănătoasă ar fi ea – nu înseamnă neapărat că sufletul pe baza Cuvântului lui Dumnezeu se odihneşte cu adevărat pe lucrarea de mântuire a lui Hristos. Este posibil să primeşti absolut teoretic adevărul despre mântuire şi totuşi să trebuiască să spui: „Nu sunt în siguranţă înaintea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte păcatele mele. Uneori am o speranţă slabă, dar câteodată sufletul meu zace complet la pământ.” Este clar, că aceasta nu este o pace adevărată, şi cu atât mai puţin o pace consolidată. Pacea lăuntrică stabilă se bazează pe sângele crucii Sale şi de aceea nu se clatină, deoarece fundamentul ei nu se schimbă niciodată. Cunoaştem atunci şi relaţia noastră cu Tatăl, în care Duhul Sfânt ne-a introdus, deoarece suntem copii. Chiar şi pentru »copilaşi« este caracteristic, că el cunoaşte mai mult decât iertarea păcatelor. Lichidarea deplină a păcatelor prin sânge este un adevăr creştin de bază. Însă această cunoaştere nu reprezintă, cum desigur şi dumneavoastră aţi experimentat prin credinţă, semnul caracteristic al »copilaşilor« din familia lui Dumnezeu. Dacă aceasta ar fi totul, atunci i-ar lipsi partea esenţială a binecuvântării, care este în legătură cu Tatăl – şi anume într-o legătură conştientă cu El.

De aceea apostolul Pavel scrie Galatenilor (cap. 3, 26): »Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus« cu acelaşi accent, cu care apostolul spune aici: »Vă scriu copilaşilor, fiindcă aţi cunoscut pe Tatăl.« Ei au putut să aibă această cunoaştere, numai pentru că erau fii şi pentru că Dumnezeu a trimis Duhul Fiului Său în inima lor, care strigă: »Ava, Tată!« (Galateni 4, 6). Numai cine a primit Duhul înfierii – nu duhul robiei, care conduce la frică – poate să simtă în felul acesta şi să se adreseze lui Dumnezeu în felul acesta. Pe lângă aceasta, puterea divină lucrează în noi, ca să dea naştere atât la o astfel de gândire şi dragoste, cât şi să păstreze relaţia intimă, care ne face capabili să înfăptuim ce este plăcut Tatălui nostru. Cu ce claritate este prezentat acest privilegiu binecuvântat! În timpul nostru sunt mulţi care cred în Domnul Isus, dar ei ezită să creadă, că sunt copii ai lui Dumnezeu şi că vor rămâne pentru totdeauna copii ai lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este întristat printr-o astfel de necredinţă. El trebuie s-o dezaprobe şi El nu poate să ducă pe aceşti creştini în libertatea minunată, care corespunde unei astfel de relaţii. Însă aici sunt prezentaţi cei mai tineri aparţinători ai familiei lui Dumnezeu, ca aceia care cunosc relaţia lor cu Tatăl. Nimeni nu poate să aibă această conştienţă, că el este un copil al lui Dumnezeu, dacă nu este pecetluit cu Duhul Sfânt. În inimile pecetluite cu Duhul Sfânt locuieşte Duhul, fiindcă »păcatele au fost iertate pentru Numele Lui«, şi prin El şi »copilaşii« cunosc pe Tatăl. Aşa scrie apostolul credincioşilor din Efes (capitolul 1, 13): »În care şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei.« În timpul acela Efesenii nu erau creştini maturizaţi şi nu crescuseră mult în cunoaşterea adevărului. Ei tocmai primiseră adevărul Evangheliei, aşa cum Dumnezeu a lăsat să li se vestească. Ei au crezut în eficacitatea morţii lui Hristos şi au primit plinătatea harului Său, care nu numai le-a anulat păcatele, ci i-a făcut şi copii ai lui Dumnezeu şi le-a dat Duhul Sfânt, prin care ei puteau oricând să strige »Ava, Tată!« Aceste binecuvântări creştine nu sunt condiţionate sau limitate în timp, aşa cum au fost binecuvântările iudaice. Gândirea legalistă înjoseşte lucrarea lui Hristos pentru noi în lucrarea Duhului Sfânt în noi şi prin aceasta pune la îndoială pacea, care a fost făcută prin sângele crucii Lui.

Cu siguranţă este ceva minunat, când cineva, care probabil scurt timp înainte a fost un păcătos, şi acum prin credinţă ocupă această poziţie. Ca credincios, el cunoaşte acum pe Tatăl, pe baza lucrării de mântuire a lui Hristos. Aceasta înseamnă o schimbare totală pentru el şi îl conduce să aibă relaţii intime cu Tatăl. Dacă un tată pământesc, în mod deosebit un tată conştiincios şi blând, întâmpină pe copiii lui cu multă dragoste, atunci între ei există relaţii intime şi pline de viaţă. Să fie oare altfel la Dumnezeu şi Tatăl nostru ceresc? El urmăreşte totdeauna binele nostru şi îngrijeşte de toate, căci El este tot aşa de afectuos, cum este credincios şi adevărat; şi aceasta are ca urmare relaţii pline de dragoste între fii şi Tatăl. „Dar cine este vrednic de aceasta?” Numai la Dumnezeu găsim tot ce face inima noastră capabilă pentru aceasta. Nu este vorba numai de strigătul »Ava, Tată!«, ci de cunoaşterea: »Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu; ... Însuşi Duhul adevereşte împreună cu Duhul nostru, că suntem copii ai lui Dumnezeu.« Prin aceasta savurăm mângâierea şi certitudinea, că Tatăl ne iubeşte zi de zi şi ne binecuvântează, chiar dacă probabil va trebui să ne disciplineze spre folosul nostru, pentru ca noi să devenim părtaşi sfinţeniei Sale, deoarece noi am fost chemaţi la slava Sa veşnică în Hristos Isus. Sub acest aspect vedem deci pe »copilaşii« familiei Sale, şi ceea ce îi caracterizează este faptul, că ei »au cunoscut pe Tatăl.«

Nu este numai aşa, că în creştinătate zadarnic se caută »părinţi« în Hristos şi că numai câţiva »tineri« se văd, care poartă pecetea adevărată a lui Dumnezeu. Din păcate trebuie să ne întrebăm: unde sunt »copilaşii«, care corespund acestui tablou revelat aşa de mult prin acest adevăr? Nu ar trebui să ne întristeze foarte mult? Niciodată oamenii nu au fost aşa de mulţumiţi cu sine, ca astăzi. Cu câtă bucurie nu am saluta astfel de »copilaşi«, ca cei descrişi de apostol, şi ne-am da toate silinţele să-i încurajăm pe drumul de credinţă, să se împotrivească cu statornicie duşmanului şi să cunoască tot mai mult pe Hristos, care a suferit aşa de mult pentru noi. Dar este greu să-i găseşti. Începând din primul secol – putem să spunem: începând din timpul când încă trăiau părinţii Bisericii – a mers tot mai rău. Una din dovezile cele mai clare ale decăderii este faptul că s-a pierdut cunoaşterea adevărurilor aşa de elementare, cum ar fi: »Păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui«, şi »Vă scriu copilaşilor, fiindcă aţi cunoscut pe Tatăl.«

Să ne gândim numai la părerea care domină, că mereu trebuie să ne căutăm refugiu la sângele lui Hristos, ca atunci când am greşit să fim reabilitaţi. Cum pot creştinii să vorbească în felul acesta, dacă au crezut, că Hristos a adus o mântuire veşnică şi că adoratorii, odată curăţiţi, nu îi mai mustră conştiinţa de păcate? Este imposibil că ei păstrează cu tărie în inima lor adevărul Evangheliei, căci altfel n-ar susţine astfel de păreri. Hristos a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, şi anume, nu numai pe acelea, pe care noi le-am făcut înainte de a crede. Sângele Lui curăţeşte de orice păcat, nu numai anumite păcate. Sfinţii trebuie să ştie, că spălarea cu apă prin Cuvânt se face, ca să înlăture orice murdărire a credinciosului pe drumul său, dar mântuirea prin sângele lui Hristos nu poate niciodată să fie anulată. »Căci printr-o singură jertfă El (Hristos) a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi«, adică, nu numai pentru totdeauna, ci desăvârşirea înaintea lui Dumnezeu este partea noastră permanentă (în limba greacă: eis to diinekes). Evanghelia lui Dumnezeu nu conţine gânduri de felul, că noi avem mereu nevoie de ispăşire prin sângele Lui, căci lucrarea Lui este completă şi arhisuficientă. Însă picioarele noastre trebuie mereu curăţite prin Cuvânt şi funcţia de Apărător a lui Hristos. De aceea noi mărturisim orice păcat şi condamnăm în noi, ceea ce ne-a dus la cădere. Aceasta este în concordanţă cu Cuvântul Său. Noi nu avem voie să lezăm niciodată fundamentul jertfei Sale unice şi mântuirea prin sângele Lui, iertarea fărădelegilor. Dacă nu ar fi anulate toate păcatele noastre, care ar fi atunci situaţia noastră? Dacă numai un singur păcat nu ar fi iertat, atunci ar fi grav cu noi. Dar pentru credincios iertarea păcatelor înseamnă eliberarea deplină de povara păcatelor. Dar dacă cu toate acestea păcătuim, atunci conştiinţa noastră se tulbură sub influenţa Duhului Sfânt, şi aceasta ne conduce la smerenie sinceră cu privire la orice greşeală. Căci orice păcat, pe care noi îl facem, ne aduce ruşine şi întristează Duhul Sfânt, prin care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Prin aceasta însă nu se poate niciodată anula lucrarea Domnului nostru Isus, pe care am primit-o prin credinţă, a Urzitorului unei mântuiri veşnice. Nici cunoaşterea Tatălui şi legătura noastră cu El, ca şi copii ai Lui, nu poate câtuşi de puţin să fie zguduită. Căci noi »avem un Mijlocitor la Tatăl«, care în mod expres este acolo sus, ca să intervină pentru noi în toate greutăţile, care fără El ar fi de nebiruit. Prin aceasta noi suntem datori să mulţumim permanent lui Hristos, dar trebuie să ştim, că lucrarea Sa de Mijlocitor nu constă în folosirea din nou a vărsării sângelui Său, şi invers, sângele Său nu reprezintă lucrarea de mijlocire. El este la Tatăl în cer, ca Cel înviat, şi trăieşte acolo ca să intervină pentru noi. Sângele Lui are o cu totul altă misiune şi un cu totul alt efect. Jertfa Sa este o lucrare desăvârşită cu un scop bine determinat. Şi lucrarea Lui de mijlocitor îşi are locul ei bine determinat şi este corespunzătoare nevoilor noastre după ce ne-am întors la Dumnezeu. Vai de aceia, care cu nebăgare de seamă denaturează adevărul şi îl amestecă cu păreri, care subminează Evanghelia lui Hristos – chiar dacă ei cred în Persoana Sa!

În aceste versete avem iarăşi prezentate foarte clar diferitele trepte de maturizare spirituală, care caracterizează familia lui Dumnezeu; ele sunt prezentate aici mai detaliat. Dar chiar de la început constatăm un fapt remarcabil. Despre »părinţi«, despre care am putea să presupunem, că despre ei este mult mai mult de spus, deoarece ei mai mult decât toţi ceilalţi savurează adevărul lui Dumnezeu, se spun exact aceleaşi cuvinte, ca şi prima dată. Este remarcabil pentru noi, cu atât mai mult cu cât repetările în Sfânta Scriptură nu sunt uzuale. Sunt unele cazuri, când aceleaşi cuvinte, sau cuvinte asemănătoare se repetă; dar acestea sunt excepţii, şi aici avem o astfel de excepţie.

Motivul acestei repetări este foarte important pentru inimile noastre. Citim în versetul 13: »Vă scriu, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început«; acesta este Hristos, aşa cum a fost El revelat aici pe pământ. Ioan nu se ocupă cu hotărârea divină, aşa cum a existat ea din veşnicie, şi nici nu priveşte în viitor la slava lui Hristos, nici nu aminteşte că El stă acum la dreapta lui Dumnezeu, ceea ce este adevărul central al apostolului Pavel. Ucenicul iubit a fost călăuzit să întâmpine decăderea, care începuse deja, şi să slujească cel mai bine »părinţilor«, care au făcut cele mai mari progrese spirituale, repetând simplu: »V-am scris (sau, vă scriu) părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început.« Nici un cuvânt nu se deosebeşte de cele anterioare, cuvânt cu cuvânt este acelaşi text. În versetul 13 spune »vă scriu« şi în versetul 14 spune »v-am scris«, şi prin aceasta se referă la ceea ce a spus deja. Şi de ce nu are el să le spună mai mult? Deoarece nu era vorba de revărsări din partea lui Dumnezeu, aşa cum gândesc unii, ci plinătatea dumnezeirii Însăşi locuia în ei. Acum Dumnezeu a întruchipat şi a revelat în El, într-un Om, plinătatea harului şi adevărului Său, aşa cum nu a fost niciodată mai înainte, şi cum nici nu va mai fi necesar să se mai facă vreodată. Părerea că plinătatea personificată în El ar mai putea extinsă, ar tăgădui această plinătate şi de aceea ar fi o minciună a lui satana.

În El vedem ce este infinit. Şi faptul că acest infinit este prezentat nu numai în natura sublimă a dumnezeirii, ci şi în persoana divină a Fiului devenit Om, este minunea cea mai mare. Este natura lui umană care oferă acestei minuni o adâncime de nepătruns. Fără contribuţia dumnezeirii am fi avut numai ceva neînsemnat înaintea noastră. Dar prin faptul că Dumnezeu S-a revelat în Om şi ca Om, El a făcut ceva care depăşeşte toate celelalte minuni, dacă facem abstracţie de moartea ispăşitoare a lui Hristos. În El era ceva, în care »părinţii« au găsit totul. Odinioară au fost şi ei »copilaşi«, care au cunoscut pe Tatăl. Ca »tineri« au cunoscut un privilegiu nou, intim, binecuvântat, deoarece au umblat având energie spirituală şi putere de acţiune; prin aceste experienţe au avut parte de o binecuvântare care nu se va pierde niciodată.

Dar după ce au trecut prin tot felul de greutăţi şi pericole şi au avut parte de un câştig mare prin creşterea în adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, Domnul a devenit acum punctul lor de atracţie cel mai puternic; El le-a câştigat pentru totdeauna toate sentimentele lor. Era Domnul, aşa cum a umblat, a vorbit şi a lucrat El aici pe pământ, şi în acest timp a revelat pe Dumnezeu şi Tatăl Său în fiecare intenţie, fiecare cuvânt şi fiecare faptă a vieţii Sale. Acesta este înţelesul adevărat al cuvintelor, au cunoscut pe Acela care »este de la început«. În afara lui Hristos autentificat în felul acesta nu putem găsi nimic, care să fie aşa de adevărat şi profund, şi nici de o asemenea înălţime, sfinţenie şi nemijlocire. Nu este vorba de Omul înălţat în slava cerească, tema învăţăturii deosebite a apostolului Pavel, foarte importantă pentru energia spirituală a credinciosului. Aici este Dumnezeu, revelat pe pământ în carne, adică Isus, care a umblat plin de har şi de adevăr în mijlocul răului, ca să ne despartă de rău şi pentru ca prin puterea Duhului Sfânt să poată lucra în noi potrivit cu gândurile Sale.

Ajungem apoi la treapta următoare – a »tinerilor« -, şi aici Duhul lui Dumnezeu vorbeşte mai amănunţit: »V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău.« Să observăm, că aici este ceva suplimentar, pe care nu-l găsim în versetul 13 şi care caracterizează adevărata taină a tăriei lor. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în ei! Acesta este un adevăr foarte important, care dă curaj deosebit şi putere spirituală. Nu înseamnă numai să-ţi cauţi refugiul în Cuvânt, ca să primeşti ajutor, când ajungi să ai probleme, greutăţi şi ispite, ci să ai întotdeauna şi permanent în tine însuţi revelarea persoanei Sale în Cuvânt. Găsim aceasta în chip desăvârşit la Domnul Isus. Ce au auzit oamenii odinioară din gura Sa, era Cuvântul lui Dumnezeu; nu conta dacă ei erau prieteni sau duşmani, dacă aveau origine nobilă sau aparţineau straturilor sociale de jos. Chiar şi atunci când L-a ispitit diavolul, El a răspuns cu Cuvântul, şi când duşmanul a citat Cuvântul cu intenţii rele, Domnul a răspuns tot cu Scriptura, dar potrivit cu adevărul. Dacă a fost necesar să înveţe pe ucenici cu privire la ce îi aştepta, atunci El le-a vorbit prin Cuvântul lui Dumnezeu. Desăvârşirea în care Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în Domnul Isus întotdeauna, în orice împrejurare şi faţă de orice persoană este unică între oameni. Nici măcar la apostoli nu găsim aşa ceva, cu toate că ei ca apostoli, aşa cum a fost şi Ioan, preţuiau deosebit de mult Cuvântul, şi Petru iubea foarte mult şi din toată inima pe Domnul. Niciunul din ei nu a fost în această privinţă ca Domnul, nici măcar apostolul Pavel, despre care putem fi convinşi, că el a acordat onoare Cuvântului lui Dumnezeu, cum nici un alt om nu a făcut-o. Cu toate aceste calităţi, în privinţa aceasta, ca şi în orice altă privinţă, niciunul din ei nu a fost ca Domnul Isus. Ceea ce L-a caracterizat în mod deosebit, a fost supunerea deplină sub Cuvântul Tatălui Său. De aceea putem să avem foloase deosebite şi să învăţăm din Evanghelii, care prezintă pe Domnul în viaţa Lui zilnică, ca să devenim smeriţi. Ele însă nu sunt înţelese pe deplin de cei mai mulţi copii ai lui Dumnezeu, din cauza stării lor practice joase.

Cei mai mulţi creştini, după întoarcerea lor la Dumnezeu, sunt înclinaţi să se ocupe cu epistola către Romani şi epistola către Galateni, dar unii dintre ei nici măcar în epistola către Romani nu ajung prea departe. Fundamentele sigure ale mântuirii, pe care Dumnezeu le-a dat în primele capitole, le captivează atenţia şi îi fac să se bucure. Ei sunt uimiţi să descopere, că acolo este vorba nu numai despre harul Său, ci şi despre dreptatea Sa. Ei stau pe fundamentul dreptăţii, pe care a înfăptuit-o Hristos, şi prin credinţă L-au luat pe El ca dreptate a lor. Ei au fost învăţaţi, că aceasta este poziţia lor, spre deosebire de dreptatea sau sfinţenia lor în umblare. Această sfinţenie o creează Duhul Sfânt în noi, deoarece noi aparţinem lui Hristos. Dreptatea este ceea ce are nevoie păcătosul nedrept, tot aşa cum are nevoie de îndurarea care îi dăruieşte siguranţa iertării păcatelor sale. În Hristos toate acestea sunt prezente în toată plinătatea pentru el. El trebuie numai să se vadă păcătos pierdut şi să se predea în totalitate Domnului Isus, care a devenit dreptatea lui. Prin aceasta va putea chiar să se înfăţişeze înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi prin credinţă să stea în deplină siguranţă acolo, adică fără frică. Prin faptul că el radical se condamnă singur din cauza păcatelor lui, el posedă în El o dreptate care satisface şi glorifică pe Dumnezeu. Este dreptatea proprie a lui Dumnezeu, care îl declară liber, pe baza a ceea ce a făcut şi a suferit Hristos pentru cei mai ordinari dintre păcătoşi, cărora aparţine şi el. Probabil că el spune ca şi vameşul: »Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!« Ca şi cum ar vrea să spună: „Dacă a existat vreun păcătos, atunci acela sunt eu.” Dar chiar şi apostolul Pavel a spus despre sine, că el este cel mai mare păcătos, şi aceasta era adevărat. Tocmai realitatea neprihănirii sale obţinută prin Lege l-a făcut să devină un duşman aprig al Domnului şi un duşman al tuturor celor care chemau Numele Lui. El nu poseda nimic altceva, decât numai religia omului în carne (în firea pământească), ca să folosim felul lui propriu de exprimare. El era un »evreu între evrei«, care îşi aroga dreptul să poată îndeplini această dreptate (neprihănire). El a trăit deosebit de conştiincios, dar potrivit cu întunericul, în care se afla, care l-a făcut să fie aşa de aspru împotriva Domnului Isus şi a tuturor celor care sunt ai Săi. Nu există nimic altceva, care să fie în contradicţie mai mare cu dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, ca „dreptatea” („neprihănirea”) omului în carne (în firea pământească).

În Evanghelia după Ioan capitolul 16 se arată, că acum nu este vorba de a răspunde cu ajutorul Legii la întrebările referitoare la păcat, dreptate (neprihănire) şi judecată. Prin prezenţa Domnului pe pământ şi respingerea Lui a intervenit o schimbare aşa de radicală, că acum Duhul, după coborârea Lui pe pământ, dovedeşte lumea vinovată în ceea ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. Domnul spune: »Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul; fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte neprihănirea; fiindcă Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata; fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat« (Ioan 16, 8-11). Dovedirea în ceea ce priveşte judecata nu constă în arătarea publică a măsurilor represive ale lui Dumnezeu, ca în cazul Egiptului, Canaanului, Babilonului sau Romei. Domnul se referă la judecata, care a fost făcută cunoscut stăpânitorului lumii acesteia, care a întărâtat lumea, ca să răstignească pe Domnul slavei. Această răstignire a fost totodată judecata lui; ce-i drept, executarea sentinţei urmează să aibă loc, dar situaţia este pe deplin clarificată. Marele păcat constă în a nu crede în Hristos; adevărata neprihănire (dreptate) constă în întoarcerea Celui respins la Tatăl Său. Lumea a pierdut pe Isus. El a venit în lume şi a căutat să mântuiască pe păcătoşi, oriunde S-ar fi aflat El. Dar ei nu au vrut să-L primească, şi poporul Lui propriu L-a lovit cel mai rău, prin respingerea Lui; ei L-au pironit pe cruce. Dar pe baza crucii nu numai Dumnezeu a fost glorificat; ea a făcut ca prin primirea lui Hristos în slavă, adevărata dreptate să devină vizibilă oamenilor, lui satana şi lumii, inclusiv lui Israel.

Dumnezeu a făcut cunoscut dreptatea Sa, prin aceea că El oferă păcătosului pierdut vestea bună a mântuirii. Ea este vestită în Numele lui Isus, singurul Nume sub cer, care a fost dat oamenilor, în care noi trebuie să fim mântuiţi. Prin aceasta s-a revelat dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos faţă de toţi şi pentru toţi care cred. După îndreptăţire (justificare) începe în mod necesar sfinţirea practică. Căci în Numele Său noi nu am primit numai iertarea păcatelor, ci am primit şi viaţa, şi această viaţă nouă rodeşte fructe bune. Dar aceasta este o chestiune de sfinţenie. Ceea ce ne-a întâmpinat şi ne-a salvat este Hristos în lucrarea Sa pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce ne face acum pe noi să ne judecăm singuri şi prin mărturisirea fără cruţare a păcatelor să onorăm pe Dumnezeu, este parte componentă a sfinţeniei aceluia care acum este justificat (îndreptăţit, neprihănit) în Hristos şi pentru Numele Lui.

Taina acestui fapt ne este prezentată aici prin energia care caracterizează pe »tineri«. Ei nu aveau o energie naturală, căci această energie nu conţine ceea ce corespunde harului, ci ei aveau putere spirituală şi curaj spiritual, şi Cuvântul care locuia permanent în ei lucra conservativ şi regulariza umblarea lor. Dragostea lor pentru Cuvânt era aşa de mare, că ei nu numai că Îl aveau permanent cu ei, ci era şi permanent în ei. Lor nu le mergea aşa cum uneori se aude spunând de unii fraţi iubiţi, că ei „se preocupau zilnic două sau trei ore cu Cuvântul”. În cazul tinerilor Cuvântul avea autoritate deplină asupra lor. Aşa şi trebuie să fie; nu că noi ne preocupăm când vrem cu Cuvântul, căci aceasta se termină de cele mai multe ori cu faptul, că noi vorbim mult despre el. Dar dacă Cuvântul ne stăpâneşte, atunci s-a terminat cu gândurile noastre. El ne întăreşte, dar el ne şi stăpâneşte, şi condamnă orice încăpăţânare. Aşa era în cazul »tinerilor«, Cuvântul era permanent în ei. Nu le era de ajuns numai să cerceteze Cuvântul. Ei nici nu L-au citit, ca să poată răspunde la întrebările stârnite de curiozitate, sau ca să înţeleagă lucrurile pe care noi, după voia lui Dumnezeu, în acest moment sau probabil în acest timp nu trebuie să le ştim. Nu, ei s-au supus Cuvântului în totalitatea Lui. Putem fii convinşi, că au meditat cu rugăciune de la început şi până la sfârşit asupra Scripturilor, în măsura în care acestea le stăteau la dispoziţie, şi aceasta a fost atunci mult mai greu decât în zilele noastre. Uită-te astăzi în Biblia unui creştin, vei găsi în foarte puţine locuri notiţe, multe alte părţi din Biblie sunt aproape noi şi neatinse. Înseamnă aceasta să ai Cuvântul rămânând în tine? În acest caz trebuie să preţuim Cuvântul întreg şi să-L cercetăm cu hărnicie, căci noi nu ştim niciodată când vom avea nevoie de o anumită parte a Cuvântului. Să ţinem minte, că este plăcut lui Dumnezeu, este înţelept din partea noastră şi ne este de folos să avem Cuvântul rămânând în noi.

Dar se merge mai departe. »Nu iubiţi lumea!« De ce tocmai »tinerii« sunt atenţionaţi în privinţa aceasta, şi nu »părinţii« sau »copilaşii«? Aşa cum vom vedea, copilaşii primesc multe alte învăţături; părinţilor li se repetă ce li s-a scris deja. Partea lor, care îi caracteriza în mod deosebit, era, ca şi Maria, să şadă la picioarele Domnului şi să asculte Cuvântul Lui! Nu înseamnă aceasta să fi primit pe Hristos în tine însuţi şi să fi umplut de El? Cuvântul lui Hristos locuia din belşug în ei în toată înţelepciunea şi priceperea spirituală. Dar aceasta nu era totul. Hristos Însuşi, revelat aici pe pământ, era permanent înaintea lor ca subiectul principal al bucuriei lor şi al părtăşiei lor cu Tatăl. Dar aceşti bărbaţi tineri sunt atenţionaţi cu cuvintele: »Nu iubiţi lumea!« Nu este aceasta o vorbire ciudată faţă de nişte credincioşi, care au dovedit o astfel de energie spirituală? Nicidecum, căci tocmai această energie, chiar dacă este de natură spirituală, ascunde un pericol în ea. Ei au plecat cu dorinţa sinceră, să vestească adevărul, şi fără teamă au mărturisit despre Hristos prin Cuvântul Său, care era permanent în ei, şi prin puterea Duhului Sfânt, care lucra prin ei. Dar tocmai victoriile obţinute se dovedesc a fi un pericol, şi prin umblarea împreună cu oamenii lumii, duhul lumii se poate strecura în inimă, înainte de aţi da seama. Trebuie să ţinem minte, că dragostea pentru lume nu constă exclusiv în a avea plăcere de lucrurile ei, aşa cum ar fi spectacolele şi desfătările, muzica şi teatrul, vânatul, pescuitul, cursele de cai, jocurile de noroc şi alte lucruri grosolane ale poftelor lumii.

Lumea este o cursă ciudată şi mult mai periculoasă decât carnea (firea pământească). Căci cu siguranţă se detestă plăcerile carnale, şi chiar şi oamenii care sunt dedaţi lumii s-ar ruşina de ele. Pofta lumii este însă cu totul altceva. Ea pare a fi foarte onorabilă. Nu o găsim noi şi la personalităţile cele mai eminente? Pofta lumii înseamnă să doreşti ce place societăţii şi ce oferă tuturor oamenilor iluminaţii, conducătorii şi apărătorii „vieţii plăcute” în lumea aceasta ca scop propriu-zis al vieţii. Ea exercită o influenţă uriaşă, în mod deosebit asupra celor tineri şi asupra acelora dintre ei, care sunt plini de energie, cunosc pe Domnul şi cu sinceritate depun eforturi să răspândească cunoştinţa despre adevăr. Aceste eforturi îi ademenesc la anumite riscuri şi ei sunt deseori de părere, că se pot duce peste tot, deoarece ei pot oferi o veste aşa de bună. Ei cunosc pe Salvatorul, pe care alţii nu-L cunosc; se poate găsi deci un loc unde ei nu ar avea voie să meargă? În această râvnă a lor au nevoie totuşi în mod deosebit de păzirea faţă de lume şi caracterul ei.

Lumea în acest sens nu este ceea ce a creat Dumnezeu, ci sistemul pe care l-a instaurat diavolul în sens moral după căderea în păcat a omului. „Lumea” a început cu Cain şi urmaşii lui. Ce citim despre Cain? El a fost condamnat să fie pribeag şi fugar pe pământ. Ca să anuleze această sentinţă, el şi-a clădit o cetate. Nu l-a satisfăcut faptul că unul locuia aici, iar celălalt acolo, el voia să trăiască împreună cu toţi. Unitatea dă putere, spun oamenii. La aceasta se adaugă, că el se foloseşte cu iscusinţă de toate metodele, ca să ocupe o poziţie de vârf. Cei mai mulţi oameni speră să ajungă cândva şi cumva la înălţime, chiar dacă este numai pe o anumită treaptă. În aceste eforturi ale lor nu ţin seama de Dumnezeu şi de păcat. Călăuzit de astfel de gânduri Cain a clădit o cetate şi a numit-o după numele fiului său. Mândria lui a fost satisfăcută, şi tot aşa şi orgoliul şi strădania lui de a fi plăcut altora. Nici o clipă nu s-a mai gândit la Dumnezeu. Un om progresist nu putea să găsească nimic atrăgător nici la Abel, şi nici la Set, care a venit în locul lui; dar Cain şi urmaşii lui au avut parte de multe. Cu ei a început arta poetică a omenirii. În felul acesta Lameh a scris pe placul lui o poezie pentru femeile lui, acelaşi Lameh care a introdus poligamia. În acest cântec, pe care el l-a dedicat subiectelor simpatiilor sale, el a justificat uciderea în scopul apărării. El nu s-a gândit la Dumnezeu, nici măcar în cazul unui eveniment aşa de tragic, ci la femeile lui. Înţelegerea lui Dumnezeu cu Cain a fost pentru el nu numai un motiv să-şi apere fapta proprie, ci el a numit această faptă ca fiind îndreptăţită. În continuare găsim în această familie originea vieţii temerare de nomad, dar şi cultura rafinată şi desfătările urechii, pe care le oferă instrumentele de suflat şi cu coarde. Deci într-un moment aşa de timpuriu „lumea” era deja activă. Nu o recunoaştem noi în acestea? Fără îndoială, lumea are anumite plăceri, de care se poate folosi şi un creştin. Dar o umbră întunecată şade pe tot ce posedă ea şi pe caracterul ei – prezenţa unui Hristos batjocorit şi totuşi mult iubit din această cauză! Numeşte-mi o singură parte a lumii, pe care Hristos ar putea s-o numească bună! Unde este ceea ce preţuia El, în care trăia şi ce iubea? Aici avem criteriul pentru evaluarea lumii. Pe de o parte arată cu toată claritatea, câte lucruri sunt în lumea aceasta, care nu se potrivesc pentru un creştin şi care trebuie respinse; pe de altă parte arată clar, că tot ce nu vine de la Hristos poate să fie dorit cu ardoare de inima omului decăzut. Şi tocmai în aceasta constă caracterul lumii. Unii oameni se preocupă cu ştiinţa, alţii preferă literatura sau găsesc plăcere în politică. Din păcate este chiar posibil, ca oamenii lumii să se folosească de religie şi folosesc lucrarea Domnului precum şi serviciile divine cu un duh lumesc şi sens egocentric, ca prin aceasta să aibă câştig sau să-şi asume laudă. Religia oferă omului multe posibilităţi, ca să câştige simpatia poporului. Dar nu este şi aceasta „lumea”? Numele Domnului, despărţit de voia Sa şi de gloria Sa, nu este apărat contra abuzului. Unii din poeţii fără Dumnezeu, care au trăit cândva, au acţionat în felul acesta. Ei au scris despre lucrurile Sfintei Scripturi, fără ca ei personal să aibă foloase din ele, căci ei au rămas şi mai departe de Dumnezeu şi deseori au fost duşmani ai lui Hristos.

Prin aceasta a existat pentru »tineri« un pericol mare din partea lumii, oricât de tari ar fi fost ei, dacă ei nu ar fi păstrat o permanentă crescândă sensibilizare faţă de relaţiile lor cu Tatăl. Această cunoştinţă au avut-o ei deja când erau copilaşi; ei s-au caracterizat prin aceasta şi s-au bucurat de ea. Siguranţa iertării păcatelor şi pe lângă aceasta cunoaşterea Tatălui sunt privilegii preţioase. Cât de mulţi creştini, care se consideră avansaţi din punct de vedere spiritual, şi aşa sunt priviţi şi de alţii, nu îndrăznesc să ia în posesiune pentru sine acest privilegiu. Ei nu sunt pe deplin convinşi, şi de cele mai multe ori nu se adresează lui Dumnezeu în sensul deplin de Tată, ci ca Cel Atotputernic, ca Iehova, ca Dumnezeu al lui Avraam, şi aşa mai departe, ca şi cum ei ar fi Iudei. Noi trebuie să recunoaştem, că aceasta este starea creştinătăţii de astăzi, în mod deosebit în interiorul cercurilor care sunt mândre de vârsta şi de numărul membrilor sistemului lor religios. Toate acestea poartă un pregnant caracter iudaic. Hristos, dimpotrivă, dă naştere la un creştinism adevărat, prin aceea că El scoate oamenii din toate legăturile pământeşti, fie ele de natură iudaică sau păgână, şi începând de la începutul vieţii lor de credinţă le imprimă caracterul Lui pe tot parcursul drumului lor. El spune despre aceia, pe care Tatăl I i-a dat, că ei nu sunt din lume, tot aşa cum nici El nu este din lume. Aşa erau în mod deosebit »tinerii«, care trebuiau să se păzească de lume, pentru ca, cu toată râvna lor, să nu ajungă în pericolul de a se încurca cu lumea. S-ar putea ca ei să spună, că ei au numai dorinţa să câştige lumea pentru Hristos, şi singurul motiv al lor este să vestească lumii pe Hristos şi Evanghelia Sa. Dar noi trebuie să rămânem permanent în dependenţă de El şi sub călăuzirea Duhului Său, dacă mergem în lucrarea Sa, chiar şi cu privire la locul şi desfăşurarea acestei lucrări. Nu este suficient să ai intenţii bune sau să urmăreşti un scop bun. Cel mai mare pericol este în felul în care noi facem ceva. Ne rătăcim uşor în felul „cum” facem ceva. Lucrul în sine poate fi bun, dar şi mijloacele trebuie să fie în concordanţă cu voia şi Cuvântul lui Dumnezeu. „Tinerii” nu sunt solicitaţi la modul general să fie vigilenţi; urmează o altă atenţionare. Li se spune, să nu iubească »ce este în lume«. În anumite împrejurări aceasta poate să fie mai periculos şi mai perfid decât lumea însăşi. Să ne gândim la religiile lumii, la numărul adepţilor, la aşa-numiţii mari, nobili, înţelepţi, învăţaţi. Care om firesc nu se lasă prins de lucrurile religioase, nobile, în afară de faptul că el este un ateu absolut? Chiar şi Cain în întunericul lui şi în depărtarea lui de Dumnezeu a avut religia lui şi lumea lui. Nu sunt aceste lucruri deosebit de ispititoare pentru unii credincioşi şi un imbold pentru activitatea lor plină de zel? Căci unii creştini ar putea spune: „Nu îndrăznesc să iubesc lumea; dar această ofertă este demnă de primit şi ea îmi oferă ocazia să fac mult bine şi chiar să mărturisesc despre Hristos. Nu contează în care părtăşie mă aflu sau ce împrejurări sunt!” Dar aceasta înseamnă întotdeauna, să faci compromise în dauna adevărului, şi aparţine lucrurilor »care sunt în lume«, şi pe care noi nu trebuie să le iubim. Mai trebuie spus, cât de greşit este să te dedai unui lucru, care încătuşează, unui hoby sau unei pasiuni, care nu au o legătură adevărată cu Hristos? Toate astfel de lucruri devin idoli, căci numai Hristos are dreptul la toată dragostea noastră şi la respectarea obligaţiilor şi legăturilor noastre cu El.

Hristos este tema, pe care Tatăl o pune înaintea ochilor noştri, şi dacă ochii noştri sunt îndreptaţi în simplitate spre El, atunci putem fi siguri că şi tot trupul nostru va fi o lumină deplină. Este imposibil ca cineva să poată privi cu adevărat la Hristos şi să facă din El subiectul lucrării şi umblării lui zilnice, dacă în acelaşi timp el se ocupă cu ceva, pe care Domnul nu îl poate numi bun. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Dacă suntem mulţumiţi să facem numai ceea ce îi place Lui, atunci cu siguranţă El ne va veni în ajutor. Dar influenţa orbitoare a lumii este permanent prezentă. S-ar putea ca râvna să ne facă să ne considerăm importanţi şi să acţionăm potrivit cu voinţa noastră. Urmarea este, că chiar cea mai sinceră intenţie poate deveni un pericol pentru noi. De aceea »tinerii« sunt atenţionaţi: »Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume!« Se mai adaugă o atenţionare deosebit de serioasă: »Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El.« Apostolul Ioan iubeşte să prezinte un lucru foarte absolut şi principial, fără să se refere la împrejurările care îl îngrădesc. În formularea »dacă iubeşte cineva lumea« el nu face nici o atenuare. Principiul este prezent, şi când tu în principiu şi în mod practic iubeşti lumea, atunci dragostea Tatălui nu poate fi realitate pentru tine.

Dacă în zilele noastre vii în contact cu creştini şi priveşti umblarea lor, deseori se găseşte o amestecare tristă a principiilor. Ei sunt călăuziţi atât de motive bune cât şi de motive rele. Dar aici nu vedem un astfel de tablou. Sunt alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu, care de asemenea se preocupă cu această temă. Dar aici scriitorul a fost călăuzit să prezinte în mod deosebit atât principiul absolut corect cât şi principiul absolut greşit. De aceea este constatat clar, că dragostea Tatălui nu este în cel care iubeşte lumea. Aceasta este învăţătura adevărată şi sănătoasă; ea pleacă de la premisa, că acest principiu îşi exercită influenţa în ambele direcţii. Apoi apostolul Ioan ajunge să vorbească despre diferenţele esenţiale dintre plăcerile care domină în lume: »Căci tot ce este în lume, pofta firii pământeşti (aceasta este ce lucrează în fiecare persoană în parte), pofta ochilor (ceea ce este în afara mea şi îmi captivează atenţia) şi lăudăroşia vieţii ...«. Aceasta este a treia cursă, care poate consta în aceea că se încearcă să se păstreze o poziţie în lume printr-un stil de viaţă corespunzător şi o înfăţişare exterioară corespunzătoare. Să ne gândim de exemplu la un nobil, la aparţinătorii societăţii înalte sau la marea mulţime care năzuieşte după astfel de poziţii, - unde se găseşte atunci aici Hristos? Ne închipuim noi că Hristos recunoaşte cumva la ucenicii Săi rangurile pământeşti sau poziţiile obţinute în această lume? Ce a vrut Domnul să spună, când a zis: »Ei nu sunt din lume, tot aşa cum nici Eu nu sunt din lume«? Poate un creştin să aducă din lume o jertfă plăcută Lui?

Unii creştini ţin mult la demnitatea lor pământească şi o dedică, aşa cum gândesc ei, lui Hristos, ca şi cum Domnul ar acorda o valoare oarecare acesteia. Ne-a învăţat Domnul nostru ceva de felul acesta, sau au umblat apostolii şi ceilalţi credincioşi sinceri în felul acesta? Despărţirea lui Hristos de lume şi dedicarea Lui pentru Tatăl este pentru inima sinceră, care a fost curăţită prin credinţă, un imbold să facă asemenea Lui. Este foarte cunoscut, că în mulţi creştini se găseşte strădania contrară, şi aceasta a fost permanent un motiv de multe griji şi o povară pentru toţi cei care aveau sentimentele îndreptate spre Numele Său şi Cuvântul Său. Mândria într-un creştin este lipsa de sentimente faţă de celălalt şi este detestată de Tatăl. Domnul nu se uită la ce este înălţat sau coborât în mijlocul păcatului şi nebuniei, al înfumurării şi mândriei de care sunt stăpâniţi oamenii. Nici pe noi El nu ne-a întâmpinat aşa, ci a venit să elimine toate lucrurile de nimic şi să scrie deasupra lor sentinţa morţii. A rămas la cruce ceva din aceste lucruri lumeşti cruţat de la moarte? De aceea slujitorul Lui spune în acest loc, că nici una din acestea nu este din Tatăl, ci din lume, care L-a urât pe El şi pe Fiul Său. Are Tatăl vreo bucurie de aceste lucruri, care înseamnă foarte mult pentru oameni şi de care ei se agaţă cu atâta tenacitate, se invidiază unii pe alţii şi aleargă după ele? Pe scurt, lăudăroşia vieţii nu este de la Tatăl, ci – şi aceasta spune mai mult – este de la duşmanul Său, de la lume.

Ce este deci lumea? Ea este sistemul pe care satan l-a instaurat între oamenii decăzuţi, ca să şteargă amintirea de paradisul pierdut. Acest sistem s-a răspândit de atunci tot mai mult şi a fost împodobit şi cu toată catastrofa îngrozitoare, pe care potopul a adus-o cu sine, a înaintat tot mai mult, până când s-a ridicat împotriva Fiului lui Dumnezeu şi L-a răstignit pe cruce. Aşa de departe a ajuns lumea, cu toată arta şi literatura, religia şi filozofia ei. Ea consta atunci atât din Iudei cât şi din păgâni; ambii iubeau lumea, şi ambii s-au unit ca în chip ruşinos să înlăture pe Domnul slavei. Poate această lume sau ceva din ea să fie subiectul dragostei unui creştin?

Poate el să iubească, ceea ce pentru ea este mândrie şi bucurie? Nu ar fi aceasta o trădare a Tatălui şi a Fiului?

Dar lumea mai poartă şi o altă caracteristică, la care aici se face referinţă categorică. Ea este pe cale de dispariţie, deoarece sentinţa de moarte din partea lui Dumnezeu este asupra ei. Ea va pieri în totalitate. Lumea şi pofta ei trece, şi cine poate împiedeca aceasta? Fie că este vorba de bogăţie sau de poziţie socială, de plăceri, putere sau orice ar fi – toate vor fi nimicite; chiar şi mândria ei va pieri, pe care în zilele noastre o putem întâlni chiar şi în casele săracilor. Oamenii depun toate eforturile pentru aceste lucruri trecătoare şi sunt plini de dorinţa să pară mai mult decât sunt. În felul acesta sub suprafaţă clocoteşte permanent neliniştea şi suferinţa, şi ele nu pot fi înlăturate prin plăceri.

»Lumea şi pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.« Nu numai Cuvântul rămâne în veac, ci şi acela care face voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu are o importanţă mult mai mare decât toată învăţătura dată de oameni sau de aşa-numitele articole de credinţă. Fără îndoială, este foarte important să ne împotrivim la tot ce este greşit şi rău. Pentru aceasta trebuie să fim supuşi Cuvântului revelat al lui Dumnezeu şi voii Sale. Chiar şi atunci când cei mai buni oameni formulează astfel de învăţături în scrierile lor de atac şi de apărare. În felul acesta se strecoară foarte uşor înşelătoria. Dar aici ni se spune, că cel ce face voia lui Dumnezeu va rămâne în veac; şi aceasta este posibil numai dacă se urmează pe Domnul şi se iubeşte pe Tatăl. »Fiul rămâne în veac«; şi creştinul va rămâne şi el în veac, chiar dacă va adormi. Domnul va veni şi îl va trezi din somnul morţii sau, dacă el trăieşte şi va rămâne până la venirea Lui, va fi transformat asemenea chipului Său de slavă. Această slavă va fi văzută în veşnicie în el. Dar el este chemat să recunoască deja acum acest fapt şi să trăiască zilnic corespunzător lui. El nu trebuie să ajungă pe drumurile necurăţiei lumii, care par aşa de atrăgătoare şi totuşi, oriunde ai privi, sunt pline de stricăciune şi păcat.

Ajungem acum în versetul 18 la »copilaşi«. Ei nu reprezintă întreaga familie a lui Dumnezeu. Este o greşeală care nu se poate ierta, să confundăm întreaga familie cu o grupă deosebită din ea, cu „cei mai tineri”. Ei sunt cei despre care se spune, că au cunoscut pe Tatăl. Vai, cât de mult s-au îndepărtat astăzi credincioşii de această cunoaştere! Nu este remarcabil, că Duhul lui Dumnezeu dedică în continuare aşa de multe informaţii cu privire la »copilaşi«? »Părinţilor« nu li s-a spus a doua oară nici un cuvânt mai mult, decât li s-a spus prima dată, »tinerilor« li s-a spus numai câteva, dar »copilaşilor« li se spun cele mai multe. Nu se simte în aceasta frumuseţea harului? Felul acesta de a vorbi nu este potrivit oamenilor, ci lui Dumnezeu, care prin Duhul Său răspunde nevoilor »copilaşilor«. Ei au cea mai mare nevoie de îngrijire din partea Lui; şi de aceea ei obţin cele mai multe informaţii. Duhul lui Dumnezeu oferă în cazul lor mai multe detalii, decât în cazul »tinerilor«, căci ei erau expuşi unor pericole mari.

»Copilaşilor, este ultima oră«, se spune textual, şi aceasta merge mult mai departe decât »timpurile din urmă« din 1 Timotei 4, 1 şi »zilele din urmă« din 2 Timotei 3, 1. Da, este »ultima oră«; fără îndoială o oră care durează mult timp, dar nu pentru că El întârzie, ci pentru că Dumnezeu este îndelung răbdător şi nu vrea ca cineva să piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Mai sunt încă multe suflete, pe care El vrea să le salveze, să le binecuvânteze şi să le facă mădulare ale trupului lui Hristos, şi de aceea Dumnezeu mai aşteaptă încă. Dar deja din zilele apostolului durează »ultima oră«. Cum s-a ajuns la aceasta? Nu pentru că a crescut cunoştinţa lui Hristos, ci din cauza »multor antihrişti«. Timpul venirii Lui este numit »sfârşitul acestor zile«. Aceste zile au început atunci când Dumnezeu a început să se preocupe cu poporul Său pământesc, şi se încheie cu »împlinirea vremii«, când a venit Hristos. Aşa citim în Galateni 4,4: »Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.«

Aici este o expresie remarcabilă mult mai severă: »ultima oră«. Timpul este scurt, Domnul este aproape. El este gata să judece vii şi morţii, aşa cum spune apostolul Petru; nu numai să ne ia pe noi în cer. Dar în acelaşi timp Dumnezeu prelungeşte timpul harului Său minunat; ca să salveze mai mulţi oameni. Ce se va întâmpla când ultimul mădular al trupului lui Hristos va fi adăugat? Domnul va veni şi va lua pe ai Săi la Sine. După aceea va începe să lucreze între Iudei şi între păgâni (aceştia sunt popoarele ne-creştine), ca să pregătească în mod deosebit pe poporul Său pământesc pentru poziţia pe care el o va ocupa pe pământ. La prima Lui venire, poporul Lui nu a fost gata; a doua oară Domnul Îşi va atinge ţinta. Atunci va fi pe pământ un popor pregătit pentru Domnul şi pentru Împărăţia Sa. Ceea ce nu a putut face Ioan Botezătorul, va face El atunci. El va schimba inima lui Israel. Ei vor primi pe Mesia al lor, pe care L-au respins mult timp, în care ei, spre marea lor uimire şi durere, vor recunoaşte pe Acela, pe care ei L-au răstignit. În zilele acelea Iehova Îi va da partea Lui cu cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici, în timp ce Dumnezeu a ales acum lucrurile nebune şi pe cei slabi şi fără preţ ai lumii, pentru ca în Hristos să facă mare harul Său. În zilele venirii Lui El se va îndura de Sion, care mult timp a fost înjosit; naţiunile se vor teme de Numele Domnului, şi toţi împăraţii pământului de slava Sa (Psalmul 102, 15). O parte dintre Iudei vor face probabil această descoperire înainte, alţi o vor face abia la venirea Sa; căci vor fi diferenţe între ei în privinţa aceasta.

Pentru noi însă acum este »ultima oră«. Nici creştinismul nu ocupă acum o poziţie dominantă, şi nici Evanghelia Împărăţiei nu este vestită tuturor naţiunilor. »Ultima oră« înseamnă, că acum apar mulţi antihrişti. După aceea Iudeii care s-au întors la Dumnezeu vor misiona printre toate popoarele păgâne, şi acolo unde creştinii nu au ajuns; harul lui Dumnezeu le va da puterea necesară pentru aceasta. Atunci va veni sfârşitul veacurilor.

Este aceasta speranţa creştină? Noi nu aşteptăm sfârşitul, ci pe Hristos, ca să ne răpească acolo unde este El. Şi Iudeii aşteaptă pe Domnul. Ei aşteaptă ca El să se coboare şi să binecuvânteze pământul; şi cu siguranţă El va face aceasta. Dar aceasta este cu totul altceva şi va avea loc abia după aceea. Între scopul ceresc şi scopul pământesc al venirii Sale există o anumită perioadă, care cu siguranţă va fi de scurtă durată. Ce impresie trebuie să fi făcut această vestire serioasă, că ultima oră a sosit, în inimile celor cărora le-a scris apostolul! Cât de uimiţi trebuie să fi fost ei de aceasta! Mulţi gândesc, că un astfel de adevăr nu poate nicidecum să fie o hrană potrivită pentru »copilaşi«. Cât de important este, că credincioşii nu numai citesc Biblia lor, ci o şi cred cu încredere de copil! Ce găsesc ei acolo, pune capăt tuturor teoriilor şi gândurilor omeneşti. »Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi după cum aţi auzit că are să vină antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti.« Amprenta acestui timp al »ultimei ore«. Nu există un rău mai detestabil ca anticreştinismul, duşmănia îndreptată direct împotriva persoanei Domnului. Antihrist ar putea să imite pe Domnul Isus, dar motivul lui este numai împotrivire faţă de El. El îşi va revendica ceea ce aparţine numai lui Dumnezeu. Scopul lui va fi să se înalţe pe sine şi să tăgăduiască pe Dumnezeu, şi cu siguranţă aceasta este cea mai rea şi cea mai îndrăzneaţă formă a răului, care se îndreaptă direct împotriva Lui. »Acum s-au ridicat mulţi antihrişti.« Antihrişti sunt nu numai în acest oraş, ci în toată creştinătatea. Ei predică şi învaţă, şi masele îi ascultă fără nici cea mai mică bănuială, că ei ascultă o învăţătură anticreştină. Faptul că şi mulţi creştini adevăraţi consimt cu uşurinţă la aceasta, este din cauză că ei cercetează foarte puţin Cuvântul lui Dumnezeu sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Caracterul acestui rău se recunoaşte mai bine, dacă ne gândim la vechiul „Deism” englezesc. El a fost alungat din această ţară (Anglia) cu aproximativ 200 de ani în urmă, apoi a fost preluat de germani şi acum, prin iscusinţa germană şi cu o strălucire nouă şi aparenţă progresistă falsă a fost readus înapoi. El constituie o parte însemnată a „criticii biblice înalte”, care este primit cu lăcomie de oameni, ca ceva nou, mare şi progresist. Din păcate acest duh a pus stăpânire atât pe vechile catedre universitare, cât şi pe cele moderne şi a fost făcut un bastion împotriva Domnului Isus. Ele au devenit centre, de unde se răspândeşte necredinţa. Ele otrăvesc pe tinerii, care sunt hotărâţi să devină păstori sau să preia funcţii bisericeşti. Între denominaţiuni sunt diferenţe minore în această privinţă.

Partea liberală a bisericii de stat engleze a fost stricată prin aceasta tot aşa de mult ca şi protestantismul independent de ea, şi descompunerea progresează în cadrul ambelor. Şi fracţiunea catolicizată a bisericii anglicane, rămasă statornică până acum, începe acum să capituleze. Oamenii nu vor să creadă, şi drept urmare stricăciunea se întinde şi peste ei, indiferent de orientarea căreia îi aparţin. Chiar şi credincioşii suferă pagube mari din aceasta. Dar Domnul ştie cum poate să elibereze pe ai Săi; El Îşi dă toate silinţele să le lumineze privirea întunecată şi să-i facă capabili să recunoască la timp pericolele. Este pe deplin clar, că erudiţia nu este aptă nici pentru a fi un mijloc de control al răului şi nici ca să-l împiedice. Dar Dumnezeu în harul Său va păzi pe »copilaşi«. Cunoaşterea pe care o au ei cu privire la Tatăl constituie baza binecuvântată pentru aceasta. Se interesează aceşti critici moderni de această cunoaştere? Au ei Cuvântul lui Dumnezeu rămânând în ei? Doresc ei puterea Duhului Sfânt, ca să primească adevărul Său şi să umble în el? Aceasta este imposibil la aceia care neagă că Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu. Da, este adevărat - »acum s-au ridicat mulţi antihrişti; prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.« Care creştin cu judecată nu ştie aceasta astăzi? Mulţi îşi pot aminti de timpul, când acest rău nu era aşa de extins ca astăzi. Necredinţa ia proporţii foarte repede; dar germenele acestei evoluţii s-a arătat deja în zilele apostolilor. »Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri.« Ei poartă în ei semnul caracteristic al răzvrătirii. Unele personalităţi conducătoare ale anticreştinismului au mărturisit odinioară că sunt creştini. Unii dintre ei au fost cunoscuţi şi între noi – oameni învăţaţi şi destoinici, dar care acum ocupă poziţii de frunte în acest sistem religios al scepticismului. Unul era vegetarian, moralist, abstinent şi revoluţionar în ideile lui; aceasta a impresionat pe mulţi oameni; căci ei erau foarte înclinaţi să accepte că în astfel de persoane trebuie să fie ceva bun. Şi cu toate acestea este vorba de antihrişti.

»Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că ei toţi nu sunt dintre noi.« Traducerea „... că nu toţi sunt dintre noi” este o redare greşită a textului din greacă şi trebuie privit ca o traducere inexactă, sau chiar nevalabilă, deoarece ea nu redă sensul corect. Textul grecesc spune: »... că ei toţi nu sunt dintre noi«, şi aceasta înseamnă că niciunul din ei nu „era dintre noi”. Dacă se spune că „nu toţi sunt dintre noi”, prin aceasta se exprimă, că totuşi unii au fost dintre noi; unii dintre aceşti antihrişti au fost drept urmare dintre noi! Dar apostolul contrazice categoric aceasta. Prin aceasta se recunoaşte, că oamenii cei mai învăţaţi par să-şi închidă ochii uneori, când se preocupă cu Biblia. Ar fi probabil interesant să cercetăm motivele care conduc astfel de oameni învăţaţi, cucernici, la astfel de rătăciri. Dar este suficient să constatăm, că forma de exprimare »ei toţi nu sunt dintre noi« sau „niciunul din ei ...” redă singurul sens adevărat. Cititorul, care nu a studiat, poate fi sigur, că prin aceasta are înţelesul adevărat al acestui loc, care se bazează pe folosirea celor mai exacte reguli gramaticale. Învăţaţii ar trebui de altfel să ştie aceasta, dar se întâmplă mereu, că fac greşeli, ca şi aici.

»Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt.« Acest dar de sus îl aveau şi »copilaşii«, care erau ameninţaţi de atacurile decisive ale multor antihrişti. Ei erau unşi cu Duhul Sfânt, care le-a fost dat, şi această ungere a venit de la Cel sfânt, de la Domnul Isus. Care este situaţia cu tine, cititorul meu drag? Este de o deosebită importanţă pentru tine, dacă tu ai fost uns în felul acesta. Căci numai aceasta contează pentru un creştin adevărat; el nu trebuie numai să stea tare în Hristos, ci şi să fie uns cu Duhul Sfânt, aşa cum citim în 2 Corinteni 1, 21. Aşa era în cazul copilaşilor, oricât de puţin ar fi fost ei de crescuţi. Este tot aşa şi la tine? Nu-ţi risipi timpul interesându-te de alţii, înainte ca să şti că acest privilegiu ţi-a fost dat şi ţie de Cel sfânt. Abia după aceea ai dreptul cu conştiinţa curată şi inima fericită să cauţi binele celorlalţi. Dacă vrem să ne ostenim pentru alţii, cu râvnă, credincioşie şi nestingheriţi, atunci trebuie să ştim mai întâi care este poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu şi care sunt nevoile noastre. Este de remarcat, că în versetul nostru accentul se pune pe „voi”. Deoarece aici se adresează celor mai tineri credincioşi, prin aceasta devine clar, că acest privilegiu este şi pentru toţi ceilalţi credincioşi. »Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt şi ştiţi orice lucru.« Nu este aceasta o afirmaţie deosebit de remarcabilă cu privire la starea „copilaşilor”? Nu este nici un motiv să ne îndoim, dacă ne gândim, că ei aparţineau familiei lui Dumnezeu. Ei erau copii ai lui Dumnezeu şi împreună cu ceilalţi au primit siguranţa binecuvântată a iertării păcatelor. Prin aceasta a fost îndepărtată de la ei vina, teama şi orice putea împiedeca bucuria şi orice progres.

Dacă nu am şti că păcatele ne-au fost iertate, atunci am putea numai cu o conştiinţă necurăţită să încercăm să pătrundem în tot adevărul. Chiar şi lumea recunoaşte, că o conştiinţă întinată ne face oameni laşi. Dimpotrivă, o conştiinţă curăţită potrivit lui Dumnezeu ne oferă îndrăzneală. Vedem aceasta la Petru, care, aşa cum este cunoscut, s-a lepădat de Domnul. Dar după ce a fost reabilitat şi a stat pe terenul mântuirii, putea să reproşeze Iudeilor, care nu aveau conştiinţa curăţită: »... pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, când el se hotărâse să-I dea drumul«! Sufletul încărcat cu păcate se sperie când aude adevărul, deoarece acesta condamnă permanent eul. Noi trebuie să avem o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu, abia după aceea vom putea creşte prin cunoaşterea Persoanei Sale şi să primim puterea de a sluji altora.

Vedem deci că această scrisoare a fost scrisă tuturor copiilor lui Dumnezeu, deoarece »păcatele lor sunt iertate pentru Numele Lui«. Această scrisoare nu are scopul să le facă cunoscut pentru prima dată acest fapt; ei ştiau de iertare deja de atunci când au crezut Evanghelia. Hristos le-a câştigat iertarea prin sângele Său. Aceasta este pentru toţi credincioşii un fapt incontestabil. Ar fi o nebunie să vrei să afirmi, că numai păcatele dinainte de întoarcerea la Domnul au fost iertate. Ce se va face atunci cu păcatele care au fost făcute după aceea? Un lucru este sigur, că Domnul nu va mai suferi încă o dată pentru păcate; de asemenea El nu a suferit numai pentru anumite păcate ale noastre, ci pentru toate. Aceasta ne dă adevărata siguranţă a iertării păcatelor. Jertfa de ispăşire a lui Hristos nu se extinde numai asupra unei anumite părţi a păcatelor noastre, ci asupra tuturor, şi pe acestea Domnul le-a purtat odată pentru totdeauna. În aceasta constă binecuvântarea, care nu se poate măsura, pe care El ne-a dăruit-o prin această binefacere a harului Său divin. În privinţa aceasta nu avem a face cu o învăţătură, pe care trebuie s-o câştigi ca pe un premiu al victoriei, şi nici cu un adevăr exterior, care trebuie prezentat în public şi admirat, ci cu un privilegiu personal, pe care îl primim prin credinţă şi pe care îl aplicăm la inima şi conştiinţa noastră. Noi am primit iertarea de la Dumnezeu ca o favoare incomparabilă, ca prin aceasta să începem alergarea credinţei noastre.

»Copilaşii« au făcut progrese în ceea ce priveşte această parte comună tuturor credincioşilor, după ce ei, ca şi copii ai Lui, au recunoscut pe Tatăl. Ei cunoşteau pe Dumnezeu nu numai ca Creator, sau ca Dumnezeul Atotputernic, care se interesează de pelerinii slabi de aici de pe pământ, sau ca Dumnezeu-Iehova, Stăpânitorul, ci ca Tată. Ei ştiau, că El era Dumnezeu şi Tatăl lor, aşa cum era şi al Domnului Isus, căci Cel înviat Însuşi le-a făcut cunoscut aceasta. Cuvântul Său şi Duhul Sfânt, care locuia în ei, prin care ei strigau »Ava, Tată«, erau garanţia pentru aceasta. Cum pot creştinii să treacă cu vederea un astfel de adevăr, care este aşa de strâns legat de ei şi ocupă un loc aşa de mare în Noul Testament? El este caracteristica adevăratului creştinism. La crucea lui Hristos a fost judecat tot răul, şi în felul acesta credinciosul primeşte aptitudinea, din prima clipă a credinţei sale, să recunoască pe Dumnezeu ca Tată al său. Chiar şi »copilaşii« ştiau, că prin aceasta ei nu au primit o binecuvântare trecătoare, aşa cum au fost făgăduite binecuvântări Israelitului, în funcţie de ascultarea lui. Dumnezeu oferă în Evanghelie, celui ce crede, un dar permanent; Legea nu putea să facă aceasta. Acolo erau puse condiţii. Dacă sunteţi ascultători de Lege, veţi trăi şi nu veţi muri. Evanghelia, dimpotrivă, nu spune: dacă iubeşti pe Dumnezeu, atunci El va fi îndurător cu tine; pe această bază nu putea să fie salvat nici un păcătos. Ea spune mult mai mult: »Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.«

Această mare ofertă divină este prezentată tuturor oamenilor. Dacă eu nu cred pe Dumnezeu în ceea ce priveşte pe Fiul Său, sufletul meu se va pierde veşnic şi mânia lui Dumnezeu rămâne peste mine. Dar dacă primesc oferta Lui, atunci pe baza credinţei în Hristos Isus eu primesc nu numai iertarea păcatelor mele, ci şi viaţa veşnică şi prin aceasta poziţia unui fiu al lui Dumnezeu. Prin aceasta eu mă aflu pe singurul fundament creştin adevărat ca copilaş. Aceşti copilaşi trebuiau atenţionaţi cu privire la pericole, deoarece înşelătorii şi antihriştii se înmulţeau. În continuare vom auzi ceva despre arta înşelătoriei deosebite a acestor oameni. Mai întâi ne vom ocupa de felul în care purtarea de grijă divină atenţionează la timp pe copilaşi şi îi înarmează mai dinainte împotriva împotrivitorilor. »V-am scris nu că n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi, şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr.« Fără ungerea din partea Celui sfânt (adică, fără Duhul Sfânt dat de Cel sfânt, de Hristos) nu ar fi avut aptitudinea să scape de cursa periculoasă şi vicleană. Darul Duhului Sfânt caracterizează pe creştin. Domnul a vorbit despre El, ca despre »apa vie«, pe care El o va da credincioşilor. Prin această »apă vie« nu se înţelege Domnul Însuşi, ci Duhul Sfânt, pe care Domnul ni-L dăruieşte ca un Izvor proaspăt de apă vie, care curge neîncetat în noi. În felul acesta, la începutul drumului nostru de credinţă noi am primit nu numai viaţa veşnică, ci prin har purtăm în noi puterea Duhului Sfânt spre o viaţă a slavei.

După ce apostolul a arătat că acest privilegiu divin este deja acum partea noastră, el spune »copilaşilor«, că ei »ştiu toate«. Cum se poate spune aşa ceva despre ei? Pentru că ei au pe Hristos ca viaţă a lor, şi El este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. »Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu«, se spune în evanghelia după Ioan 6,45. A avea pe Hristos înseamnă să ai cheia care descuie toate uşile. În afară de aceasta, ungerea prin Duhul Sfânt ne face capabili să recunoaştem adevărul şi să ni-l însuşim cu toată certitudinea şi hotărârea. Acest har ne-a fost dat ca să ne depărteze de lume şi de felul ei de a gândi, precum şi de gândirea noastră, şi să ne pună deoparte pentru Tatăl. Căci ce suntem noi în noi înşine, dacă suntem despărţiţi de Hristos şi de dependenţa de El?

»V-am scris nu că n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi, şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr.« Cât de înviorătoare şi de mângâietoare sunt aceste cuvinte! Învăţătura omenească este întotdeauna confuză şi lasă sufletul în nesiguranţă, chiar şi în problema noastră importantă: cum primim pacea permanentă cu Dumnezeu? Dar dacă la aceia, care au primit pe Hristos în simplitatea inimii şi se bucură de El, apare dorinţa după adevăruri noi, atunci se deschide uşor uşa celui rău, şi el nu se lasă mult timp aşteptat. De aceea copilaşii trebuie să fie vigilenţi. În adevăr nu este nici o minciună, şi o singură minciună descoperită trădează absurditatea întregului sistem, deoarece adevărul este în sine un întreg compact. Dumnezeu încredinţează chiar şi pe copilaşi de adevăr. Aceşti înşelători, dimpotrivă, tăgăduiesc că copilaşii ar avea astfel de cunoştinţe; ei ar fi singurii care cunosc adevărul. „Noi avem lumina nouă; voi aţi rămas împotmoliţi în lucrurile de la început, pe care noi demult le-am lăsat înapoia noastră. Ceea ce v-a dat vechea voastră învăţătură nu este altceva decât un zdrăngănit pe instrumente neacordate, în timp ce la noi cântă toată orchestra.” Aşa vorbesc totdeauna oamenii mulţumiţi cu ei înşişi, care s-au vândut înşelăciunii duşmanului. »Cine este mincinosul«, întreabă apostolul, »dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul?« Antihriştii au încercat în diferite feluri să atace Persoana Sa, dacă este posibil, s-o nimicească. Cât de îngrozitor este, când oameni, care odinioară s-au declarat de partea Lui, prezintă aceste minciuni ca adevăr nou şi mare! »Mincinosul« nu este satan, ci acela care odinioară s-a declarat creştin şi acum tăgăduieşte că Isus este Hristosul.

Apostolul merge mai departe pe urmele minciunii: »Acela este antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.« Un antihrist merge deci aşa de departe, că trădează mai mult adevăr, decât era cunoscut Iudeilor. În sens general putea şi un Iudeu, care a auzit despre Domnul Isus şi L-a lepădat, să fie „un mincinos”. Legea, Psalmii şi profeţii au arătat toate spre Isus. Dar Iudeul nu a vrut un Mesia, care, în loc să-Şi instaureze imperiul mondial, a suferit şi a murit pe cruce. De aceea Iudeul a preferat ceea ce i-a oferit diavolul, dar ce atunci Mesia nu a luat pentru Sine. Creştinul prefăcut poate să fie un mincinos mai rafinat, dar cel mai rău este antihristul. Locul lui a fost odinioară mărturia creştină; el a auzit adevărul despre Tatăl şi despre Fiul, dar acum l-a lepădat şi îl tăgăduieşte.

Niciun Iudeu ca atare cunoaşte ceva despre relaţiile veşnice ale divinităţii; el este totdeauna departe de adevărul şi privilegiile creştinismului şi este chiar ostil faţă de ele. În această parte a versetului 22 se cuprinde principiul creştin, dar mult mai clar acesta este cuprins în cuvintele botezului creştin din evanghelia după Matei 28,19. Acest loc conţine singura formulă de botez, care serveşte drept criteriu decisiv, şi ea spune: »botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt.« Prin aceasta nu vreau să spun, că numele Domnului Isus trebuie lăsat la o parte la botez. Dar formula corectă este dată de Domnul Isus aşa de clar, că trebuie să te îndoieşti de valabilitatea botezului, la care cele trei Persoane ale dumnezeirii nu sunt numite. Se aud tot felul de păreri în privinţa aceasta, dar nu se face nici o referire la cuvintele Domnului nostru înviat. Argumentele care se sprijină pe locurile din Faptele Apostolilor, în care se aminteşte despre botez, sunt fără importanţă, deoarece acolo nu se spune niciunde, că ceea ce scrie acolo a fost formula completă de botez. Singurul loc, care ar putea da impresia că conţine formula de botez folosită în timpul apostolilor, nu are nici o însemnătate, căci este general recunoscut, că Faptele Apostolilor 8, 37 este neautentic. Potrivit acestui verset, Filip ar fi cerut famenului să dea mărturie despre credinţa lui, ceea ce a şi făcut. Dar acest întreg verset trebuie respins, deoarece el nu se întâlneşte în manuscrisele vechi. Probabil că iniţial el a fost o remarcă pe marginea manuscrisului, care a fost preluată mai târziu în text de către un copist, presupunând că face parte integrantă din original. În Faptele Apostolilor nu se întâlneşte nici o formulă de botez, şi de aceea nu există niciun motiv să ne abatem de la porunca clară a Domnului. Nici presupunerea, că această indicaţie a Domnului ar fi pentru rămăşiţa iudaică din viitor, nu este acceptabilă. Ea nu este în concordanţă nici cu faptul că Domnul s-a referit mai înainte la »toate popoarele«, şi nici cu starea spirituală a acelei rămăşiţe, cuvintele Domnului depăşesc cunoştinţele ei.

Deci aici este vorba de cineva, care într-adevăr mărturiseşte pe Hristos, dar tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul (nesocotirea Duhului Sfânt de către el era fără îndoială aşa de mare, că nu a fost necesar să se spună niciun cuvânt despre aceasta). El tăgăduia pe Tatăl şi pe Fiul, şi pentru un creştin spiritual aceasta este cel mai clar semn caracteristic al antihristului. Cu toată seriozitatea se atrage atenţia, că aceşti antihrişti au ieşit din părtăşia creştinilor. Nimeni să nu se mire, că oameni, de pe un loc al harului şi al plinătăţii adevărului, care au dat naştere la o răspândire plină de râvnă şi trăire practică, pot să cadă în extrema opusă, dacă renunţă la totul şi se dedau ideilor nimicitoare. Atunci merge aşa cum spune proverbul: pieirea celor mai buni este cea mai rea. Nimic nu este mai de dispreţuit, decât să devii necredincios celui mai mare şi celui mai cuprinzător adevăr, şi aceasta caracterizează pe antihrişti.

Dacă aici stă şi atenţionarea: »Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are nici pe Tatăl«, totuşi după aceea urmează cuvintele încurajatoare pentru »copilaşi«: »Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl.« Ambele părţi sunt importante, atât din cauza înţelesului intrinsec al acestor cuvinte, cât şi din cauza luminii, pe care o aruncă asupra şiretlicurilor diavolului. Unitarienii, de exemplu, afirmă, că cinstesc pe Tatăl, dar ei tăgăduiesc pe Fiul. Drept urmare, mărturia lor despre Tatăl, potrivit acestui loc din Scriptură, este total fără valoare. Nu Tatăl este piatra de încercare pentru adevăr, ci Fiul. De aceea, când cineva recunoaşte pe Fiul, atunci acela are şi pe Tatăl. Aceste două Persoane dumnezeieşti aparţin împreună, însă Fiul este singura caracteristică decisivă şi El este totodată singurul Mijlocitor. Dacă tu tăgăduieşti pe Fiul, Tatăl îţi respinge complet mărturia ta pentru El din cauza dezonorării, pe care o faci Fiului. Tatăl datorează Fiului faptul că El a fost îndreptăţit şi glorificat, căci El S-a dezbrăcat de slava care I se cuvenea şi S-a smerit, nu numai făcându-Se Om şi Rob, ci până la moartea pe cruce. Oricine dispreţuieşte pe Fiul îşi atrage asupra sa pedeapsa veşnică. Dumnezeu a confirmat omului acest fapt foarte clar, aşa că omul nu se poate dezvinovăţi.

Ajungem acum la un punct foarte interesant, despre care pe scurt trebuie spus ceva. »Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi.« Aici nu este »El, Cel care este de la început«, ci, »ce aţi auzit de la început.« Ioan foloseşte aici aceeaşi expresie, ca şi la începutul scrisorii sale. Între cuvintele »Cel care este de la început« şi »ce este de la început« este numai o diferenţă foarte mică. Ambele afirmaţii sunt desigur adevărate, şi fiecare este desăvârşită la locul ei. La începutul versetului 24 este o anumită accentuare, care în anumite traduceri s-a pierdut: »voi, ce aţi auzit de la început ...« Ceea ce apostolul vrea să accentueze, este, că ei trebuie să rămână la ceea ce ei au auzit de la început.

Adăugirile noi la Cuvântul lui Dumnezeu trebuie respinse. Dacă se aduce ceva nou, aceea nu este adevăr creştin; continuarea cu dezvoltări este lucrarea satanei. Tot ce se adaugă revelării lui Dumnezeu în Hristos este falsificare. Omul firesc urăşte să se supună Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea iau naştere eforturi, să se debaraseze de autoritatea divină atât a Vechiului cât şi a Noului Testament. „Critica înaltă” este absolut nonsens, dacă nu ceva şi mai rău; ea duce la otrăvirea şi nimicirea credinţei. Tot aşa este cu concepţia contrară, care afirmă, că „Biserica învaţă”. Unii combină ambele rătăciri. Unde se găseşte în Sfânta Scriptură un indiciu, că Biserica învaţă? După Cuvântul lui Dumnezeu ea este învăţată prin apostoli şi proroci, precum şi, în mod obişnuit, prin darurile de învăţător, şi aşa mai departe, pe care Hristos, Capul, le-a dat în acest scop. Biserica este învăţată, dar ea însăşi nu învaţă niciodată. Ea crede şi se bucură de adevăr şi totodată este răspunzătoare, să umble în adevăr şi să aducă adorare. În acest timp al necredinţei, pentru Biserică ar fi mai necesar să fie atentă, ca ea însăşi să stea în adevăr.

Este o rătăcire periculoasă să se creadă, că „Biserica învaţă”. În problemele de disciplinare trebuie ca ea să fie ascultată (Matei 18,17), dar darea de învăţătură este cu totul altceva. Biserica trebuie să se ţină strâns de adevăr; dar concepţia că Biserica învaţă va conduce curând, ca oamenii să audă lucruri, care nu au fost descoperite în Biblie. Duce la gânduri egoiste şi la preocuparea cu legende şi teorii omeneşti, care se adaugă Bibliei, aşa cum sunt concepţiile fanteziste despre fecioara Maria, despre sfinţi, despre apariţii extraterestre, şi aşa mai departe. Sau te preocupi cu ipoteze raţionaliste, după care trăiesc cei îndoielnici, sau mai bine spus, cu care ei merg în moarte. Numai Dumnezeu este Învăţătorul care nu greşeşte. După cuvintele profeţilor Săi, toţi copiii Săi, toţi cei care au crezut, vor fi învăţaţi de Dumnezeu, care se face cunoscut în Cuvântul Său. Pentru aceasta ei nu au nevoie de Biserică, care îşi arogă dreptul de a învăţa. La ceea ce noi am auzit »de la început« nu mai este nimic de adăugat. Toate aşa-numitele „continuare a dezvoltării”, care în zilele noastre entuziasmează pe oameni atât în domeniul religios cât şi în domeniul ştiinţific, nu sunt nimic altceva decât produse ale fanteziei, şi anume de natură rea, în mod deosebit în domeniul religios. Afirmaţiile ştiinţifice se schimbă, dar în minciunile religioase locuieşte o putere satanică, care duce nu numai la nimicirea sufletului, ci pricinuiesc pagube permanente.

Unde se găseşte deci adevărul, şi în ce constă el? Hristos, aşa cum a fost El revelat pe pământ, este adevărul. Cum pot să fie în El, sau în Cuvântul scris al lui Dumnezeu, care Îl revelează, evoluţii? Adevărului nu-i este nimic de adăugat; el nu poate fi făcut mai desăvârşit, decât este deja. De asemenea claritatea cuvintelor, pe care Domnul le-a spus ucenicilor, atunci când era pe pământ, nu poate să fie mărită, şi nici ce Duhul Sfânt a adăugat mai târziu în scris, căci ucenicii nu puteau să înţeleagă în timpul cât Domnul a fost cu ei pe pământ. Toate acestea au fost vestite nu prin cuvinte învăţate de oameni, şi nici prin înţelepciunea omenească, ci învăţate prin Duhul, făcând cunoscut lucruri spirituale prin mijloace spirituale, aceasta înseamnă că adevărurile şi cuvintele au fost inspirate de Duhul Sfânt. Cât de binecuvântat este rezultatul acesta în practică! Este acelaşi Cuvânt, care trebuie să rămână în ei. »Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămânea în Fiul şi în Tatăl.« Adevărul nu se poate despărţi de Hristos, şi anume de Hristos aşa cum Dumnezeu L-a revelat în Cuvântul Său. »Şi făgăduinţa, pe care ne-a făcut-o El, este aceasta; viaţa veşnică.« Această afirmaţie despre darul vieţii veşnice este formulat aşa de pătrunzător, ca şi comunicarea despre Persoana care este izvorul ei (compară capitolul 1,1-2).

»V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească.« »Copilaşii« trebuie atenţionaţi cu privire la vigilenţa maximă faţă de aceia, care vreau să introducă lucruri noi. Ei distrug adevărul prin prorocii, care sunt tot aşa de false, cum făgăduinţele lui Dumnezeu sunt adevărate. Să ne gândim numai la rătăcirea condamnabilă, cu care a trebuit să lupte mulţi dintre noi în timpurile trecute şi care a fost simţită dureros de inimile sincere. Nu era vorba tocmai de viaţa veşnică? Aceşti înşelători au încercat să se convingă pe sine şi pe alţii, că nu deja acum au viaţa veşnică în Fiul, ci o vor putea primi abia la înviere. Însă aceasta înseamnă să uiţi şi să renunţi la ce noi am auzit de la început. Era o minciună, şi nici o minciună nu poate fi din adevăr. Locul din Scriptură, pe care îl avem înaintea noastră, arată clar, că această idee nouă, şi altele asemănătoare ei, nu este adevărată. Cuvântul Domnului dovedeşte absurditatea ei, căci capitolul 1 versetul 1 spune: »Ce era de la început, ce am auzit ...« - martorii inspiraţi. Nimic nu este mai sigur şi de importanţă mai mare. Vedem deci, că şi astăzi înşelătorii nu se reţin nicidecum, ci continuă permanent să răspândească minciuna, indiferent dacă ei se declară, sau nu, urmaşi apostolici (compară cu Apocalipsa 2,2).

»Cât despre voi, ungerea, pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi.« Şi aici este accentuat »voi«, ca şi în versetele 20 şi 24. Ioan le-a spus, că Cuvântul, pe care ei l-au auzit, trebuie să rămână în ei, deoarece el este singurul fundament scris al Adevărului. Acum el repetă cealaltă realitate binecuvântată: ungerea sfântă, Duhul Sfânt, care le-a fost dat, rămâne în ei. Cu grijă plină de credincioşie le spune încă o dată: ungerea Sa rămâne în voi, copilaşilor; ungerea cu Duhul slujeşte, ca voi, prin puterea Sa, să înţelegeţi adevărul lui Dumnezeu în Hristos şi să vă bucuraţi de el.

»Şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva.« Ei au primit pe Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Această cunoaştere le-a dat-o deja Dumnezeu, Tatăl, prin Duhul Sfânt.

»Ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, veţi rămâne în El, după cum v-a învăţat ea.« Duhul Sfânt era în ei, ca să-i înveţe şi alte lucruri, decât acelea pe care le cunoşteau, şi să-i călăuzească în toate detaliile Cuvântului lui Dumnezeu şi în practicarea lui. Aşa a îngrijit Dumnezeu în harul Său de »copilaşi«. Dacă ei ar fi ţinut seama de aceasta, nu trebuiau să se mai ferească sau să se teamă de înşelători. Ei nu erau dependenţi de oamenii, care se predicau pe ei înşişi şi nu pe Domnul Isus. Ce siguranţă şi ce binecuvântare în sens spiritual au primit deja cei mai tineri din familia lui Dumnezeu! Ei trebuiau însă să rămână în Hristos, în ceea ce El a învăţat de la început.

Ne reîntoarcem la învățăturile generale ale Epistolei. După ce în secțiunea remarcabilă de la versetul 12 la versetul 27 au fost tratate grupele diferite ale copiilor lui Dumnezeu, începând cu versetul 28 apostolul se adresează iarăși tuturor copiilor Săi, așa cum a făcut în versetele anterioare. Apostolul reia prin aceasta tema propriu-zisă a scrisorii sale. Cuvântul, care se adresează aici tuturor, spune: »Și acum, copiilor, rămâneți în El.«

Credința în Persoana Sa conduce la faptul că se rămâne în El, și aceasta este adevărata premisă pentru o umblare creștină. Nu este suficient să se rămână în adevăr, în Cuvânt sau în învățătură. Este Persoana divină și vie a lui Hristos, care într-un anumit sens exercită o atracție magnetică asupra noastră; această atracție este cu atât mai tare cu cât El este atât Om cât și Dumnezeu. Unii Îl văd fie numai ca Om, și atunci despărțit de divinitatea Sa; sau invers, numai ca Dumnezeu, despărțit de umanitatea Sa; dar ambele sunt greșite. Există realmente numai o Persoană, care unește în Sine două naturi, și tocmai în aceasta constă taina nemărginită, care nu poate fi pătrunsă de om. El Însuși spune în privința aceasta: »Nimeni nu cunoaște (epiginoeskei) pe Fiul, în afară de Tatăl.« Să observăm, că aceasta nu se spune despre Tatăl, cu toate că Tatăl niciodată nu a devenit Om, așa cum a devenit Fiul. Fiul descoperă pe Tatăl, însă noi nu citim niciunde, că Tatăl revelează pe Fiul (vezi în privința aceasta Matei 11,27 și Luca 10,22). Ioan 17,3 ne învață dimpotrivă, că sunt progrese în cunoaștere. În Domnul Isus este inexplicabilul. În străduința de a pătrunde în acest inexplicabil există pericolul pentru duhul omului, care în toate domeniile este mândru și impertinent și în mod deosebit în lucrurile divine arată aroganță lipsită de respect. Tocmai în acest domeniu omul firesc nu are nici cea mai mică parte. El este lipsit de neprihănire și cunoștință, și îi lipsește chiar și dorința de a căuta pe Dumnezeu. De aceea el se împiedecă dintr-o rătăcire în alta. În 1 Corinteni 2,11 se spune: »Cine dintre oameni știe lucrurile omului, decât duhul omului, care este în el? Astfel și lucrurile lui Dumnezeu, nimeni nu le știe, decât numai Duhul lui Dumnezeu.« Nouă, celor care credem în Hristos, ni s-a dat Duhul Sfânt, ca să-L putem glorifica. Domnul Isus este adevărul, și anume Domnul în acest sens dublu – Dumnezeu și Om într-o Persoană. Dacă credem în El, atunci înțelepciunea noastră, fericirea noastră, puterea noastră pentru slujire și pentru adorare, și întreaga noastră siguranță constă în aceea, să »rămânem în El«.

Când Dumnezeu a constituit pe Israel ca popor, nu S-a revelat nici o persoană divină. Dumnezeu a dat porunci, care mărturisesc despre maiestatea Sa. Ele au fost însoțite de înștiințări ale puterii Sale față de poporul Său pământesc care insuflau frică, cea mai mare parte dintre ei fiind neîntorși la Dumnezeu. Legea era valabilă pentru fiecare israelit, dar în aceasta nu se afla nimic de natura revelării unei Persoane. Porunci drepte, rânduieli, indicații și ceremonii au fost date de Dumnezeu poporului în modul cel mai impresionant și mai semnificativ. Totul vorbește despre Numele Domnului Isus, despre pozițiile, pe care El le ocupă, și despre lucrarea Sa. Legea se baza pe autoritatea lui Dumnezeu, care Se învelea într-un întuneric adânc. Caracterul adevărului creștin, dimpotrivă, constă în aceea că Fiul lui Dumnezeu a plecat de la Tatăl și a venit jos la oameni. Noi cunoaștem lucrurile, pe care Dumnezeu ni le-a dăruit de bună voie în El, Cel care în același timp este Dumnezeu și Om. El putea să prezinte oamenilor în chip desăvârșit cum ar trebui omul să fie înaintea lui Dumnezeu. El a revelat în chip desăvârșit și comportarea lui Dumnezeu față de om și apoi, după înfăptuirea lucrării de mântuire, a trimis Duhul Sfânt aici jos. Nu este acesta un har nemărginit? Ce binecuvântare deosebit de prețioasă este legată cu Persoana Domnului Isus! Nu Legea a adus această binecuvântare, cu toate că El este împlinirea făgăduinței și Împlinitorul Însuși. El Însuși, Fiul, a fost Acela care S-a coborât, să devină Om, însă cu excepția, că în El nu era nici un păcat, așa cum ni se spune ceva mai târziu în această scrisoare. El nu numai că nu a făcut nici un păcat și nu a cunoscut nici un păcat (compară cu 1 Petru 2,22; 2 Corinteni 5,21), ci în El nu era nici un păcat. Natura Lui era sfântă și desăvârșit lipsită de păcat. Fără nici o îndoială, El a fost născut de fecioara Maria. Dar lipsa de păcat în El nu rezulta din aceasta, căci fecioara avea natura păcătoasă în ea, ca toți ceilalți oameni. Ea era o credincioasă cu caracter curat și simplitate deosebită a inimii; dar și ea avea nevoie de Mântuitorul, și în propriul ei Fiu a găsit același Mântuitor ca și noi. Ea știa foarte bine că în felul în care Fiul ei a devenit carne, El se deosebea de toți ceilalți copii, căci întruchiparea Lui în om a avut loc prin puterea Duhului Sfânt. De aceea El era fără pată, ea însă nu era. Noi trebuie să rămânem cu hotărâre la adevăr. Dacă se îndrăznește să se adauge ceva la adevărul revelat, atunci prin superstiție va avea loc falsificarea adevărului, și poziția unică a lui Hristos va fi atribuită altuia. Dumnezeu va judeca o astfel de defăimare.

În legătură cu întruparea Domnului s-a petrecut o minune cu caracter uimitor; o altă minune a avut loc la moartea Lui și la învierea Lui. Nu există nimic mai uman decât să te naști și să mori, căci aceasta este condiția căreia îi este supus omul. Domnul a cunoscut această condiție, și cu toate acestea El a revelat în toate pe Dumnezeu. I-a plăcut să-Și dea viața pe cruce; nimeni nu ar fi putut să I-o ia, dacă El nu ar fi vrut să I se ia. El Însuși Și-a dat viața într-un fel în care nimeni n-a putut s-o facă. Dacă cineva dintre noi s-ar sinucide, aceasta ar fi un păcat mare. Dar la Domnul Isus a fost un har minunat și aceasta a servit la menținerea în vigoare a cerințelor sfinte ale lui Dumnezeu față de tot păcatul. Astfel Domnul stă în aceste două evenimente, în care El este cel mai aproape de om, însă ca Persoană divină este nespus de mult deasupra lui. Aici mintea omenească eșuează total. În aroganța și neștiința lui cu privire la Dumnezeu, omul nu vrea să recunoască că sunt taine, care sunt mai presus de capacitatea lui de înțelegere. În orice problemă el se bazează pe propriile aptitudini și se încrede mai bine în sine însuși decât în Dumnezeu; și dușmanul puternic îl întărește să facă așa. Însă Dumnezeu vrea să-l facă să se prosterne în țărână înaintea Lui ca păcătos și să privească numai la Domnul Isus; căci numai prin El credința obține toate binecuvântările, și chiar și credința însăși este darul lui Dumnezeu. Dar tocmai aceasta provocă mândria omului; să respingă harul lui Dumnezeu oferit în Hristos.

După ce apostolul a arătat cine și ce este această Persoană minunată, care a fost de la început și care unește pe Dumnezeu și Omul într-o Persoană, el spune: »rămâneți în El.«

Noi nu cunoaștem nici o altă persoană în care trebuie să rămânem, în afară de Hristos, care este Adevărul. Duhul lui Dumnezeu locuiește în noi, ca să ne dea puterea necesară pentru aceasta; subiectul revelat al credinței este însă Acela cu care noi ne-am început drumul credinței. De aceea se spune că »copilașii« au ungerea din partea Celui Sfânt. Ei au venit nu numai la pocăință. A fi creștin înseamnă mult mai mult decât a fi făcut numai viu și să te fi întors la Dumnezeu. Așa a fost întors la Dumnezeu și credinciosul Vechiului Testament. Însă el nu a primit Duhul Sfânt; căci acest dar urmează abia după cunoașterea conștientă a mântuirii, și aceasta este o poziție tipic creștină. Hristos a primit Duhul Sfânt fără să fie nevoie de mântuire și de lucrarea de ispășire, căci El a fost singurul Sfânt al lui Dumnezeu, El a fost Cel neprihănit. Noi însă avem nevoie de mântuire, de iertarea păcatelor noastre. De aceea noi primim Duhul Sfânt după ce ne-am întors la Dumnezeu și am crezut Evanghelia, abia prin aceasta devenim creștini adevărați (compară cu Faptele Apostolilor 11,17). Darul Duhului, »ungerea din partea Celui Sfânt«, este adevăratul semn distinctiv pentru aceasta. Ea nu trebuie confundată cu aceea, că noi suntem născuți din Duhul. Așa le spune apostolul: voi (nu antihriștii) aveți marele dar de la Cel Sfânt; și deoarece Hristos este Acela de la care vine ungerea, trebuie să »rămâneți în El«.

Exista ceva pentru izraeliți în opoziție cu aceasta, care să rămână? Prin Lege lor nu li s-a revelat nici o persoană divină. Pe temelia Legii, mântuirea era ceva de viitor, spre care ei priveau (făcând excepție de efectul simbolic al rânduielilor). Ei nu au primit pe Hristos prin credință, ca să nu mai vorbim despre lucrarea Lui de ispășire. Venirea Domnului Isus a avut scopul să reveleze, celui ce crede în Fiul, pe Dumnezeu și pe Tatăl; revărsarea Duhului Sfânt a avut loc abia după ce Domnul a murit, a înviat și S-a înălțat la cer (ca să trimită Duhul Său din cer pe pământ). Așa ceva nu a fost nici măcar pentru oameni întorși la Dumnezeu, nici măcar religiile false în general nu au această pretenție. Să ne gândim la coranul lui Mahomed cu versurile și imaginațiile lui pompoase, care trezesc pofte și patimi; el nu conține nici o revelare a lui Dumnezeu, conține însă o revelare a unei plinătăți de minciuni. Tot așa este și cu străvechea „Veda”, așa cum hinduși numesc scrierile lor sfinte. Mult mai rău este la budiști: ei sunt ateiști, cu toate că simpatizează cu politeiștii. Brahmanismul este politeist, însă budismul este un sistem ateu în forma lui panteistă și de aceea nu cunoaște nici un dumnezeu personal, care poate să se reveleze.

Însă caracterul creștinismului constă în aceea, că Dumnezeu S-a revelat în Fiul Său, și anume ca Om, care, plin de o dragoste sfântă, a umblat pe pământ și care însă a stat cu mult deasupra păcatului și minciunii care Îl înconjurau. Căci nu trebuie să fie numai o revelare prin cuvinte, ci și în faptă și adevăr. Toate faptele și toate cuvintele Lui au revelat pe Dumnezeu, Tatăl, toate minunile Lui L-au făcut cunoscut într-un fel care depășea cu mult tot ce a existat până atunci. Au existat semne și au lucrat puteri prin bărbați ca Moise, Ilie, Elisei și alții, dar acestea erau de altă natură. Aici avem Persoana unică a lui Isus Hristos, Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni. Pe El L-au primit »copilașii«, și în El trebuiau să rămână. Numai atunci ei erau în siguranță și primeau binecuvântare; numai în El se găsea lumina și dragostea lui Dumnezeu, precum și cunoașterea și posedarea vieții veșnice, pe care Dumnezeu o dăruiește celor care cred. Toate acestea se găsesc în El și niciodată nu pot fi despărțite de El.

Nu demult s-a afirmat, că noi nu am avea viața veșnică în noi înșine. Astfel de creștini trebuie să ia seama, să nu treacă peste ceea ce spune Scriptura. Atâta timp cât se țin strâns de faptul că viața este în Fiul, ei au pe deplin dreptate, căci aceasta este o realitate prețioasă. Mulțumim lui Dumnezeu că este așa, căci prin aceasta viața rămâne păstrată în siguranță, nepătată și neschimbată. În El ea îi este dată fiecărui care crede, ca viață nouă a sa. Dacă am avea-o despărțiți de El, atunci am pierde-o repede sau o vom delapida, așa cum facem cu toate celelalte privilegii primite de la Dumnezeu. Însă este de asemenea adevărat, că noi avem viața și o avem în El, și ultimul adevăr mărește valoarea primului adevăr. El este viața noastră.

Să mergem mai departe: »Și acum copiilor« (se adresează la întreaga familie a copiilor lui Dumnezeu), »rămâneți în El, ca, dacă se va arăta El, noi să avem îndrăzneală și să nu fim dați de rușine înaintea Lui la venirea Sa.« Această frază trebuie s-o citim atenți, căci deseori ea nu este corect înțeleasă. În general se gândește, că noi sau alți creștini suntem socotiți ca fiind aceia care nu trebuie să devină rușinați. Însă apostolul spune foarte clar: rămâneți »voi« în El, pentru ca »noi« să nu fim dați de rușine! »Noi« sunt slujitorii Domnului, și prin »voi« se înțelege aceia care erau rodul lucrării lor. Pentru adevăr ar fi o dezonorare mare și pentru lucrători ar fi foarte dureros când cineva, care se pare că a primit adevărul, renunță iarăși la el. Însă aceasta nu schimbă nimic din faptul, că apostolul, dacă el personal a lucrat la ei, a fost totuși un lucrător binecuvântat, sfânt și credincios. Este însă foarte rușinos pentru un lucrător al Domnului, când aceia, pe care el a crezut că i-a introdus în adevăr, se depărtează iarăși de adevăr. De aceea cuvintele apostolului sunt un apel la dragostea lor pentru el.

Trebuie să ne amintim, că abaterea de la adevăr făcea progrese deja în timpul acela. Iuda Iscarioteanul a fost primul, dar cu mult înainte de trădarea lui Iuda, mulți dintre ucenicii Domnului s-au întors înapoi și nu mai umblau împreună cu El, atunci când El a vorbit despre faptul că întruparea Lui și moartea Lui sunt hrana indispensabilă pentru credință. Și dintre căpeteniile iudeilor au crezut mulți în El, dar din pricina fariseilor nu s-au declarat de partea Lui, deoarece ei au iubit mai mult onoarea din partea oamenilor decât onoarea din partea lui Dumnezeu. Prieteni preaiubiți, păziți-vă de o astfel de atitudine! Mărturisiți-L, dacă sunteți credincioși! Mărturisiți-L, dacă prin credința în El posedați viața veșnică! Și nu numai să-L mărturisiți, ci și rămâneți în El, oricât de mare ar fi prigoana. Apostolul vorbește aici deosebit de gingaș: »... ca, dacă se va arăta El, ... să nu fim dați de rușine înaintea Lui la venirea Sa.« Nu va fi în acele zile sărăcia lor o rușine, și pentru noi și o lipsă de onoare?

Însă acest verset conține mai multă învățătură. În el se folosesc două expresii, care nu spun exact același lucru. Prima este: »dacă se va arăta El«, cealaltă: »la venirea Sa«. Expresia »venirea Sa« înseamnă în acest context nu numai, așa cum este în multe alte locuri (de exemplu Ioan 14,3; 1 Corinteni 11,26, unde stă „a veni” [în greacă: erchomai]), exclusiv acțiunea venirii Sale, ci și faptul sau starea prezenței Sale (în greacă: parousia), este prezența Sa, atunci când va fi venit. Să luăm de exemplu învierea sfinților care vor fi omorâți la începutul și pe parcursul perioadei pe care o descrie Apocalipsa. Aceste două categorii de sfinți, care vor învia după ce Domnul va fi apărut ca Judecător (Apocalipsa 22,4), constituie o parte a acelora care vor fi ai lui Hristos la venirea Sa. »Venirea Sa« înseamnă și în acest loc realitatea prezenței Sale (în opoziție cu absența Sa), și nu actul coborârii Sale. Trebuie însă se țină seama de o diferență. Cuvântul „prezență” sau „venire” în sensul amintit poate să se refere la venirea Sa atât pentru poporul Său pământesc, cât și pentru poporul Său ceresc. Partea pământească este arătată de exemplu în epistola lui Iacov, unde în capitolul 5,8 se spune: »Venirea Domnului s-a apropiat«, sau în cuvintele Domnului: »Așa va fi și venirea Fiului Omului« (Matei 24). Legătura venirii Sale cu »Fiul Omului« în evanghelia după Matei, Marcu și Luca arată clar venirea Sa pe acest pământ. Aceasta o exprimă și Iacov în epistola sa, când spune în continuare: »Judecătorul stă înaintea ușii.« Când Domnul este prezentat în felul acesta, venirea Lui stă întotdeauna în legătură cu Ziua Sa sau cu arătarea Sa. Venirea Sa sau prezența Sa pe pământ va avea atunci ca urmare, că El va fi »revelat« aici pe pământ.

Însă cuvântul „venire” include și actul venirii Sale în sine, ca să ne introducă în Casa Tatălui la Sine, înainte ca El să fie revelat. Cu alte cuvinte, când expresia parousia, „venire”, nu este legată cu o adăugare care exprimă descoperirea Sa, atunci ea înseamnă că Domnul prin venirea Sa va lua la Sine pe ai Săi, potrivit cu 1 Tesaloniceni 4 și 2 Tesaloniceni 2,1. Fără o precizare mai exactă acest cuvânt este folosit să exprime prezența Sa în har, și ea este cu adevărat legată cu harul suveran. Dar dacă este vorba de responsabilitatea noastră, atunci totdeauna este vorba de arătarea Lui, sau descoperirea Lui, și nu numai de venirea Lui. Și aceasta este tema din versetul 28, în care sunt numite ambele noțiuni; căci arătarea Sa are ca premisă prezența Sa, în timp ce venirea Sa sau prezența Sa nu înseamnă arătarea (sau descoperirea) Sa.

Mai trebuie să se țină seama de ceva. În propoziția »dacă se va arăta El« nu este aspectul temporal, ci condițional (în greacă: ean; în cazul că, dacă). Aceasta ar putea să pară ciudat pentru acela care obișnuiește să nu citească Sfânta Scriptură așa cum a inspirat-o Dumnezeu. Însă noi putem fi siguri, că Dumnezeu se exprimă întotdeauna foarte exact și că El a purtat de grijă ca Cuvântul Său să fie de înțeles pentru noi. „Dacă” se referă aici nu la momentul, ci la faptul arătării Lui, independent de timpul când va avea loc această arătare. Că ea va avea loc în viitor, nu este nici o îndoială. Deci dacă este foarte sigur, că El se va arăta, atunci sfinții să rămână în El și să nu se îndepărteze, pentru ca »noi« (adică, lucrătorii în lucrarea Domnului) să aibă îndrăzneală și să nu fie rușinați înaintea Lui la venirea Sa. Apostolul exprimă ce simte el în dragostea sa pentru aceia care poartă Numele Domnului Isus. L-ar fi îndurerat foarte mult, dacă vreunul din ei s-ar fi abătut de la adevăr. Însă oricât de mare era dragostea sa pentru copiii lui în credință, el iubea Numele lui Hristos mai mult decât pe sfinți, și această dragoste îl constrângea să se străduiască ca niciunul să nu devină un prilej de rușinare a sa în ziua aceea binecuvântată.

»Dacă știți că El este drept, să recunoașteți că oricine practică dreptatea este născut din El.« Această practicare izvorăște, ca și ascultarea, din viața nouă. Deoarece El este drept, oricine care practică dreptatea este născut din El, adică, practicarea dreptății este în legătură cu viața nouă. Ajungem aici la studiul dreptății (neprihănirii) practice, care se extinde și în versetele care urmează. În privința aceasta trebuie să atragem atenția cu privire la o mică excepție. Acum nu este vorba de dragoste, și nici de ascultarea ca atare; ambele au fost deja tratate în capitolul 2 de la versetul 3 la versetul 6 și de la versetul 7 la versetul 11. În ultima parte a capitolului trei, vom regăsi iarăși dragostea după expunerile cu privire la dreptate. Aceasta se aseamănă cu capitolul doi, unde după ascultare urmează dragostea. Dragostea este astfel o verigă între ascultare și dreptate, căci cu adevărat ea este legătura desăvârșirii, așa cum citim în Coloseni 3,14.

Ar fi interesant să cercetăm în ce constă diferența între ascultarea noastră și dreptatea (neprihănirea) noastră. Dar nu este răspunsul pe deplin clar? Cu toate că dreptatea este permanent marcată de ascultare, ea este nu numai expresia supunerii față de autoritatea lui Dumnezeu, ci și a concordanței relației noastre cu El. În aceasta constă evident definiția naturii ei propriu-zise. Chiar și atunci când noi ne preocupăm cu dreptatea desăvârșită a lui Dumnezeu, putem să folosim această definiție: ea constă în concordanța cu relațiile Sale. Același lucru este valabil atât pentru dreptatea lui Hristos cât și pentru dreptatea noastră, oricât de mare ar fi diferența între cele două. În primul caz privim desăvârșirea concordanței dintre Hristos și relațiile Sale; în cazul nostru trebuie să deplângem eșecul nostru în prezentarea relațiilor noastre cu Hristos.

Nu ar trebui acestea să dea de gândit fiecăruia din noi? Însă harul lui Dumnezeu în Hristos nu ne oferă nici cea mai mică ocazie să descurajăm; scopul principal al acestui verset este să consolideze pe sfinții în Hristos. De aceea nici nu este amintit, ce ar putea să dea naștere la întrebări sau îndoieli din partea lor; căci așa este felul de a proceda al înșelătorilor – mai mult chiar decât al celorlalți necredincioși -, ca să creeze portițe de intrare a înșelătoriilor lor, ca să ducă în rătăcire pe credincioșii simpli, care se bucură de adevărul lui Dumnezeu. Este una din dorințele principale ale acestei scrisori, să înarmeze chiar și pe cei mai tineri în credință împotriva atacurilor rele și periculoase ale acestor oameni. Una din metodele lor consta în a insufla îndoială credincioșilor fără experiență; dacă ei posedau cu adevărat întreg adevărul. Antihriști afirmau, că există adevăruri mult mai multe și mai înalte decât cele cunoscute până atunci. Această „lumină nouă”, pe care ei o posedau, ar fi cucerirea mare, și la aceia, care nu o aveau, se punea întrebarea, dacă ei sunt cu adevărat creștini. În opoziție cu aceasta, apostolul voia să dea acestor credincioși tineri certitudinea, că ei au fost unși cu Duhul Sfânt și ei trebuiau să rămână în ceea ce au auzit de la început. Oricât ar fi fost de tineri, ei aveau obligația să condamne și să respingă cu ajutorul adevărului de mult cunoscut orice chemare arogantă la o „nouă iluminare”. Pentru fiecare sfânt trebuie să fie un semn de alarmă, când se vorbește despre „lumină nouă”. În mod deosebit cei tineri trebuie să fie foarte vigilenți, deoarece ei sunt ușor crezători atunci când li se prezintă lucruri mari și înalte, pe care ceilalți nu le au. Dacă după aceea se va constata că totul a fost numai minciună, ce-i de făcut atunci? Totdeauna la noile învățături să ne așteptăm că ele sunt minciuni ale dușmanului, căci Dumnezeu nu are să ne spună nimic nou despre Fiul Său. El ne-a făcut deja totul cunoscut, și »copiii« au primit adevărul, așa cum este el în Fiul Său și cum era de la început. El este Adevărul; de aceea adevărul este prezent pe deplin în El. De aceea orice vorbire despre adevăruri noi este o înșelăciune a lui satan. Unii dintre noi au trăit cum lucrează duhul rătăcirii, căci în zilele noastre este la lucru mai mult decât oricând. Nu trebuie să mergem departe, ca să ne lovim de învățături greșite.

În versetul 29 apostolul pune deci accent mare, pe faptul că dreptatea (neprihănirea) practică este de cea mai mare importanță, deoarece ea se bazează pe relațiile noastre de filiațiune. Nu este și pentru noi o lecție importantă? În general creștinii de astăzi sunt foarte indiferenți în această privință. Ei nu prețuiesc suficient noile relații, în care ne-a așezat harul. Nimeni altul decât Domnul Isus ne-a creat aceste privilegii noi. Lui și Tatălui se datorează acest cel mai înalt drept la aceste relații, și Duhul Sfânt locuiește în noi ca putere divină, prin care noi putem practica această relație cu Dumnezeu. Găsim la sfârșitul capitolului 3, că această temă referitoare la Duhul Sfânt este reluată și este tratată în capitolul următor. În aceasta recunoaștem caracterul strict sistematic al acestei scrisori. Comunicările ei sunt într-adevăr îmbrăcate în cuvinte simple, conțin însă gânduri și simțăminte foarte profunde, care corespund harului și adevărului lui Dumnezeu.

Unii își vor aduce aminte de timpul când între noi a fost condamnat tot ce se numește „sistem”. Această reacție a fost declanșată de inovațiile uluitoare din denominațiuni, care se aflau în opoziție cu libertatea sfântă a Duhului, care potrivit Scripturii ar trebui să existe în Adunare. A dat naștere la unele pripeli în discuțiile cu „sistemul” tău, deoarece se credea, că singurul lucru corect este să nu recunoști nici un sistem. La ce s-a ajuns este însă regretabil pentru cei implicați. Adevărata întrebare este: În ce constă sistemul lui Dumnezeu? Sistemul oamenilor este absolut fals. Dar departe de noi, să respingem sistemul lui Dumnezeu, indiferent în ce constă el; căci El are totdeauna sistemul Său propriu, pe care omul firesc niciodată nu-l înțelege. Numai Cuvântul Său poate să ni-l prezinte și Duhul Său ne poate face capabili să-l transpunem în faptă. Pentru aceasta trebuie să simțim, că numai harul Său și acțiunea plină de putere a Duhului Său ne-a dat prin Sfânta Scriptură capacitatea să găsim ieșirea din labirintul rătăcirilor vechi și noi și să mergem pe calea Sa în afara tradițiilor și rătăcirilor omenești. Calea divină pare acelora care au fost încurcați în aceste rătăciri a fi o cale aspră, nesigură, strâmtă, fariseică și multe altele. Dimpotrivă ea oferă în realitate o lărgire a inimii, o libertate și o franchețe, precum și o smerenie înaintea lui Dumnezeu, dacă în lumina sistemului lui Dumnezeu judecăm sincer sistemul omenesc; căci sistemul Său este revelat în Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare carte și fiecare capitol al Scripturii este așezat minunat de sistematic. Și această scrisoare a lui Ioan poartă această caracteristică, care este cu atât mai importantă cu cât nu apare la suprafață, ci este împletită adânc în text. Aceasta o găsim mereu în Biblie, și totdeauna la baza ei este o anumită intenție. Aici aceasta constă în aceea, că vrea să ne introducă în mod deosebit de insistent în înălțimile și adâncimile adevărului referitor la viața lui Hristos, așa cum cu greu se găsește în alte locuri ale Noului Testament.

»Dacă știți că El este drept, să recunoașteți că oricine practică dreptatea este născut din El.« Umblarea practică în dreptate (neprihănire) lasă să se recunoască clar izvorul vieții noi. S-ar putea întreba, la cine se referă »El« din prima propoziție. Probabil că mulți credincioși se gândesc la Hristos, și în privința aceasta ar avea dreptate deplină. Nu sunt puțini aceia care au răspuns la această întrebare spunând că Dumnezeu este aici Acela care este numit »drept«, căci „a fi născut” din „El” se referă în acest context desigur la Dumnezeu. Această justificare are o greutate indiscutabil mai mare, căci nimeni nu poate să tăgăduiască, că Dumnezeu este drept. Însă prin aceasta s-ar trece cu vederea particularitatea foarte evidentă a acestei scrisori, și anume, că niciodată nu se poate spune cu absolută certitudine, dacă într-un anumit loc se referă la Dumnezeu sau la Hristos. Motivul în privința aceasta este foarte prețios, căci Hristos este în același timp Dumnezeu. În acest caz Tatăl nu este nicidecum exclus, căci natura divină este tot așa de specifică Fiului cum este și Tatălui, ceea ce nici un credincios nu o va tăgădui. Ioan, care mai mult decât ceilalți apostoli s-a preocupat cu Cuvântul lui Dumnezeu și și-a găsit plăcerea în el, se mișcă permanent – cu respect spus – pe cercul demn de adorare, care conduce de la Hristos la Dumnezeu, de la Dumnezeu la Hristos și iarăși înapoi la Dumnezeu, atunci când în această scrisoare vorbește despre »El« și »Lui«. Aceasta se arată deja în prima parte a capitolului doi. Aici, la sfârșitul capitolului, vedem același lucru, și se continuă la începutul capitolului trei până la sfârșitul scrisorii, unde cu privire la Hristos apostolul spune fără ezitare: »El este Dumnezeul adevărat și viața veșnică.« Unui învățat nenăscut din nou i se va părea aceasta de neînțeles. Însă aceia care știu, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și împreună cu Tatăl este Dumnezeu, văd în aceasta o frumusețe a adevărului. Pe această bază Domnul se referă în Ioan 5,23 la lucrarea Tatălui și adaugă: »Pentru ca toți să-L onoreze pe Fiul cum onorează pe Tatăl.« Deoarece Dumnezeirea caracterizează ambele persoane, este imposibil să se poată stabili cu absolută certitudine, dacă este vorba de Tatăl sau de Fiul, și deoarece ambele persoane ale Dumnezeirii lucrează prin dragoste, apostolul schimbă intenționat și totodată pe neobservat de la o persoană la alta. »Dacă știți că El este drept, să recunoașteți că oricine practică dreptatea este născut din El.« Dacă am crede că »El« de la începutul frazei este valabil pentru Hristos, am putea tot așa de justificat să spunem, că »El« de la sfârșitul frazei se referă la Dumnezeu.

Scriitorul inspirat trebuie să fi avut un motiv divin pentru a folosi un astfel de stil neobișnuit de scriere. Deoarece această nedeterminare în denumirea Dumnezeirii nu apare numai ocazional, ci se întâlnește pe tot parcursul scrisorii, lasă să se recunoască o intenție deosebită. Scriitorul nu arată nici un fel de ezitare în folosirea ei. Noi știm, că orice scriitor scrupulos este deosebit de grijuliu, ca la temele obișnuite să evite ceva de felul acesta. Un literat sau învățat este mândru să respecte anumite reguli, care fac stilul lui așa de evident, că și un neinițiat poate să diferențieze folosirea dublă a unui „El” într-o frază. Cu siguranță apostolul a fost departe de orice osteneală zadarnică, ca prin cuvinte cu sens neclar să trezească impresia că scrie cu înțeles deosebit de adânc. Nu se poate pune la îndoială, că motivul pentru stilul lui de scriere constă în taina Dumnezeirii, la care Tatăl și Fiul sunt părtași în aceeași măsură. Unde este înțeleptul, unde este cărturarul, unde este vorbărețul veacului acestuia, când este vorba de un astfel de adevăr? Tocmai din cauză că Singurul Fiu era Dumnezeu Însuși, Ioan nu a vrut să-l pună pe aceeași treaptă cu omul. Cu toate că în harul nemărginit El a devenit om, Ioan nu a vrut să ofere o prezentare limitată, omenească, ușor de priceput, despre El. Prin această contopire și schimbare a înțelesului pronumelui personal ne lasă să vedem, că el dorește să ne prezinte pe Dumnezeu și Hristos în așa fel uniți, că ei sunt ne despărțit prin felul de exprimare omenească. Cum poate el să facă o astfel de afirmație în versetul 29: »... să recunoașteți că oricine practică dreptatea este născut din El«? Deoarece sfinții sunt născuți din Dumnezeu și posedă viața lui Hristos. Acest adevăr stă și la baza întregii scrisori. Pe baza faptului că Hristos ne-a dat viața Sa, rezultă că »Hristos este viața noastră«. Un semn caracteristic deosebit al vieții lui Hristos este neprihănirea Lui desăvârșită, fără nici o pată, pe care El a revelat-o în toată umblarea Sa. Și este viața Sa, care acum a devenit și viața noastră, cu care ne putem lăuda. Este viață divină, deoarece prin harul nemărginit vine de la Dumnezeu, care ne-a dăruit viața cea mai bună, cea mai înaltă, cea mai valoroasă și cea mai desăvârșită, care a existat vreodată. Ea era din veșnicie în Fiul, care ne-a dat-o acum. Prin practicarea neprihănirii (corespunzător realității că El este neprihănit) noi trebuie să mărturisim că izvorul vieții noastre este în El.

Cât de trist este, că există creștini, care se îndoiesc de acest fapt! Aceasta înseamnă realmente, să pui la îndoială creștinismul, deoarece prin comportarea practică, așa cum am explicat mai înainte, s-a dovedit a fi așa. Este inutil să vrei să aduci scuze unei astfel de îndoieli. Rătăcirea este prea clară și prea fundamentală, ca să poată fi explicată prin neclaritatea în exprimare a textului biblic sau prin părerea că aici este vorba de un alt aspect, greșit înțeles, al adevărului. Această rătăcire este așa de gravă și de periculoasă, că ea trebuie respinsă și trebuie încercat să se elibereze fiecare care a căzut în această cursă nimicitoare. Aici se arată clar, că o umblare în dreptate se trage din părtășia morală cu Hristos. Toți care umblă în dreptate, pot fi socotiți că sunt născuți din Dumnezeu, deoarece El este drept. Fiecare trebuie să recunoască, că în acest verset nu este vorba de justificare, ci de dreptatea (neprihănirea) practică. Că noi pe baza crucii lui Hristos, unde Dumnezeu L-a făcut pe El păcat pentru noi, prin credință devenim neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos, este absolut adevărat, însă aceasta este poziția noastră prin har! Textul nostru vorbește despre umblarea care urmează după această justificare. Apostolul accentuează faptul deosebit de important, că dreptatea practică înseamnă a fi una cu Hristos, și este indisolubil legată de a fi născut din Dumnezeu.

Realitatea și caracterul relațiilor noi cu Dumnezeu ne sunt prezentate aici. Noi suntem născuți din Dumnezeu, și suntem copiii Săi. Se poate imagina o câtuși de mică nedreptate în Dumnezeu sau în Hristos? Noi putem să inversăm constatarea, că oricine practică dreptatea este născut din Dumnezeu, și putem spune, că oricine este născut din Dumnezeu practică și dreptatea. Este deci vorba de a practica, și nu numai de a spune sau a mărturisi. Aici nu se ține seama de poziția noastră, ci de ceea ce harul dă naște prin natura nouă în umblarea noastră, și prin aceasta arată izvorul acestei vieți noi. Ce poate să lucreze mai mult la conștiință, decât viața nouă dăruită de Dumnezeu? Dacă aceste cuvinte au fost scrise, ca să întărească credința, atunci ele trebuie să lucreze puternic și la conștiință; căci dreptatea înseamnă să fi în concordanță cu o relație care nu permite nici o simpatizare cu păcatul.

Versetul următor (capitolul 3,1) arată că noi avem nevoie de har în toată plinătatea lui. Cu cât conștiința trebuie să fie mai clară și mai liberă, cu atât mai mult avem nevoie de pacea pe care ne-o oferă harul desăvârșit. Acest gând pare să rămână aici total nebăgat în seamă, și anume, pentru a scoate în evidență noile noastre relații de filiațiune, caracterizate de dragostea Tatălui. Această relație nouă nu este scoasă aici în evidență numai ca premisă necesară pentru umblarea noastră; ea este prezentată și ca bază a bucuriei noastre față de dragostea Tatălui, care întrece orice pricepere, și rezultatele ei minunate. Când dacă de aceea pare o trecere bruscă de la o temă la alta, pe care o găsim mereu în scrierile lui Ioan, recunoaștem totuși în ea înțelepciunea divină, care ne face cunoscut exact ceea ce noi avem zilnic nevoie. »Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl!« Nu numai mărimea, ci și felul acestei dragoste este minunat. Ea se arată în aceea, că Tatăl ne-a dat această dragoste nelimitată, »ca noi să ne numim copii ai lui Dumnezeu«. »Copii« este aici expresia corectă, nu »fii«. Ioan folosește în mod normal cuvântul »fiu« numai cu privire la Hristos, deoarece el este cuprins de gelozie pentru onoarea Fiului. Apoi, grija pentru adevărul revelat, încredințată lui de Dumnezeu, îl călăuzește să vorbească mai puțin despre filiațiunea noastră și mai mult despre faptul că noi suntem copii ai lui Dumnezeu. În afară de aceasta relația de copil în familie exprimă mult mai mare intimitate decât poziția de fiu. Noi posedăm înfierea, dar ca copii legătura familiară cea mai intimă ne leagă cu Tatăl. Ambele privilegii le posedăm prin Fiul Său. Așa de minunată este dragostea, care ne-a fost dată, că noi ne putem numi copii ai lui Dumnezeu.

»De aceea nu ne cunoaște lumea, pentru că nu L-a cunoscut pe El.« Ce onoare este pentru noi, să avem aceeași soartă ca și Hristos, să nu fim cunoscuți de lume! Poziția noastră și natura noastră nouă în Hristos, precum și relația noastră strânsă cu Dumnezeu sunt de neînțeles pentru lume.

Probabil că este necesar să amintim, că unele din cele mai vechi manuscrise cunoscute, înapoia frazei »... ca să ne numim copii ai lui Dumnezeu« au concordant adăugarea: »și suntem!« Această propoziție scurtă nu apare în versiunea engleză „Authorized Version” (și tot așa de puțin și în unele traduceri germane). Eu nu sunt însă în stare să mă exprim cu hotărâre despre acest punct special. Vreau să mai remarc, că aceste manuscrise vechi conțin uneori ceva comun, care cu siguranță este greșit. În această frază însă este o particularitate: »... ca să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Și suntem!« Această ultimă constatare este fără îndoială adevărată și se exprimă cu un deosebit accent la începutul versetului doi. Uneori sunt interpretările manuscriselor vechi, acolo unde sunt diferite de alte manuscrise, evident greșite; dar această adăugare este adevărată. Se pune însă întrebarea, dacă a fost preluată din versetul următor și a fost adăugată aici, și în acest caz trebuie privită ca o completare omenească (pe baza altor manuscrise descoperite, în general se acceptă astăzi că expresia »Și suntem!« aparține textului original – adnotarea editorului).

Tema de față este de o importanță așa de mare, că o remarcă suplimentară este justificată. Versiunea latină Vulgata, care cu toate că este numai o traducere, recunoscută de biserica romano-catolică ca Sfânta Scriptură competentă, greșește în acest loc. Ea redă într-adevăr această frază ca și scrierile vechi grecești cu caractere unciale, dar este eronată acolo unde acestea sunt în concordanță cu adevărul. Vulgata scrie în acest caz – călăuzită de expunerea de idei naturală, firească – „... ca să ne numim copii ai lui Dumnezeu și așa ar trebui să fim.” Deci textul ei latin nu spune »Și suntem!«, ci „trebuie să fim” sau „să vrem să fim”. Aceasta nu corespunde adevărului. Prin aceasta se neagă faptul, că noi suntem deja acum copii ai lui Dumnezeu, și încearcă să prezinte aceasta ca un lucru viitor, probabil cu gândul, că ar depinde de umblarea noastră bună. Astfel de idei nu sunt compatibile cu cuvintele următoare ale apostolului și nu pot rămâne în picioare, deoarece nu sunt adevărate. Însă adăugarea »Și suntem!« este fără îndoială adevărată în sine. Dacă ea face parte din textul inspirat, rămâne o întrebare deschisă. Însă aceeași constatare stă la începutul versetului următor.

»Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu.« Prin aceasta credincioșii obțin o asigurare importantă, pe care ei trebuie s-o cunoască. Această comunicare depășește propoziția îndoielnică amintită mai înainte, căci »acum« este deosebit de important. Noi nu suntem numai copii ai lui Dumnezeu, noi suntem deja »acum« copii ai lui Dumnezeu. Acest cuvânt merită toată atenția noastră, ca și fraza anterioară. »De aceea nu ne cunoaște lumea, pentru că nu L-a cunoscut pe El.« În ce mod remarcabil se exprimă aici unitatea noastră cu Domnul! Lumea nu a înțeles nici pe Hristos și nici pe ai Săi. Niciodată omul nu-L poate înțelege cu adevărat, chiar dacă el afirmă probabil că Îl cunoaște. Numai Tatăl Îl cunoaște în chip desăvârșit. Însă lumea a aflat suficient din gura Lui și din viața Lui, ca să-L urască. Din acest motiv El a rămas necunoscut pentru ea ca o Persoană căreia I se cuvine respect, onoare și dragoste. El este un Nimeni pentru lume, cu care nu este nimic de făcut, și tot așa vede ea și pe adevărații credincioși. Prin har am fost introduși în aceeași relație, în care El stă față de Tatăl, și ca urmare avem aceeași soartă ca El, suntem nimic în lumea aceasta. Așa cum El a fost un necunoscut în lumea aceasta, tot așa suntem și noi. Să nu privim aceasta ca o onoare mare?

Este cunoscut, că în lume se năzuiește cu eforturi mari după putere și onoare, confort și plăceri. Nu se ostenesc cei mai mulți oameni să obțină în această lume bogăție și ceva onoare? Se afirmă prea mult, când se spune că aceasta este și năzuința multor creștini? Hristos nu s-a preocupat niciodată cu aceasta. Nu numai că El nu a năzuit după lume, ci El a respins-o la orice ocazie care I s-a oferit. El a fost permanent aici jos slujitorul credincios și putea spune: »După cum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu trăiesc datorită Tatălui, tot așa, cel care Mă mănâncă pe Mine (adică, ca hrană pentru credință) va trăi și el datorită Mie« (Ioan 6,57). Din aceasta rezultă că dragostea Tatălui este contrară dragostei lumii. Acolo unde nu este dragostea Tatălui, este dragostea lumii sau dragostea pentru lume; unde, invers, locuiește dragostea Tatălui, dragostea lumii nu are nici un loc. Lumea L-a disprețuit, și tot așa ea tratează pe toți care înaintează în credință cu credincioșie, așa cum se cuvine copiilor lui Dumnezeu. S-ar putea felul de gândire al lumii prezenta mai clar și mai precis decât în această totală desconsiderare? Lumea este așa de deplin convinsă despre sine, că ea crede că poate s-o scoată la capăt fără Dumnezeu și fără ai Săi. Copiii lui Dumnezeu nu sunt pentru ea nimic altceva decât numai persoane ingrate care strică cheful celorlalți.

»Preaiubiți« spune apostolul iarăși copiilor – un cuvânt foarte remarcabil, așa cum am văzut mai înainte. El descrie aici poziția înaltă, pe care noi o posedăm deja acum, precum și speranța la gloria care ne așteaptă; ambele le-am primit însă numai prin dragostea Tatălui. »Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu și ce vom fi nu s-a arătat încă; știm că, dacă se va arăta, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este.« Aici găsim iarăși cuvântul »dacă«, și iarăși nu trebuie înțeles sub aspect temporal, ci legat de o stare (grecește ean, în cazul că, sau ceva asemănător). Dacă de exemplu în această propoziție »când se va arăta« cuvântul »dacă« se înțelege ca dată, s-ar putea ajunge la concluzia greșită, că odată cu arătarea Sa este și momentul în care noi vom fi transformați asemenea Lui. Această interpretare a pus desigur pe mulți în încurcătură, dar noi știm din 1 Corinteni 15,51-52; 1 Tesaloniceni 4,16-17 precum și 2 Tesaloniceni 2,1, că transformarea noastră va avea loc în momentul când El va veni pentru noi. Atunci trupul nostru va fi asemenea trupului Lui și noi vom fi ca El. Și dacă la venirea Lui pentru noi vom fi transformați asemenea Lui, atunci este sigur că aceasta va fi starea noastră și la arătarea Sa sau la descoperirea Sa. Lumea întreagă ne va vedea așa împreună cu El și va recunoaște că noi suntem ca El și posedăm aceeași glorie cu El (compară Ioan 17,22-23 și Coloseni 3,4). Deci transformarea noastră nu va avea loc în acest moment, ci ea a avut deja loc mai înainte, și de aceea este important să se înțeleagă corect cuvântul »dacă« de aici. Nu spun aceasta, ca să afirm ceva care ar trebui confirmat printr-o dovadă din Scriptură, ci din simplul motiv, că acesta este înțelesul acestui cuvânt: dacă (sau; sub premisa că) El va fi descoperit (ceea ce cu siguranță va fi așa), noi vom fi ca El. Din locurile citate știm că noi vom fi ca El, înainte ca El să ne introducă în cer și să ne ducă în Casa Tatălui. Și când noi vom veni din cer împreună cu El și ne vom arăta lumii, vom fi tot ca El, și nu abia în momentul acela vom fi transformați. Căci aceasta a avut loc atunci când L-am văzut venind pentru noi. Trebuie ținut cont de aceasta, căci altfel »dacă« ar putea conduce în acest caz la concluzii greșite.

Ce privilegii sunt acestea, iubiți frați! Dacă ne gândim la credincioșia și dăruirea noastră nesatisfăcătoare, ce să mai spunem atunci? Însă dorința inimii noastre este să ascultăm de glasul Său și să-L urmăm. Dacă prin credință privim la Hristos și ne preocupăm cu El, atunci prin Duhul Sfânt vom fi transformați tot mai mult după chipul Lui. Pe pământ însă nu vom fi niciodată ca El. Noi avem voie să ne străduim să-L imităm, pe El, care a suferit pentru noi și ne-a lăsat un exemplu, ca să călcăm pe urmele Lui. Noi suntem de asemenea solicitați să facem cum a făcut apostolul Pavel, care a fost un imitator credincios al lui Hristos. Însă niciodată nu se spune, că noi vom fi deja acum ca El; aceasta va avea loc abia atunci când vom fi transformați și vom fi răpiți, nu înainte. Ar fi o aroganță mare să afirmi, că cineva este deja acum ca El. Acum noi posedăm totul numai parțial. Când Cel ce este desăvârșit va veni pentru noi, atunci vom avea parte de gloria Sa, cu nimic nu vom fi atunci mai puțin decât El. Ce impresionantă și cuprinzătoare este prezentată în versetul nostru transformarea uriașă de care vor avea parte credincioșii la venirea Domnului! Dacă El va fi arătat, atunci și noi vom fi arătați, și anume cu aceeași glorie, și toată lumea ne va vedea atunci. Noi vom fi transformați deja atunci când Îl vom vedea, căci Îl vom vedea așa cum este, și aceasta are loc nu în ziua când El se va arăta lumii, ci la prima fază a »venirii« Sale, când va veni să ia pe ai Săi la Sine. Atunci Îl vom vedea așa cum este, și vom fi ca El.

La arătarea Lui și a noastră, orice ochi Îl va vedea. Speranța, care ne este prezentată aici, are o influență spirituală actuală a cărei însemnătate pentru cel credincios nu poate fi suficient de accentuată. »Și oricine are speranța aceasta în El se curățește așa precum El este curat.« Aici nu este vorba de speranța în om, ci de speranța care se bazează pe (epi) Hristos. Înțelesul corect al acestui cuvânt este »pe« El, și nu spre El. Este o speranță care este îndreptată spre El și se întemeiază pe El. Prin aceasta credinciosul »se curățește însuși«. Din această constatare se deduce de la sine, că noi nu suntem încă ca El. Hristos nu a trebuit niciodată să Se curățească. El Însuși S-a sfințit, aceasta înseamnă, El S-a pus deoparte, și S-a reîntors înapoi în cer, ca să fie pentru noi, care suntem pe pământ, un model mare, pentru ca și noi să fim puși deoparte pentru Tatăl prin Adevăr (compară cu Ioan 17,19). Noi însă trebuie încă să ne curățim permanent, deoarece noi în afară de viața lui Hristos avem și natura veche în noi. Noi trebuie să ținem în moarte pornirile ei, pentru ca ele să nu iese la iveală și să ne conducă la păcat. De aceea noi trebuie să ne curățim de orice murdărire, care ia naștere prin neveghere și neglijarea rugăciunii, și mereu să ne orientăm după modelul care este în Hristos, căci se spune: »așa cum El este curat«. El a fost permanent absolut de curat. Această afirmație s-ar putea iarăși aplica cu privire la Dumnezeu, căci Dumnezeu este lumină și este curat în Sine Însuși, ceea ce nici un credincios nu poate pune la îndoială. Aici însă este vorba, că Hristos este curat, și aceasta este cu atât mai demn de luat în seamă cu cât este pe deplin sigur, că El a fost și Om cu adevărat. Cu toate că S-a născut dintr-o femeie, El este curat în sensul absolut al cuvântului. Toți cei care nu folosesc această afirmație cu privire la Hristos, pierd foarte mult. Ei diminuează onoarea care I se cuvine, dacă neagă, că locul acesta vorbește despre El. Unii oameni învățați și chiar evlavioși au făcut-o.

Ajungem acum la tema care este exact contrariul curăției, și anume cu dezbaterea întrebării, ce este de fapt păcatul. »Oricine practică păcatul practică și nelegiuirea; și păcatul este nelegiuire« (capitolul 3,4). Aproape că nu cunosc un alt verset din Noul Testament, care, dacă am voie să spun așa, a fost mai mult desfigurat sau care să fi dat la așa mare neînțelegere.

(Textul englez din „Authorized Version” are sensul următor: „Cine comite păcat, încalcă Legea, căci păcat este încălcarea Legii”. Expunerile care urmează au ca bază de plecare această traducere greșită – nota traducătorului). Ce pagubă, că în general excelenta „Authorized Version” se abate aici în mod clar și dureros de la gândurile revelate ale lui Dumnezeu și de la singurul înțeles legitim al Cuvântului Său.

Motivul nașterii acestei erori și al recunoașteri ei generale constă în influența iudaizantă, care domină de mai mult timp în creștinătate. Nu consideră multe denominațiuni Legea lui Moise ca fiind ghidul vieții creștinului? Cât de greșit este, căci numai Hristos și Cuvântul Său este ghidul pentru fiecare detaliu al vieții credinciosului! Nu este locul din Ioan 1 versetul 17 »harul și adevărul au venit prin Isus Hristos« în opoziție cu Legea? Legea este, în opoziție cu harul, slujba aducătoare de moarte și condamnare (2 Corinteni 3,7-9) și prin aceasta era sentința de moarte a păcătosului. Tot așa s-a dovedit a fi și față de israelit. Aceasta este valabil nu numai pentru Legea ceremonială, ci în mod expres pentru cele zece porunci săpate în piatră, așa cum ne învață apostolul Pavel.

În ceea ce privește traducerea textului grecesc, în acest verset nu este nici cel mai mic indiciu cu privire la „încălcarea Legii”. Cu toate acestea aproape că nu se găsește nici un catehism – de orice origine ar fi – în care autorii, induși în eroare de traducerea greșită, nu definesc păcatul ca fiind „încălcarea Legii”. Această definiție este însă absolut greșită și nu corespunde nicidecum cu ceea ce scrie apostolul. Nelegiuirea merge mult mai departe și este mai perfidă și merge mult mai departe decât încălcarea Legii. Ea se exteriorizează nu numai în practici rele, ci se manifestă în activitatea unei naturi răuvoitoare. De aceea în mod deosebit nelegiuirea se găsește la acei oameni, care nu au auzit niciodată ceva despre Lege și fără scrupule trăiesc propria voință. Cum se poate vorbi despre încălcarea Legii la oameni care nu știu nimic despre existența Legii? Fapta lor rea se poate cu greu numi „încălcare”, căci aceasta înseamnă acționare împotriva unei legi cunoscute. Expresia „încălcarea Legii” se explică singură foarte clar și se diferențiază clar de »nelegiuire«. Ultima expresie este singura traducere corectă în locul acesta, în timp ce expresia cealaltă induce numai în eroare.

Desigur noi putem presupune, că aproape fiecare creștin atent a auzit deja înțelesul adevărat al acestui verset, căci de mai mult de o sută de ani mulți slujitori ai lui Dumnezeu au stăruit insistent asupra lui și l-au vestit.

Păcat înseamnă mai mult decât numai plăceri carnale și lumești, despre care se atenționează în capitolul 2,16. Sentința lui Dumnezeu asupra păcatului este prezentată aici reciproc (alternativ): »Păcatul este fărădelege« și »fărădelegea este păcat«. În el se dovedește voința proprie, care ori nu cunoaște voia lui Dumnezeu, ori nu vrea s-o ia în seamă. Versetul 4 spune fără echivoc, că oricine face sau practică păcat, face și nelegiuire. Prin aceasta nu se înțelege, că se cade într-un păcat, ci că se „practică” păcatul, adică, ceea ce păcătosul face permanent, în ce trăiește el. Atâta timp cât un om este un păcătos, el nu poate face nimic altceva, decât numai păcat. Ca păcătos el nu poate să se abțină să nu păcătuiască, deoarece păcatul este starea lui naturală și el este o creatură decăzută. El nu face dreptatea, el este departe de sfințenie; păcătuirea caracterizează viața lui întreagă. »Oricine«, spune Ioan aici; în această privință nu contează dacă persoana respectivă este iudeu sau păgân. »Oricine practică păcatul practică și nelegiuirea.« Iudeul și-a înmulțit vinovăția prin aceea că el a încălcat Legea. Păgânul dimpotrivă, a practicat nelegiuirea și prin aceasta a devenit păcătos, chiar dacă el nu a știut nimic despre Lege și de aceea nu putea fi numit călcător de Lege. Scriptura nici nu-l denumește așa, ci îl numește »păcătos dintre neamuri«. Pretinșii și adevărații călcători de Lege (iudeii) au fost vinovați de ambele; ei au făcut voia lor proprie, și în aceasta constă nelegiuirea. Ea înseamnă să desconsideri complet pe Dumnezeu și să acționezi după voința proprie, deoarece așa îți place. Omul îndrăznește să se ridice în felul acesta împotriva lui Dumnezeu! Dar Dumnezeu nu se lasă batjocorit; El îl va judeca. Dacă omul își astupă și acum urechile, totuși în ziua aceea va trebui să stea cu groază înaintea lui Dumnezeu.

»Nelegiuirea« este deci aici sensul cuvântului, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu, care are un înțeles mult mai mare decât noțiunea tradusă greșit, „încălcarea Legii”. Cele două expresii se deosebesc esențial între ele și se folosesc diferit. Cuvântul încălcarea Legii se întâlnește în Noul Testament și de exemplu în Romani 2,23. »Încălcare« fără determinativul „Lege” are același înțeles în locurile din Romani 4,15; Galateni 3,19; Evrei 2,2 și Evrei 9,15. Dar în versetul nostru, în opoziție clară cu aceasta, este vorba de »nelegiuire«. Aceasta devine deosebit de clar la sfârșitul versetului, căci el include pe fiecare om păcătos și toată viața lui. Un astfel de om trăiește o viață de nelegiuire, și aceasta este în opoziție absolută cu Hristos, care este introdus în versetul 5 (fără să I se numească Numele). »Și știți că El «, accentuat, »S-a arătat ca să înlăture păcatele noastre.« Aici nu este vorba de »a purta« (ca în 1 Petru 2,24), ci de »a înlătura«, cu toate că El le-a făcut pe ambele printr-o singură lucrare. Nu poate fi nici o îndoială, cine este acest »El« care a suferit așa de mult. Nu era Dumnezeu, Tatăl, ci a fost exclusiv Fiul, Domnul Isus. Pe cruce El singur a purtat păcatele noastre și le-a îndepărtat pentru totdeauna. Această lucrare de mântuire nu s-a extins pe o perioadă mai lungă din viața Sa, ci ea s-a înfăptuit pe parcursul a câteva ore și are totuși efect pentru toată veșnicia. »Și în El nu este păcat.« Aceasta vorbește despre Persoana lui sfântă, așa cum a fost ea caracterizată pe parcursul întregii Lui vieți, de la nașterea Sa și până la moartea Sa, de la învierea Sa și până la înălțarea Sa în glorie.

Dacă se studiază numai partea existenței Sale veșnice, divine, ca Fiu, atunci nu poate să fie nici o neînțelegere cu privire la nevinovăția Lui. Dar deoarece El a fost născut de fecioara Maria, cu toată minunea întrupării Sale (compară cu Luca 1,35) s-a îndrăznit să se pună la îndoială această lipsă de păcat. Însă »în El nu este păcat« - păcatul nu a fost niciodată în El și nici nu poate fi vreodată. Hristos a fost pe pământ exact opusul a ceea ce caracterizează pe păcătos. Păcătosul nu are nimic altceva decât numai păcat. Chiar și în sentimentele lui el nu are pe Dumnezeu în gând, ci numai pe sine însuși. Ele nu corespund dragostei care era în Dumnezeu și în Hristos, care a fost turnată în inimile copiilor lui Dumnezeu și care lucrează prin ei. Acele sentimente de simpatie le are omul în comun cu câinii și pisicile, căci între acestea sunt animale supuse, nu toate sunt mușcătoare. Sufletul nemuritor al omului oferă într-adevăr pornirilor inimii un caracter înalt, însă omul este un păcătos, nu este o creatură fără rațiune! Și deoarece are un suflet nemuritor, el va merge la judecată. Animalele nu vor fi judecate, ci numai omul, ca singura creatură de pe pământ. Nu vorbim acum despre îngeri, îngerii care au căzut vor fi de asemenea judecați.

Însă dintre creaturile de pe pământ, omul este singurul care a fost creat în așa fel că poate fi tras la răspundere; el este direct răspunzător înaintea lui Dumnezeu.

Aici Hristos este pus înaintea ochilor noștri într-un fel unic. El nu numai că nu avea nici un păcat în Sine, ci El a venit să înlăture păcatele noastre, oricât de mare ar fi fost prețul. Există ceva care să nu-l datorăm Lui? Și cum arată practica, corespunde ea relațiilor de har, în care noi am fost deja acum aduși? Răspuns: »Oricine rămâne în El nu păcătuiește.« Deci dacă cineva nu rămâne în El, ne putem atunci mira că el păcătuiește? »Oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.« Aici Ioan vorbește în mod principial. El are înaintea ochilor exclusiv ființa și caracterul naturii noi a credinciosului. Cealaltă, natura veche a omului îi slujește acestuia numai pentru a-i face rușine și îl duce în necazuri. Orice înclinație de a o lăsa în voia ei este condamnată fără cruțare de către apostol, fie că este vorba de el însuși sau de alți credincioși. Însă natura nouă poartă în sine semnele caracteristice lui Hristos și nu păcătuiește, nici nu poate păcătui.

»Oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.« Păcătuirea este imposibil să fie adusă la unison cu dragostea sinceră față de Hristos. Păcatul caracterizează starea în care se află omul de la natură; el nu poate să facă altceva, decât să păcătuiască. Însă ca păcătos el nici nu a văzut și nici nu a cunoscut pe Hristos. Dacă L-ar fi primit cu adevărat ca Fiu al lui Dumnezeu, atunci L-ar fi crezut. Dacă L-ar fi cunoscut ca atare, și-ar fi dăruit viața lui Hristos, și de aci înainte ar fi urât păcatul. Cine posedă această viață nouă și sfântă, acela privește la Hristos și rămâne în dependență de El, ca să rămână păzit față de cel rău. El dorește să stăruiască în neprihănire practică, așa cum și El este neprihănit. Despărțiți de El nu putem face nimic și nu putem aduce roadă plăcută lui Dumnezeu. Un suflet mântuit ar putea să se simtă înrobit, slab și nenorocit, așa cum este descris în Romani 7,7-24, dar prin har este adus acolo, să renunțe total la sine și să se agațe de Hristos și de puterea Lui eliberatoare, va fi eliberat de legea păcatului și a morții și va fi introdus în libertatea creștină. Numai apostolul Pavel descrie acest proces, care aduce eliberare sufletului. Epistola noastră ocolește acest proces și privește întreaga familie a lui Dumnezeu, inclusiv pe copilași, ca fiind în starea de pace consolidată și pe adevăratul fundament creștin. Tema lui principală este viața nouă în Hristos.

Punctul de vedere prețios în mărturia apostolului Ioan își are originea în cuvintele Domnului nostru, pe care el le-a scris în evanghelia după Ioan 14,20: »În ziua aceea«, (care acum durează deja începând cu ziua de Rusalii), »veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi.« Dacă aceasta este cu adevărat partea cunoscută de noi, atunci noi posedăm noul „Eu”; noi nu mai suntem »în carne«, nici nu ne mai temem de judecată cu privire la păcatele noastre, ci Hristos Cel înviat este viața noastră în Duhul. Trebuie să ne păzim de gândul că această schimbare are loc exclusiv în mintea noastră, căci ea ne face să posedăm practic felul de gândire al Duhului (Romani 8,6). Mult mai puțin avem voie să ne gândim la Lege, care cere neprihănire de la noi; Legea Duhului vieții în Hristos Isus ne-a eliberat de legea păcatului și a morții.

În mod foarte clar apostolul nu vorbește în aceste versete, ca în capitolul 2, despre poftele și aroganța omului fără Hristos, ci el merge mai departe. El pune înaintea ochilor tuturor sfinților pe Hristos în absoluta Sa lipsă de păcat și în lucrarea Sa de ispășire. De aceea el descopere rădăcinile păcatului și dă pe față public pe urzitorul păcatului, a cărui independență rebelă și arogantă față de Dumnezeu se continuă în aceia care poartă denumirea a fi »din diavolul« (versetul 8). Fiul lui Dumnezeu S-a arătat nu numai ca să înlăture păcatele noastre, ci și să nimicească lucrările diavolului. Această nimicire depășește păcatele omului și include hotărârile și eforturile premeditate ale lui satan de a dezonora pe Dumnezeu și de a nimici pe oameni. Nu se poate trece cu vederea, că Fiul lui Dumnezeu în locul acesta stă personal direct împotriva diavolului, tot așa cum în capitolul 2 dragostea față de lume stă în opoziție evidentă cu dragostea Tatălui.

În versetul 9 iese la iveală cauza ascunsă a acestei diferențe radicale: »Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânța Lui rămâne în el; și nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu.« Omul dintâi, voința cărnii sau voința omului, nu sunt luate aici în considerare. Carnea și sângele nu au nimic în sine care ar putea sluji ca izvor al vieții noi. Predicile morale („echiparea morală”) sunt tot așa de lipsite de putere ca și organizările religioase, căci »ce este născut din carne este carne«. Trebuie să fi născut din Dumnezeu; însă aceasta are loc prin credința în Fiul Său. El este subiectul credinței și lucrarea Duhului Său prin Cuvânt lucrează nașterea din nou. În felul acesta credinciosul este născut din Duhul; și aici este de asemenea adevărat, că ceea ce este născut din Duh este duh (Ioan 3,6). Carnea și Duhul rămân sever despărțite una de alta; una nu poate avea nici o legătură cu cealaltă. Duhul nu îmbunătățește și nici nu schimbă carnea. Fiecare natură rămâne să existe corespunzător originii ei.

Credinciosul posedă astfel nu numai justificarea prin credință și curățirea inimii lucrată de aceasta. Lucrarea de împăcare făcută de Domnul pentru păcătos și lucrarea Duhului Sfânt în el sunt fără îndoială o realitate. Dar există și o viață nouă care descinde nu din primul om, ci din Omul al doilea și care este dată păcătosului. Până în momentul acela el a fost mort spiritual, așa cum Domnul confirmă clar în Ioan 5,24. Aceasta explică și vorbirea apostolului în această secțiune, când vorbește despre faptul că cel născut din Dumnezeu nu păcătuiește. El este privit ca fiind în concordanță cu natura divină, de care harul i-a făcut parte (compară cu 2 Petru 1,4). Se are ca premisă, că el detestă vechiul eu păcătos și trăiește din viața nouă, pe care o are din Fiul; că este conștient de vicleniile, ispitele și ademenirile diavolului, care încearcă în tot felul să lucreze în omul cel vechi.

Deoarece credinciosul posedă viața lui Hristos, el este răspunzător să recunoască înclinațiile naturii vechi, să le urască și să nu le permită nici un loc. Însă în aceste versete nu se pune accentul pe răspundere, ci pe faptul că natura lucrează totdeauna corespunzător caracterului ei, căci fiecare natură rămâne principial credincioasă față de ea însăși. Deoarece credinciosul are acum o natură nouă din Dumnezeu, el trăiește în concordanță cu ea. Ea se deosebește clar de creația veche, decăzută; și prin credință el recunoaște că ea este tot așa de reală și are o importanță deosebit de mare. Pornind de la această situație, apostolul scrie nu numai »el nu păcătuiește«, ci »el nu poate păcătui, deoarece el este născut din Dumnezeu«, și aceasta este pe deplin adevărat. Că el nu păcătuiește se bazează pe faptul că »sămânța Lui rămâne în el«. Sămânța este viața lui Hristos dată prin puterea lui Dumnezeu în har, care nu este supusă vremelniciei și morții, ca și vechea creație, și ea rămâne în el. Natura nouă nu este capabilă să păcătuiască, și cine o posedă în Hristos, poartă în sine exclusiv caracterul ei. El nu mai cunoaște păcatul în carne, păcatul a fost judecat deja de Dumnezeu în Hristos, care la cruce a fost jertfit pentru el. Despre felul în care Dumnezeu a înfăptuit lucrarea de mântuire se vorbește aici tot așa de puțin cum se vorbește despre natura noastră păcătoasă. Auzim numai de faptul, că credinciosul este caracterizat de natura omului nou. Acesta trăiește exclusiv în și prin dependența de Hristos, care este izvorul lui. Când credinciosul încetează să umble prin credință și nu se mai sprijină pe Domnul, atunci natura veche iese la iveală și păcătuiește.

În timp ce noi posedăm această viață numai în Hristos, este deosebit de important și de interesant să vedem cu câtă grijă Duhul Sfânt se străduiește să prezinte permanent pe Fiul concret și obiectiv înaintea ochilor noștri. Prin aceasta vrea să ne păzească de misticism și mulțumire de sine, aceste curse așa de nimicitoare pentru sufletele temătoare de Dumnezeu. El ne îndreaptă privirile spre nădejdea nespus de mare, că noi vom fi ca Hristos, atunci când Îl vom vedea așa cum este. Să observăm și constatarea făcută cu toată intensitatea: »În El nu este nici un păcat.« Ea este pentru inima credinciosului așa de prețioasă, deoarece el privește la Omul Hristos Isus, care stă înaintea noastră în opoziție strălucitoare cu toți ceilalți oameni. Cât de respingător trebuie să fi fost pentru apostol gândul că s-ar putea să-i reușească lui satan să ne convingă de minciuna grosolană, că Hristos a avut păcat, deoarece El, ca Dumnezeu adevărat, s-a coborât să unească natura omenească cu dumnezeirea Lui! Că în natura Lui a fost păcat, aceasta este o insinuare deosebit de rea a diavolului. Și învățătura, că din cauza nașterii Lui umane El a fost inevitabil într-o relație de îndepărtare de Dumnezeu, nu este mai puțin greșită. Atât prima, cât și cea de-a doua minciună sunt incompatibile cu lucrarea de ispășire desăvârșită precum și cu Persoana Sa divină.

Mă folosesc aici de ocazie să revin scurt la ceea ce am studiat deja în versetele anterioare. Prin aceasta vedem mai clar marile principii și fără multe detalii. Aceste principii au o importanță enormă în orice privință, cu toate că felul în care apostolul exprimă cea de-a doua parte pare ciudat la prima vedere. Însă el o face potrivit cu înțelepciunea lui Dumnezeu. Numai din cauza neștiinței noastre ni se pare ciudat. Putem fi pe deplin convinși că tot ce spune sau ce face Dumnezeu trebuie să fie totdeauna calea cea mai bună.

Am văzut că tema dreptății noastre este studiată pentru prima dată în ultimul verset al capitolului 2, aceasta înseamnă, aici se spune pentru prima dată referitor la dreptatea noastră ce este ea ca principiu și cum se exercită practic. Mai înainte (în capitolul 1,9) am văzut deja că Dumnezeu este drept, și – ce minunat! – că El »este credincios și drept«, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nedreptate. După părerea omului dreptatea Sa ar consta în aceea, că El ar condamna sever răul. Însă Hristos, prin moartea Sa ispășitoare a schimbat totul pentru cel care crede, așa că iertarea păcatelor sale este acum nu numai o chestiune a harului lui Dumnezeu, ci și a dreptății Sale. Fundamentul pentru aceasta este El Însuși, Isus Hristos, Cel drept, și moartea Lui pentru păcatele noastre. Pe baza lucrării Sale Dumnezeu poate să fie nu numai îndurător și să ne facă parte de favoarea Sa nemeritată de noi, ci El poate de drept să ne ierte păcatele, care au fost așa de jignitoare pentru El. De îndată ce noi suntem născuți din Dumnezeu, noi renunțăm la păcat. Am înțeles să condamnăm păcatul ca atare și totodată și pe noi din cauza vinovăției de păcat. La un credincios aceasta are loc din prima clipă când s-a întors la Dumnezeu. În lumina lui Dumnezeu el se detestă deci pe sine și păcatele sale. El știe încă foarte puțin, însă aceasta el o recunoaște personal și sincer prin învățătura lui Dumnezeu. Când prin puterea Duhului Sfânt se înțelege lucrarea Domnului Isus și Persoana Sa, chiar și cel mai tânăr credincios vede lucrurile așa de clar, cum ele sunt cu adevărat în ochii lui Dumnezeu. Nu numai aceasta, ci el învață să-L cunoască pe Dumnezeu Însuși în sentimentele Sale, care se manifestă în dragostea Sa desăvârșită față de ai Săi.

În locul acesta se accentuează că dreptatea noastră este legată indisolubil cu nașterea noastră din nou. Aceasta neliniștește deseori pe cei ce sunt tineri în credință, căci ei își îndreaptă imediat privirea spre interior. Însă ei nu găsesc în ei înșiși nici un fundament care să le dea satisfacție, și nici nu vor putea să-l găsească vreodată. Noi trebuie în primul rând să ne odihnim în Hristos, care a devenit dreptatea noastră; privirea credinței noastre trebuie să fie îndreptată spre El. A privi la noi înșine nu este un act de credință; atunci vom face experiența că noi suntem total neputincioși. Numai când Hristos umple orizontul privirii ochiului spiritual, puterea Lui va fi desăvârșită în slăbiciunea noastră. Aceasta va avea atunci ca urmare adevărata dreptate practică.

Acesta este aspectul pe care apostolul îl pune din nou înaintea ochilor întregii familii a lui Dumnezeu. În această privință el prezintă principiul următor: »Dacă știți că El este drept, să cunoașteți că oricine practică dreptatea este născut din El.« S-a spus deja, că dreptatea înseamnă în orice caz concordanță cu relația respectivă, fie că este vorba de dreptatea desăvârșită a lui Dumnezeu sau de dreptatea noastră limitată, a celor născuți din El. Tocmai din acest motiv pare ca apostolul să lase netratată tema dreptății în primele versete ale capitolului 3, cu toate că el a început-o în ultimul verset al capitolului 2. El izbucnește deodată în acele cuvinte minunate: »Vedeți ce dragoste ne-a dat Tatăl ...!« În felul acesta el cuprinde laolaltă în harul lui Dumnezeu față de copiii Săi, har care întrece orice pricepere, dragostea actuală a Tatălui și gloria viitoare, care constă în aceea, că noi vom fi ca Hristos, »căci Îl vom vedea așa cum este. Și oricine are nădejdea aceasta în El« (în Hristos, pe care se întemeiază nădejdea), »se curățește, așa cum El (Hristos) este curat.« Desigur creștinul nu este curat așa cum ar trebui să fie, căci altfel nu ar trebui să fie solicitat să se curățească. Dar deoarece Hristos este etalonul și El este absolut curat, fiecare urmaș al lui Hristos, care Îl are pe El ca viață și dreptate a sa, simte propria necurăție ca fiind incompatibilă cu curăția Lui. El nu va putea altfel, decât să se curățească de tot ce este nedemn de Hristos. Să ne gândim numai la discuțiile noastre zilnice! Foarte des eșuăm în acestea. Însă Ioan nu se preocupă cu nereușitele umblării zilnice, ci cu principiul. Pe acesta el îl prezintă în toată simplitatea, căci el a fost îndreptățit s-o facă.

Acesta este singurul fel corect în a studia un principiu; trebuie renunțat la complicațiile posibile sau chiar reale. Dacă ajungem să tăiem ceva din stânga și din dreapta, și de jur împrejur, atunci niciodată nu vom putea să înțelegem corect un principiu. Foarte ușor se poate ajunge acolo, ca să-l pierdem din ochi, dacă privim la împrejurări. Un principiu stă deasupra tuturor împrejurărilor, dacă este un principiu al harului, principiu care este deja acum partea noastră în Hristos, în timp ce noi suntem pe acest pământ. Nu ne ajută aceasta să recunoaștem de ce Ioan se îndreaptă spre slava și harul nespus de bogat, după ce a început cu dreptatea practică? »Vedeți ce dragoste!« De ce spune el aceasta în acest loc? Deoarece tot acest har este necesar pentru dreptatea noastră practică. Cum ar putea această dreptate să fie de durată fără acea sursă imensă de ajutor pe cale? Cum ar putea creștinul să găsească mângâiere suficientă, cu toate pericolele lumii din afară și ale cărnii, dinlăuntru, cu bucurie și încredere să facă nestingherit voia lui Dumnezeu, dacă nu ar fi sigur de dragostea Sa desăvârșită? Dragostea Lui minunată este introdusă în momentul potrivit și la locul potrivit, cu toate că pare să fie o îndepărtare ciudată de la tema tocmai dezbătută. Însă ea slujește, prin dragostea Tatălui, să ofere tocmai ceea ce dă putere dreptății noastre practice.

Noi nu vom împlini niciodată corect obligațiile noastre față de Dumnezeu și față de ceilalți, dacă prin har noi nu stăm deasupra obligațiilor. Dacă ajungem să stăm sub ele, totdeauna vom eșua. În acest caz totdeauna va fi ceva, pe care noi nu-l vom îndeplini. Mulți creștini se mulțumesc să meargă mai departe pe o astfel de punte care se clatină. Ei sunt pe deplin mulțumiți dacă au numai speranța îndreptățită că nu se vor pierde. „Am încrederea modestă, că Dumnezeu în îndurarea Lui nu mă va arunca în iad; sper, ca din pricina lui Hristos să ajung în cer.” Cu aceste gânduri merg liniștiți mai departe pe drumul lor, ca și cum Evanghelia nu ar avea mai mult de oferit. Dar se împacă aceasta cu relația pe care o are un copil cu Tatăl? Cât de sărăcăcioasă este o astfel de speranță față de ceea ce este revelat aici credinței și care ar trebui să umple pe credincios deja acum cu permanentă desfătare și bucurie deplină. Căci un creștin nu ar trebui să se mulțumească cu ceva mai puțin. De ce? Deoarece este vorba de Hristos! Pentru credincios totul se bazează pe El. De aceea aici se apelează la credința lui, cu care el trebuie să apuce toate făgăduințele. Pe nici un alt drum nu putem să obținem de la Dumnezeu vreodată vreo binecuvântare, de când păcatul a venit în lume. Cine a obținut vreodată o mărturie divină, decât numai prin credința în ceea ce Dumnezeu este în Hristos? În El Dumnezeu este pentru cel care crede un Dumnezeu salvator. Numai El salvează, însă niciodată El nu va fi de acord să mântuiască pe altă cale decât numai prin Domnul Isus, și Duhul Sfânt, care glorifică pe Hristos, lucrează în creștin ca el să devină conștient de aceasta. Fără puterea dinlăuntru a Duhului Sfânt, el nu ar avea adevărul locuind în sine, oricât de prețios ar fi el. Când însă cineva se odihnește în Hristos și în lucrarea Sa de mântuire, Duhul Sfânt face atunci din cunoaștere o realitate lăuntrică și transformă chiar și cele mai aspre necazuri în cele mai mari bucurii. Noi nu trebuie să presupunem că a fost un privilegiu special pentru primii creștini, că ei au putut să aibă părtășie cu apostolul Pavel, atunci când el le-a cerut: »Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Și iarăși vă spun: bucurați-vă!« În timpul nostru această bucurie este foarte puțin savurată de copiii lui Dumnezeu. De aceea este bine, dacă ne punem singuri întrebarea, dacă noi stăm în această desfătare.

Să năzuim, ca în noi și în frații noștri, prin harul lui Hristos, al Domnului nostru comun, să se realizeze ceea ce citim în Cuvânt. Găsim aici, că această nouă relație cu Dumnezeu este scoasă în evidență cu o deosebită căldură, și cu ce scop? Numai ca prin aceasta să se spună că noi suntem străini și călători ca Avraam? Nu. Noi suntem într-adevăr așa, sau cel puțin ar trebui să fim, dar nu este poziția noastră mult mai mare decât aceasta? Avraam a fost pus deoparte dintre națiuni, deoarece acestea erau slujitori la idoli. El și familia lui au fost chemați să umble puși deoparte pentru Dumnezeu. De aceea ei aveau nevoie de o protecție puternică. Ei trebuiau s-o poarte ca scut al lor în mijlocul dușmanilor, care îi urau, deoarece ei s-au pus deoparte pentru Numele Său. Dacă s-ar fi înrudit cu ei ca și ceilalți concetățeni, dacă ar fi luat parte la năzuințele lor, la prieteniile și războaiele lor, atunci totul ar fi fost în ordine. Și pentru noi astăzi este valabil același principiu. Creștinii au pierdut foarte mult prin legătura cu lumea. Ei s-au pornit exact ca și oamenii lumii împotriva burilor, germanilor, japonezilor, rușilor și multor alte evenimente din lumea aceasta. Ce avem noi a face cu astfel de evenimente? Dacă am fi aparținători numai ai națiunii noastre și nimic mai mult, atunci ar trebui să ne ocupăm foarte mult cu toate aceste lucruri. Ca oameni în carne am avea o obligație naturală față de acestea, dacă la oamenii păcătoși, vinovați, pierduți se poate vorbi de obligații. Ca credincioși însă noi nu ne mai aparținem nouă înșine, ci noi am fost cumpărați cu un preț. Noi am fost salvați și aduși la Dumnezeu, ca să nu mai trăim pentru noi înșine, ci pentru Acela care a murit și a înviat pentru noi. Noi suntem chemați să facem voia lui Dumnezeu în timpul scurt pe care îl trăim aici pe pământ în mijlocul unei lumi rele. Prin urmare noi avem o legătură mult mai înaltă. Avraam avea nevoie de protecție, și el a avut-o în Numele binecuvântat al Celui »Atotputernic«. Cât de potrivit a fost acest Nume pentru relația în care sta el și ai lui față de Dumnezeu! Dușmanii lui stăteau în apropierea lui și îl înconjurau; astfel putea foarte ușor să se știe între ei că urmașii lui vor alunga pe amoriți și pe celelalte națiuni. Fără îndoială unii izraeliți puteau să povestească că Dumnezeu a dat țara Canaan părinților lor și urmașilor lor pe vecie. În orice caz faptul că Avraam a venit în această țară și s-a stabilit acolo, trebuie să fi fost un indiciu în acest sens pentru canaaniți și restul locuitorilor țării. Nu arăta aceasta că ei trebuiau să evacueze țara și nu era aceasta o atenționare cu privire la judecata care va veni? Gândește cineva că ei au rămas indiferenți? Poporul ales nu se vedea încă, erau puține persoane care veniseră. Însă adevărul a devenit clar din faptul că ei au devenit tot mai numeroși și mai puternici, mai ales lucrarea uriașă de eliberare a lui Israel din Egipt, cu toate eforturile împăratului rău de a ucide bărbații.

După aceea copiii lui Israel au fost duși la Sinai. Înainte ca ei să ajungă acolo, Dumnezeu le-a făcut cunoscut în legătură cu salvarea lor din Egipt – care desigur era numai o salvare exterioară -, că El avea intenția să li se descopere sub un Nume nou. El Și-a dat Numele de Iehova față de poporul Israel. Denumirea de »Tată» nu ar fi corespuns adevărului, căci acest popor mare consta în cea mai mare parte din oameni neîntorși la Dumnezeu. Nici nu era vorba ca ei să fie înnoiți prin har. Ei au fost chemați de Dumnezeu ca popor să stăpânească, și aceasta nu cerea neapărat ca un astfel de popor să aibă viață divină în sine însuși. Guvernarea sau domnia slujește ca răul să fie reținut; și astfel Dumnezeu a luat numele unui suveran divin. El era Dumnezeul părinților lor, dar acum era și »Iehova«. La Sinai, Israel ca popor al Lui a luat asupra sa, ca condiție pentru poziția lor și pentru primirea binecuvântărilor Sale, să împlinească Legea Sa. Însă Dumnezeu a știut exact, că ei nu Îi vor fi supuși, ci că ei tot mai mult se vor răzvrăti împotriva Lui. Din păcate felul de gândire carnal poartă în sine numai principiul egoismului și niciodată nu vrea să se subordoneze lui Dumnezeu. El este dimpotrivă dușmănie față de Dumnezeu și se opune voii Sale. De aceea a fost sigur mai dinainte – și Moise a fost conștient de aceasta -, că poporul se va strica total. El va părăsi pe Iehova și de bună voie va sluji idolilor străini și din cauza aceasta va fi alungat din țara minunată. Ce atenționare serioasă pentru toate națiunile este acest popor, pentru care Dumnezeu a înfăptuit faptele mari și căruia El i-a dovedit atâta bunătate, dar care apoi a devenit nu numai nesupus ci și necredincios! Ca urmare a trebuit să fie aspru pedepsit, vizibil pentru toată lumea, și să fie dus sub jugul celor mai răi dușmani ai lui, uneltele smeririi lui.

Toate acestea au avut loc atâta timp cât Iehova S-a preocupat cu Iuda potrivit relațiilor Sale cu ei, până când a apărut Fiul lui Dumnezeu. Curând după aceea au urmat alte judecăți și în privința aceasta trebuie să se împlinească încă multe prorocii. Fiul lui Dumnezeu a apărut ca Om; aceasta a fost singura posibilitate să apară în har și potrivit cu principiul Său. Era și drumul care era absolut necesar pentru venirea Lui pentru ca să se împlinească Scriptura. Prin faptul că El a luat chipul în care omul a făcut permanent și sub toate formele răul, El poate nu numai să introducă pe Dumnezeu în lumea aceasta, ci și să înlăture păcatul din ea. Desigur toate acestea nu puteau să aibă loc în același moment. În timpul acesta răutatea necredinței din poporul Iudeu a crescut așa de mult, că ei au respins pe Isus ca Mesia al lui Iehova, cu toate că El le-a oferit dovezi covârșitoare cu privire la adevărul trimiterii Sale. Și cu toate acestea egoismul lor încarnat și rebel nu L-a primit. De aceea ei au contribuit cel mai mult, ca El să fie răstignit. Nici măcar romanii păgâni nu au vrut aceasta. Între guvernatorii romani, Pilat era considerat aspru și sever; însă în comparație cu marele preot, cu bătrânii, cu cărturarii și restul iudeilor Pilat era mai bun decât ei. Mulțimea poporului, indiferent de ce clasă, era plină de dușmănie și împotrivire față de Mesia al lor și orbită de egoismul carnal. Oamenii lumii acesteia numesc aceasta „voința liberă”.

Însă aceasta este numai „voința liberă” a lui satan și a păcatului. Ce drept poate avea oare omul ca atare la o voință proprie? Nu este el considerat ca ființă inteligentă, că trebuie să slujească lui Dumnezeu? Drept urmare pretenția la practicarea voinței proprii este total lipsită de sens. Nu este el ca om decăzut un sclav al lui satan? Și nu este aceasta starea în care ne-am născut și am trăit tu și eu și toți ceilalți oameni, până când Dumnezeu ne-a dăruit să ocupăm locul sentinței de moarte? Acolo am primit prin credință viața nouă din El, din Acela care a venit din cer. Și El, Fiul lui Dumnezeu și totodată Fiul Omului, în timpul umblării Lui pe pământ a făcut cunoscut ucenicilor Săi Numele nou, pe care Dumnezeu îl revelează credincioșilor ca copii ai Săi. Este același Nume, căci Fiul L-a cunoscut și L-a iubit nu abia în momentul acela, ci deja din veșnicie – Numele Tatălui. Fiul are un drept divin să rostească acest Nume, și de asemenea și noi îl avem acum prin harul nemărginit.

Roada dragostei, care a ajuns inimile noastre aflate odinioară în întuneric și la care se face referire aici, este de așa natură, că nouă nu numai ni s-a iertat și am fost justificați, ci și că noi suntem »numiți copii ai lui Dumnezeu«. Cel de-al doilea verset din capitolul 3 (dacă nu chiar și primul) spune că noi suntem deja acum. Această denumire va deveni realitate nu abia în cer sau la înviere. Se spune: »Acum suntem copii ai lui Dumnezeu«. Am spus deja că apostolul nu folosește aici expresia »fiu« cu privire la noi, ci el folosește cuvântul »copii«. Traducătorii noștri, care au tradus Biblia, au fost învățați erudiți, însă inimile noastre doresc ca Cuvântul să fie tradus potrivit cu Scriptura și în dependență permanentă de Duhul, care este Autorul Cuvântului. Dacă ar fi avut a face cu o altă carte, cu siguranță ar fi tradus corect; dar cu privire la Biblie prejudecățile lor teologice i-au făcut deseori să greșească. Greșelile lor par să fi luat naștere în principal din felul lor de a gândi. Nu era lipsă de erudiție, ci tendința spre gândirea tradițională, care i-a sedus spre astfel de erori. Ei au constatat, că anumite personalități înaintea lor au tradus deja într-un anumit sens, și ei au mers pe urmele trasate. Poate însă să existe o relație mai strânsă cu Dumnezeu decât a fi »copil al lui Dumnezeu«? Omul nu poate să facă dintr-o persoană străină, care nu are nici o relație cu el, copilul său; Dumnezeu poate aceasta, și El a făcut-o. În aceasta constă deja acum relația de filiațiune marcată prin har. Nu numai Hristos a numit pe Dumnezeu Tatăl Său; Tatăl Său este acum și Tatăl nostru. El a adăugat, că »Dumnezeul Său« este și »Dumnezeul nostru«, după ce El a purtat judecata asupra păcatelor noastre, le-a ispășit și a înviat din morți. Este însă foarte important, că Hristos în mod normal nu I S-a adresat ca Dumnezeu, ci ca Tată. După ce a înviat din morți și a înfăptuit lucrarea de mântuire, El nu a spus numai »Tatăl vostru«, ci și »Dumnezeul vostru«. Aceste cuvinte devin deosebit de importante printr-o comparație cu momentul când Domnul a strigat »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu!« În zilele vieții Lui pe pământ, înainte de acest moment, El spune totdeauna »Tată«, când El I-a vorbit sau a vorbit despre El. Când grozăviile Îl urmăreau, să fie făcut păcat și din cauza aceasta să fie părăsit de Dumnezeu, El L-a numit scurt înainte de moartea Sa iarăși »Tată«, ca să ne facă să știm că tot ce era împotriva noastră a fost înlăturat. Căci El, încărcat cu păcatele noastre, S-a dat acestei judecăți nemărginit de mari și în duhul Său avea acum certitudinea că s-a terminat și lucrarea de salvare a fost primită. În felul acesta a putut în ultimul moment, înainte să vină moartea, să strige »Tată«, căci judecata trecuse cu adevărat. Învierea a oferit dovada publică că pacea a fost făcută, însă înainte ca El să moară, a spus: »Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!« În concordanță cu aceasta aici ni se arată privilegiul minunat, că Tatăl ne-a dat dreptul să ne numim copii ai lui Dumnezeu; aceasta ne caracterizează acum. Și ca să facă și mai clar, că este cu adevărat vorba de o natură, pe care El ne-a dat-o, și nu de un titlu oarecare, apostolul adaugă: »Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu.« Ceva general a fost mărturisit deja mai înainte, că fiecare, care face dreptatea, așa cum este El, »este născut din Dumnezeu«.

Aceasta este foarte important, pentru ca să posedăm un fundament tare și sigur pentru dreptatea noastră; căci pentru a obține dreptatea nu este nicidecum necesar ca noi să ne achităm de anumite obligații. Aceasta era temelia pe care sta israelitul odinioară. Legea îi impunea anumite obligații, pe care el trebuia să le împlinească, ca să obțină viața. El însă niciodată nu le-a împlinit. De aceea Legea putea numai să-l condamne. Creștinul stă dimpotrivă pe un cu totul alt fundament. Aceasta este arătat clar prin aceea că noi am primit asigurarea că suntem copii ai lui Dumnezeu și Îl avem pe El ca Tată în același fel în care L-a cunoscut Hristos. El L-a cunoscut ca Tată pe baza Persoanei sale divine, noi Îl cunoaștem exclusiv prin har. Dar nu avem noi acum nici o obligație? Dacă da, atunci care sunt acestea? Sunt obligațiile copiilor lui Dumnezeu. Noi am fost aduși într-o relație care este mult mai presus de toate obligațiile. În comparație cu poziția sublimă, pe care noi o posedăm ca copii ai lui Dumnezeu, ce am mai putea noi face mai mult prin împlinirea obligațiilor? De aceea noi stăm permanent deasupra obligațiilor noastre. Noi am fost aduși așa de aproape de Dumnezeu, cum niciodată nu am fi putut obține prin împlinirea vreunei obligații. Noi am primit acest drept prin harul nemărginit, pe când eram total pierduți și copii ai mâniei, ca și ceilalți; atunci El ne-a dat viața în Fiul Său.

Mulți trebuie să recunoască mai întâi adevărul binecuvântat, că obligațiile noastre rezultă din relația existentă cu Tatăl și nu că ele trebuie mai întâi îndeplinite, ca să se obțină înfierea. Împlinirea obligațiilor din partea noastră nu ne aduce în această relație. Mai mult chiar, poziția noastră determină felul obligațiilor care ni se cuvin, și pe care noi ar trebui să le împlinim. Relația noastră intimă și binecuvântată cu Tatăl (și nu există o alta mai intimă) este rezultatul faptului că noi suntem acum copiii Lui. Ea este o realitate fixă, care nu poate fi prin nimic schimbată. O excepție ar fi, că cineva, care a mărturisit că este creștin, lasă mai târziu să se recunoască că în el nu este nici o urmă de viață divină, prin aceea că întoarce spatele lui Hristos. O astfel de stare va vorbi la judecată chiar împotriva lui. Ce s-a spus despre obligație este desigur un principiu general și poate fi ușor înțeles cu privire la obligațiile noastre naturale. Lumea nu are niciodată dreptate cu ideile ei etice, deoarece ea niciodată nu întemeiază obligația pe o relație existentă. Dimpotrivă, ea deduce obligația din presupusa putere morală a omului. Ea consideră ca premisă, că omul este capabil să-și împlinească obligația, dacă el ar vrea. Prin aceasta îndeplinirea obligației unui om nu este mai mult decât ceea ce poate el să facă, dacă se hotărăște să facă ceva. Este un lucru trist, că omul eșuează total în obligațiile lui față de Dumnezeu; dar filozofii se gândesc cu greu la aceasta. Greșeala în această concepție arată clar că întreg sistemul etic nu-și are originea în revelația divină, ci este exclusiv un produs al omului decăzut. Nu conține nici adevărul lui Dumnezeu și nici nu arată adevărata natură a omului, așa cum îl vede Dumnezeu.

Pentru clarificarea celor spuse vrem să privim o pereche de părinți. Pe ce se bazează obligațiile copiilor față de părinți? Pe relațiile familiare. Deoarece este copilul tatălui său, el trebuie să-l iubească și să fie ascultător de cel care l-a conceput. Nimeni altul nu poate lua locul tatălui. Dacă copilul ar avea aceste relații intime cu o altă persoană, decât tatăl lui, sau ar permite ca tatăl să fie alungat din această poziție, atunci este clar că totul trebuie să se transforme în dezordine. Să luăm ca exemplu și relația dintre doi soți; acolo obligațiile sunt mult mai evidente. Este obligația soțului să-și iubească soția și să nu iubească o altă femeie (chiar dacă ea uneori îl ispitește). Și este obligația soției să fie ascultătoare de soțul ei, chiar dacă fără îndoială ea trebuie uneori să suporte unele lucruri din partea lui.

Aceste obligații sunt total independente de împrejurările temporale existente sau de voința bărbatului sau a femeii. Orice gânduri și sentimente ar putea ei să aibă, obligația, datoria lor de a face, rezultă din relația de familie existentă. Aceasta justifică obligația și cere împlinirea ei, indiferent dacă obligația va fi împlinită sau nu. Și în relațiile de serviciu, chiar dacă într-o formă mai redusă, se cuprinde ceva din acest principiu. Aceasta devine clar în mod deosebit în timpul nostru, unde salariații devin tot mai mult dezgustați de conducătorii lor, în timp ce conducătorii lor sunt înclinați să se despartă ușor de ei, deseori din motive ușoare. În sine însuși o astfel de relație de serviciu desigur nu este ceva durabil, ci ceva temporal, așa cum citim în Ioan 8. Însă relațiile familiare amintite mai înainte rămân permanent pentru viața aceasta pământească și de aceea pot servi mai bine ca ilustrații ale relațiilor pe care le-a instaurat harul, și nu vor înceta niciodată. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndreptățește pe deplin să păstrăm tare prin credință aceasta. Însă în timp ce noi purtăm încă carnea în noi, avem nevoie de har (vezi și Iacov 4,6: »El dă un har mai mare«), ca să putem împlini obligațiile noastre față de Dumnezeu și între noi ca frați potrivit relațiilor dintre noi. Chiar și cele mai lejere relații conduc la obligații corespunzătoare; însă cele mai importante obligații rezultă din drepturile sublime și suverane ale lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu este pus înaintea noastră în dragostea Sa incomparabilă: »Vedeți ce dragoste ...« Ea depășește pe deplin orice sentiment, pe care omul și-l poate imagina. Numai Dumnezeu poate să iubească așa și El ne dăruiește această dragoste în legătură cu Numele Său de Tată. Așa L-a cunoscut Domnul Isus; și după ce El a murit și a înviat, El a făcut cunoscut ucenicilor Săi acest Nume, care acum ne aparține tot așa de real cum Îi aparține și Lui. Această parte binecuvântată, care depășește orice gândire omenească, care este deja acum a noastră, ne dă curajul și puterea să împlinim toate obligațiile care rezultă din această relație cu Tatăl.

Nu are atunci această relație mult a face cu dreptatea? Dacă aceasta este așa, atunci se poate recunoaște imediat cât de potrivite și de frumoase sunt aceste cuvinte ca să ne dea putere deosebită pentru păstrarea acestei dreptăți, aceasta înseamnă, să ne mențină în concordanță cu relația noastră. Dacă undeva în Scriptură, atunci această relație familiară este exprimată aici în toată realitatea ei și harul bogat actual. Pasajul ne conduce până la venirea Domnului, când Îl vom vedea așa cum este și vom fi ca El. În felul acesta textul aruncă o lumină divină completă asupra acestei teme, care este prezentată într-un mod așa de neașteptat și de necesar și cu siguranță este apt să ne dea energia necesară pentru practicarea dreptății. El ne slujește și ca să ne ofere o bucurie imperturbabilă și o sursă de putere în toate împrejurările.

Să ne gândim numai la pericolele care rezultă când pierdem conștiența relațiilor noastre și începem să ne îndoim că suntem adevărați copii ai lui Dumnezeu; nu suntem noi atunci potriviți pentru influențele lumii și predispuși la păcat? Nu este de mirare dacă noi mergem pe căi rele pentru că nu ne ținem strâns de relația actuală cu Dumnezeu, vie și veșnică. Dacă ne ținem strâns de ea, atunci nu avem nici o scuză pentru păcat. Atunci posedăm viața nouă ca impuls, legătura strânsă cu Tatăl și dragostea Sa, o dragoste cu cea mai mare putere. Natura noastră nouă poate fi privită ori în legătură cu relația noastră cu Tatăl, ori despărțită de această relație, ca să vedem cum ea acționează asupra ei. Însă drumul cel mai bun și mai corect este să lăsăm atât natura noastră nouă cât și relația noastră de filiațiune să acționeze și să influențeze umblarea noastră. Și aceasta o face apostolul nostru aici în cele trei versete în felul lui caracteristic, pe care el le introduce între primele versete și următoarele, care tratează problema dreptății.

După ce el a inclus în prezentarea sa dragostea Tatălui, relația noastră cu El ca și copii și speranța minunată care este în legătură cu aceasta, el se îndreaptă din nou spre aspectul moral și urmărește păcatul până la rădăcinile lui, așa cum el nu a făcut-o până acum. El nu desemnează păcatul ca fiind o »încălcare a Legii«, și anume dintr-un motiv foarte important. El îl tratează în mod mult mai cuprinzător decât în legătură cu Legea sau cu iudeii. Probabil că într-o oarecare măsură ei s-au obișnuit cu noțiunile de nedreptate și dreptate, cu toate că ei, din cauza necredinței lor, nu au înțeles prea mult despre ele. Ei au citit într-adevăr din obișnuință în Sfânta Scriptură a lor, în Vechiul Testament. Astfel au putut să se minuneze des adâncimea cuvântului dreptate, pe care Domnul l-a spus, pe când El Însuși lumina ca adevărata lumină în mijlocul lor.

Dar ce știau păgânii despre dreptate? Ei nu aveau nici o relație conștientă cu Dumnezeu. El era pentru ei un Dumnezeu necunoscut. Singurul sentiment moral, pe care ei îl aveau în baza lucrurilor făcute de ei pentru închinare, era teama. Ei nu aveau nici cea mai mică părere că Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei. Zeii lor erau sfinți protectori ai viciilor și trivialității, ființa lor nu s-a ridicat niciodată la un nivel mai înalt decât egoismul lor. Dacă ei vor coborî vreodată la omul de pe pământ, atunci probabil numai cu scopul ca să facă pe unul sau pe altul favoritul lui, sau pentru ceva respingător, căci ei erau cu adevărat infami în imoralitatea lor. A adus elenismul din punct de vedere religios vreodată mai mult decât idoli vrednici de disprețuit, care nu posedau nici o urmă de sfințenie sau de dragoste? Nu erau ei toți răi din punct de vedere moral, începând cu Zeus și până la cei mai de jos idoli? Idolii păgânilor reflectau în proporții mai mari caracterul adoratorilor lor.

Aici însă avem adevărul lui Dumnezeu, cum el lucrează în harul neîngrădit; el ne face cunoscut binecuvântarea pe care nu am meritat-o nicidecum. Creștinul poate numai să recunoască, că pe fundamentul primului om el era total stricat și rău, dar acum în Hristos stă pe fundamentul harului și dreptății desăvârșite. Toate virtuțile, forța activă și toată binecuvântarea vin de la Dumnezeu, care dă de bună voie tuturor celor care cred în Hristos. Cât de mult bine a dăruit Dumnezeu și Tatăl nostru credinciosului, deoarece el a renunțat le vechiul lui eu și a biruit toate obstacolele, ca să mărturisească pe Hristos ca Domn și Mântuitor al său! El are voie să se bucure de apropierea binecuvântată și de intimitatea relației lui cu Tatăl, și să ducă o viață nouă, primită prin har.

Faptul că credinciosul, ca unul născut din Dumnezeu, este drept și acum împreună cu Hristos împărtășește ura lui Dumnezeu față de păcat, este ceva măreț; căci din a fi una cu El rezultă și o umblare corespunzătoare. Oricine face dreptatea este născut din Dumnezeu și știe că a fost adus în această intimă relație, deoarece el este subiectul dragostei divine, desăvârșite a Tatălui. În felul acesta natura nouă și relația cu Tatăl se îndreaptă una spre alta și se unesc, și aceasta ne explică apostolul în locul acesta. După ce el ne-a prezentat această parte minunată și ne-a îndreptat atenția spre realitatea prezentă și speranța copleșitoare, el continuă să scoată în evidență, că natura lui Dumnezeu – fie ea în Hristos sau în noi – este inevitabil incompatibilă cu păcatul.

»Oricine practică păcatul practică și nelegiuirea; și păcatul este nelegiuire« (versetul 4). Aici nu se spune „cine păcătuiește”; această expresie se folosește în general pentru o faptă singulară. Se spune de exemplu, cineva a făcut păcatul acela și acela sau acea faptă rea. Însă în expresia »a practica păcatul« se include mai mult, ea desemnează atât principiul răului din om cât și practicarea lui continuă; căci omul natural nu poate să facă altceva, decât să păcătuiască, așa este natura lui. Despre cine vorbește apostolul aici? Despre orice om natural, căci fiecare om nu face nimic altceva în ochii lui Dumnezeu decât să păcătuiască. Aceasta se referă nu numai la națiuni, ci și la iudei. În lumina Sa este clar, că nu există nici o diferență între oameni, chiar dacă ei în ura lor reciprocă și disprețul lor se dușmănesc. Ar fi avut omul vreun motiv să se laude înainte ca Dumnezeu să se descopere pe deplin în Hristos? Omului i se cuvine locul ca păcătos în țărână.

Orice om, fără excepție, este în starea sa naturală un păcătos. Nu a fost aceasta starea mea și starea ta înainte de a cunoaște pe Hristos? Dumnezeu era necunoscut sufletelor noastre, noi simțeam numai o anumită teamă de El – frica, că El ne va arunca într-o zi în iad. Dacă gândul nostru nu a fost umplut de Dumnezeu, cu siguranță el a fost umplut de păcat. Care este deci caracterul adevărat al păcatului? Nelegiuirea, principiul voinței proprii și independența totală de Dumnezeu. Astăzi nu îi este ușor omului să fie independent de semenii lui; însă el nu are nici o reținere să se comporte total indiferent față de Dumnezeu. Ce stare absurdă, rea și îngrozitoare! El nu se gândește deloc la Dumnezeu, și aceasta este păcat. Să studiem caracterul real al păcatului, așa cum el se descoperă aici, și vom vedea că el este valabil pentru toți oamenii, fie ei iudei sau dintre națiuni. Iudeul avea pretenția că posedă dreptatea, căci el se afla sub Lege. Aceasta a avut ca urmare, că în cazul când el încălca o lege cunoscută lui – Legea lui Dumnezeu – el păcătuia, și prin aceasta ca „contravenient” se încărca cu o vină suplimentară. Păgânul nu putea să fie un contravenient, deoarece el nu cunoștea Legea ca prescripție generală. Cei mai mulți păgâni nu au aflat de existența ei. De aceea expresia „contravenient” s-ar aplica pe nedrept cu privire la un păgân. Nici Scriptura nu îl numește așa, ci îl caracterizează ca „nelegiuit” sau »păcătos dintre neamuri« ca de exemplu în Galateni 2,15.

Cu privire la iudei citim însă despre nelegiuire. Dacă el nu a crezut în Hristos, cu toată lauda lui cu privire la Lege el era de asemenea un nelegiuit, căci faptul că păcătuia era dovada că el trăia realmente fără Dumnezeu. Atâta timp cât a existat Templul, el putea să meargă la Templu și să aducă jertfele sale. Fiecare iudeu a făcut aceasta. Omul – oricât ar fi el de rău – se îmbracă cu plăcere cu puțină religie. Dragostea lui Cain era nu numai pentru sistemul lumii, așa cum sistemul a luat naștere prin el, ci el avea și o religie lumească după imaginația oamenilor. Nicidecum el nu aparținea acelora care nu aveau „biserica” lor, „capela” lor. El voia să aducă Domnului o jertfă, însă după gândirea lui proprie. Această jertfă nu a însemnat nimic altceva decât numai o jignire a Aceluia care singur poate să hotărască în ce fel noi putem să Îi aducem adorare. Astfel în jertfa lui Cain era o absolută ocolire și ignorare a păcătoșeniei proprii. El a adus roadele și florile pământului. Ceva asemănător fac oamenii și astăzi la înmormântări. Așa cum știm, florile au atunci „ziua lor cea mare”; ele se găsesc chiar și la mormânt. Ceva mai lipsit de sens, decât să pui flori pe sicriu, nu se poate imagina, dacă ne gândim la aspectul de principiu. Grozăvia morții și urmările care rezultă din moarte devin total șterse prin această practică. Pentru credincios moartea nu înseamnă nimic altceva decât despărțire, pentru a fi la Hristos. Dar ce este ea pentru păcătos? Nimic altceva decât clopotele morții, care îi vestesc judecata dreaptă, de care nu poate scăpa. Ce caută atunci florile la una sau la alta din înmormântări? Este de mirare când chiar oameni rezonabili ai lumii acesteia trimit prietenilor lor anunțuri cu remarca „Flori nedorite”? În orice caz nu se poate imagina un obicei mai irațional și mai nebun, decât să legi moartea cu ofrande de flori. Pe grădinari s-ar putea să-i intereseze aceasta; corespunde gustului omenesc și stimulează comerțul, însă nu folosește la nimic.

»Oricine practică păcatul practică și nelegiuirea; și păcatul este nelegiuire.« Păcatul nu este încălcarea Legii, ci nelegiuire. Acesta este adevăratul sens al acestui cuvânt, și oricare altă traducere este inadmisibilă. Cine se gândește la încălcarea Legii face o mare greșeală, prin aceea că face Legea ghid pentru viața unui creștin în locul lui Hristos. Unii, care nu înțeleg corect Scriptura, au căzut în această greșeală. »Și știți că El S-a arătat ca să înlăture păcatele noastre; și în El nu este păcat.« Cu acest verset apostolul pune imediat contrastul înaintea ochilor noștri. Încotro să privim, ca să găsim pe cineva care este pe deplin liber de nelegiuire? Este numai Unul, și este așa de evident cine este, că nu a fost necesar să I se spună Numele. Da, noi știm, că Domnul Isus este acela, care a fost descoperit ca să ne ia păcatele. Numai o persoană divină putea să fie, care totodată a fost om cu adevărat. El a detestat cu adevărat păcatul, și imediat după amintirea lucrării Sale se adaugă: »Păcat nu este în El.« Aceasta nu înseamnă numai că în El „nu era” păcat, deci înainte de venirea Lui pe pământ, și nici în El »nu va fi nici un păcat«, cu referire la timpul după învierea Lui; ci este un adevăr absolut, că în El nu este nici un păcat. Niciodată nu a fost păcat în El, în El nu putea să fie păcat. Însă tocmai pe Acest fără păcat, Dumnezeu L-a făcut păcat, pentru ca noi, care am fost cu adevărat păcătoși, să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El. Prima parte a versetului 5 se referă la lucrarea unică și la scopul morții Sale ispășitoare, cealaltă parte se referă la caracterul sfânt și neschimbător al vieții Sale, care a fost prezentată și încercată în chip deosebit în această lume. Ea s-a revelat înaintea ochilor tuturor; numai cei orbi, sau cei care nu voiau să vadă corect, nu au văzut-o.

»Oricine rămâne în El nu păcătuiește.« Nu există nici un alt leac împotriva păcatului, decât să rămânem permanent și cu deplină încredere în El. Nu prin aceea că odinioară am chemat Numele Domnului ești acum apărat împotriva păcatului sau ești în posesia unui mijloc de apărare. Acesta a fost primul pas, ca să se înceapă drumul de credință. Multora dintre cei care astăzi zic »Doamne, Doamne!« El le va spune în ziua aceea că nu-i cunoaște. A rămâne în Hristos este piatra de încercare pentru a vedea dacă cu adevărat se are credința vie în Hristos, care nu este fără roadă sau zadarnică. Ea trebuie să se dovedească prin lucrările dragostei, așa cum s-a spus și Galatenilor, care erau plini de râvnă pentru Lege: »Am fost răstignit împreună cu Hristos, și nu mai trăiesc eu (acesta este omul vechi), ci Hristos trăiește în mine; și ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credință, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine« (Galateni 2,20; 5,6). El nu se rușinează să ne numească frați. El Și-a dovedit până la extrem dragostea față de noi într-un fel în care nu-l putem aplica nici la Tatăl și nici la Duhul Sfânt, dar care corespundea cerințelor divine. Nici Tatăl și nici Duhul nu au venit vreodată în carne, ca într-un trup pământesc să prezinte ascultarea absolută și apoi prin moarte să suporte judecata divină asupra păcatului. Dar toate acestea le-a făcut Fiul. În aceasta se cuprinde un imbold puternic pentru noi, în mod deosebit pentru că El ne-a făcut parte de natura Sa dreaptă și ne-a adus într-o legătură așa de intimă cu Dumnezeu, cum numai dragostea care întrece orice pricepere a Tatălui putea s-o gândească și s-o facă.

»Copilașilor, nimeni să nu vă amăgească!« (capitolul 3,7). Există vreo temă care a fost mai frecvent greșit înțeleasă? Aproape că nu există o altă temă la care oamenii să fie mai mult înclinați nu numai singuri să se rătăcească, ci să ducă în rătăcire și pe alții, care se reazemă pe Cuvânt. Împotriva amăgirii protejează numai Hristos și Cuvântul Său și rămânerea sub călăuzirea Duhului Sfânt. Ce poate ajuta erudiția în privința aceasta? Nici măcar frica de Dumnezeu nu poate ajuta mult, dacă noi nu rămânem cu adevărat în El. »Fără Mine nu puteți face nimic«, a spus Domnul odinioară. Dacă rămânem în El, atunci răul nu ne poate face să păgubim, atunci când suntem permanent expuși vicleniilor lui. Însă intențiile lui nu ne sunt necunoscute. Nu de noi se teme el, ci de Hristos, care l-a biruit. Credința noastră și rămânerea noastră în Hristos Îl pune pe El între noi și diavolul, care prin această împotrivire este constrâns să plece de la noi. Natura noastră veche, carnea, nu va fi transformată prin har și adevăr într-o natură bună. Carnea, felul de gândire al cărnii, este iremediabil rea. Această carne a judecat-o Dumnezeu în Hristos pentru noi care credem în Hristos ca jertfă pentru păcat. După ce El a murit și a înviat, El ne-a făcut parte de viața Sa de înviere. În felul acesta noi suntem o creație nouă; cea veche nu a fost îmbunătățită, ci a fost judecată la crucea lui Hristos și înlăturată pentru totdeauna. Cum este constituită viața Lui? A fost ea pătată de vreun păcat, sau a fost El câtuși de puțin întinat? Însă aceasta este viața pe care noi o posedăm deci, și de aceea asupra noastră se odihnește plăcerea și dragostea Tatălui, ca și copii ai Săi – copii ai lui Dumnezeu, Tatăl. Noi am primit astfel în primul rând natura nouă și prin aceasta am fost făcuți capabili să practicăm dreptatea. Această natură poate să facă numai dreptatea; orice nedreptate îi este potrivnică.

Legea s-a îndreptat spre israelit ca spre un om cu natură păcătoasă. Ea a presupus porniri păcătoase la el; de aceea el a trebuit să fie înconjurat din toate părțile de interdicții. El nu trebuia să recunoască nici dumnezeii falși, nici să-și facă o imagine a Dumnezeului adevărat. Serviciul lui divin era valabil exclusiv pentru singurul Dumnezeu adevărat, invizibil, care a scos pe Israel din Egipt și al cărui Nume nu trebuia folosit abuziv. Israelitul nu avea voie să ia proprietatea altuia, nici măcar să poftească ce aparținea aproapelui lui. El trebuia să respecte sabatul în ziua a șaptea a săptămânii și să onoreze pe părinții lui. Astfel existau cele mai severe prescripții pentru toate. De ce așa? Deoarece el în natura lui era nedrept, din cauza împotrivirii lui față de voia lui Dumnezeu. Legea avea pregătită pentru el viața și moartea – viață, dacă era ascultător, moarte în cazul neascultării. Se spunea: »Blestemat să fie omul care nu respectă cuvintele Legii acesteia, ca să le împlinească! Și tot poporul a spus: Amin!« Conform cu acest lucru poporul a fost demult căzut pradă morții. Va veni însă ziua, când și ei vor trăi, și atunci și ei »vor face dreptatea«. Cine face dreptatea și iubește, acela are viață nouă în Hristos; Dumnezeu o dăruiește în harul Său, fără ca noi să fi putut contribui cu ceva la aceasta. Prin acțiunea Duhului Său în noi, noi ne pocăim și credem Evanghelia. Cu viața nouă începe și noua responsabilitate creștină. Noi suntem chemați să umblăm în concordanță cu Hristos, a cărui viață dreaptă ne-a fost dăruită. »Cine practică dreptatea este drept, după cum El Însuși este drept« (versetul 7). Aceasta lucrează natura Sa în noi, în timp ce omul decăzut nu poate face nimic altceva, decât numai să păcătuiască.

Acum Ioan devine mult mai sever, arătând spre sursa stricăciunii: »Cine practică păcatul este de la diavolul« (versetul 8). El a arătat izvorul binecuvântării; acum privește la obârșia păcatului. El nu merge înapoi la ceea ce a făcut Adam și Eva, ci la ceea ce diavolul a insuflat în inima lor. Cât de mult i-a reușit diavolului întotdeauna, la fiecare aparținător al neamului de oameni să adauge mereu la primul păcat încă o nelegiuire nouă! Aici se spune clar, că oricine, care practică păcatul, este de la diavolul. El este conducătorul, pe care oamenii îl urmează de bună voie. Omul se poate lăuda cu înaintașii lui. Însă este un altul, satan, care într-adevăr nu este literalmente tatăl său, dar pe care omul decăzut l-a făcut practic dumnezeul său. Tot așa îl numește și Scriptura »dumnezeul veacului acesta« și »stăpânitorul lumii acesteia«. Cât de adevărat este, că oricine practică păcatul este de la diavolul! Aceasta nu este o afirmație omenească, negândită, ci este adevărul lui Dumnezeu. Cine practică păcatul, este nu numai un păcătos, ci »este de la diavolul«. »Pentru că diavolul păcătuiește de la început«, aceasta înseamnă din timpul când nu i-a mai fost de ajuns să fie un înger al lui Dumnezeu, ci în mândria lui s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Începând din clipa aceea el a fost diavolul. Vedem aici de fapt, că »de la început« nu înseamnă același lucru cu »la început«. Ultima expresie se folosește cu privire la »Cuvânt«, la Fiul, și înseamnă din veșnicie, înainte să existe creația. În Geneza 1,11 expresia »la început« arată începutul acționării lui Dumnezeu, nu însă la începutul existenței Sale. »De la început« înseamnă pretutindeni unde se întâlnește, începând din momentul când persoana despre care se vorbește se face cunoscută. Cu privire la Hristos »de la început« înseamnă din momentul când El S-a făcut cunoscut. La diavolul »de la început« nu este timpul când a început existența lui ca înger, ci este momentul când a devenit vizibilă răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu și prin aceasta s-a văzut apoi răutatea lui, care și la oameni este rezultatul mândriei.

»Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să nimicească lucrările diavolului« (versetul 8b). Aceasta pare să nu fie exact același lucru cu îndepărtarea păcatelor noastre. Însă nu se poate pune la îndoială, că acest eveniment mare se referă la același moment în timp. Trebuie să ne amintim, că moartea lui Hristos a produs rezultate mult mai mari, decât numai îndepărtarea păcatelor noastre. Pentru noi aceasta este desigur cel mai important. Se poate de asemenea spune, că în orice caz tot ce a pregătit harul lui Dumnezeu pentru noi, practic își are începutul în lucrarea, că păcatele noastre au fost îndepărtate. Însă El a fost și Robul lui Dumnezeu și prin aceasta Tovarășul Său în lupta împotriva lui Satan, împotrivitorul permanent față de Dumnezeu și față de om. Hristos a fost revelat nu numai ca să ne împace pe noi cu Dumnezeu, ci ca să nimicească tot ce a dat naștere satan în existența sa infamă. Și Hristos va face aceasta. Contribuția lui satan la războaie, foamete, cutremure de pământ, epidemii etc. este enormă, așa cum știm din prima parte a cărții Iov și din alte locuri din Scriptură. Dumnezeu însă păstrează supremația și transformă răul, pe care l-a făcut satan, în bine, cu toate că satan se ostenește fără pauză să aducă nenorocire, căci el poartă totdeauna această nenorocire în sine. Acesteia îi stă împotrivă dragostea lui Dumnezeu care nu se sfârșește niciodată. Ea transformă totul spre ce este cel mai bine pentru aceia care ascultă de El și de ceea ce El revelează despre Domnul Isus. »Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul.« Dreptatea este viața lui, care se dovedește în practică și în adevărata temere de Dumnezeu. Credinciosul este caracterizat de viața nouă, care nu păcătuiește. Să ne transpunem în timpul sclavagismului și să ne imaginăm, că un om a fost sclav din naștere. Într-una din zile vine un om bun, apare la mijloc și îl răscumpără de la proprietarul lui. După legea țării sclavul este imediat un om liber – o binefacere cu totul neașteptată pentru el. Dacă după acest eveniment el se gândește la sine sau vorbește despre sine, se va vedea el încă un sclav? Nicidecum, nici pe departe nu se va gândi așa. El a fost odinioară un sclav, dar acum el este un om liber. S-ar putea replica că în cel credincios mai este încă omul vechi. Răspunsul la aceasta este, că Dumnezeu la eliberat de omul vechi prin moartea lui Hristos. Această ilustrare conține suficiente argumente, ca să justifice aplicarea ei la tema noastră. Învățăturile spirituale nu sunt însă așa ușor de înțeles și de perceput ca argumentele omenești.

»Oricine este născut din Dumnezeu ...« Să fi născut din Dumnezeu este adevăratul punct de plecare – nu al gândurilor Sale în planurile veșnice, ci al lucrării Lui practice în suflet. Ioan nu vorbește aici de viața veche, ci vorbește clar despre oricine s-a născut cu o natură care niciodată nu păcătuiește. Misiunea noastră este să nu lăsăm natura veche să reapară, ci s-o ținem sub puterea morții lui Hristos și să omorâm tot ce-i aparține. Întăriți prin har putem să nu-i permitem niciodată să devină activă. Noi putem greși, și din păcate aceasta are loc de multe ori din vina noastră. Dar deoarece Duhul locuiește în noi, ca să se opună cărnii, noi suntem totdeauna fără scuză, dacă ajungem să cădem. Însă de la început dreptatea este principiul nostru, și este o realitate binecuvântată că noi o posedăm ca natură a noastră nouă. Noi nu o așteptăm ca pe o răsplătire, așa cum este în cazul israeliților abia în viitor. Prin harul nemărginit dreptatea este deja partea noastră, nu numai pentru justificarea noastră, așa cum spune apostolul Pavel, ci și în noi ca o natură nouă, așa cum vedem aici. Deoarece Dumnezeu ne-a dat această binecuvântare, noi trebuie să umblăm în concordanță cu ea, prin aceea că noi privim la Dumnezeu, Izvorul ei, și la Domnul Isus, prin care noi am primit-o. Prin aceasta vom rămâne în el și pe drumul vieții noastre vom aduce multă roadă spre glorificarea Tatălui.

»Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânța Lui rămâne în el.« Cuvântul lui Dumnezeu nu spune aici, că cel născut din Dumnezeu nu trebuie să mai practice păcatul, ci se spune clar, că el nu mai practică păcatul. Fiecare creatură acționează potrivit naturii ei, și noua natură a creștinilor este creată așa fel că nu poate păcătui. Natura nouă condamnă păcatul, și ea nu păcătuiește niciodată. Practicarea păcatului înseamnă o abatere regretabilă de la natura nouă, prin aceea că se permite vechii naturi stricate să devină din nou activă. Aceasta contrazice foarte clar voința lui Dumnezeu, care vrea ca vechea natură să fie ținută în moartea lui Hristos. Nu am murit noi față de ea în momentul în care am trecut din moarte la viață? Nu a dat botezul nostru mărturie despre aceasta? Tot ce este necurat și mort trebuie să dispară dinaintea câmpului nostru vizual, da, să fie alungat complet din viața noastră. »Și nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu.« Este clar că viața nouă oferă puterea pentru a nu mai păcătui, de aceea poate apostolul să spună așa de hotărât.

»În aceasta sunt arătați copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. Oricine nu practică dreptatea nu este din Dumnezeu.« Mai există încă o piatră de încercare, dacă cineva este născut din Dumnezeu, și aceasta este dragostea; de aceea apostolul adaugă: »... nici cine nu-l iubește pe fratele său« (versetul 10). Cui îi lipsește această dragoste în ființa sa, acela arată că el niciodată nu a primit natura nouă, care iubește dreptatea și o practică. Cu această ocazie vreau să atrag atenția la hotărârea extremă a apostolului, cu care el împarte pe oameni în aceste două grupe. Unii creștini distinși neagă dreptul sfinților de a face astfel de aprecieri. În această atitudine se referă la interdicția Domnului nostru din Matei 7,1-2: »Nu judecați, ca să nu fiți judecați; deoarece cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura.« În folosirea acestui loc ei nu sunt prea înțelepți. Prin aceste cuvinte Domnul nu ceartă nicidecum aprecierea spirituală a persoanelor sau a lucrurilor. Acesta este dimpotrivă un privilegiu clar și deosebit al credinciosului atât pentru orientarea proprie cât și pentru a fi un ajutor pentru alții și să-i atenționeze. Tot așa constată și apostolul Pavel în 1 Corinteni 2,15, că omul spiritual (în opoziție cu cel natural) judecă toate lucrurile sau le supune unei verificări, el însuși nu este judecat de nimeni. De ceea ce Domnul vrea să atenționeze pe ucenicii Săi este patima rea de a critica, duhul de judecată, care deseori conduce că noi fără motive și lipsiți de dragoste suspectăm de motive rele alte persoane.

Prin gândul că noi nu avem voie să apreciem cine este un copil al lui Dumnezeu, dragostea ar fi dimpotrivă sufocată. Dacă ne-ar fi interzis să recunoaștem pe copiii lui Dumnezeu ca atare, cum am putea noi atunci să-i iubim? Tocmai cuvintele Domnului care urmează în locul acesta dovedesc că noi suntem capabili să apreciem și suntem chemați să apreciem. Domnul nu consideră că este numai de dorit, ci că este corect și necesar, când spune: »Nu dați ce este sfânt câinilor și nu aruncați perlele voastre înaintea porcilor« (Matei 7,6). Dacă noi suntem obligați în felul acesta să recunoaștem ce este necurat, cu cât mai mult este atunci privilegiul nostru să căutăm oile și mieii turmei lui Dumnezeu și să fim alături de ei în necazurile lor, atât cât ne este nouă posibil.

Noi nici nu trebuie să ieșim în afara versetului nostru pentru a găsi adevărul care este cuprins în această temă. »În aceasta sunt arătați copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului.« Apostolul prezintă diferența pe cât se poate de simplu. Cât de obișnuit este pentru el să dea dovezi precise, clare și practice. Prin aceasta urmărește un scop, fără să se preocupe cu tratarea fățarnicilor, care eventual un timp îndelungat au putut să se țină ascunși. El prezintă cu toată seriozitatea familia lui Dumnezeu, la ce trebuie ei să ia seama și ce este permanent important și prezintă interes pentru toți copiii lui Dumnezeu. Nu este nicidecum greu să ajungem la o sentință sănătoasă cu privire la aceia a căror umblare ne este cunoscută, dacă ei umblă în dreptate sau în nedreptate. Desigur este lipsă de responsabilitate să presupui un rău ascuns, unde nu a devenit nimic vizibil. Tot așa de puțină responsabilitate ar fi să justificăm acordarea unui merit cuiva, pe care numai și-l imaginează. O sentință dreaptă se formează numai pe un fundament, pe care nu-l poate ataca nici un creștin sincer, consolidat în har, în mod deosebit când este vorba de cazuri așa de generale.

Viața omului din lume este plină de nesiguranță și aparență fără conținut. Creștinul, dimpotrivă, să nu umble așa. Din relația cu Dumnezeu și cu frații săi rezultă pentru el obligații clare, corespunzător cărora el trebuie să acționeze. El are zilnic a face cu oameni, care sunt ori copii ai lui Dumnezeu ori copii ai diavolului. Dragostea divină, care lucrează în el, nu poate fi indiferentă față de niciuna din cele două clase de oameni. Ea se manifestă însă foarte diferit, după cum este vorba de oameni din lume sau de copii ai lui Dumnezeu. Pentru apostol nu a fost nici un obstacol în această privință; de aceea el încurajează pe credincios să fie activ atât pentru Dumnezeu cât și pentru copiii lui Dumnezeu. El dorește să-l păzească să nu-și formeze prea repede o sentință pe baza chibzuielii neclare și nesigure. »În aceasta sunt arătați copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului.« Dreptatea și dragostea au efecte, pe care oricine le poate vedea. Ambele se descoperă în copiii lui Dumnezeu. Dar este tot așa de vizibil, că ele nu se găsesc în copiii diavolului; la aceștia se arată contrariul.

Este dureros să vezi cum se face că credincioșii cad într-o astfel de greșeală îngrijorătoare și răstălmăcesc locurile din Scriptură sau le trec cu vederea. Cât de des Dumnezeu în Cuvântul Său consideră ca premisă că și cei mai simpli credincioși recunosc pe frații lor și îi iubesc. Tot așa trebuie să simtă și obligațiile lor, să scoată pe cei fără griji din orbirea funestă și să atenționeze pe disprețuitori și batjocoritori de soarta lor. Este din cauza decăderii mărturiei creștine, că astăzi domnesc păreri așa de primejdioase cu privire la obligațiile unui creștin. Lumea este parțial religioasă și bisericească, dar biserica a devenit mult mai lumească. De aceea starea actuală a credincioșilor poartă amprenta încurcăturii. Ei s-au amestecat cu aceia care nu posedă nici un fel de bunuri spirituale și drept urmare atrag în întunericul lor pe acei credincioși care ar fi trebuit să stea nestingheriți și liberi la dispoziția Domnului. Nimeni nu se îndoiește că nici un sfânt nu va putea pe un om neîntors la Dumnezeu să-l introducă în părtășia cu gândurile lui Dumnezeu. Nu este pe deplin sigur și natural, că la un jug nepotrivit omul firesc prin supragreutatea lui lumească îl va atrage tot mai jos pe omul spiritual, până când în cele din urmă acesta nu mai poate să se deosebească în gândurile și căile lui de modelul lui rău?

Ultima propoziție din versetul 10 este, așa cum s-a spus, veriga de legătură, cu care apostolul trece de la neprihănire (dreptate) la dragoste. Oamenii au adus aceste caractere în opoziție unul cu celălalt. Dar în Hristos, care este dreptatea și dragostea desăvârșită, ele sunt pe deplin unite și sunt valabile în totalitate și pentru creștin, deoarece Hristos este viața sa. Prin credință am primit viața care era în El Însuși. Nu este viața lui Adam, pe care o au toți oamenii, ci este o viață nouă, pe care nimeni dintre noi nu a posedat-o înainte de a crede în Domnul Isus. Deoarece ea este viață în sine, ea nu are caracteristici perceptibile în exterior; ea este invizibilă, chiar și pentru noi. Noi însă o putem recunoaște pe baza acțiunilor și efectelor ei, acolo unde ea este prezentă. Dacă așa este deja în cazul natural, să nu fie atunci cu mult mai adevărat în cazul vieții supranaturale, sau spirituale? Să nu ne rugăm pentru primirea acestei vieți, căci prin aceasta am dovedi numai, că nu știm nicidecum ce este această viață. Chiar dacă este greu să definim ce este viața, totuși oricine știe că de îndată ce viața zboară apare moartea. Influența morții se face imediat perceptibilă, înainte ca noi să murim, ea este prezentă de la căderea în păcat. Mortalitatea este o realitate, însă ea devine vizibilă abia în moarte. În general omul o poate constata când moare un alt om sau un animal. Știm însă că ici și colo sunt excepții. Nu există regulă fără excepții, și aceasta o întâlnim în orice lucru. Însă cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu nu există astfel de greutăți, care ar putea să dea naștere la astfel de obstacole. Pentru cei care nu au cunoașterea lui Dumnezeu există fără îndoială greutăți de netrecut; dar prin credința în Hristos primim această cunoaștere. »Și aceasta este viața veșnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu« (Ioan 17,3).

Cine posedă deci această natură nouă? Orice credincios o are începând cu viața sa de credință, ea este acum prezentă în toată plinătatea ei în fiecare credincios. Căci pe când Domnul era pe pământ, El a vorbit despre faptul, că noi o vom avea din belșug:

»Eu am venit ca ele să aibă viață, și să o aibă din belșug« (Ioan 10,10). Expresia »din belșug« nu are un grad de comparație mai ridicat. Cum a devenit totul altfel prin această viață! Viața, pe care o aveau ucenicii, atunci când Domnul a fost pe pământ, i-a reținut stăruitor să o rupă public cu Templul și cu sistemul iudaic. În opoziție cu aceasta, ce mai avea Domnul nostru, care în harul Său binevoitor S-a supus legii sistemului iudaic, a face cu Legea, după ce El a murit și a înviat? Ar fi anormal să vorbim, că Hristos înviat s-ar fi dus la Templu sau ar fi luat parte la ceremoniile iudaice, la sărbătorile lor, și așa mai departe. Ucenicii trebuiau mai întâi să fie învățați în privința aceasta. Ei nu înțelegeau totul deodată. Și noi suntem înclinați să înțelegem cu greu aceste schimbări mari. Însă viața de înviere era prezentă în acești credincioși și astfel ei erau morți față de toate aceste lucruri. Hristos a murit nu numai pentru păcatele noastre. El a murit și pentru păcat; păcatul nu a fost niciodată în El, dar noi eram adânc cufundați în păcat. El a murit o dată pentru totdeauna pentru păcat și după aceea nu a mai avut niciodată a face cu păcatul. El a fost permanent total nereceptiv pentru efectele păcatului; tot ce păcatul a putut să dea naștere în viața Lui a fost durerea și compasiunea față de aceia care au fost duși în rătăcire prin păcat. Prin moartea Sa, Domnul Isus a înfăptuit cea mai măreață lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o vreodată. Reîntoarcerea Lui în slavă va face ca în ziua aceea să se vadă public și cu putere toate calitățile Sale deosebite, pe care El le-a descoperit deja la cruce.

În felul acesta, această viață, cu toate că nu este perceptibilă în exterior, poartă în sine puterea imposibilității de a se desface. Ea este dotată cu putere de către Duhul Sfânt, căci El nu este un Duh de frică, ci de putere și dragoste și chibzuință. Apostolii trebuiau să fie dotați cu putere. Ei trebuiau nu numai să fie martori pentru alții, ci trebuiau inițiați în lucruri mult mai înalte, pe care ei atunci nu le puteau pricepe. Aceste lucruri le puteau pricepe nu numai abia atunci când vor poseda viața de înviere, ci după ce Duhul Sfânt va fi trimis din cer. Aceste două lucruri nu trebuie să le confundăm. Nici să nu limităm acțiunea Duhului la vorbirea în alte limbi, la facerea de minuni și alte dovezi asemănătoare de putere, care erau numai semne exterioare ale acțiunii pline de putere a divinității Sale. Acestea au dispărut în momentul când Adunarea a început să decadă și a renunțat la dragoste, la adevăr și lumină. Cum putea Dumnezeu să mai pună pecetea acordului Său pe o stare nedemnă de lucruri? Să ne amintim cum chiar și Adunarea din Efes a fost amenințată; căci ea își părăsise deja dragostea dintâi, când Ioan a scris cartea Apocalipsa. După plecarea lui, creștinii în general au decăzut în această stare. Prezența apostolilor a împiedicat simțitor decăderea, care apăruse așa de intensiv.

Este bine dacă noi privim viața nouă din acest punct de vedere, căci ea unește dreptatea practică cu dragostea activă a credincioșilor. Ioan nu vorbește aici despre dragostea lui Dumnezeu – cu toate că ea este inclusă aici -, ci de dragostea noastră, tot așa cum el nu se referă la dreptatea lui Hristos, care slujește la îndreptățirea noastră, ci de dreptatea noastră, atunci când el le pune aici în discuție. Este clar, că această dreptate constă din roade bune. Dar cum pot fi roade bune fără să fie un pom bun? În starea noastră naturală noi am fost orice altceva, numai pomi buni nu am fost; eram pomi răi, care aduc roade rele. Ca să putem aduce roade bune, a trebuit să ni se ofere mai întâi o natură divină, altfel aceasta nu era posibil. La un pom sălbatic trebuie să i se altoiască o ramură nobilă, pentru a putea culege roade bune. Ioan se preocupă aici cu această viață, cu viața veșnică. În ceea ce privește dreptatea – nu este aceea, care este pentru noi (noi nu aveam niciuna, am devenit însă dreptate în Hristos, compară cu 2 Corinteni 5,21) -, ci aceea care acum este în noi, care în fiecare zi dă la iveală din nou dreptatea noastră practică. S-ar putea ca oamenii să nu asculte cu plăcere adevărul, însă el este scris aici în cuvintele apostolului. Totodată chestiunea este prea serioasă, ca s-o trecem cu vederea. Nimeni nu este un creștin adevărat, dacă nu posedă atât dreptatea care, în afara noastră, își are fundamentul în Hristos, așa cum El are în Sine atât natura dreaptă cât și viața nouă, care este viața lui Hristos. În privința aceasta putem deosebi două lucruri: partea „obiectivă”, din afara noastră și partea „subiectivă”, ceea ce suntem noi. Ambele se bazează pe faptul că credinciosul posedă viața lui Hristos. Această viață nu se diferențiază de El Însuși. El ne-a dat-o, pentru ca noi să posedăm viața pe care o are El și ca să trăim în ea și prin ea.

Așa începe apostolul cu cuvintele: »Pentru că acesta este mesajul pe care l-ați auzit de la început.« În capitolul 1 versetul 5, găsim aceleași cuvinte: »Și acesta este mesajul pe care l-am auzit de la El.« Versetul nostru însă este mai precis. Mesajul era nu numai »de la El«, ci el a fost auzit »de la început« (nu mai înainte). Ambele sunt decisive. Orice ar fi adăugat omul, este fără importanță. Adevărul neschimbabil al creștinismului practic rămâne, și aceasta are o importanță cu atât mai mare cu cât el stă în opoziție absolută cu concepțiile dominante ale omului. În mod deosebit el combate evident părerile care există despre așa-zisa evoluție. Ideea evoluției este absolut falsă, atât în ce privește lucrurile naturale și într-o măsură mult mai rea cu privire la lucrurile divine. Ea se bazează pe idei păgâne, care mai târziu au fost aplicate cu privire la natură. Ideea evoluționistă neagă puterea și voința lui Dumnezeu de a hotărî toate lucrurile după soiul lor. Adevăratul principiu al zoologiei constă în specii create de Dumnezeu. Ele sunt tot așa de fixate de Creator ca și oricare alte așa-numitele legi ale naturii. Clasificările umane sau asemănări exterioare conduc ușor în rătăcire. De aceea învățătura evoluționistă, la o analiză clară, stă total în contradicție cu creația, da, cu drepturile lui Dumnezeu cu privire la creație. Cât este de umilitor, că o asemenea concepție păgână arogantă și nechibzuită revine la viață în timpul nostru! Că oamenii care trăiesc în întuneric, care nu au cunoscut pe Dumnezeu, au gândit în felul acesta, este normal. Ei au avut această concepție cu mult înaintea lui Darwin și a tovarășilor lui de convingeri. Astăzi ea pare să fie calul de bătaie al așa-zișilor „filozofi” și al adepților lor, sclavii dedați unei ideii construite pe pură fantezie. Dacă ideea evoluționistă s-ar aplica numai la ființele inferioare, aceasta ar fi ce-i drept greșit, dar nu ar juca un rol mare, făcând excepție de lezarea drepturilor lui Dumnezeu – așa cum se imaginează evoluția unui șoarece, unei maimuțe sau a altor animale. Dar dacă se pune problema omului și a legăturii lui cu Dumnezeu, prin aceea că se afirmă, că el a luat naștere dintr-o algă marină sau o oarecare altă celulă din natură, atunci aceasta este o învățătură rătăcitoare care trebuie luată foarte serios. Prin aceasta se nimicesc conștiința și responsabilitatea precum și drepturile lui Dumnezeu asupra omenirii create de El. Din cauza necredinței, pe care o impune această teorie, ea nu poate fi niciodată tolerată; de aceea este necesar să fie clar combătută.

Ajungem acum la un alt loc de un deosebit interes, căci aici este vorba de »mesajul«, ca și în cuvintele introductive din capitolul 1, care urmează după facerea cunoscut a dragostei divine și a vieții divine în Fiul Omului pe pământ. Acolo ne-a fost prezentat și aplicat cu privire la noi »mesajul«, că Dumnezeu este lumină. El este tot așa de sigur un adevăr al învățăturii creștine, ca și faptul că Dumnezeu este dragoste. Da, înainte ca aceasta din urmă să ne fie prezentat în capitolul 4, găsim deja constatarea, că Dumnezeu este lumină. Este adevărat, că deja primele patru versete ale capitolului 1 fac clar aluzie, că Dumnezeu este dragoste, însă afirmarea directă a acestui fapt o găsim abia mai târziu. Era deosebit de important ca omul, adus la Dumnezeu prin harul nemărginit, să nu uite niciodată, că Dumnezeu este lumină. Primirea vieții veșnice în Hristos nu trebuie niciodată să ne facă să ne ducem sfințenia noastră practică după bunul plac. Dumnezeu a dovedit cât de detestabil este păcatul, atunci când El la cruce L-a părăsit pe Domnul Isus, care a fost încărcat cu povara noastră insuportabilă. Tot așa poziția noastră în har înaintea lui Dumnezeu ar trebui să facă, ca păcatul să fie tot așa de detestabil și din partea noastră. Dacă El ne-a dăruit deja binecuvântări nespus de mari, noi nu ne putem sustrage responsabilității morale de a umbla într-un mod demn de lumină. Aceasta este totodată și un mare privilegiu. Ce binecuvântat este, că noi, odinioară prin păcat fii ai întunericului, am fost strămutați în lumina minunată, și anume chiar aici în lumea aceasta, și nu abia atunci când vom intra în cer. Dacă ni s-ar cere să mergem așa cum se cuvine pe acest drum, fără ca Tatăl nostru să nu vegheze permanent asupra noastră, am fi total suprasolicitați, căci la orice greșeală am cădea de la Dumnezeu. Păcatul întrerupe într-adevăr părtășia, dar el nu distruge viața lui Hristos din noi. Viața Lui se deosebește de toate celelalte prin aceea că ea nu poate fi niciodată nimicită. Prin natura ei este veșnică. În aceasta constă cea mai mare mângâiere pentru noi, cu toate că se apelează serios la inima și conștiința noastră.

Așa spune din nou apostolul: »Pentru că acesta este mesajul pe care l-ați auzit de la început.« Aceasta a fost atunci când Hristos a venit în dragoste și ne-a dat viața. Atunci ni s-a cerut nu numai să credem în dragostea lui Dumnezeu pentru noi arătată în Hristos, ci și să ne iubim unii pe alții, așa cum ne-a iubit El. Este o binecuvântare și o chemare minunată, demnă de Domnul. Ea presupune, că pentru noi și în noi a avut loc o schimbare totală. Dacă există ceva, care caracterizează omul decăzut, atunci este faptul că el este permanent punctul central al gândurilor și sentimentelor sale. Noi suntem ceea ce năzuim și prețuim. Egoismul nu este niciodată dragoste. Eul propriu este valabil pentru lume, și ca să vorbim cu cuvintele ei, este „numărul unu”. Pentru om, nu Dumnezeu este »Numărul unu”, ci sărmanul, nenorocitul, decăzutul lui eu. Fiecare este propriul lui Dumnezeu. Din punctul de vedere al Celui Preaînalt, numai El este și poate fi Dumnezeu. Necondiționat în inima mea Dumnezeu trebuie să ocupe locul „Numărul unu”. Așa ar fi, dacă eu nu aș fi un om decăzut, păcătos. Domnul pune capăt acestei depărtări față de El prin aceea că ne face o astfel de solicitare a harului. Ea este în orice caz rezultatul faptului că Dumnezeu a coborât aici jos în El, ca să devină pentru noi dăruitorul binecuvântării. Și aceasta nu numai printr-o lucrare, pe care El a lăsat-o să se facă pentru noi, ci prin viața pe care ne-a dat-o. Astfel creștinismul practic constă dintr-o viață pentru Dumnezeu și în concordanță cu Cuvântul Său. Noi ne odihnim nu numai în afară pe Hristos și lucrarea Sa, ci noi avem pe Hristos și în noi. Ambele realități sunt adevărate, și anume deja de la început. În privința aceasta nu se poate schimba nimic; orice schimbare a acestui adevăr ar fi numai pierzare. Acest »mesaj« a fost auzit de la început. Cât de clar este că »de la început« nu înseamnă același lucru cu »la început«, când numai Dumnezeu singur a existat. Nici măcar un înger nu era acolo, ca să-L audă, cu atât mai puțin un om. Dar dacă se spune: »l-ați auzit de la început«, atunci evident mesajul răsună din timpul când Hristos a fost pe pământ. Nu a fost nici măcar o solicitare de a iubi pe aproapele ca pe sine însuși; aceasta ar fi fost numai o lege.

Prin »aproapele tău« se înțelegea atunci în primul rând iudeii. Iudeii nu iubeau pe păgâni. Ei au avut probabil mai puține greutăți cu privire la păgânii care veniseră »să-și caute scăparea sub aripile Dumnezeului lui Israel«. Aceștia puteau prin har să fie numărați în rândul aproapelui lor. Acești aproape dintre națiuni erau însă, luați la un loc, numeric mai puțini decât restul omenirii. Rut și-a căutat adăpost sub aripile Dumnezeului lui Israel. Cu toate că nu făcea parte din sămânța lui Avraam, ea s-a căsătorit cu un israelit bogat și prin aceasta a fost înscrisă împreună cu el în genealogia din care urma să vină Păstorul lui Israel, Domnul Isus Însuși. Astfel de persoane erau practic israeliți. Dar aceasta nu trebuie spus aici. Oricine dintre noi știe, că până la venirea Domnului »iubește pe aproapele tău!« a fost foarte meschin înțeles. Domnul a extins foarte mult înțelesul expresiei, atunci când cărturarul, cu care El vorbea, i-a pus întrebarea: »Cine este aproapele meu?« Atunci când adevărul este prezentat simplu și de înțeles, așa că ascultătorii cu greu pot scăpa de el, ei pun cu plăcere întrebări, ca să scape din încurcătură. Domnul a spus atunci minunata pildă despre samariteanul milostiv. Ce lovitură a fost aceasta pentru mândria iudaică! Nu „israelitul milostiv” a fost prezentat ca model, ci „samariteanul milostiv”! În ce a constat puterea acestei pilde? Samariteanul nu a văzut pe unul din poporul său, care avea nevoie de ajutor, ci pe un israelit, de care toți s-au îndepărtat, numai el nu, samariteanul. Chiar și atunci când un levit a văzut pe cel suferind, sau un preot – o, nu, aceasta nu era treaba lor. Ei au desconsiderat total pe aproapele lor, și anume, deoarece suferința acestui om cerea dragoste și milă. Altfel a fost la samaritean. El i-a legat rănile și a îngrijit de el. Nu era un tablou potrivit al Domnului Însuși? Și ce plăcut, că Domnul aceasta a vrut să spună, atunci când a prezentat pilda aceasta. El, care S-a coborât să devină „rob”, a fost gata să se ascundă sub înfățișarea unui „samaritean”. El a venit să poarte păcatele noastre pe trupul Său pe lemn și să le anuleze și ca Cel drept să sufere pentru cei nedrepți.

Nu este de mirare, că El nu S-a rușinat să fie în această pildă un samaritean; dar ce ticăloșie din partea iudeilor, când Îl leapădă caracterizându-L în felul acesta (Ioan 8,48)!

Avem aici un alt fel de dragoste. Ea poartă parfumul dragostei proprii lui Dumnezeu. Cui îi este arătată dragostea divină în toată plinătatea ei? Copiilor Lui. Faptul că această dragoste este așa de puțin prețuită este o dovadă cât de mult s-a abătut creștinătatea. Nici chiar cei mai slabi creștini nu au sentimente mici pentru păcătoșii care sunt în pericol să se piardă veșnic. Dar pentru interesele copiilor lui Dumnezeu, fie că ei glorifică sau nu pe Dumnezeu și pe Fiul Său, par să aibă simțăminte puține. Marea temă a lor este, ca păcătoșii să vină la credință; restul este de importanță minoră. Ce pagubă, să rămână la acest punct! Corespunde aceasta simțămintelor lui Dumnezeu? Aceasta a fost totul, pentru care Fiul Său S-a ostenit, atunci când El a fost pe pământ? El a fost subiectul întregii dragoste și favoare a lui Dumnezeu pe parcursul întregii perioade a prezenței Lui aici pe pământ, înainte ca El să poarte păcatele noastre pe cruce; și cât de mult a iubit El pe copiii lui Dumnezeu!

Poziția Lui este acum și poziția noastră, cu excepția lucrării de ispășire. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu, și dragostea, care se odihnea asupra Lui, se odihnește acum și asupra noastră, așa cum ne asigură Domnul la sfârșitul capitolului 17 din evanghelia după Ioan. Dar aceasta depășește cu totul ceea ce majoritatea copiilor lui Dumnezeu consideră a fi suficient. Desigur, ei nu tăgăduiesc cuvintele Domnului; însă ei nu dau impresia că le înțeleg. Sau vorbesc și acționează ei conform acestora, așa că aceste cuvinte le sunt un model al privilegiilor și îndatoririlor lor? Conștiența de a fi iubit astfel trezește dragoste pentru aceia care de asemenea sunt subiecte ale dragostei lui Dumnezeu.

Este de asemenea important să se înțeleagă, că o dragoste ca a Lui este ceva cu totul nou. Atunci s-a spus pentru prima dată a lor Săi, că copiii lui Dumnezeu ar trebui să se iubească. Domnul a stabilit aceasta în »porunca nouă«. Era realmente ceva nou de aflat, că Dumnezeu era acum în momentul de a crea o familie, în care trebuia să fie adunați toți copiii împrăștiați ai lui Dumnezeu.

Aceasta nu a existat niciodată mai înainte. Dumnezeu a făcut aceasta în două feluri deosebite. În scrierile lui Ioan găsim unitatea familiei, în scrisorile pauline găsim unitatea trupului lui Hristos. Ambele se contopesc ca două feluri diferite ale unității divine. Pe de o parte Hristos a revelat pe pământ natura lui Dumnezeu, ca s-o facă cunoscut aici celor care cred și să-i adune într-unul ca și copii ai lui Dumnezeu. Pe de altă parte există trupul lui Hristos, deoarece Hristos este glorificat în cer și prin Duhul noi suntem uniți cu El în înălțime. Aici unitatea este între Cap și trup. Capul trupului este Omul glorificat, și punctul central al familiei este Isus, Fiul lui Dumnezeu; Hristos înălțat este ambele.

Prin aceasta este jalonat domeniul în interiorul căruia acest trup este activ. Este dragostea reciprocă, nu dragostea evangheliei, care merge spre omul pierdut. Ea nu are nimic a face cu Legea sau cu aproapele nostru. Este dragoste în relații divine față de familia lui Dumnezeu. Dragostea față de copiii lui Dumnezeu se extinde asupra tuturor sfinților de pe întreg pământul și nu se limitează numai la țara noastră. Toți sunt mădulare ale trupului lui Hristos. Acest adevăr trebuie înfăptuit cu privire la orice credincios, oriunde s-ar afla el, în apropiere sau în depărtare. Nu se poate exclude nimeni din domeniul dragostei, fără a fi în pericol să lezezi Cuvântul lui Dumnezeu sau să-L desconsideri și astfel să întristezi pe Duhul Sfânt, care locuiește în noi, pentru ca noi să facem permanent voia lui Dumnezeu.

Aceasta oferă apostolului ocazia să plaseze sonda și mai adânc. El pune în opoziție evidentă pe copiii lui Dumnezeu cu copiii diavolului și în ambele cazuri merge până la rădăcină. Nu-i este de ajuns să-i numească pe ultimii ca fiind răi, sau copii ai mâniei, așa cum ei sunt numiți în alte locuri. El spune aici: »copii ai diavolului”. Aceasta duce la un punct cu o însemnătate deosebit de mare. În mod ciudat el se referă la zilele cele mai de demult ale omului căzut, când lui Adam și Evei li s-au născut copii, și începe cu fiul lor cel mai mare: »nu după cum era Cain, de la cel rău.« Cain nu poate fi niciodată modelul nostru, dimpotrivă, noi trebuie să ne depărtăm de el. Și de ce? »El a omorât pe fratele său.« Așa de departe l-a dus răutatea lui. Cu siguranță aceasta nu era dragoste, ci ură, și aceasta vrea Ioan să prezinte aici. El nu se gândește la o neutralitate între dragoste și ură; el nu vrea să acorde valabilitate ideilor atenuante, care la unii creștini par să fie așa de iubite. Orice reacție afectivă, care aduce scuze pentru Cain, este un compromis față de adevăr. Este însă deosebit de important să se recunoască, că trebuie să existe o despărțire clară între ceea ce este de la Dumnezeu și ceea ce este de la diavolul. Aceasta vrea Ioan să ne arate clar aici.

Este remarcabil, că aici ne este prezentat adevărul cu consecințe mari, că Cain a fost cel care a introdus două lucruri noi. El a fost primul om care a instaurat o religie „carnală”. Cain nu putea fi nicidecum numit un om fără religie. El corespundea oamenilor din timpul nostru, care merg regulat la biserică sau adunare. El poseda numai religiozitatea naturală a cărnii, care nu a dat naștere la nici un gând în sufletul lui, dacă jertfa sa corespundea stării lui sau dacă ea corespundea gândurilor lui Dumnezeu. În general oamenii nu se interesează de astfel de întrebări. Pentru cei mai mulți este suficientă justificarea: „Părinții noștri și bunicii noștri au mers și ei la această biserică.” Ei au fost botezați acolo, confirmați și iau parte la sacramente; sau, așa cum numesc alții, ei erau membrii ai bisericii sau adunării. Toate acestea, după părerea lor, se cuvin unui om onorabil. Iezuiții merg mai departe, spunând că toate să fie spre gloria lui Dumnezeu. Aceasta este pretinsa îndreptățire a strădaniilor lor fără inimă, lipsite de scrupule și rele. Ei sunt obligați să asculte necondiționat de generalul lor, când el explică, că scopul sfințește orice mijloc. Generalul lucrează împreună nu numai cu papa, ci și ca locțiitor al său, și uneori este mult înaintea lui în ceea ce privește deciziile. Toate au loc, după cum se afirmă, spre mărirea gloriei domnului lor, a papei!

Cain avea deci o anumită imaginație a felului în care el se putea apropia de Dumnezeu, ca să-L omagieze. Probabil s-a gândit: „Nu este nimic mai frumos ca florile și roadele pe care Dumnezeu le-a făcut în lumea aceasta.” Dar era deja o lume decăzută, și oamenii erau aceia care au fost alungați din Paradis. Cât de repede a uitat el aceasta și mult mai mult a uitat cauza care a condus la aceasta! Cain nu s-a mai gândit la păcatul neascultării rebele, care l-a obligat pe Dumnezeu să alunge prima pereche de oameni din Paradis. Nu era atunci obligația lui religioasă, ca după părerea lui să aducă ca jertfă ce era mai bun din produsele pământului? Desigur a fost îngrozit de jertfa fratelui său Abel. „Ce să se gândească despre el? Gândește numai, cât de prost este! El vrea să jertfească un mielușel și chiar să-l ucidă pentru Domnul! Ce să mai spui la aceasta? Cât de barbar și de îngrozitor trebuie să fie aceasta pentru Dumnezeu! Ce rău a făcut mielușelul? De ce ia el din cei întâi născuți ai turmei și din grăsimea lor? Cu siguranță el a înțeles total greșit caracterul Domnului. Are El plăcere de sânge și grăsime? Se bucură El, când este sacrificat un animal nevinovat, căruia El i-a dat existența?”

Găsim la Cain în detaliu ceea ce în general astăzi constituie majoritatea motivelor logice ale oamenilor. Pe această bază s-a dezvoltat în toate timpurile religia naturală, religia cărnii (firii) în toate formele ei. Este o religie, pe care omul și-o face pentru sine însuși și pentru alții și pe care el o consideră potrivită pentru Dumnezeu. Dar deoarece omul este singura sursă a acestei religii, ea nu conține nici un element divin, ci numai gânduri și pretenții omenești.

Și care era situația cu Abel? El a cumpănit temeinic în credință aceste lucruri și a descoperit cel puțin realitatea îngrozitoare, că el este un păcătos în ochii lui Dumnezeu. Căci noi putem fi siguri, că Abel a auzit de la părinții lui despre sentința lui Dumnezeu cu privire la căderea în păcat. El a aflat de asemenea, că Dumnezeu a vorbit despre un Mijlocitor, sămânța femeii, care va înfăptui lucrarea, pe care nici o creatură nu era în stare s-o facă: nimicirea șarpelui și a urmașilor lui dușmani. Însă mai mult decât aceasta: el a mai auzit și că Dumnezeu a îmbrăcat pe părinții lui cu haine de piele, în loc de frunze de smochin, și aceasta nu i-a fost indiferent. Pentru Cain aceasta nu a avut nici o însemnătate. Abel însă a recunoscut cu siguranță, că în aceasta era un mare adevăr. „Aceasta înseamnă moarte!”, trebuie să-și fi zis el. „Ce înseamnă să fi acoperit cu rezultatul morții? Și anume, nu al morții mele, ca plată a păcatului, ci a morții altuia, a unuia cu totul tainic!” Căci suntem convinși, că Domnul în harul Său a arătat spre singura îmbrăcăminte posibilă pentru omul decăzut, păcătos, și soția lui, care cu toate șorțurile lor din frunze de smochin (îmbrăcăminte confecționată din natura decăzută) erau în orice privință goi din pricina păcatului lor. Înainte de căderea în păcat erau goi în starea de nevinovăție, dar acum devenea vizibilă încălcarea lor temerară. Încercarea lor grăbită de a acoperi acest pas greșit cu îmbrăcăminte din frunze de smochin, trăda numai, că părerea lor nu era mai bună decât a lui Cain. Numai Dumnezeu a adus în ordine problema îmbrăcării lor, și ei au recunoscut măsura luată de El. »Și Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și soției sale îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat.« Era o îmbrăcăminte întemeiată pe moarte. De aceea Abel a fost învățat prin credință să lege aceste fapte și corespunzător să aducă ca jertfă pe cei întâi născuți ai turmei sale. Fără credință este imposibil să fim plăcuți lui Dumnezeu. Credința se reazemă pe mărturia lui Dumnezeu. Nu ni se cuvine nouă să decidem, cât de departe a fost călăuzit Abel prin credință. Un lucru este clar, că prin credință el a căpătat înțelegere, Cain nu. Credința lui s-ar putea să fi fost mică, dar ea includea toate adevărurile deja revelate. Aceasta este totdeauna important: credința trebuie să fie o realitate și să fie lucrată de Dumnezeu.

Credința lui Abel a fost de o simplitate mare, dar pentru aceasta plină de înțelegere spirituală. El a adus un miel din cele dintâi roade ale turmei sale, care trebuia să moară. Nu era o jertfă care exprima putere pentru a birui șarpele, așa cum ar fi un lup, un leu sau un urs; era numai un mielușel, care trebuia să moară. »Și Domnul a privit la Abel și la jertfa sa.« El a văzut în ea, ceea ce a văzut din veșnicie, ceea ce chiar și credincioșii din timpurile acelea au recunoscut foarte neclar. El a văzut »Mielul fără cusur și fără pată«, cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar descoperit la sfârșitul timpului în Hristos din pricina noastră. În felul acesta din când în când devine vizibilă o rază a adevărului divin, și Abel s-a declarat de partea lui și a respins orice idei omenești. Însă Domnul nu a putut avea nici o plăcere de Cain și de jertfa lui adusă din roadele pământului.

Am amintit mai înainte felul în care Cain a dat primul impuls pentru dezvoltarea în continuare a lumii. În afară de acțiunile exterioare, Cuvântul face precizări suplimentare din care rezultă că Cain a devenit fondatorul religiei lumii. Asupra acestui fapt pare Duhului Sfânt să se ocupe în mod deosebit în epistola lui Iuda. Aceasta arată mai mult decât oricare altă epistolă un context lăuntric cu prima epistolă a lui Ioan, cu toate că felul ei, antitezele ei se armonizează uimitor cu a doua epistolă a lui Petru. Asemănarea marcantă dintre epistola lui Ioan și epistola lui Iuda constă în aceea, că ambele se ocupă cu decăderea creștinătății. Acești nori amenințători, întunecoși, de la orizont caracterizează ambele epistole. Ele arată rădăcinile răului, acțiunea duhului necredinței, a prevestitorului decăderii viitoare. În epistola apostolului Ioan sunt »mulți antihriști«, care apar deja ca premergători ai antihristului. Pentru Acela, care locuiește în Adunare, acest indiciu nu putea să rămână ascuns.

Iuda, fratele lui Iacov și »rob al lui Isus Hristos«, vorbește despre »calea lui Cain«. Acest indiciu nu se limitează la uciderea fratelui său. El arată mai degrabă (ca și la Balaam și Core) spre răul religios, care a oferit prilejul direct pentru ucidere. În afară de aceasta, Cain era, în ceea ce privește caracterul lui, un om temerar, arogant și rău. »Lucrările lui erau rele, iar ale fratelui său, drepte.« El era omul potrivit ca să devină întemeietorul „lumii” și al religiei carnale. Nu este de mirare, că el nu s-a mulțumit să trăiască în propria lui casă. „Nu”, probabil și-a zis el, „unitatea face puterea! Trebuie să ne unim.” Fiind un om plin de energie a găsit curând oameni care au fost de aceeași părere cu el. Voința lui s-a dovedit a fi mai puternică decât a lor. El a fost primul care a construit o cetate, și putem fi convinși, că el a și domnit peste această cetate, de îndată ce ea s-a dezvoltat. Așa este format omul și voința lui: el iubește puterea. Așa a fost și la Cain. Dar mai înainte el s-a îndreptat în exterior spre religie, și acesta a fost prilejul propriu-zis, evident al decăderii lui. Căci prin aceasta a rupt-o pentru totdeauna cu Dumnezeu; rezultatul îngrozitor este prezentat ochilor noștri în această epistolă. Este în realitate așa, că religia lumii și civilizația ei se potrivesc bine una altora. Este neadevărat, când oameni răi afirmă, că Adam și Eva erau barbari; nicidecum nu erau așa ceva. Dar cine ar denumi starea în care ei se aflau, ca fiind o treaptă de civilizație? Să trăiești potrivit voii lui Dumnezeu este o realitate mai presus de orice treaptă de civilizație. Și dacă ne gândim la progresul cu care se laudă omul: ce este el în ochii lui Dumnezeu, sau ce valoare are el pentru sufletul nostru și duhul nostru?

Lumea este în culmea bucuriei în zilele noastre din pricina progresului ei. El a avut deja atunci începutul. Deja urmașii lui Cain au inventat instrumente de suflat și cu coarde pentru a face muzică, tot felul de scule și unelte de tăiat din bronz și fier și prin aceasta au adus lux și comoditate în existența pe pământ. Fără arta prelucrării metalelor nu putea să aibă loc nici un progres, și astfel familia lui Cain a devenit curând zeloasă în acest meșteșug. În zilele lui Lameh s-a introdus poligamia. Primul vers de cântare, care ne-a fost transmis, nu a fost dedicat lui Dumnezeu ca laudă, ci femeilor lui Lameh. El a dedicat o cântare lui Ada și Țila, în îndreptățire de sine și aroganță, dar și să le liniștească în temerile lor. Într-un fel provocator a răstălmăcit afirmația lui Dumnezeu și credea că Dumnezeu trebuie să aprobe faptele lui. Dacă Cain ar fi trebuit răzbunat de șapte ori, atunci Lameh cu siguranță ar fi trebuit de șapte ori șaptezeci. Promisiunea lui Dumnezeu dată lui Cain a aplicat-o Lameh cu aroganță la sine însuși. Aceasta este natura lumii acesteia, și acesta era caracterul religiei ei chiar de la început.

În epistola noastră adevărul iese clar la lumină: »Și pentru ce l-a ucis? Pentru că lucrările lui erau rele, iar ale fratelui său, drepte.« Scriptura constată starea morală a lui Cain și a lui Abel, care îi caracteriza, înainte ca ei să aducă jertfa lor. Lucrările lui Cain erau „rele”, dar ale fratelui său erau „drepte”. „Rău” este o expresie mai puternică decât „greșit”, ea arată spre o intenție și o viață în răutate. Nu este vorba numai de fapte rele, ci de o înaintare și perseverare în rău. Faptele lui erau rele, ale fratelui său dimpotrivă, erau drepte. Aceasta era deja starea inimii celor doi, înainte de veni prilejul care a provocat supărarea lui Cain. Este însă instructiv să vedem, care a fost acest prilej. Domnul a primit pe Abel și jertfa sa, jertfa lui Cain a fost însă respinsă. Cain nu a putut să suporte aceasta. Mândria lui s-a revoltat, mânia lui nu cunoștea limite. Deoarece nu putea să întreprindă ceva direct împotriva Domnului, s-a îndreptat spre fratele său. Atacul a fost foarte clar îndreptat împotriva Domnului. Faptul că Dumnezeu l-a respins a fost în ochii lui mult mai grav decât primirea lui Abel, cu toate că și aceasta a provocat furia sa. Cain nu simțea în conștiința lui nici un sentiment pentru păcat și nici un sentiment pentru Dumnezeu. Dumnezeu și păcatul se condiționează reciproc în conștiința omului. Căci sentimentul de a fi păcătuit conduce sufletul în prezența lui Dumnezeu, și anume, înaintea Lui ca Judecător al păcatului. De aceea, ce urmări trebuie să aibă vina noastră înaintea ochilor Săi? Dar nu există îndurare pentru păcătos? Da, îndurările Lui nu sunt la capăt. Credinciosul știe aceasta, și cu siguranță Israel o va afla prin harul Său. Cain n-a crezut niciodată în aceasta; astfel el a ajuns din împietrire la deznădejde. Deoarece el era rău în sine însuși, nu avea nici o imaginație despre bunătatea lui Dumnezeu, pe care El o arată chiar și unui om rău, dacă la chemarea harului el se îndreaptă spre El. Una știa el foarte bine: dacă cineva l-ar jigni, acela nu va putea să se bazeze pe îndurarea lui. Și deoarece el niciodată nu a simțit nevoia de Mântuitorul și nu avea nici încredere în hotărârea de har a lui Dumnezeu cu privire la sămânța femeii, el a apreciat pe Dumnezeu potrivit cu gândurile lui. El credea că Dumnezeu, ca și el sau într-un mod și mai grav, va arăta față de vinovat o severitate fără milă.

În versetele următoare aceasta este prezentat practic. »Nu vă mirați, fraților, dacă vă urăște lumea.« Această schimbare a formei de adresare este foarte importantă. Găsim în general adresarea »copii«, de două ori »copilași«, apoi »preaiubiți«, aici însă expresia »frați«. Nu este greu de recunoscut, cât de potrivite sunt aceste expresii la locul lor. Apostolul vrea să vorbească fraților despre dragoste; de aceea el îi denumește acum în mod corespunzător »frați«. Niciodată să nu trecem pe negândite peste un cuvânt al Scripturii, ci să căutăm să înțelegem de ce Dumnezeu folosește tocmai acest cuvânt și nu altul. Credința poate confirma, că folosirea Cuvântului sub această formă este permanent de cel mai mare folos. Pe lângă aceasta nu trebuie să uităm caracterul nesigur al omului și urmările lui, prin care s-a ajuns uneori la alegerea greșită a unui cuvânt la traducere. Noi ne putem explica strecurarea unor asemenea greșeli și în general avem suficiente puncte de reper pentru corectarea lor, chiar dacă aceasta nu este posibil în toate cazurile.

Ce se spune în aceste versete este foarte ușor de înțeles. »Nu vă mirați, fraților, dacă vă urăște lumea.« Cine erau aceia care alcătuiau această lume? Și cine erau aceștia, care urau, pe care apostolul îi avea în mod deosebit în atenție? Cel puțin în principal aceia care au fost în părtășia Adunării, dar care apoi au părăsit-o. Aceștia sunt permanent adversarii cei mai răi. Oamenii, care renunță la adevăr, urăsc apoi nu numai adevărul în mod deosebit, ci și pe aceia care se țin strâns de acest adevăr. Ei nu se pot suporta unii pe alții, și de ce? Din aceleași motive, din care nici Cain nu putea. Ei se simt acuzați de către ei. Nimic nu provoacă mai mult pe un apostat ca gândul, că el va fi condamnat. El încearcă să îndepărteze cât mai mult de la sine orice bănuială cu privire la propria pervertire, deoarece el este complet orbit de dușman. Deoarece el s-a pus la dispoziția minciunii lui Satan, el are parte de gândirea ucigașă a acestuia.

Așa este caracterul duhului lumii, în mod deosebit în aceia care au renunțat la adevărul, pe care l-au mărturisit odinioară, și care joacă un rol așa de trist în toată această epistolă. Odinioară ei au întors spatele lumii – cel puțin așa părea; acum se reîntorc la aceeași lume, pe care odinioară au condamnat-o în exterior. Era numai o despărțire superficială de ea. Legăturile n-au fost niciodată rupte în realitate. Acum s-au întors acolo, unde vechile lor înclinații îi ademeneau, deoarece adevărul s-a pierdut pentru ei și nu i-a mai atras. Numele Isus nu a câștigat niciodată inima lor pentru Dumnezeu, cu toate că El chiar și asupra celor necredincioși exercită deseori o influență evidentă. Vreau să atrag atenția, ce influență remarcabilă exercită Mântuitorul chiar și asupra oamenilor care sunt complet lumești. Să ne gândim la artiști. Evlavia nu este tocmai caracteristica, care îi deosebește ca clasă de ceilalți oameni. Dimpotrivă ei sunt deseori în mod deosebit dedați satisfacerii simțurilor și patimilor lor și a tot felul de plăceri lumești. Știm desigur că nu puțini au fost pictorii creștini. Deoarece aceste fapte sunt de netăgăduit, nu doresc să așez toți pictorii în aceeași categorie. Prietenul nostru deosebit, poetul William Cowper avea o părere foarte rea despre colegii lui poeții. El spunea, poeții sunt de regulă „o societate rea”; și, desigur, nimeni nu era mai îndreptățit să-i caracterizeze, decât Cowper. Cu toate că el era un poet, el s-a ținut complet departe de colegii lui poeți, nedemni de a fi iubiți, și era bucuros să nu aibă nici un fel de părtășie cu ei. Poeții sunt înclinați ca și pictorii, să lingușească vanitatea bărbaților și femeilor; realmente mulți trăiesc din aceasta, de exemplu părinții iubesc fotografiile măgulitoare ale copiilor lor. Dar chiar și pictorii, și chiar deosebit de pregnant, au fost influențați de învățătura Domnului Isus. Cine cunoaște arta sculpturilor antichității, va trebui să recunoască, că sculpturile grecilor erau deosebit de senzuale. Ele corespundeau punctului lor de vedere. Însă pictura Evului Mediu, în mod deosebit renumitele picturi din timpurile de mai târziu, care s-au păstrat până în zilele noastre, în mod surprinzător au fost marcate de creștinism, cu toate prezentările defectuoase sub papalitate. Ele se deosebeau esențial de arta antichității. Ceva din frumusețea sfântă strălucește din aceste picturi, în măsura în care un om lumesc o poate prezenta. Se găsește exprimarea supunerii smerite și a dependenței de Dumnezeul nevăzut. Femeia nu mai este prezentată ca ademenire pentru bărbat și invers, nici bărbatul în poftele și plăcerile lui. Nici o urmă de Afrodita și Apolo, care incitau pe greci să se strice în lucruri senzuale. Prezentarea fecioarei cu Copilul mărturisește despre omagierea idealului curăției, care până atunci nu a existat între oamenii lumii. Desigur, nu vreau să dau impresia, că eu acord acestor reprezentări înțelesuri adânci. Dimpotrivă, inima rea a omului s-a arătat în aceea, că prin divinizarea mamei a fost dezonorat Fiul lui Dumnezeu. Era influența puternică, însă numai în exterior, a Numelui Isus asupra oamenilor, care nu puteau să se ridice deasupra naturii lor și nu posedau nici o credință adevărată în Tatăl și în Fiul.

De aceea nu trebuie să fim surprinși, că aceia, care s-au inclus în autoînșelarea bisericii, prin tot ce i-a înconjurat și prin influența spirituală a preaslăvitului Nume Isus au fost profund impresionați. Însă influența n-a pătruns mai adânc, numai simțul lor a fost impresionat. Hristos n-a devenit viața lor, căci altfel ei nu L-ar fi părăsit niciodată, și cu atât mai puțin i-ar fi părăsit El. »Pentru că, dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi.« Și care a fost urmarea, dacă ei nu au rămas în mijlocul credincioșilor? Încetul cu încetul au devenit tot mai neîmpăciuitori, în mod deosebit atunci când credincioșii, din cauza apostaziei lor, au refuzat să-i mai numere în rândul creștinilor. »Nu vă mirați, dacă vă urăște lumea.« Ei aparțineau lumii lui Cain, care totdeauna începea cu aroganța religioasă și sfârșea cu crima.

Însă după aceea Ioan arată imediat opusul: adevăratul creștinism. »Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați.« Această frază este de o importanță deosebită, deoarece ea face legătura directă cu locurile din Evanghelie, care au o mare importanță. În Ioan 5,24 Domnul Însuși rostește aceste cuvinte (ultima parte a versetului), fără numirea expresă a pronumelui »noi« și fără să se refere la fiecare credincios în parte: »Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu și crede în Cel care M-a trimis are viața eternă și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.« Câtă binecuvântare au adus deja aceste cuvinte minunate multor suflete!

Însă noi nu trebuie niciodată să ne lăsăm prea mult impresionați de aparent locuri asemănătoare din Scriptură. Se spune, că capul înțelept se arată prin aceea, că el găsește asemănări acolo unde sunt diferențe, spre surpriza și satisfacția altora. Există ceva mai bun, decât a avea un cap înțelept, și aceasta este discernământul sănătos. Acesta se arată deseori în aceea, că se constată diferențe la lucruri care par a fi asemănătoare. Aceasta este exact contrariul abilității, și aici eșuează oamenii în general.

În ce constă deci diferența între cele două locuri citate? Nu arată Domnul acolo, că un om prin credința în mărturia lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său primește viața veșnică și nu vine la judecată, ceea ce este inevitabil partea oricărui om fără Hristos? Căci cine vine la judecată, în realitate el nu va putea niciodată scăpa de ea. Motivul este de înțeles, căci »judecata« înseamnă, că se primește ce s-a meritat. Ce ai meritat tu și ce am meritat eu de fapt? Nu eram noi datori, incapabili de a face binele, și păcătoși, înainte să fim mântuiți prin har? De aceea să nu gândești, că cineva poate merge la judecată, așa cum este, și apoi poate să iese de acolo. Nu, pentru el este numai drumul în iazul cu foc. Dar cu aceia care cred, Dumnezeu nu acționează așa. Ei au viața veșnică și nu merg la judecată. Aceasta înseamnă nu numai că ei nu merg la „pierzare”; căci acest cuvânt nu exprimă gândul care este cuprins în cuvântul „judecată”. Domnul vorbește clar despre faptul, că cel care crede nu merge la judecată, căci El Însuși a purtat pe cruce judecata asupra păcatelor noastre. Ideea de a lega judecata cu viața veșnică ar fi monstruoasă și total lipsită de sens. Ca să accentueze și mai puternic harul, El a spus, că respectivul »a trecut din moarte la viață«. Moartea era starea lui ca om pierdut, acum el posedă viața Domnului. Această schimbare a avut deja loc aici pentru suflet, nu însă pentru trup; acesta va fi transformat în învierea vieții, așa cum mărturisește Ioan 5,29.

Prin aceasta versetul 24 este un cuvânt foarte binecuvântat pentru păcătosul sărman, care dorește cu plăcere să știe cum poate primi viața veșnică. Dar despre aceasta nu se vorbește nimic în epistola noastră. Aici nu este vorba de a crede, pentru a obține această binecuvântare. Aici se spune, că »noi« (frații) »știm« și, prin faptul că iubim pe frați, oferim dovada practică. Aceasta ar fi imposibil fără a avea viața veșnică, natura divină, singura care poate iubi dumnezeiește. De aceea apostolul accentuează așa de mult cuvântul »noi« și prin aceasta se referă numai la frații în Hristos. Diferența față de Ioan 5,24 este evidentă. Desigur, cuvântul »noi« nu are întotdeauna același sens; numai contextul decide ce se înțelege prin »noi«. Pronumele »noi« este așa de diferit folosit în Scriptură, că dacă s-ar face o regulă care să-i atribuie permanent același înțeles, aceasta ar dovedi numai necunoașterea folosirii lui în locul respectiv. Aici este accentuat »noi«: »Noi știm (total conștienți), că am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați.« Cât de clar recunoaștem diferența, dacă comparăm cele două texte!

Ce știe necredinciosul despre această schimbare? Cum ar putea el de fapt să știe ceva despre ea? Necredinciosul este mort în păcate și merge la judecată. Numai credința primește binecuvântarea despre care vorbește Hristos aici. Însă frații se iubesc între ei, căci ei aparțin familiei lui Dumnezeu și ei au crezut deja. De aceea »noi« nu suntem solicitați în acest loc să credem. Se consideră premisă, că noi, care am crezut în ceea ce privește viața veșnică, iubim pe frații noștri. Faptul că am trecut din moarte la viață este confirmat prin dragostea noastră. Noi avem această cunoaștere conștientă și trebuie s-o avem, în opoziție cu aceia, care fără nici o dragoste dumnezeiască înalță o cunoaștere goală la o teorie înaltă. Dintre toți oamenii de pe pământ, numai credincioșii, numai frații în Domnul, numai »noi«, au privilegiul să poată spune, că noi am trecut din moarte în viața veșnică, pentru că iubim pe frați. Această dragoste de frați este mărturia și dovada practică pentru aceasta. Numai credința ne-a așezat în această stare binecuvântată prin harul lui Hristos. Noi nu am primit nici viața veșnică, și nici nu am trecut din moarte la viață pe baza dragostei noastre pentru frați. Odinioară uram pe frați, căci eram morți în păcate. Abia după ce am crezut pe Dumnezeu am trecut din moarte la viață și am învățat să iubim pe frați, ca începând din momentul acela să-i iubim pentru totdeauna.

De aceea apostolul, prin cuvintele »Cine nu îl iubește pe fratele rămâne în moarte« prezintă o axiomă a creștinismului, aceasta înseamnă, un principiu incontestabil, care nu are nevoie de dovezi. Ce concluzie serioasă se trage din aceasta! Oricine nu are această dragoste, nu posedă nici viața și nici nu a ieșit din moarte. Dar de ce spune Ioan »frați«? Este o constatare abstractă, care se bazează pe crezul lui. Apostolul iubește astfel de afirmații, care sunt ocolite foarte grijuliu de către cei pedanți. El nu se mulțumește nicidecum cu teoria. El întâmpină pe fiecare pe terenul mărturiei lui și mărturisește că »cine nu iubește pe fratele rămâne în moarte«. Tocmai prin ura lui el dovedește că nu este un frate adevărat. Să observăm severitatea felului lui de exprimare! El nu spune numai, că un astfel de om este mort, ci că el »rămâne în moarte«. Orice ar fi mărturisit el, el a fost permanent mort spiritual și rămâne în moarte. Dovada pentru aceasta este, că el niciodată nu a iubit pe acela, pe care a fost chemat să-l iubească ca mădular al familiei lui Dumnezeu. El n-a avut nici o dragoste; dacă ar fi avut cu adevărat viața lui Hristos în el, atunci ar fi trebuit să posede și dragostea.

După aceea apostolul merge un pas mai departe: »Oricine îl urăște pe fratele său este un ucigaș.« Prin aceasta mărește substanțial intensitatea cuvintelor sale. Acum nu este vorba numai de un om care nu iubește, ci de cineva în a cărui inimă ura este activă. Prin cuvintele sale și prin comportarea sa neînfrânată trădează ura sa și este astfel denumit un »ucigaș«. Apostolul pătrunde aici până la rădăcinile răului. Deoarece la verificarea felului de gândire a omului acela se constată ura, în principiu el este un ucigaș. Tot așa Domnul numește din principiu un preacurvar pe bărbatul acela, care se lasă pradă plăcerii nepermise, în loc s-o condamne, să se rușineze de ea și să se smerească din cauza ei. Dumnezeu se preocupă cu inima și nu cu exteriorul creștinilor. Atât ce are lor înlăuntrul cât și ce se arată în afară caracterizează pe mărturisitorul creștin, acestea desigur nu ar fi recunoscute și ar fi imposibil să fie recunoscute de un tribunal lumesc.

»Și știți că nici un ucigaș nu are viața eternă rămânând în el.« Găsim aici exact contrariul lui Hristos și cea mai mare asemănare cu natura diavolului. Nu corespunde aceasta pe deplin împotrivitorului nostru, mincinosului și ucigașului de la început?

»Prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El Și-a dat viața pentru noi.« Nu se spune „dragostea lui Dumnezeu”; textul exact al Scripturii spune »dragostea«. Adaosul „lui Dumnezeu” (în „Authorized Version”) a fost făcut cu intenție bună, dar este mai bine să rămânem la adevărul simplu. »El Și-a dat viața pentru noi«. Aici »El« este iarăși remarcabil. Fără îndoială este vorba și de dragostea lui Dumnezeu; dar Ioan combină intenționat noțiunile »Dumnezeu« și »Hristos«, cu toate că numai Hristos Și-a dat viața. În studiile noastre de odinioară am găsit mereu aceasta. Această faptă a lui Hristos este dovada mare și incontestabilă a dragostei nesfârșite, o dragoste care a venit foarte clar din Dumnezeu, dar a fost revelată numai de Hristos. El Și-a dat viața pentru noi. Ar fi o iluzie pură și s-ar arăta că nu s-a înțeles puterea acestei morți, dacă s-ar vrea ca această moarte să se compare cu moartea unui om care din simpatie mare față de prietenul lui se jertfește sau își pune viața în joc pentru a-l salva pe prieten. Privește-L pe Acela care a murit astfel pentru noi! Care a devenit Om, ca să sufere deosebit de îngrozitor și să poată muri, și aceasta pentru noi, care eram pierduți și nu puteam arăta nimic altceva, decât numai păcate!

»Și noi suntem datori să ne dăm viața pentru frați.« Suferința Lui L-a dus în adâncimi de neimaginat: nimic nu se poate asemăna în vreun fel cu aceste suferințe. Și cu toate acestea ce a făcut El este un model pentru ai Săi, desigur cu excepția lucrării de ispășire. Sunt însă limite, unde nu-L putem imita? Dragostea ne-a fost dată, ca prin ea să biruim toate greutățile. Dragostea, pe care a avut-o Dumnezeu față de noi, pe când noi eram încă în păcatele noastre, dă naștere în noi la dragoste față de Dumnezeu și față de copiii Săi, frații noștri. Și »noi suntem datori« să ne dăm viața pentru frați. Ioan nu spune: „ne dăm viața”, cu toate că au existat credincioși care au murit nu numai din pricina lui Hristos, ci și pentru frații lor. Dar Ioan se mulțumește să spună: »și noi suntem datori.« Dragostea noastră, care este din Dumnezeu, ne face capabili pentru aceasta. Și dacă moartea noastră ar fi de folos pentru fratele nostru, să fim gata să murim. Însă rar va interveni un astfel de caz neobișnuit, în care ni se cere să ne dăm viața.

Noi suntem însă și instruiți, că sunt destule ocazii practice care apelează la inima noastră, fără ca să se ajungă acolo să trebuiască să dăm această dovadă a dragostei noastre. Nu trebuie să mergem departe, pentru a găsi nevoi care cer activitatea dragostei din inima noastră. Să ne gândim numai la lucrurile zilnice. Aproape că nu vom întâlni o situație pe pământ, în care trebuie să ne dăm viața pentru frați. Dar vom întâlni des lipsuri naturale, și noi știm de cele mai multe ori care sunt obligațiile noastre: să ajutăm pe fratele nostru sau pe sora noastră în nevoile lor. Ce simte sufletul tău într-o astfel de situație? Cum acționează dragostea noastră la suferințele fratelui sau surorii?

»Dar cine are bunurile lumii și îl vede pe fratele său având nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?« Cuvântul »a vedea« are aici înțelesul profund de a privi contemplând, a cuprinde cu privirea, a băga de seamă; nevoia fratelui este clar recunoscută. Probabil el nu a făcut nici cea mai mică aluzie, nu s-a plâns și nu a spus nimănui greutățile lui. Această tăcere ar trebui să fie un apel și mai puternic la inimile noastre. Fratele și-a purtat povara fără să murmure; sora a răbdat și a spus numai lui Dumnezeu nevoia ei. Ochii noștri văd aceasta, privesc la nevoia fratelui, și totuși zăbovim să ajutăm. Avem posibilitatea să ajutăm și să alinăm nevoia sa, dar în loc s-o facem, »ne închidem inima«, înlăuntrul nostru, față de cel ce trebuie să sufere așa de mult. »Cum rămâne dragostea lui Dumnezeu în el?« Apostolul prezintă aceste cuvinte liniștit și precaut, însă totodată serios și înduioșător. El nu îmi cere să mor pentru fratele; dar mă roagă insistent să dovedesc dragostea mea cu mijloacele care îmi stau la dispoziție peste nevoile mele reale, față de cineva care sufere de frig, de foame, este bolnav sau are alte nevoi. Se poate ușura suferința fratelui, și totuși n-o facem: »cum rămâne dragostea lui Dumnezeu în el?«

Dragostea este imboldul naturii lui Dumnezeu, și ea este și în natura nouă a copiilor Săi. Ea trebuie să curgă permanent spre alții, nu numai în ocazii deosebite, ci în lucrurile cele mai mici ale vieții. Fie ca felul de exprimare deosebit de potrivit al apostolului să nu ne scape. În versetul 16 el a vorbit numai despre »dragoste«; aceasta era pe deplin suficient acolo, căci din cuvintele care urmează rezultă clar, că este dragostea Aceluia care Și-a dat viața pentru noi. În capitolul 2 am găsit nu numai »dragostea«, care este în opoziție cu lumea, și nici »dragostea lui Dumnezeu«, ci »dragostea Tatălui«. Dar în acest verset »dragostea Tatălui« nu ar fi avut locul potrivit. Aici avem »dragostea lui Dumnezeu«, cu care El iese în întâmpinarea celei mai neînsemnate creaturi a Lui, și care trebuie să mustre așa de aspru pe copilul Său, dacă inima lui se închide față de nevoia fratelui său așa de încercat.

În încheiere doresc să atrag atenția asupra felului diferit de folosire a morții lui Hristos în capitolul 3. În versetul 5 Îl vedem revelat, ca să înlăture păcatele noastre; în versetul 8 a fost revelat, ca să nimicească lucrările diavolului; și în versetul 16 El Și-a dat viața pentru noi și ne-a dovedit dragostea Sa ca etalon pentru dragostea noastră. Toate acestea s-au arătat unite împreună în moartea Sa, așa cum găsim mai detaliat în Evrei 2,9.10.14.17.

Ajungem acum la o temă nouă, care până acum nu a fost atinsă, dar care stă în legătură cu dragostea reciprocă a copiilor lui Dumnezeu, despre care am auzit deja. Apostolul se îndreaptă iarăși mai întâi spre »copiii« preaiubiți, și prin aceasta se adresează, ca pretutindeni în această scrisoare, întregii familii a lui Dumnezeu. Adaosul copiii „mei” nu este necesar; el nu este folosit de Duhul lui Dumnezeu și de aceea este nejustificat. Expresia generală a sentimentelor lui cordiale față de ei este „dragi copii”. Numai cuvântul „copii” nu ar exprima suficient această dragoste cordială, de aceea el spune „dragi copii”. Ambele expresii includ întreaga familie a lui Dumnezeu, atât pe părinți, cât și pe tineri și pe copilași.

Deci apostolul ne cere aici să iubim cu fapta și cu adevărul, nu numai cu cuvântul și cu limba, și prin aceasta îndreaptă atenția noastră spre o temă nouă. El adaugă: »Prin aceasta vom cunoaște«; el nu spune »cunoaștem«, ci »vom cunoaște«. Aceasta este important într-atât, că aceasta nu se referă la ceea ce ei erau deja în Hristos. Cu privire la posesiunea actuală a vieții veșnice în Hristos, de exemplu, »copiii« aveau deja cunoștință precisă. Ioan avea însă acum înaintea ochilor îndrăzneala și încrederea inimii, care cresc din umblarea sinceră înaintea lui Dumnezeu în viața veșnică și în mod deosebit din practicarea dragostei. Aceasta este o datorie față de care mulți se înșeală singuri. Este foarte ușor să ceri dragoste și să te plângi că alții sunt așa de lipsiți de dragoste; dar aceia care se plâng cel mai mult de aceasta, arată deseori cea mai mare lipsă de dragoste. Ei doresc cu plăcere să fie subiectele dragostei; noi însă trebuie ca noi înșine să iubim, dacă vrem să fim iubiți. Dacă inima noastră se deschide fără intenții egoiste față de alții, atunci se vor deschide și celelalte inimi față de noi. Cu regret inimile noastre vorbesc prea ușor despre dragoste, fără s-o practice. De aceea Ioan alege aceste cuvinte precaute și prin ele leagă cele spuse până aici de expunerile următoare. »Dragi copii, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba.« Fiecare creștin, independent de starea lui spirituală, va recunoaște, că aceasta ar fi demn de respins. Dar dacă el se află față de Dumnezeu într-o stare rea, dragostea lui va fi superficială și fără putere. De aceea se spune aici: »nu cu cuvântul, nici cu limba«; așa este redarea cea mai exactă a textului Scripturii. În partea a doua a versetului sunt lăsate la o parte articolele și cuvântul »cu«: noi trebuie să iubim »în faptă și în adevăr«. Omul firesc din creștinătate vorbește în felul lui despre dragoste. Hristos dimpotrivă a dovedit dragostea Sa în toată veridicitatea ei, și noi, care-L mărturisim, să umblăm în aceeași sinceritate și realitate.

Toate acestea rezultă clar din viața veșnică, pe care o posedăm, dacă credem în El. Ea este numită în Efeseni 4,18 în mod neobișnuit »viața lui Dumnezeu; în Coloseni 3,3-4 se spune dimpotrivă »Hristos viața noastră«. O expresie asemănătoare găsim și în Galateni 2,20: »Hristos trăiește în mine«. Ioan unește în mod evident numele »Dumnezeu« și »Hristos«, așa că uneori este greu de spus despre cine se vorbește dintre cei doi. Însă aceasta are loc intenționat, și anume dintr-un motiv sublim: Fiul este în aceeași măsură Dumnezeu ca și Tatăl, aceasta nu avem voie să uităm niciodată. Ioan nu a făcut aceasta din lipsă de respect; el știa exact ce face și gândea exact ceea ce scria. Numai oamenii nebuni, care au prea mare încredere în ei înșiși îndrăznesc să gândească altfel despre scriitorul inspirat. Hristos rămâne tot așa de adevărat Dumnezeu ca și celelalte Persoane ale Dumnezeirii, cu toate că El a devenit Om. Prin smerirea Lui, pe care a luat-o asupra Sa pentru glorificarea lui Dumnezeu și spre mântuirea oamenilor, El nu a renunțat nici pentru o clipă la slava Sa dumnezeiască. El era Dumnezeul adevărat, atunci când S-a coborât să se nască dintr-o femeie. Noi știm cât de dependent este un copil născut de curând de mama sa sau de îngrijitoarea lui. Există vreo altă creatură în lume, care să aibă nevoie de grija iubitoare așa cum o are un copilaș născut de curând? Dar chiar și în aceste împrejurări Hristos era tot așa de desăvârșit Dumnezeu adevărat ca și în timpul când a înviat pe Lazăr sau pe alți morți. Și atunci când El a murit, El era încă Același, cu toate că era în împrejurări total opuse. El nu putea niciodată să înceteze să fie Dumnezeu adevărat; prin moartea Sa această realitate nu a fost nici atinsă și nici influențată într-un fel oarecare. Nici chiar la un om sufletul și duhul nu sunt atinse prin moarte; ea desparte numai legătura dintre trup și omul lăuntric. Tot așa a fost și la Domnul Isus. El a rămas permanent Fiul. Isus Hristos este într-adevăr Numele, pe care El L-a primit la întruparea Sa, dar El este »mai presus de toate Dumnezeu glorificat în veci. Amin!« El este Dumnezeu în aceeași măsură ca Tatăl și Duhul Sfânt, care niciodată nu au luat trup de carne.

Deci dragostea este ceea ce caracterizează Ființa lui Dumnezeu! Cât de binecuvântat este aceasta în sine însuși și pentru noi! Judecata nu corespunde naturii Lui, și ea n-a fost niciodată aplicată oamenilor, până când a apărut păcatul. O astfel de acționare din partea lui Dumnezeu a devenit necesară abia prin păcat. Dumnezeu însă a fost totdeauna dragoste. Și când a venit momentul potrivit, să facă activă dragostea Lui, în mod deosebit în întruparea lui Hristos și în lucrarea Lui, atunci ea s-a revărsat într-o plinătate fără egal. Ea a depășit cu mult bunătatea Sa față de creația Sa. Grija Lui înțeleaptă și plină de bunătate față de animale, de la cele mai mici până la cele mai mari, oricât de minunată este ea, a fost eclipsată prin această dragoste. Aceasta devine mai expresivă, dacă ne gândim la bunătatea și grija Lui față de oameni.

Este bine să ne gândim la ceea ce ne înconjoară. Domnul S-a referit uneori la lucrurile din natură, care conțin învățături explicative. Să ne gândim numai la învățătura importantă, pe care Domnul o dă ucenicilor Săi cu privire la păsările cerului și la crinii de pe câmp. Ele vorbesc realmente nu numai despre puterea dumnezeiască, ci și despre înțelepciunea Sa, despre bunătatea și grija Sa, care se gândește la ele chiar și în cele mai mici amănunte și care cu tot păcatul și răutatea omului încă se mai extind asupra întregii creații. Dumnezeu ar fi putut după căderea omului în păcat să schimbe culoarea verde a câmpului într-un roșu neplăcut, ca semn de alarmă cu privire la judecata care va veni, dar El nu a făcut o astfel de schimbare. Câmpul verde a rămas verde, și florile sunt încă frumoase și miroase plăcut. Prin aceasta nu vreau să spun, că toate sunt încă tot așa cum au fost în paradis; căci prin căderea în păcat toate aici jos au fost desigur puternic influențate. Dar a rămas incontestabil o stare așa de ideală, cum omul niciodată nu ar fi putut s-o creeze. Solomon în toată slava lui nu a fost îmbrăcat așa cum sunt florile câmpului, care cresc și înfloresc fără nici un efort omenesc.

Este însă important să se recunoască, că dragostea dumnezeiască locuiește total în afara creației și în ceea ce privește caracterul ei este deasupra naturii omenești. Ea este tot așa de supranaturală ca și viața, natura nouă, asupra căreia lucrează Duhul lui Dumnezeu. Trebuie să fie o natură care să aducă roadă, pe care Dumnezeu poate s-o recunoască. Fără un izvor viu în sine este imposibil să aduci roadă. De unde vine izvorul, care poate da la iveală sentimente și acțiuni, care se ridică deasupra a tot ce poate să facă omul ca atare? Din ce izvor curge dragostea pe care omul o are pentru Dumnezeu și pentru oameni? Este viața veșnică. Fără aceasta noi nu posedăm nici o natură care ar putea să aducă roade bune. Nu suntem noi înșine dovada cea mai bună pentru acest adevăr? Noi eram odinioară ca oameni firești dotați cu însușirile uimitoare, pe care Dumnezeu le dă omului; ele sunt importante, dar nu au nimic a face cu creația nouă și privilegiile ei deosebite. Din acestea noi nu am posedat niciuna atunci, și noi nu am fi putut nimic înțelege ce s-a spus despre har. Toate acestea s-ar fi părut omului firesc ceva pompos și fără sens, așa cum este totdeauna cazul, cu toate că el este uneori destul de inteligent să-și țină gura și să nu-și spună părerea. Însă oamenii simt că ei nu pot pătrunde în gândurile lui Dumnezeu; nici măcar duhul omului, partea cea mai înaltă din el, nu poate înțelege gândurile lui Dumnezeu. Duhul omului se ridică incomensurabil peste părțile sale inferioare, dar niciodată nu poate pătrunde în gândurile lui Dumnezeu (compară cu Ioan 3,3-6). Duhul omului nu se poate ridica peste lucrurile omului (compară cu 1 Corinteni 2,9-11), tot așa cum de exemplu un câine nu poate înțelege cum funcționează mecanismul unui ceas. Câinele are exclusiv natura unui câine, nu a unui om. Omul dispune de o inteligență mult mai mare, cu ajutorul căreia el se perfecționează mai departe, învață de la alții, se străduiește să ajungă o anumită țintă și de exemplu la confecționarea unui ceas se folosește de gândirea lui și de utilizarea anumitor forțe mecanice. Cu timpul va lucra probabil numai mecanic, dar la început a trebuit să folosească multă muncă intelectuală și aptitudini meșteșugărești, ca să confecționeze primul ceas. Probabil că ceasul a fost masiv, voluminos și a avut nevoie de reparații dese. Cu toate acestea primul ceas a necesitat eforturi spirituale mai mari decât deprinderile de mai târziu, cu care se pot confecționa cele mai bune ceasuri din lume. Fabricanții au astăzi avantajul de a se putea folosi de îmbunătățirile numeroase de până acum aduse pieselor componente, ca să poată construi ceasuri profesionale. Dar cu toată activitatea duhului omului este legată conștiența responsabilității înaintea lui Dumnezeu și o intuiție morală mult mai înaltă decât simplul instinct, de care pe pământ numai omul dispune. Concluzia este: lucrurile lui Dumnezeu sunt tot așa de superioare celui mai bun om firesc și chiar celor mai valoroase părți ale personalității lui, cum este un ceas sau alte produse ale duhului omenesc față de un câine cu toate instinctele lui. Ce nivel moral scăzut, să vrei să uiți aceasta! Această diferență este cu adevărat enorm de importantă; acolo unde ea este simțită, ea poate da naștere numai la mulțumire din partea noastră pentru Dumnezeu. Ea contribuie și la dezvoltarea și păstrarea în conștiința noastră a adâncimilor harului lui Dumnezeu. El ne-a dat nouă, celor care credem, o viață care este capabilă să pătrundă în gândurile și sentimentele Sale, să cunoască hotărârile Sale și gândul Lui, și prin Duhul Sfânt să cerceteze toate lucrurile, chiar și adâncimile lui Dumnezeu.

Trebuie să recunoaștem, că pentru aceasta avem nevoie de Duhul lui Dumnezeu. Nu este suficient să fi născut din Duhul. Credincioșii Vechiului Testament au posedat într-adevăr această naștere, dar atunci ei nu puteau încă să primească Duhul Sfânt din cer locuind în ei. El nu a fost partea niciunui credincios, până ce Hristos nu a înfăptuit lucrarea de mântuire. Numai sufletul mântuit, care se odihnește pe această lucrare de mântuire, primește acum darul Duhului Sfânt. Deoarece această odihnire lipsește multor oameni întorși la Dumnezeu, ei sunt lipsiți de putere din punct de vedere spiritual. Ei nu merg mai departe de începuturile adevărului dumnezeiesc, căci ei, cu toate că posedă natura nouă, nu au încă puterea Duhului Sfânt în ei. La o cercetare mai exactă se constată că ei nu posedă o pace consolidată. Realitatea este, că ei încă nu se odihnesc realmente pe lucrarea de răscumpărare a lui Hristos și de aceea ei nici nu pot savura rezultatele răscumpărării. Ei depun toate eforturile, așa cum spun ei, să apuce ceea ce încă nu au, și caută cu privirea într-acolo. Pe lângă aceasta ei trebuie însă să învețe, că libertatea în Hristos devine partea numai a aceluia care a renunțat total la sine însuși și la eforturile lui, ca să se odihnească exclusiv pe Hristos și lucrarea Sa de răscumpărare, căci lucrarea de răscumpărare a fost definitiv înfăptuită.

Această banalizare și scurtare a credinței a năvălit ca un șuvoi după moartea apostolilor. În primele zile ale Adunării nimeni nu putea să i se adauge, dacă nu era pecetluit cu Duhul Sfânt. După aceea Adunarea a început să se simtă acasă în lume, prigoanele erau ocazionale, și mulți oameni intelectuali și bogați, puternici și nobili s-au inclus în ea. Din aceasta a rezultat, că cei credincioși au venit în contact cu multe personalități și prin legăturile dragostei creștine ei au devenit mult mai apropiați cu ei, decât era cazul în lume. Acesta a fost nu pentru puțini un motiv să se alăture de ei. Această experiență au făcut-o unii oameni din zilele noastre pe baza aceluiași motiv. În astfel de împrejurări dragostea dumnezeiască a ajuns curând la decădere. Putem bine înțelege cât de necesară este atenționarea: »să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci în faptă și în adevăr.«

»Și prin aceasta vom cunoaște că suntem din adevăr«, și anume, dacă umblăm în dragoste. Pentru credincios este o puternică mângâiere în aceasta. Ar fi însă o greșeală mare, să se prezinte aceste cuvinte unui om care nu s-a întors la Dumnezeu, ca să-i arătăm calea iertării de păcate! Cine din aceia care cunosc Evanghelia ar putea cere de la un om neîntors la Dumnezeu să dea astfel de roade ale dragostei? Însă la credincioși trebuie să se găsească astfel de sentimente, și anume ca rezultat a ceea ce pe drept se numește căile de guvernare ale lui Dumnezeu. Căci dacă am fost aduși la Dumnezeu, El se poartă cu noi ca un Tată, care ne judecă zilnic fără să aibă în vedere fața omului (1 Petru 1,17). Domnul prezintă acest aspect simbolic în Ioan 15. El Se numește acolo adevărata viță, în timp ce ucenicii sunt mlădițele. Acesta nu este un tablou al nașterii din nou (despre aceasta El a vorbit în Ioan 3,3-6); mult mai puțin acest tablou are a face cu unitatea trupului, așa cum gândesc greșit unii. Cineva, care posedă viața veșnică, nu poate nici s-o piardă și ca mădular al Trupului lui Hristos nu poate nici să fie tăiat. Această realitate este suficientă să combată acele interpretări greșite. Vița ne învață necesitatea părtășiei practice cu Hristos. Dacă rămânem în El și El rămâne în noi, atunci avem puterea să aducem roade. Căci ce îi face pe ucenici capabili să aducă roadă? Nu este dependența de El, păzirea Cuvântului Său și rugăciunea? (compară cu Ioan 15,7). Hristos este izvorul oricărei roade, și mlădițele poartă această roadă, prin faptul că rămân în El. În afara Lui ele nu pot face nimic. Tatăl curăță mlădițele, pentru ca ele să aducă mai multă roadă; însă numai vița oferă seva necesară mlădițelor care sunt legate cu ea.

Domnul nostru a făcut mult mai mult pentru noi; însă pentru a aduce roade, aceasta este activitatea Lui. Dacă mlădițele se taie din viță, ce se petrece atunci? Vor putea ele să rodească iarăși struguri? Se va ajunge atunci la formarea roadei? Nicidecum. Atunci au fost persoane care L-au urmat un timp pe Hristos, dar care apoi nu au mai mers împreună cu El. Ele s-au tăiat singure. Ele nu au mai fost mlădițe în viță. Aici nu trebuie tăgăduit, că ici și colo au fost unii care s-au căit de căile lor greșite și s-au străduit să se reabiliteze. Nimeni nu trebuie respins sau descurajat prin noi. Însă aceia care se depărtează de Hristos vor deveni până într-o anumită măsură împietriți și dușmănoși. Realmente sunt relativ puține cazurile că oamenii care I-au întors spatele, revin iarăși la El. Dar dacă sufletul s-a smerit cu adevărat, cine este atunci așa de binevoitor ca El, ca să-l primească? Dragostea Lui nu cunoaște limite. Dar aici este vorba despre aceia, care nu se condamnă singuri, ci năzuiesc gânduri rele cu privire la Hristos, fără respect degradează Persoana Sa și disprețuiesc lucrarea Sa. Prin aceasta dovedesc că ei niciodată nu au posedat viața veșnică, ci au mers după închipuirea lor.

De aceea este foarte important să ne gândim, că Dumnezeu în căile Lui de guvernare morală se preocupă cu sufletele, și anume cu efect dublu. Pe de o parte Dumnezeu veghează asupra fiecărui sfânt al Său și judecă orice greșeală, și anume cu credincioșie și dragoste. Pe de altă parte sunt din aceia care nu au încredere în El și nu pot suporta felul cum îi tratează Dumnezeu. Ei se împotrivesc exercițiilor, pe care Dumnezeu le folosește pentru restabilirea lor, sau le desconsideră. Dumnezeu pedepsește, și orice pedeapsă nu pare plăcută în timpul de acum. Bucuria ar contrazice total caracterul Lui; însă pedepsirea este folositoare și după aceea aduce roada aducătoare de pace a neprihănirii, celor care sunt încercați prin ea. Dumnezeu pedepsește acum ca Tată pe fiecare după faptele lui; sunt căile Lui morale de guvernare. El Se ocupă cu aceia care sunt copiii Lui sau în orice caz mărturisesc că sunt copii ai Lui. Căci El se ocupă cu omul potrivit mărturiei pe care omul o dă și de aceea Se comportă cu totul altfel cu aceia care niciodată nu au purtat Numele Domnului.

De aceea este prima datorie a fiecăruia, care numește Numele Domnului, să se depărteze de orice fel de nelegiuire. Dacă a fost prins în cursele diavolului, el trebuie să se trezească din ele, pentru ca dușmanul să nu câștige influență permanentă și apăsătoare asupra sufletului. Cu cât se amână mai mult cu atât devine mai grav. Destul de grav este pentru aceia care din cauza exercițiilor cred că trebuie să se retragă în izolare. Cu regret nu sunt puțini care se dau mulțumiți cu o astfel de izolare de sine, ca și cum prin aceasta ei s-ar putea sustrage responsabilității lor față de dezordinea mereu crescândă. Ei privesc la greșelile celorlalți creștini, ca să justifice izolarea lor, și prin aceasta ocolesc exercițiile care iau naștere la umblarea împreună cu frații și surorile. Ei acuză fără cruțare eșecul altora. Cu privire la propria stare nu sunt cu adevărat conștienți de ceea ce este spre onoarea lui Dumnezeu. Ce stare sărăcăcioasă, când ne îndreptățim singuri, scoțând în evidență greșelile celorlalți! Dacă se compară umblarea lor cu a acelor oameni care niciodată nu s-au declarat pentru Hristos, se poate ea numi mai bună? Nu este așa, că ei au umblat în lumina focului propriu și în strălucirea scânteilor, pe care singuri le-au aprins? Fie ca ei să ia seama, că ei nici măcar nu zac căzuți la pământ. Drumul lor nu este caracterizat nici de dreptate nici de dragoste; creștinismul însă unește ambele în sine potrivit adevărului lui Hristos.

Dacă am fost aduși la Dumnezeu, atunci taina puterii în umblarea noastră este în dependența de Hristos. Nu ne învață mlădița aceasta, mai bine decât oricare alte exemple? În toată împărăția naturii aproape că nu se găsește nici o altă plantă, care să arate așa de impresionant ca vița, cât de necesar este pentru mlădițe să rămână în ea, ca ele să poată aduce roadă. Între Hristos și credincioși este exact același principiu, și aceasta ne este arătat în acest loc din Scriptură. Nu trebuie să-I displacă lui Dumnezeu, dacă noi iubim numai cu cuvintele și cu limba și nu cu fapta și adevărul? Nu înseamnă aceasta o jignire a Duhului lui Dumnezeu? Dacă noi umblăm ca și copii ai luminii, atunci înfăptuim și principiul divin al dragostei, aceasta înseamnă că noi căutăm să ne facem bine unii altora, fără să avem intenții egoiste. Așa am cunoscut noi dragostea lui Dumnezeu. Hristos a devenit Om, ca să prezinte această dragoste într-un fel cum Dumnezeu Însuși nu putea s-o facă. Să ne mirăm atunci că El simte așa de profund chiar și cea mai mică înjosire a Numelui Fiului Său, Isus, Domnul nostru? Hristos a arătat această dragoste prin aceea că El S-a smerit, a devenit Om și a suportat suferințele pe care le-a adus cu sine aducerea Sa de Sine ca jertfă de tăiere. Ea a mers așa de departe, că El a luat asupra Sa judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Dumnezeu nu putea ca Dumnezeu să exprime vizibil dragostea; dar El a făcut-o în Hristos și în lucrarea Sa de ispășire. Din această lucrare strălucește toată plinătatea luminii, dragostei și adevărului lui Dumnezeu într-un fel care depășește capacitatea de gândire a omului. Și aceasta este creștinismul adevărat.

Creștinismului practic îi aparține nu numai dreptatea și ascultarea, așa cum am văzut deja, ci și dragostea. Ioan accentuează, că dragostea trebuie să fie adevărată. Dacă așa este, atunci »noi vom cunoaște«. El se așează aici pe aceeași temelie cu ceilalți credincioși; aceasta mărește frumusețea cuvintelor sale. »Și prin aceasta vom cunoaște«, (voi și eu, apostolul și sfinții), »că suntem din adevăr.« Dar dacă conștiința este întinată, atunci dispare practicarea dragostei și toate celelalte, care rezultă din viața dumnezeiască. Aceasta se referă desigur la copiii lui Dumnezeu, nu la oamenii lumii. Copiii Lui sunt cei care degenerează și suferă lipsuri prin ceea ce ei au pierdut. Totdeauna când părtășia cu El este întreruptă în felul acesta se pierde și bucuria. Probabil unii se miră că viața dăruită de Dumnezeu în Hristos rămâne veșnic, că părtășia savurată prin aceasta poate însă fi așa ușor deranjată prin răul venit din partea noastră. Dacă în umblarea noastră permitem să intre cea mai mică prostie, în aceeași clipă părtășia este întreruptă. De ce? Părtășia înseamnă, cu privire la binecuvântare să ai o parte comună cu Dumnezeu. Dar cum ar putea Dumnezeu să aibă parte la cea mai mică nebunie din partea noastră? El nu poate avea părtășie cu nici un singur păcat, și noi nu putem umbla în Hristos dacă avem un păcat. Bucuria părtășiei este întreruptă imediat prin păcat. Dumnezeu însă este departe de a considera părtășia irevocabil pierdută; noi o putem recâștiga. Dar cât de mulțumitori putem să-I fim, că viața veșnică nu trebuie recâștigată, căci ea rămâne veșnic. Însă cu privire la părtășie există necesitatea refacerii, atunci când ea a fost întreruptă prin ceva rău. Aceasta poate fi deja un gând rău sau un sentiment rău; prin aceasta părtășia rămâne atâta timp întreruptă, până când a avut loc judecata de sine. Dacă s-a tolerat de către sine însuși astfel de lucruri, părtășia este împiedicată în același fel în care este împiedicată printr-un păcat devenit cunoscut în afară.

Ioan spune deci: »Și prin aceasta vom cunoaște că suntem din adevăr și ne vom liniști inimile înaintea Lui.« Temelia veridicității practice este, că ești »din adevăr«. Dacă se pierde sau se neglijează adevărul, curând se ajunge la o umblare nesinceră. Se ajunge să se iubească cu cuvintele sau cu limba, în loc de faptă și adevăr. Ioan nu se ocupă aici să cerceteze dacă cineva a fost întors la Dumnezeu, și cu atât mai puțin dacă a fost botezat. Prin niciunul din aceste două lucruri Dumnezeu nu vrea să ne dea mângâiere, când El este dezonorat așa de mult prin astfel de împrejurări; El trebuie mai degrabă să ne facă să ne rușinăm. Nu este rușinos, că eu, care am fost adus la El și nu port în mine numai o singură însușire exterioară a primirii mele, m-am comportat așa de rău? Dimpotrivă, dacă umblăm cu atenție și sinceri înaintea lui Dumnezeu, precum și în dragoste și gânduri smerite, atunci »vom recunoaște că suntem din adevăr«. Aceasta ne oferă îndrăzneală sau sinceritate înaintea lui Dumnezeu. Acesta este înțelesul propriu-zis al acestui verset. Aici nu se referă la poziția noastră sau la siguranța credinței, ci la sinceritatea inimii înaintea lui Dumnezeu, care se face cunoscută într-o umblare în dragoste nemicșorată și activă. »Și prin aceasta vom cunoaște că suntem din adevăr și ne vom liniști inimile înaintea Lui.« Acesta este înțelesul simplu și literal al cuvântului. Această „liniștire” lucrează excelent la sufletul nostru și exprimă franchețea care oferă o umblare creștină vie în simplitate și sinceritatea inimii.

În aceste cuvinte din Scriptură sunt multe lucruri care pot să ofere îmbărbătare și întărire unui metodist temător de Dumnezeu. Punctul dureros la metodiști este, că ei nu înțeleg pe deplin viața veșnică în Hristos și acordă prea multă însemnătate simțurilor lor. Harul lui Dumnezeu oferit în Evanghelie oferă spațiu suficient pentru simțurile cele mai calde și mai adânci. Simțurile spirituale își au justificarea lor. Dar harul și adevărul, care au venit prin Hristos și care dau naștere la aceste simțuri și le aduc la lumină, au prioritate. Toți sfinții ar trebui să se afle permanent într-o stare sănătoasă potrivit Cuvântului lui Dumnezeu și Duhului lui Dumnezeu. Pe de altă parte cunoaștem concepțiile severe ale calviniștilor, pentru care cel mai important este cunoașterea că ești predestinat și prin aceasta că ai dreptul la orice mângâiere dumnezeiască. Prin faptul că ei se adâncesc așa de mult în predestinare, ei împiedică orice gând referitor la căile de guvernare morală ale lui Dumnezeu cu noi. Predestinarea este un adevăr minunat, pentru care noi putem preamări pe Dumnezeu. Dar ea nu trebuie să servească ca protecție împotriva cunoașterii dureroase, că noi am dezonorat pe Dumnezeu.

De ce să dorim mângâiere ținând seama de faptul că noi am întristat pe Dumnezeu? El dorește ca noi să ne smerim din cauza aceasta. Și aceasta exprimă nemijlocit versetul următor: »că, dacă ne condamnă inima noastră ...«

Exact aceasta face inima noastră, atunci când am greșit, când sunt prezente lucruri care întristează pe Duhul lui Dumnezeu și noi nu ne-am judecat singuri înaintea Lui așa cum se cuvine. Și dacă noi cunoaștem deja, că inima noastră ne condamnă, cu cât mai mult are Dumnezeu atunci motiv să trebuiască să ne mustre! »Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și cunoaște toate.«

Unii calviniști schimbă sensul în felul următor: „Dacă ne condamnă inima – Dumnezeu în harul Său nu ne condamnă.” Ce pagubă, când prin astfel de abateri sistematice de la sensul clar al Cuvântului se pierde câștigul care este în Cuvântul Său! Ce vrea Dumnezeu să spună aici, este următorul: dacă eu însumi mă condamn, Dumnezeu este mai mare decât mine și știe totul, în timp ce eu am recunoscut numai o parte.

Calviniștii se tem, că prin această interpretare poziția noastră ar putea fi zguduită. Dar aceasta nu are absolut nimic a face cu poziția noastră în Hristos, ci cu starea noastră zilnică.

Printr-un păcat nu pierdem poziția noastră, ci părtășia cu El. De aceea noi suntem solicitați să ne condamnăm înaintea Feței Lui, în loc din cauza aceasta să punem la îndoială alegerea noastră sau poziția noastră. Atât alegerea cât și poziția rămân neatinse; este complet greșit când un credincios se îndoiește de una sau de alta. Dar dacă inima lui îl condamnă, atunci putem fi siguri că Dumnezeu știe mult mai mult despre aceasta și cunoaște totul. De aceea el trebuie să se plece în țărână înaintea Lui, pentru ca Dumnezeu să-i poată arăta totul și pentru ca el să deteste nepăsarea lui, deoarece el este subiectul unui har așa de mare. Noi trebuie să condamnăm starea noastră rea, însă în același timp să ținem cu tărie la poziția noastră în Hristos, pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Aceasta rămâne neschimbată. Însă starea noastră era rea, și Dumnezeu nu vrea ca noi să căutăm s-o ascundem sau s-o scuzăm, ci s-o condamnăm fără cruțare.

Ce pagubă este să te încurci în acest sistem omenesc, așa cum trebuie să denumim învățăturile speciale ale calviniștilor și arminienilor. Eu acuz numai învățăturile speciale, și nu adevărul pe care și ei ca creștini îl țin cu tărie. În ambele denominațiuni sunt copii iubiți ai lui Dumnezeu. Dar nu sufere ambii puțin din cauza aceasta, că pe de o parte arminienii nu acordă onoarea care se cuvine harului lui Dumnezeu cu privire la viața veșnică, în timp ce calviniștii nu omagiază suficient părtășia, ceea ce deseori conduce la nesiguranță cu privire la propria alegere. Așa a spus unul din ei: „Dacă nu ai nici o îndoială cu privire la tine însuți, atunci eu trebuie să mă îndoiesc din cauza ta”. Ei sunt înclinați să acopere păcatele lor sau să instaureze un sistem al îndoielii. Bărbatul, care a spus cele de mai sus, era temător de Dumnezeu și a scris multe cântări spirituale. Eu pot numai să sper, că cântările lui sunt mai bune decât învățătura lui. O astfel de îndoială este reprobabilă și este nedemnă nu numai unui creștin, ci tuturor creștinilor. Prin aceasta se tăgăduiește practic Evanghelia, care vestește mântuirea prin harul lui Dumnezeu și ne solicită să ne bucurăm de ea cu o inimă plină de pace. De aceea este o realitate, că în general calviniștii cu privire la Evanghelie stau pe un fundament labil, chiar dacă sunt și excepții. Ei sunt preocupați mai mult cu predestinarea decât cu dragostea lui Dumnezeu pentru lume, ca să nu mai vorbim de purtarea de grijă a harului pentru sufletele lor. Predestinarea ocupă o poziție dominantă în mărturisirea lor de credință și prin aceasta ea devine un ajutor la nevoie în orice situație. Dar aceasta este un regres trist cu privire la harul și adevărul lui Dumnezeu. Hristos oferă spațiu pentru fiecare element al adevărului, la care calviniștii și arminienii țin cu tărie, și în afară de aceasta pentru multe altele care lipsesc celor două denominațiuni. Ce pagubă, că copiii lui Dumnezeu nu renunță la o astfel de schiță didactică unilaterală și în locul acesteia să se agațe de revelația divină, s-o recunoască numai pe ea și să respingă orice fel de înlocuitori. Creștinismul adevărat oferă suficient spațiu pentru sentimente cuprinzătoare și sentința sănătoasă, da, pentru tot ce credința trebuie să primească de la Dumnezeu și ce dragostea are dreptul să facă pentru glorificarea Sa.

Condamnarea făcută de inima noastră, în versetul 20, ia naștere din cunoștința eșecului nostru pe cale și din convingerea că Dumnezeu în guvernarea Sa morală cunoaște întreaga dimensiune a pasului nostru greșit. Acest principiu este inclus și în rugăciunea: »Și ne iartă nouă greșelile noastre, după cum și noi iertăm celor care ne-au greșit.« Și aici nu este vorba de iertarea întregii vinovății prin credința în Evanghelie, ci de vegherea permanentă și atentă a lui Dumnezeu asupra căilor copiilor Săi. Aceasta nu are nimic a face cu nevoile păcătosului în starea sa nenorocită. Este însă clar, că Evanghelia nu promite iertarea păcatelor sub premisa că tu la rândul tău ești gata să ierți. Harul oferă iertarea păcatelor pe baza credinței în Domnul Isus. Dar nu despre aceasta este aici vorba. Dacă tu ca credincios nu arăți atitudinea morală de a fi gata a ierta altora, atunci Dumnezeu este întristat de comportarea ta. Prin aceasta nu te poți bucura de părtășia cu El, și El nu te va reabilita până când tu nu te-ai condamnat sincer din cauza nedreptății tale. Lipsa atitudinii de a ierta a făcut necesar ca tu să te condamni și să primești dezaprobarea lui Dumnezeu.

Este evident deosebit de important să se diferențieze între fundamentul harului, pe care noi stăm cu privire la viața veșnică și mântuire, și felul de a acționa al lui Dumnezeu cu noi din punct de vedere moral în viața de fiecare zi, când El trebuie să judece căile noastre greșite. Din cauza aceasta ne disciplinează, pentru ca noi să devenim părtași sfințeniei Sale. Aceasta ne face să condamnăm sincer lipsa noastră de concordanță cu El și să aducem în armonie umblarea noastră cu gândurile lui Dumnezeu referitoare la ura Sa față de păcat, așa că noi facem progrese în dragoste, dreptate și adevăr.

Apostolul spune: »Preaiubiților, dacă inima noastră nu ne condamnă, avem îndrăzneală la Dumnezeu; și orice cerem primim de la El, pentru că ținem poruncile Lui și practicăm cele plăcute înaintea Lui.« El vede pe aceia care umblă înaintea lui Dumnezeu într-o stare netulburată. Acum ei nu se mai numesc numai „copii iubiți”. Apostolul se bucură să vadă dragostea practicată și el îi încurajează să practice dragostea în rugăciune, atâta timp cât la ei totul este în ordine. Noi nu putem avea îndrăzneală să cerem de la El alte favoruri, atâta timp cât Duhul lui Dumnezeu trebuie să se preocupe cu eșecul nostru. Noi trebuie să ne supunem cunoașterii smerite, că, dacă noi trebuie să ne condamnăm din cauza faptelor noastre rele, Dumnezeu trebuie să ne condamne și mai mult. Dar dacă prin puterea Sa savurăm bucuria liniștită a părtășiei, atunci inimile noastre pot cere cu stăruință alt har. »Preaiubiților, dacă inima noastră nu ne condamnă, avem îndrăzneală la Dumnezeu; și orice cerem primim de la El, pentru că ținem poruncile Lui și practicăm cele plăcute înaintea Lui.« Dacă este așa, atunci nu este nimic care să îngrădească activitatea dragostei. Harul poate să lucreze neîngrădit orice bine, deoarece noi umblăm cu inima fericită în lumina lui Dumnezeu, așa că inima nu trebuie să-și facă nici un reproș. Atunci noi putem să uităm complet eul propriu și putem să ne bucurăm de Domnul.

Aceasta ar trebui să fie starea sănătoasă a unui credincios în umblarea lui zilnică. Noi trebuie să năzuim după ea: dar, vai! Cât de des se întâmplă, că noi eșuăm. Însă prin har suntem chemați să umblăm în pace, în simplitatea inimii și încredere în El; și aceasta este posibil numai dacă noi ne aflăm în concordanță cu viața noastră în Hristos. Să ne consolăm în cazul când am greșit, că noi posedăm viața veșnică, aceasta nu corespunde a ceea ce se cuvine lui Dumnezeu și stării noastre în astfel de situații. Dacă trăim prin Duhul, atunci să și umblăm prin Duhul. În a-L urma pe Domnul nu aparține numai credința, ci și a avea parte zilnic de aceste lucruri, așa cum a fost și la apostolul Pavel și pe care el se exprimă astfel: »Am fost răstignit cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine; și ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credință, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine« (Galateni 2,20). Tradițiile nu sunt nimic și formele bisericești sunt fără putere. Puterea crucii lui Hristos este pusă aici cu insistență înaintea ochilor noștri. În ceea ce privește viața sa veche, apostolul a fost făcut prin credință una cu Hristos, care a suferit din cauza lui. Acum el trăia în El, Cel care trăiește totdeauna, și anume o viață a credinței în dragostea Sa. O relație asemănătoare a unei persoane individuale nu se întâlnește des în Scriptură. În mod obișnuit se folosesc expresii de felul »Hristos a iubit« sau »Hristos S-a dat pe Sine Însuși« cu referire la totalitatea credincioșilor, ca de exemplu în Efeseni 5,1-2. Dar este foarte prețios să cunoști această parte și personal, cu toate că simpla aplicare personală nu este suficientă, căci prin aceasta pierdem valoarea părtășiei noastre cu Tatăl și cu Fiul în cadrul legăturii binecuvântate a întregii familii a lui Dumnezeu.

Oricât de indispensabilă ar fi pacea cu Dumnezeu și pacea conștiinței, ele nu reprezintă totalitatea binecuvântărilor, cu care harul Său vrea să ne bucure. Cu atât mai puțin ele se epuizează în certitudinea, că toate păcatele noastre au fost iertate. Iertarea păcatelor am primit-o pe baza credinței noastre în vestea bună a lui Dumnezeu. Dar nu despre aceasta este vorba în versetele 19 până la 22. Iertarea păcatelor a stat la începutul drumului fiecărui credincios ca dar mare și necesar din partea lui Dumnezeu. Dacă această credință este prezentă, atunci ar fi greșit să se permită punerea întrebării, dacă se crede cu adevărat sau nu. Scriptura nu cunoaște astfel de gânduri, că cineva, care crede în Hristos, are astfel de îndoieli în sine. Niciodată privirea lui nu este îndreptată spre ceea ce este în sine însuși. Atâta timp cât cineva este pierdut, Dumnezeu îl îndreaptă spre Fiul Său ca Salvator. Aici este vorba de direcția privirii credincioșilor în umblarea lor zilnică, și este vorba de încrederea practică din inima lor. Prin har noi am fost aduși așa de aproape de El, că tot ce nu se potrivește prezenței Dumnezeului și Tatălui nostru, trebuie să fie și pentru noi insuportabil și ocolit cu grijă.

Mulți dintre noi, care au familie, știu ce înseamnă când un copil este uneori neascultător. Nu se observă imediat că copilul este altfel, decât este de obicei, atunci când iubește cu adevărat părinții? Chiar dacă tatăl și mama nu știe ce este – copilul se arată neliniștit și nemulțumit. El nu poate veni degajat înaintea părinților, ca de obicei; ceva nu este în ordine, și cu cât copilul este mai sincer, cu atât mai mult se simte aceasta. Tot așa este și cu noi față de Dumnezeul și Tatăl nostru, cu excepția că El niciodată nu a greșit și totdeauna știe totul. Din acest motiv judecata de sine este deosebit de importantă; avem nevoie de ea din pricina noastră. Dacă este practicată când am făcut un pas greșit, sufletul se reîntoarce în bucuria părtășiei, în care noi avem îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Nu este vorba de poziția, pe care credinciosul o posedă fără schimbare, ci de relația intimă cu El, care cu regret se poate întrerupe prin nepăsare. Atâta timp cât noi umblăm prin Duhul, această îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu este partea noastră fericită; ea este singura stare care se cuvine unui credincios. Ce trist când starea unei inimii, care nu are parte de aceasta, a devenit obișnuință! Cum ar trebui să strige atunci sufletul cu seriozitate la Dumnezeu, ca să afle, care este cauza acestei lipse! Dacă are loc aceasta, atunci nu va trebui strigat mult la Dumnezeu. Este în natura dragostei Tatălui, ca să-i dea mângâiere, dar să-l facă să simtă și pierderea, când îndrăzneala s-a pierdut din cauza unui pas greșit nejudecat. Noi avem sursa de ajutor necesară în Domnul Isus ca Apărător la Tatăl și nu trebuie să căutăm un avocat pământesc, care numai ar împiedica pe Domnul și niciodată nu va fi capabil să rezolve o astfel de problemă grea cu delicatețea necesară. Noi avem privilegiul să venim cu îndrăzneală și imediat prin Hristos înaintea tronului de har, da, să ne căutăm refugiu la dragostea Tatălui, având certitudinea că acolo nu vom fi respinși.

De aceea aici se adaugă așa de frumos: »și orice cerem primim de la El«. Este un alt exemplu al felului absolut de exprimare, de care Ioan se folosește cu plăcere. El nu se preocupă cu o oarecare limitare pricinuită de situații ocazionale sau obstacole deosebite, care ar putea să se nască. El nici nu face aluzie la posibilitatea unei stări, care nu este în concordanță cu El. El pornește de la premisa că inima nu trebuie să se condamne, că este prezentă îndrăzneala de a veni la Dumnezeu, și că noi ne bucurăm de părtășia cu El. Și care este urmarea acestei părtășii cu El? Ea exclude rugăciuni greșite. Atunci noi nu vom năzui după lucruri care contrazic voia lui Dumnezeu. Noi ne rugăm pentru ceea ce este corespunzător voii Sale, și El nu ne va reține pe nedrept nici un bine. Este plăcerea Lui, dacă noi ne bucurăm de tot ce este spre glorificarea Sa. Și toate acestea noi le-am găsit în Hristos; El atrage permanent inimile noastre și este veriga de legătură cu Tatăl. Hristos este Cel care alege totul pentru noi. În inimile noastre nu este nici o lumină și nici un izvor țâșnitor, fără ca noi să ne rezemăm pe Hristos. De aceea Dumnezeul nostru ne-a dăruit aceasta în Hristos. Orice vom cere vom primi, căci în această stare niciodată nu vom cere fără pricepere. Apostolul spune care este baza pentru aceasta: »pentru că ținem poruncile Lui«. Aceia care nu recunosc că aici este vorba de guvernarea morală a lui Dumnezeu asupra stării practice a credincioșilor, cad în greșeala de a amesteca aceasta cu baza mântuirii și în felul acesta ținerea poruncilor Sale o fac condiție pentru mântuire. Prin aceasta însă harul nemărginit al lui Dumnezeu pentru mântuirea păcătoșilor ar fi nimicit. Aici nu este vorba de har, ci de căile de guvernare ale lui Dumnezeu, și aici trebuie neapărat împlinite anumite condiții. Dar harul lui Dumnezeu referitor la mântuirea sufletelor noastre și anularea păcatelor noastre este necondiționat, este gratuit și nelimitat. Singura condiție în privința aceasta este – dacă se vrea să fie numită condiție – ca noi să ne recunoaștem păcătoși și să primim ce dragostea Sa ne dăruiește de bună voie în Hristos.

Însă aici avem un cu totul alt subiect. Este greșeala uzuală a așa-zisei „teologie”, să-l amestece cu harul. De aceea nu este de mirare că credincioșii simpli, fideli și cu judecată nu se încred în astfel de conducători, pe care nu te poți bizui, și îi resping. Ei au toate motivele să fie vigilenți față de învățătura lor; căci în mod obișnuit ei derutează și întunecă pe credincioșii care nu sunt încă consolidați în privința adevărului și cred că sunt călăuziți de ei pe drumul drept. Teologia sistematică se dovedește a fi un „hortus siccus”, aceasta înseamnă flori, frunze, etc., care au fost rupte dintr-o plantă și s-au uscat, așa că ele nu mai au nici o fărâmă de prospețime sau viață în ele.

Aceasta este natura așa-zisei „teologie”, în timp ce Sfânta Scriptură este »Duh și viață«. Aceasta o găsim și la Domnul Isus, la Cel viu, care a murit, dar este iarăși viu din veșnicie în veșnicie. Tot așa este și cu Duhul Sfânt, cu Duhul dătător de viață, care a fost dat nu numai pentru a trăi, ci El menține proaspăt și plin de putere orice adevăr; și tot așa este și cu dragostea nepieritoare a lui Dumnezeu, a Tatălui. Omul face din revelație o știință, cel puțin se ostenește să facă. Ar putea să existe două lucruri care să se deosebească așa de esențial unul de altul? Cine a găsit vreodată viață sau pace în teologia sistematică? Ea este permanent preocupată să apere una și alta cu arme omenești și să înalțe învățătura ei nesigură și șubredă ca bastion închipuit al credinței. Numai Hristos poate lucra în noi viața și pacea prin Cuvântul Său și prin Duhul lui Dumnezeu. Numai în Biblie posedăm adevărul, și anume tot adevărul, și nimic altceva decât adevărul. Noi avem pe Duhul Sfânt, care a lăsat să se scrie totul, ca să ne călăuzească în tot adevărul. De aceea noi avem încredere în Dumnezeu și în Cuvântul harului Său.

Scriptura este baza divină, Duhul Sfânt este puterea, care a fost trimisă aici jos ca să fie pentru totdeauna în noi și cu noi. Ce mari sunt privilegiile noastre, dacă ne gândim și la darurile pentru slujire, de la cel mai mare și până la cel mai mic, pe care Hristos în harul Său le-a dat! Ele ne-au fost încredințate și Dumnezeu dorește ca noi să condamnăm tot ce stă în calea Lui. Aceasta intenționează și apostolul aici. Și dacă noi facem progrese în credință și în dragoste, atunci și pentru noi este valabil cuvântul: »Orice cerem primim de la El, pentru că ținem poruncile Lui și practicăm cele plăcute Lui«. Și acum să ne imaginăm, că aplicăm aceste cuvinte la Evanghelie! Ultima parte a frazei exprimă exact ceea ce a făcut totdeauna preamăritul nostru Domn, așa cum El mărturisește (Ioan 8,29). În tot ce El a făcut, El era desăvârșit: »Eu fac totdeauna cele plăcute Lui«. În privința aceasta noi eșuăm. Noi nici nu spunem și nici nu facem permanent ce este plăcut Lui. Dumnezeu vede și aude totul, și El ia seama în mod deosebit la copiii Săi; nu ca și cum El ar fi împotriva noastră, nu, El este pentru noi. Dar dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Deoarece acum El nu mai trece nimic cu vederea la noi, noi nu ne mai putem ascunde după locurile din Scriptură ca cele Din Ioan 17 sau Romani 8, ci vom face bine să ne smerim de orice lucru cu care am întristat pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care am fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării. Prin aceasta inimile noastre se reîntorc la îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu. Aceasta ne dă iarăși bucurie și putere pentru rugăciune, așa cum se spune și aici: »Orice vom cere ...«. Dacă ne vom ruga pentru dependență mai mare de Hristos, cu siguranță Dumnezeu ne va asculta. Dacă ne vom ruga pentru mai multă perseverență în rugăciune, și pentru a avea mai mult folos din Cuvântul Său, pentru destoinicia de a trăi conform cu viața veșnică și de a o savura, atunci suntem în concordanță cu voia lui Dumnezeu. Viața veșnică este de fapt baza pentru tot ce cuprinde această scrisoare.

»Și aceasta este porunca Lui: să credem Numelui Fiului Său Isus Hristos.« Acest verset este tradus uneori prin „să credem în Numele”; dar forma greacă nu permite folosirea cuvântului „în”. S-ar putea să fie greutăți să se înțeleagă textul așa cum fără îndoială Duhul Sfânt a lăsat să se scrie. Dar chiar dacă noi nu vom înțelege acest fel de exprimare, nu trebuie să recunoaștem noi neîngrădit ceea ce este scris? Noi nu trebuie să facem nici o interpretare deosebită a acestui fel de exprimare. Ne putem mulțumi cu ea, fără să o înțelegem imediat, și să așteptăm până vom obține înțelegere asupra ei. Dar aceste cuvinte sunt aci și au fost scrise pentru familia lui Dumnezeu, cu toate că felul de exprimare pare neobișnuit. Când este numit Hristos, atunci se spune „să credem în Hristos”; așa se exprimă Scriptura în mod obișnuit. Aici însă se folosește exprimarea »să credem Numelui Său«. Când se spune că cineva crede lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său, aceasta înseamnă că se crede mărturia pe care Dumnezeu a dat-o despre Fiul Său, accept ce Dumnezeu îmi spune despre Fiul Său. Dar dacă se spune, că noi »credem Numelui Fiului Său«, nu se spune prin aceasta, ca să credem tot ce acest Nume include în sine? Numele este revelația lui Dumnezeu cu privire la Domnul, aceasta înseamnă, despre ceea ce este El și ce a făcut El; acesta este un mod de exprimare minunat. Aceasta nu înseamnă numai că El ca Om a purtat Numele Isus (aceasta aproape că nu trebuie s-o mai amintesc), și nici nu este vorba numai de titlul Său ca Domn sau a altor demnități oficiale ale Lui. Aici înseamnă să se creadă Numelui, revelației divine, mărturiei lui Dumnezeu despre Fiul Său Isus Hristos. Domnul Isus în această însușire este subiectul cel mai sublim al credinței, și aici pe pământ și în timpul de acum noi trebuie să credem Numelui Său, ca și cum El ar fi personificarea Lui Însuși. Nu este numai ceea ce noi am crezut la început, atunci când ne-am întors la Dumnezeu. Atunci am crezut în Domnul Isus. Apostolul vorbește însă cu predilecție despre Persoana Sa și despre tot ce se va dărui în Persoana Sa și prin Persoana Sa tuturor celor care cred. De aceea el alege această formă de exprimare deosebită: »ca noi să credem Numelui Fiului Său Isus Hristos«. Noi cunoaștem dependența de Hristos; dar aici este vorba despre, să credem »Numelui Fiului Său Isus Hristos«, aceasta înseamnă, să credem tot ce se include în acest Nume preamărit potrivit revelației lui Dumnezeu în Cuvântul Său. Așa credem noi Numelui Său.

Cu privire la cuvântul „a crede” doresc să îndrept atenția asupra unei diferențe în interpretare, care de fapt este minoră. În mod obișnuit în sursele sigure pe care se bazează textul Scripturii găsim forma care exprimă o persistență a credinței. Alte texte importante folosesc „a crede” în sensul unei acțiuni încheiate; realitatea credinței este rezumată în rezultatele ei. La cuvântul „dragoste” dimpotrivă, înțelesul este permanent: a practica zi de zi dragostea. Ambele noțiuni sunt însă rezumate într-o poruncă; este porunca sublimă a învățăturii creștine, în opoziție cu poruncile Legii. Potrivit Legii trebuie să iubești pe Dumnezeu și pe aproapele. Dar acum se spune, să se creadă Numelui Fiului Său Isus Hristos și să ne iubim unii pe alții, aceasta înseamnă, pe copiii lui Dumnezeu. Ce neînțelegere regretabilă este să se confunde copiii lui Dumnezeu cu aproapele nostru! Nu acesta este înțelesul acestui loc din Scriptură. Noi trebuie să iubim pe aceia, pe care lumea nu-i recunoaște, așa cum nu L-a recunoscut pe Acela, al cărui Nume noi Îl credem. Toate acestea depășesc gândirea omului. Ce ai spune tu despre cineva care ți-ar cere să iubești toți copiii din Londra ca pe copiii tăi? L-ai considera deranjat la minte. Această ilustrare ne poate ajuta să vedem cu cât mai sublimă este »porunca Sa«. Cum am spus deja, între copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului există cea mai mare diferență posibilă. Cineva poate fi probabil vecinul locuinței mele și cu toate acestea este cel mai înverșunat dușman al lui Hristos. Față de unul ca acesta, această poruncă, eu trebuie să-l iubesc, nu-și găsește aplicarea. Trebuie să simțim împreună cu el și să dorim și să ne rugăm ca el să primească cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii. Tocmai împotrivirea lui încăpățânată și îndârjirea lui împotriva lui Dumnezeu să dea mai mult naștere la rugăciunea noastră de mijlocire, ca el să devină un monument al harului lui Dumnezeu. Și Dumnezeu a împlinit în multe cazuri astfel de rugăciuni. Rugăciunile și implorările stăruitoare înălțate cu credință și smerenie pentru un om vinovat au fost răsplătite. Desigur este necesar un curaj mare să intervii în rugăciune pentru un vecin cu un astfel de caracter. Și cu toate acestea un astfel de vecin nu intră în categoria poruncii de față. Ea se referă numai la aceia »care se iubesc unii pe alții, după cum El ne-a dat poruncă«. Aici este vorba exclusiv de dragostea reciprocă a credincioșilor.

Avem aici un alt exemplu despre felul cum Ioan aproape nu face nici o diferență între Dumnezeu și Hristos. La începutul versetului este Dumnezeu Persoana care a fost amintită ultima dată. De la El să cerem și să primim și înaintea Lui să facem cele plăcute. »Și aceasta este porunca Lui: să credem Numelui Fiului Său Isus Hristos și să ne iubim unii pe alții.« Știm foarte bine că Hristos a fost Cel care a dat această poruncă (compară cu Ioan 15,17). Și totuși permanent se face referință la același »El«. Un astfel stil de scriere nu ar fi posibil dacă Hristos nu ar fi în același fel Dumnezeu așa cum este Tatăl. În aceasta constă taina acestei particularități. Ioan scrie intenționat așa, ca prin aceasta să onoreze atât pe Fiul cât și pe Tatăl; nu este vorba de o neglijență în felul de exprimare. În Sfânta Scriptură nu sunt greșeli de neatenție, așa cum s-ar putea întâmpla chiar și la cei mai renumiți clasici; în Cuvântul scris al lui Dumnezeu domnește pretutindeni intenția divină și înțelepciunea desăvârșită.

»Și cine ține poruncile Lui rămâne în El, și El în el.« Ioan trece aici la tema nouă, și anume că noi rămânem în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în noi. Nu există nici o neclaritate în privința aceasta. Fără ascultare nu putem poseda acest privilegiu minunat. Conform contextului, noi rămânem în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în noi. Același lucru se aplică și cu privire la Hristos și în alte locuri se spune și despre El același lucru. În sine însuși ambele sunt desăvârșit de adevărate, fie că se spune, că noi „rămânem în Hristos” sau că „rămânem în Dumnezeu”. Dacă tu rămâi în Hristos, atunci tu rămâi și în Dumnezeu; și dacă tu rămâi în Dumnezeu, cu nimic mai puțin rămâi și în Hristos. La o interpretare mai exactă s-ar putea ca din context un fel de exprimare să aibă prioritate față de celălalt. Deseori este important să se recunoască aceasta, dar nu creează nici un fel de greutăți. Ajută însă la o înțelegere mai bună, când se evită greșelile cu privire la Scriptură și nu se fac diferențieri exagerat de subtile.

»Și prin aceasta cunoaștem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat.« Aici darul Duhului este puterea și dovada că Dumnezeu rămâne în credincios. În felul acesta Dumnezeu rămâne în el; El i-a dat Duhul Său. Invers, rămânerea în Dumnezeu în practica zilnică este o chestiune de dependență spirituală față de El. Ea nu ar fi posibilă, dacă Duhul, care locuiește în credincios, nu ar creea o privire netulburată spre El și nu ar lucra primirea de la El. Dacă întristez pe Domnul, atunci nu mai rămân în El. Din nebăgare de seamă m-am depărtat de El și probabil un timp merg după propriile gânduri și propria voie și merg pe calea proprie. Dacă este numai o alunecare de scurtă durată sau o îndepărtare mai lungă de El – eu am pierdut savurarea prezenței Sale și nu am rămas în El.

Să observăm contrastul cu prima parte a versetului 24, unde sunt numite ambele părți ale adevărului, partea a doua vorbește numai despre rămânerea lui Dumnezeu în noi. El rămâne în mod simplu în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat. Rămânerea Lui în noi este dependentă numai de locuirea în noi a Duhului Său. Aceasta se bazează pe răscumpărare și continuă să existe așa, după cum și răscumpărarea noastră continuă să existe. Rămânerea noastră în El este o chestiune a stării noastre spirituale; ea este numai amintită aici; în ultima parte a capitolului 4 este explicată detaliat. Primele șase versete din capitolul 4 constituie o intercalare deosebit de importantă și reprezintă baza de plecare pentru explicarea acestor două aspecte.

În versetele 23 și 24 ale capitolului 3 apostolul prezintă poziția adevărată și completă a credinciosului. Cu această ocazie atinge pe cât este de posibil de puțin partea negativă, care a fost pregnant scoasă în evidență în versetele anterioare. Cu aceeași simplicitate, dar și cu aceeași profunzime, așa cum este caracteristic acestei scrisori de la început și până la sfârșit, este pus înainte ochilor tuturor sfinților bogăția pozitivă a privilegiilor noastre. Versetul 23 ne arată însușirile clare și ușor de recunoscut ale credinciosului. În versetul 24 este prezentată mai puțin ușor de recunoscut, dar nu mai puțin reală, activitatea lăuntrică a vieții veșnice prin puterea Duhului lui Dumnezeu care locuiește în credincios, care influențează această viață, sau, mai bine spus, Se manifestă în această viață. Așa cum am văzut, se atrage atenția în mod deosebit la influența dăunătoare, pe care o are o umblare delăsătoare asupra îndrăznelii inimii înaintea lui Dumnezeu, îndrăzneală, care totuși ar trebui să fie partea noastră permanentă.

Înainte ca apostolul să continue să vorbească despre rămânerea lui Dumnezeu în noi, care este adeverită prin Duhul care ne-a fost dat (cap, 3,24), el se ocupă cu o altă temă importantă. El vrea prin aceasta să ne protejeze de atacurile duşmanului asupra fundamentelor credinţei. El face aceasta, prin aceea că el prezintă adevărul cu privire la Persoana lui Hristos, revelarea decisivă a lui Dumnezeu cu privire la El. Aceasta a fost făcută cunoscut apostolilor inspiraţi şi profeţilor de către Domnul înălţat şi este o parte componentă a scrierilor noutestamentale.

În contrast cu învăţăturile apostolului de până acum nu sunt semnele de recunoaştere, care conduc la despărţirea creştinilor adevăraţi de cei neadevăraţi sau de cei care se înşeală singuri. Sub călăuzirea Duhului Sfânt Ioan se îndreaptă în felul lui caracteristic, deja cunoscut, spre o temă cu importanţă fundamentală, şi anume, spre pietrele de încercare ale adevărului date de Dumnezeu. Acestea sunt două: Persoana Sa Însăşi revelată în carne şi revelaţiile despre El făcute de martorii aleşi. Deoarece El era Dumnezeu adevărat şi Om desăvârşit, şi comunicarea acestui adevăr deosebit de minunat purtând pecetea autorităţii lui Dumnezeu şi scrisă de bărbaţi anume inspiraţi pentru acest scop, nu trebuia să fie mai puţin dumnezeiască. El este Acela de a cărui primire depinde viața veșnică cu toate privilegiile pentru credincioși și pentru Adunare, al căror slujitor era apostolul Pavel, mai mult decât toți ceilalți apostoli. El este și Acela, prin a cărui respingere mânia lui Dumnezeu (potrivit cu Ioan 3,35-36) rămâne peste toţi vinovaţii. Potrivit caracterului în care El ca Adevărul Însuşi a venit din cer în harul neîngrădit, Dumnezeu a purtat de grijă pentru revelarea cea mai demnă de încredere a Fiului Său prin om şi pentru om, indiferent dacă acesta ascultă de ea sau o respinge. Această revelare este adaptată la conştiinţa şi inima omului, dar supravegheată şi inspirată de Dumnezeu, care nu poate greşi.

Dacă I-a plăcut lui Dumnezeu pe baza răscumpărării să dea credinciosului Duhul Sfânt într-o măsură şi într-un fel cum nu era posibil înainte de moartea, de învierea şi de înălţarea la cer a lui Hristos, atunci Satan a început să imite acest dar ceresc, ca să lucreze împotriva Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Pentru aceasta el se foloseşte de oamenii necredincioşi, de mulţi profeţi mincinoşi, care nu numai conduc pe alţi oameni în pierzarea veşnică, ci se încarcă pe ei înşişi cu o pedeapsă mai grea decât iudeii vinovaţi şi păgânii întunecaţi. De aceea caracteristica dublă a adevărului este prezentată cu mare grijă în forma cea mai simplă şi directă, ca să ofere ajutor fiecărui credincios care are nevoie de el.

«Preaiubiţilor, nu credeţi orice duh, ci încercaţi duhurile dacă sunt din Dumnezeu.» Este o chestiune de diferenţiere, nu de credinţă, ci de adevăratul caracter al aceluia care are pretenţia că vorbeşte în Duh. Aceasta a imitat-o şi duşmanul, şi puterea oratoriei lui rafinate a devenit tot mai mare începând cu prima ademenire a omului în Paradis. Domnul spune despre el (Ioan 8,44): «El a fost ucigaş de la început şi n-a stat în adevăr, pentru că nu este adevăr în el. Când vorbeşte minciuna, vorbeşte din ale sale, pentru că este mincinos şi tatăl minciunii.» Duhurile rele au fost la lucru mai mult ca oricând, ca să se împotrivească Duhului Adevărului, aşa după cum foarte multe duhuri rele au fost alungate prin Duhul Sfânt din cei posedaţi de duhurile rele, atunci când El umbla pe pământ. În evanghelia după Marcu, evanghelia Robului lui Dumnezeu şi a oamenilor, alungarea unui duh necurat este prima minune care ne este relatată. Cuvântul lui Hristos avea putere să binecuvânteze şi să alunge demonii. După ce neînfricatul şi intransigentul apostol al naţiunilor a părăsit pământul, cuvintele de atenţionare adresate bătrânilor adunării din Efes s-au împlinit văzând cu ochii: «Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei» (Faptele Apostolilor 20,20-30).

Aceste evoluţii ale răului au crescut mai departe sub ochii ultimilor apostoli aflaţi în viaţă. El aminteşte fiecărui credincios de credinţa lui în Hristos şi în Cuvântul lui Dumnezeu. El dă pe faţă problema legată de aparentele argumentări şi emoţii cu care duşmanul căuta să acopere cu un voal situaţia reală. În realitate era vorba de faptul, că sub pretextul unor adevăruri noi şi mai înalte să se renunţe la Dumnezeu şi la Cuvântul Său. Unii anticrişti negau natura omenească reală a lui Hristos, alţii negau natura Lui divină, iar alţii negau unirea celor două naturi într-o Persoană. Prin aceasta ei toţi au părăsit adevărul referitor la Persoana Sa şi în consecinţă şi adevărul despre lucrarea Sa, şi încercau s-o prăbuşească. «Preaiubiţii» însă cunoşteau pe Tatăl şi pe Domnul Isus Hristos, pe care EL L-a trimis, şi ei aveau Duhul ca ajutor. În felul acesta ei ca simpli copii ai lui Dumnezeu nu erau numai responsabili, ci prin har erau şi în stare să verifice ce duh era la lucru în aceste „inspiraţii noi”. Ei trebuiau din pricina Lui, precum şi din pricina sufletului lor, să verifice atent noile învăţături, «pentru că mulţi falşi profeţi au ieşit în lume». Aparţineau aceşti învăţători noi acestora? Hristos a dat adevăraţi «apostoli şi profeţi», care împreună constituiau temelia doctrinară a Adunării. Avem astfel pe Marcu şi Luca, pe Iacov şi Iuda, care nu erau apostoli, ci profeţi. Satan i-a imitat şi s-a folosit de aceşti necredincioşii, care au ieşit în lume, ca să ducă în rătăcire şi să distrugă. Erau deja «mulţi falşi profeţi».

Prima caracteristică de recunoaştere se referă la Duhul. «Prin aceasta cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: orice duh care Îl mărturiseşte pe Isus Hristos venit în carne este din Dumnezeu.» Unele traduceri nu redau adevăratul sens al acestui verset. Adăugarea cuvintelor „că” şi „a venit” („că Isus Hristos … a venit”) este nu numai nepotrivită ci transformă această afirmaţie într-o simplă mărturisire a realităţii, în timp ce cuvântul apostolic arată spre mărturisirea Persoanei Sale. Este adevărat, că un duh rău va nega realitatea istorică, că Isus Hristos a venit în carne? Nu recunosc aceasta fără ezitare chiar şi adepţii lui Mahomed, în timp ce iudeii se opun cu îndârjire? Şi cu siguranţă unii dintre aceşti sceptici extremişti şi rău intenţionaţi admit această realitate şi laudă pe Domnul după imaginaţia lor, ca fiind cel mai bun Om. Dar o adevărată mărturie cu privire la Persoana Domnului, aşa cum este depusă aici de apostol, este posibilă numai prin Duhul lui Dumnezeu. Apostolul foloseşte puţine cuvinte, dar ele conţin nucleul lucrurilor. Între zilele fiului lui Nun şi zilele Fiului fecioarei Maria au fost mulţi izraeliți numiţi „Isus”. Primul om, care a avut acest nume şi pe care-l numeşte Scriptura, era în realitate numai un precursor al nemărginitului de mare „Iosua”. Au fost şi alţii care au avut acelaşi nume, dar total nedemni, în mod deosebit acel om, pe care iudeii l-au preferat în locul Domnului gloriei (dacă vrem să dăm crezare celor aproximativ 20 de manuscrise, care mărturisesc aceasta). Sigur este, că el a avut numele de familie Baraba (aceasta înseamnă: fiul tatălui); el era replica lui Satan la adevăratul «Fiu al Tatălui». Duhul lui Dumnezeu ne dă în evanghelia după Matei capitolul 1 interpretarea Sa cu privire la Numele Domnului nostru: «Să-I pui numele Isus; pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale.» Iosua a introdus poporul Israel în ţara Canaan, în prezenţa duşmanilor, care mişunau acolo; dar numai adevăratul Iosua a putut mântui poporul de păcatele sale. El era Iah, Iehova, Cel ce este veşnic în sens absolut, Cel veşnic în sens relativ şi istoric. Şi deoarece era poporul Său, El trebuia să-I mântuiască de păcatele lor, căci nimeni altul în afară de El nu putea s-o facă. El era totodată şi Emanuel, aceasta înseamnă Dumnezeu cu noi; cine altul în afară de El putea să-şi revendice acest titlu? Dacă poporul Său L-a lepădat spre propria lui pagubă, atunci harul Său s-a îndreptat spre naţiunile păgâne, cel puţin spre aceia care ascultă de glasul Său. Mântuirea a fost trimisă între timp naţiunilor, din care facem şi noi parte. Păgânii înfumuraţi prin necredinţă şi mândrie trebuie să fie tăiaţi, aşa cum în parte s-a petrecut cu iudeii, pentru ca noi să putem fi altoiţi. În cele din urmă ei se vor întoarce la Mesia al lor răstignit, care atunci va fi înălţat şi va fi ridicat şi va fi foarte sus (Isaia 52,13). Toată frica lor dinăuntru şi din afară va dispare, şi astfel «tot Israelul va fi mântuit» (Romani 11,26). El a aşteptat mult în dragostea Sa; ea rămâne neobosită şi întreagă, până când ei vor recunoaşte păcatele lor şi cauza suferinţelor lor. Îndurarea Lui durează veşnic, Lui nu-I pare rău de darurile harului Său şi de chemarea Sa (Romani 11,29).

Acesta este acest «Isus Hristos», pe care Îl mărturiseşte orice duh care este din Dumnezeu. Acum însă în creştinism El este cunoscut mult mai profund şi mai intim decât la descoperirea Lui înaintea poporului Israel; el Îl va cunoaşte în gloria vizibilă a Împărăţiei care va veni. El, Cel care a venit în carne, era Iah, Salvatorul, totodată era şi Unsul lui Dumnezeu, Hristos. El este Cel pe care Duhul Adevărului Îl onorează, după cum duhul rătăcirii Îl urăşte. Căci şi această latură întunecată ne este prezentată: „Orice duh, care nu mărturiseşte (pe) Isus, nu este din Dumnezeu”. Forma de exprimare prescurtată din această propoziţie, care se bazează pe multe manuscrise vechi, se confirmă prin aceea, că în limba greacă numele „Isus” este însoţit de articol. El se foloseşte în mod obişnuit înaintea numelor în sens demonstrativ. Însă sensul, care se exprimă prin aceasta, este clar şi univoc: «Orice duh, care nu Îl mărturiseşte (pe) Isus (care tocmai a fost descris) …», o repetare a cuvintelor lăsate aici la o parte este inutilă, propoziţia include în sine această afirmaţie cu privire la El ca fiind conformă cu adevărul.

Numele Isus este expresia a tot ce este revelat despre El ca Dumnezeu; şi tot ce este necesar nevoilor noastre, ne-a fost dăruit în El spre bucuria noastră veşnică. Numele Lui reprezintă nu numai caracterele alese sublime a tot ce se găseşte în El şi prin El. El, şi numai El singur, ne prezintă adevărul cu privire la fiecare om şi fiecare lucru, aşa cum a fost el realmente creat. Prin aceasta El dovedeşte, că El Însuşi este Adevărul în sens obiectiv, aşa după cum Duhul este adevărul ca forţă lăuntrică, care ne face capabili să realizăm şi să savurăm tot ce ne-a fost dăruit în Hristos şi prin Hristos (compară cu 1 Ioan 5,6). Numai El ne conduce într-o cunoaştere a lui Dumnezeu potrivită cu adevărul. El ne arată pe Tatăl. El ne face, nouă şi nu lumii, cunoscut pe Duhul Sfânt. El revelează Trinitatea lui Dumnezeu. Numai în Hristos cunoaştem în mod absolut şi desăvârşit lumina, viaţa şi dragostea, care sunt din Dumnezeu. În El cunoaştem ascultarea, dreptatea, sfinţenia, veneraţia, dependenţa, credincioşia, atitudinea de smerenie şi blândeţea. În El vedem pe om ca subiect demn de plăcerea lui Dumnezeu.

Prin El vedem şi ce este omul sub autoritatea lui Satan în duşmănia lui faţă de Dumnezeu; adevărul despre omul natural, aşa cum este el. Aşa ştim prin El, cine este Satan în ura şi înşelătoria sa. Fără Hristos am fi avut numai umbrele lucrării de mântuire şi de ispăşire, ale jertfei de tăiere şi ale jertfei de mâncare, ale preoţiei şi ale Locului Preasfânt. Numai El singur este conţinutul şi împlinirea modelelor; El Însuşi este punctul central a toate, dă tuturor poziţia legitimă care li se cuvine şi le aduce în adevărata legătură cu Dumnezeu. Te îndoieşti tu de vreun lucru şi cauţi adevărul? Ia-L pe Hristos în greutăţile tale, pune-L în legătură cu problemele tale, şi vei găsi adevărul pentru fiecare caz în parte. Nu este El cunoscut şi pe deplin îndreptăţit Piatra de încercare a adevărului?

În timp ce mintea omenească se pierde în labirintul speculaţiilor în căutarea adevărului (pe care duhul omenesc cel mai iscusit nu-l poate înţelege), harul poate da credinciosului cel mai simplu, care priveşte la El ca la Acela care este totul pentru el, adevărul în Hristos. În El găsim rezolvarea problemei. Hristos este Adevărul obiectiv, Duhul Sfânt este Adevărul ca putere pentru duhul credinciosului. Acei «profeţi falşi» egocentrici, încrezuţi, ar putea spune «copilaşilor», că ei nu vor putea s-o scoată la capăt fără ei, că numai ei ar avea «duhul», «copilaşii» nu ar avea decât «litera». Credinciosul ştie că el are pe Hristos, Fiul revelat în carne. El refuză să renunţe la ceea ce «a auzit de la început» şi la ceea ce acum găseşte scris în Cuvântul lui Dumnezeu. El nu pretinde că a înţeles totul pe deplin şi că împlineşte totul. Dar el ştie că posedă pe Hristos, Adevărul, şi astfel are totul în chip desăvârşit în El. El se bazează pe ungerea Duhului şi se foloseşte de ea. De aceea el îşi dă seama cât de extrem de important este, ca tot ce s-a auzit de la început să rămână în el şi că şi el însuşi trebuie să rămână în Fiul şi în Tatăl. Dacă se renunţă la Hristos, care a fost revelat în felul acesta, atunci s-a terminat cu creştinismul. Şi în timp ce duşmanul sub masca aducerii de adevăruri mult mai înalte subminează adevărul în Hristos, Duhul lui Dumnezeu Îl readuce în memorie pe Cel care era şi va fi totdeauna Adevărul. De aceea el nu permite nici un gând cu privire la dezvoltarea adevărului, care nu este nimic altceva decât o minciună a lui Satan şi nu corespunde Adevărului. Ea se trădează ca fiind minciună, prin aceea că tăgăduieşte viaţa veşnică primită ca dar al Său actual. Minciuna poate oferi numai „idei” ca înlocuitor.

Harul ne oferă deci un semn distinctiv sigur, pentru ca noi să putem recunoaşte dacă Duhul lui Dumnezeu învaţă Adevărul sau dacă un duh rău vrea să răspândească pe neobservate o minciună mare. Duhul Sfânt Îl glorifică pe Domnul Isus; duhul rău dimpotrivă laudă lumea, deoarece el este o unealtă a diavolului, ca să înşele cât se poate de mult pe oameni. Dacă el nu poate înşela pe cei aleşi, atunci el îi învinovăţeşte şi îi face să apară fără inimă, limitaţi şi bigoţi, deoarece ei nu se lasă abătuţi prin culorile sclipitoare, cu care Satan camuflează rătăcirile lui rele. Ei cred pe Dumnezeu şi afirmaţiile Lui cu privire la Fiul Său. Aceasta este cu totul altceva decât amestecarea credinţei cu credulitatea; ultima nu înseamnă nimic altceva decât să crezi afirmaţii omeneşti. Nu există nici o altă legătură spre Dumnezeu, decât numai prin aceea că se dă crezare lui Dumnezeu, şi anume pe baza Cuvântului Său. De la plecarea apostolilor rămâne valabil numai Cuvântul scris. Duhul Sfânt a depus mărturie despre Domnul ca Fiu al lui Dumnezeu devenit carne. De aceea noi credem în Domnul Isus Hristos pe baza Cuvântului lui Dumnezeu şi prin aceasta obţinem viaţa veşnică. Să recunoşti o realitate cu privire la El, oricât de adevărată şi de importantă ar fi ea, încă nu înseamnă că crezi în El şi Îl mărturiseşti. Viaţa este în Fiul Său, şi Acesta a venit în carne; căci El a fost în adevăr «Isus», minunea harului divin, piatra de încercare a Adevărului divin. Să-L mărturiseşti pe El înseamnă că se recunoaşte Adevărul Persoanei Sale – venit în felul acesta în carne. Diferenţa nu este numai esenţială, ci de importanţă vitală. Nu este vorba numai despre a mărturisi realitatea naşterii Sale, ci de a mărturisi Persoana Sa născută în felul acesta.

Mulţi gândesc că aici este vorba numai de realitatea întrupării Sale. Cu toată certitudinea accentul se pune pe întruparea Sa, căci ea este un adevăr de bază al creştinismului, plin de har bogat. Au fost deja atunci unii care o negau şi voiau să facă din ea un adevăr fictiv. Nu de mult a fost descoperită o cărticică mică, foarte veche: ea purta titlul „Evanghelia lui Petru”. Această carte este nu numai falsă, ci ea conţine învăţături dăunătoare şi prin aceasta dovedeşte ce erori grosolane au fost răspândite deja în primele zile ale creştinismului. Este foarte regretabil, că a fost scris cândva aşa ceva. Cartea nu este numai complet greşită în sine, ci ea prezintă şi o înşelătorie trivială; căci nici Petru şi nici un alt credincios nu putea s-o scrie. Petru era cunoscut pentru râvna lui şi din cauza aceasta avea încă trecere. Mulţi dintre cei care nu se puteau uni pe deplin cu învăţătura apostolului Pavel, se bucurau foarte mult de predicile lui Petru. Falsificatorul lipsit de conştiinţă a abuzat de această trecere a apostolului (probabil abia după moartea lui), ca să găsească ecou pentru minciunile gnostice proprii. Această scriere afirmă că Hristos nu a venit în carne, şi astfel să moară la cruce. El a luat trup de carne exclusiv asemenea unuia care intră în casă, ca să locuiască în ea şi mai târziu s-o părăsească. Carnea nu era parte componentă reală a Persoanei Sale, şi după ce El a locuit un timp în trup, când a mers la cruce a părăsit corpul şi S-a înălţat la cer.

Aceasta se aseamănă cu învăţătura mahomedană, care îşi imaginează că în momentul decisiv Dumnezeu a intervenit cu puterea Sa şi cu dreptatea răzbunătoare, a pus pe Iuda Iscarioteanul în locul Domnului Isus şi a înălţat pe Domnul la Sine. Spus pe scurt, această clasă de gnostici, ca şi mahomedanii, erau de părere că Domnul nu a murit niciodată pe cruce. Într-adevăr mahomedanii cred că Domnul va veni să judece lumea şi că atunci El va găsi toată lumea într-o stare de decădere. În creştinătate sunt pretutindeni oameni neştiutori, care predică lucruri greşite; şi ei se aşteaptă ca oamenii de pe pământ să obţină fără Hristos într-o măsură tot mai mare o stare de desăvârşire. Nu este un gând umilitor, că numeroşi oameni atât din bisericile statale cât şi din cele dizidente (bisericile libere) trăiesc cu concepţia instaurării unei împărăţii fără împărat? Unii privesc fără îndoială spre o revărsare nouă şi mai mare a Duhului Sfânt, care să aducă cu sine această stare. Dar Duhul Sfânt va fi revărsat în felul acesta abia pentru glorificarea domniei lui Hristos pe pământul acesta. Mahomedanii mărturisesc, cu toată orbirea lor, că în criza viitoare ei vor renunţa la Coran („cartea sfântă” a lor) şi iudeii vor lepăda Vechiul Testament şi creştinii vor lepăda Noul Testament. Scriptura ne arată, că creştinătatea merge cu paşi mari spre această decădere. Impulsurile cele mai puternice în privinţa aceasta sunt teoriile scepticilor, care contestă inspiraţia divină a Scripturii, şi aceasta este deja astăzi mult răspândită în creştinătate.

În versetele noastre avem semnul de recunoaştere, piatra de încercare pentru adevăr: «orice duh care Îl mărturiseşte pe Isus Hristos venit în carne este din Dumnezeu.» Aceasta este redarea clară şi corectă a cuvintelor apostolului. Duhul adevărat mărturiseşte Persoana lui Hristos. Este de cea mai mare importanţă să se înţeleagă aceasta, căci la accentuarea prea mare a «venirii în carne» se poate uşor trece cu vederea, cine a venit în felul acesta. Fără îndoială venirea Sa în carne este deosebit de importantă, dar cu mult mai important este El Însuşi, Cel care a venit aşa. Cine a fost cel care a venit în carne? Oamenii pricepuţi nu vor afirma, că tu sau eu am venit în carne. Să ne gândim la monarhi puternici, întemeietorii imperiilor, la Nebucadneţar, la Cirus sau Cores, la Alexandru, la Cezar; sau să ne gândim la numele renumite din literatură, filozofie, retorică, ştiinţă, şi aşa mai departe. Niciunul nu ar putea vorbi în mod legitim despre „venirea lui în carne”. Motivul este acela, că noi nicidecum nu am exista, dacă nu am fi fost născuţi în carne. Minunea, adevărul, harul nemărginit constă în aceea, că El a venit în carne. El era o Persoană divină, Fiul lui Dumnezeu, Creatorul. Că El a venit în carne, este din punct de vedere moral o realitate minunată atât pentru Dumnezeu cât şi pentru om. Cu această realitate nu se poate compara nimic din veşnicia trecută – cu excepţia morţii Sale pe cruce - şi din veşnicia viitoare.

Evident însemnătatea cea mai mare nu constă numai în ceea ce El a devenit, ci în cine este Cel care a venit în felul acesta. Cu siguranţă El putea să vină şi altfel. El putea să vină în propria glorie sau în gloria îngerilor (sub această înfăţişare ascunsă El S-a arătat deseori pentru scurt timp). Însă Lui I-a făcut plăcere să vină în carne, ca să glorifice pe Tatăl, ca să intervină pentru drepturile lui Dumnezeu, ca să binecuvânteze pe cei care cred, ca să judece pe cei care Îl dezonorează, ca să restaureze creaţia şi ca să nimicească pe diavol şi să distrugă lucrările lui. Toate sunt în legătură cu existenţa Lui veşnică şi cu gloria Sa divină. Aceasta este învăţătura pe care Ioan o aduce în întreaga lui scrisoare, precum şi în evanghelia sa şi în sens profetic în Apocalipsa. În locul acesta ea este inclusă în caracteristica esenţială prin care Duhul lui Dumnezeu se poate deosebi de duhul rătăcirii.

Nici un duh rău nu-L va mărturisi vreodată. Duhurile rele se gândesc la Domnul Isus numai cu frică şi groază. Această frică este de înţeles, căci ei nu s-au îndoit niciodată că El este o Persoană divină şi că El este rânduit nu numai ca să judece lumea, ci în mod deosebit şi pe ei înşişi, instigatorii permanent activi şi vicleni la duşmănie faţă de Dumnezeu şi urzitorii dezastrului fără sfârşit pentru oameni. De aceea ei, ori de câte ori se aflau în prezenţa Domnului, erau cuprinşi de groază mare. Epistola lui Iacov ne spune: «Şi demonii cred şi tremură». Cu regret aceasta nu are nici un efect asupra omului; el nici nu crede nici nu tremură. Va veni însă ziua când el va tremura înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu.

Avem deci în Persoana minunată a Aceluia care a venit în carne primul semn de recunoaştere. Adevărul despre Domnul Isus Hristos parcurge întreaga scrisoare de la primul şi până la ultimul capitol. În locul acesta el este prezentat în cuvinte puţine, clare, ca piatră de încercare pentru Duhul Adevărului, care a venit aici jos, ca să glorifice pe Hristos.

Acesteia îi urmează partea inversă: «orice duh care nu Îl mărturiseşte pe Isus …», aşa sună versiunea scurtă şi, după cum cred eu, corectă, cu care sunt de acord şi cei mai buni critici literali. Dacă se acceptă acest text, atunci în el se găseşte confirmarea sensului corect din versetul anterior. El face desăvârşit de clar, că este vorba de mărturisirea unei Persoane, şi nu este vorba de o simplă realitate. Căci atunci când este vorba de recunoaşterea unui duh rău, Cuvântul nu aminteşte de venirea lui Hristos în carne, cu toate că acest fapt este desigur schiţat. Se spune simplu „Isus”, şi anume însoţit de articol hotărât, aşa cum am spus deja. «Orice duh care nu Îl mărturiseşte (pe) Isus nu este din Dumnezeu». El este suficient să demaşte orice duh rău. Aici nu este vorba numai de faptul că El a venit aici jos, că El a devenit Om adevărat şi că El va reveni. Şi mahomedanii cred toate acestea şi sunt – cu ceea ce ei desemnează pe ceilalţi oameni - totuşi necredincioşi, căci ei nu cred în gloria Persoanei Sale. Necredinţa lor îi face să urască pe creştini şi într-un anumit sens să se unească cu iudeii în ura lor împotriva lui Hristos. Ei Îl consideră numai un Profet, un Om minunat, care întrece pe toţi ceilalţi fii ai oamenilor şi care este rânduit să fie Judecătorul lumii, atunci când va reveni să domnească aici şapte ani! Dar în natura Sa divină ei cred tot aşa de puţin ca şi în faptul că El Şi-a ascuns gloria divină, ca să reveleze harul lui Dumnezeu.

Dacă textul confirmat prin critica literală este corect, în rezultatul lui final nu schimbă partea negativă în referirea ei la partea afirmativă a acestui verset. Însă el confirmă în modul cel mai convingător, că mărturisirea făcută de Duhul lui Dumnezeu nu se referă numai la un fapt, ci şi la Persoana Domnului nostru. Căci în cazul negativ este numită exclusiv Persoana, cu toate că se face aluzie la afirmaţia completă. Este probabil interesant să se ştie, că nu se duce lipsă de manuscrise care se abat de la versiunea corectă din versetul 2 şi prezintă exclusiv numai un fapt. Versiunea latină Vulgata, precum şi unii din primii părinţi ai Bisericii au preluat această greşeală în textele lor greceşti şi latine. Făcând abstracţie de aceasta, nici un editor cu autoritate în domeniu nu a preluat greşeala lor.

Prin aceasta este schiţat primul semn de recunoaştere al Duhului lui Dumnezeu. El constă în mărturisirea adevărului: Isus Hristos venit în carne. Orice duh care Îl mărturiseşte este din Dumnezeu; orice duh care nu Îl mărturiseşte nu este din Dumnezeu. «Şi acesta este duhul (sau principiul) lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine, şi acum este deja în lume.» Nu numai oameni, ci şi duhuri rele erau la lucru. Apostolul le-o spune cu dragoste adevărată, dar cu toată hotărârea.

Dacă o Persoană a Dumnezeirii din dragoste faţă de oameni se coboară atât de mult, ca să fie născută de o femeie, cum ar mai putea atunci să mai fie îndoieli în privinţa aceasta? Să nu-L mărturiseşti înseamnă să lupţi împotriva lui Dumnezeu.

Cu primul semn de recunoaştere este strâns legată a doua piatră de încercare a adevărului, care este făcută cunoscut credincioşilor. Fără îndoială Hristos Însuşi este Adevărul (compară cu Ioan 14,6), Cuvântul devenit carne, care «a locuit» (Şi-a ridicat cort) printre noi (Ioan 1,14). Dumnezeu a dat însă o altă revelare, al cărei punct central este El, şi aceasta este Cuvântul Său şi Adevărul Său. Aceasta este prezentat aici. Este Cuvântul Tatălui, care prin Duhul Sfânt ne face cunoscut pe Tatăl şi pe Fiul. Întrebi, unde găsim aceasta? În cartea numită în general Noul Testament, rezumarea învăţăturii profeţilor şi apostolilor Lui sfinţi. Deja atunci profeţi falşi afirmau să posedă iluminarea divină înaltă. Ei nu au recunoscut că «învăţătura apostolilor» era Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta era pentru început suficient de bună, însă ei aveau adevărul deplin. Ei se prezentau asemenea quakerilor, care depun cu plăcere mărturie, dar prezintă numai gândurile şi cuvintele lor proprii. Nu lipsesc nici din aceia care acordă valoare mai mare viselor, ca să cunoască pe Hristos, sau obligaţiilor lor creştine, decât pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu. În afară de aceasta astăzi există sistemul de învăţătură raţionalist al teologiei moderne. Se tăgăduieşte că Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, cu toate că unii recunosc că Cuvântul lui Dumnezeu este inclus în ea. Însă toţi neagă, că Sfânta Scriptură în totalitatea ei este Cuvântul lui Dumnezeu. Această necredinţă pune la îndoială tot ce ne spune Scriptura. Căci cine va putea atunci să decidă ce este Cuvântul Său şi ce nu este, dacă noi suntem dependenţi numai de afirmaţii nesigure? Dar tocmai aceasta place scepticului, căci el se teme de autoritatea Sfintei Scripturi şi de judecata pe care ea o vesteşte tuturor acelora care nu vor să se plece înaintea lui Dumnezeu. Este ea însă Cuvântul lui Dumnezeu, cât de mult este jignit atunci Dumnezeu şi în mod deosebit Duhul Sfânt, a cărui defăimare niciodată nu va avea iertare, aşa cum a spus Domnul.

Destinatarii scrisorii şi-au dat seama fără îndoială de gravitatea celor comunicate de Ioan. De aceea el adaugă imediat un alt criteriu asemănător. Este Cuvântul lui Dumnezeu dat de curând, ultimele Sale comunicări, care se bazează pe Domnul Isus şi pe lucrarea făcută de El şi pe lucrarea de mântuire acceptată de Dumnezeu: «Voi sunteţi din Dumnezeu, copii iubiţi». Expresia greacă teknia trebuie redată prin „copii iubiţi” sau „copii preaiubiţi”. Noi toţi suntem denumiţi «copii ai lui Dumnezeu», şi aceasta noi suntem deja acum. Ar fi greşit în acest context să se vorbească despre „fii ai lui Dumnezeu”, cu toate că noi suntem şi fii ai Săi. Aici se vorbeşte categoric de «copii ai lui Dumnezeu», nu despre o înfiere primită; noi suntem născuţi din Dumnezeu şi prin aceasta suntem copiii Săi. Teknia este diminutivul de la tekna şi este strâns legat cu cuvântul „copil”. Este o expresie a sentimentelor, şi acesta este motivul folosirii lui în locul acesta. Ne gândim la un tată căruia nu îi este de ajuns să numească pe fetiţa lui mică „dragostea mea”; el va spune cam aşa „drăguţa mea” sau „dragul meu”. Tot aşa şi teknia este o expresie a gingăşiei (folosită mereu de Ioan în adresările lui: capitolul 2,1.12.28; 3,7.18; 4.4; 5,21), şi aceasta dă aici o idee clară a însemnătăţii ei. De aceea «copii iubiţi» mi se pare a fi redarea cea mai bună pentru a putea diferenţia pe de o parte între cuvântul «copii» (tekna: capitolul 3,1.2.10; 5,2) şi pe de altă parte «copilaşi» (paidia: capitolul 2,13.18, acolo a treia grupă din familia lui Dumnezeu).

«Voi sunteţi din Dumnezeu, copii iubiţi», în felul acesta se adresează întregii familii. Să observăm cuvântul energic «voi». Profeţii falşi afirmau că sunt conducători de încredere. Nu, spune Ioan, ei sunt duşmani ai lui Hristos, trimişi ai lui Satan. «Voi» sunteţi copii ai lui Dumnezeu în opoziţie cu acei conducători aroganţi şi inducători în eroare, care dispreţuiesc pe «copii iubiţi». Dumnezeu este pentru voi în Hristos Izvorul oricărei binecuvântări, al vieţii veşnice, al iertării, al legăturilor cu El ca Tată şi al Darului Duhului Său care locuieşte în voi. «Voi sunteţi din Dumnezeu, copii iubiţi, şi i-aţi învins», aceasta înseamnă, pe profeţii falşi. Dar nu pentru că voi v-aţi putea lăuda din cauza înţelepciunii voastre, a puterii sau sfinţeniei voastre, ci «pentru că Cel care este în voi este mai mare». Izvorul puterii credinciosului este în Duhul lui Dumnezeu, care locuieşte în el. Dumnezeu Însuşi rămâne în el, şi anume prin Duhul Sfânt, care locuieşte în el. De aceea Ioan poate spune: «pentru că Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume». Sau aşa cum el spune în capitolul 5,19: «lumea întreagă zace în cel rău». Aici se referă evident la diavolul, care este activ prin duhurile lui rele. Astfel accentul pus pe cuvântul «voi» are efect deosebit de încurajator şi de întăritor.

Cât de mult trebuie ei să se fi bucurat să audă, că în adevăr ei erau «din Dumnezeu», şi anume în sensul, că El era Izvorul tuturor binecuvântărilor lor. La aceasta se adaugă, că El, Dătătorul acestor binecuvântări, nu Se schimbă. Darurile harului lui Dumnezeu nu sunt regretabile pentru El. Dacă nu ar fi vorba de un dar sau de o chemare a lui Dumnezeu, probabil că I-ar părea rău. Aşa I-a părut Lui rău cu privire la creaţia stricată (Geneza 6,1), şi El a nimicit-o. Creaţia nu prezenta un dar, ci o acţiune a lui Dumnezeu, oricât de impunător era actul creaţiei. Dar când El în dragoste divină cheamă la Sine oameni sărmani, păcătoşi, ca să-i facă proprietate a Sa, când El dăruieşte darul vieţii veşnice, iertarea păcatelor sau oferă poziţia de copil, atunci aceste dovezi ale harului, darurile harului şi chemarea lui Dumnezeu nu sunt regretabile. El nu Îşi va schimba niciodată poziţia în această privinţă. Oricât de nebun sau de greşit ar acţiona copiii. – El nu Se schimbă.

Ceea ce apostolul face aici cunoscut, fără îndoială are mare însemnătate. Ei nu numai au primit toţi aceste binecuvântări de la Dumnezeu, ei înşişi erau din Dumnezeu: «Voi (accentuat) sunteţi din Dumnezeu».

Ei erau născuţi din Dumnezeu, în această poziţie erau iubiţi de El şi se odihneau în această poziţie nouă. Şi dacă ei au «învins» pe aceia, pe uneltele înşelătoriei satanice, atunci a fost posibil «pentru că Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume», Acesta fiind şi Căpetenia şi Dumnezeul lor. Profeţii falşi şi-au continuat lucrarea răutăţii spirituale cu fermitate, dar «voi i-aţi învins». Credincioşii nu au fost ademeniţi de către ei, ci ei au rămas departe de ei. Ei au ascultat de glasul Bunului Păstor şi L-au urmat. Ei ştiau că numai El poate da viaţă, libertate şi hrană (Ioan 10.9). El a venit din proprie iniţiativă şi la dorinţa Tatălui, ca să îndeplinească această misiune a dragostei lui Dumnezeu precum şi a dragostei Lui proprii faţă de ei. Numai Fiul lui Dumnezeu putea spune astfel de cuvinte; numai El Şi-a dat viaţa ca jertfă de ispăşire pentru ei. Ei credeau în El, Cel care Îşi cheamă oile pe nume, şi ele Îl urmează, deoarece Îi cunosc glasul; ele nu cunosc glasul străinilor, ci ele fug de ei şi nu-i urmează. Şi deci, pentru că ei se odihneau pe baza lucrării de răscumpărare a lui Hristos, Dumnezeu Însuşi era în ei prin Duhul Său, şi a rămas în ei.

În continuare apostolul descrie pe profeţii falşi cu cele mai severe expresii şi pune un alt accent îngrozitor cu privire la ei: «Ei sunt din lume». Izvorul tuturor învăţăturilor lor, al umblării lor şi al ţelurilor lor nu era Dumnezeu, ci lumea, ceea ce înseamnă vrăjmăşie faţă de El. În felul acesta se desfăşurau acţiunile lor sub imboldul lui Satan, care stă înapoia tuturor minciunilor, sub pretenţia că sunt adevărul. «Pentru aceasta vorbesc ei ca din lume.» Lumea, care a dat afară pe Dumnezeu aflat în Hristos şi L-a răstignit, era originea a tot ce ei învăţau. Sensul nu este, că ei vorbeau „despre” lume; lumea era izvorul şi nu era tema învăţăturilor lor.

«Şi lumea îi ascultă.» Lumea iubeşte ce este al ei. Deoarece ea nu are cunoştinţe nici despre Dumnezeu şi nici despre păcat, care a făcut necesară intervenţia Sa în Persoana Domnului Isus, ca să aducă viaţa veşnică şi mântuirea veşnică, ea se dă mulţumită cu speculaţiile lăudăroase ale oamenilor orbi, care pun la o parte pe Dumnezeu şi înalţă pe omul aflat în starea sa păcătoasă.

Ei nu au auzit niciodată cu adevărat glasul Fiului lui Dumnezeu. Ei sunt morţi spiritual şi se sprijină pe învăţături moarte.

După aceea Ioan prezintă un alt punct principal: «Noi suntem din Dumnezeu». Este o altă afirmaţie şi se deosebeşte de «voi sunteţi din Dumnezeu». Prin exprimarea «voi» este vorba de totalitatea credincioşilor adevăraţi. Făcând abstracţie de partea comună, pe care «noi» o posedăm împreună cu «voi», Dumnezeu ca Izvor al puterii divine ne foloseşte ca portavoce a Cuvântului Său, aşa că voi Îl auziţi cu adevărat, dacă voi ascultaţi de noi. «Noi» - aceştia sunt apostolii şi profeţii, pe care Hristos i-a dat spre binecuvântarea sfinţilor Săi. Ei erau inspiraţi de Dumnezeu şi de aceea învăţau Adevărul, aşa cum el este în Isus (Efeseni 4,21). Noul Testament conţine aceste comunicări divine păstrate într-o formă scrisă. Oamenii inspiraţi au scris ceea ce au învăţat; şi aşa cum ei au scris, tot aşa au exprimat şi verbal. Deoarece Noul Testament constă dintr-un număr de scrieri, care s-au adăugat treptat una după alta şi atunci nu erau legate ca astăzi într-un volum, este posibil ca pentru unii să fi creat unele greutăţi. Autoritatea Domnului cu privire la Vechiul Testament era pentru toţi credincioşii sfârşitul oricărei împotriviri. În timpul de început al Adunării probabil s-a vorbit cu uimire despre faptul că noile cuvinte erau altfel decât cele ale Vechiului Testament, că în unele locuri ele sunau aşa de simplu, iar în altele erau aşa de profunde. Unii au avut probabil greutăţi să considere toate cărţile mici, care erau atunci în circulaţie, evangheliile şi scrisorile, ca fiind realmente inspirate de Dumnezeu. Apostolul vorbeşte în locul acesta de aceste «cuvinte noi» ale lui Dumnezeu, care sunt parte componentă a aşa-zisului Noul Testament. Acesta este un alt criteriu. Ce apostolii şi profeţii mărturiseau prin Duhul Sfânt despre Tatăl şi despre Fiul, la timpul potrivit şi-a adus contribuţia la acest Cuvânt inspirat. Apostolul desemnează această mărturie ca adevăr în aceeaşi măsură cum Hristos Însuşi este Adevărul. Hristos este Adevărul în Persoană. Noul Testament, care redă mărturia verbală a acestor martori, prezintă Adevărul în formă scrisă. De aceea Ioan spune despre aceşti martori: «Noi suntem din Dumnezeu». Prin Duhul Sfânt noi v-am prezentat adevărul lui Hristos de la început şi până la sfârşit. Noi suntem «din Dumnezeu» în această lucrare şi pe baza acestei lucrări: «Cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă».

Ar putea vreun slujitor al Domnului să aplice în sens absolut aceasta cu privire la sine? Nu numai sciziunile din creştinătate fac aceasta imposibil astăzi; această constatare niciodată nu a trecut în afara cuvintelor apostolilor şi profeţilor. Ioan vorbeşte numai despre aceia, care în timpul acela, când a fost pus fundamentul creştinismului, au ocupat împreună cu el aceeaşi poziţie. Era corect şi necesar, ca de la început credincioşii să recunoască autoritatea divină, pe care Dumnezeu a atribuit-o expres învăţăturii apostolilor. Aceasta însă se limitează la scriitorii inspiraţi ai Noului Testament, tot aşa cum la timpul lor era limitată la cei ai Vechiului Testament. Astăzi ca şi atunci poate oricine, care vesteşte Evanghelia sau învaţă adevărul, fii sigur de călăuzirea îndurătoare a Duhului Sfânt. Inspiraţia însă poartă caracterul deosebit în sine, că toate principiile comunicate ale credinţei sunt pe deplin libere de orice rătăcire.

Să observăm în continuare: cu toate că scriitorii inspiraţi nu mai sunt, Dumnezeu a purtat grijă ca noi să ajungem în posesia cuvintelor învăţate de ei sub călăuzirea Duhului. Noi posedăm nu numai mărturia lor generală, ci cuvintele exacte, pe care Duhul li le-a dat să le spună. Ceea ce ei, prin puterea lui Dumnezeu, au prezentat în timpul acela, trebuie să rămână păstrat pentru noi, spre folosul credincioşilor, atâta timp cât aceştia vor fi pe pământ. Aşa avem de exemplu această scrisoare a lui Ioan în acelaşi fel în mâini, ca şi destinatarii ei de atunci, cărora ea le-a fost adresată pentru prima dată, pe lângă aceasta noi posedăm acelaşi Duh ca şi ei, care rămâne cu noi în veac. Atunci, la începutul mărturiei creştine, a trebuit pusă temelia prin bărbaţi inspiraţi de Dumnezeu. Astăzi nu mai avem o astfel de clasă de slujitori ai lui Dumnezeu pe pământ. Însă posedăm lucrarea terminată prin scriitorii inspiraţi, principiile scrise ale creştinismului şi ale Adunării. Ioan vorbeşte simplu despre ce au spus şi au scris apostolii şi ce au primit credincioşii. În timpul acela Cuvântul exista deja în cea mai mare parte a lui în formă scrisă, unele au trebuit să mai fie adăugate de Ioan însuşi. Dar el putea spune fără rezerve: «Cine Îl cunoaşte (aceştia sunt fiecare credincios în parte) pe Dumnezeu ne ascultă». El a lepădat pe profeţii falşi, căci ei erau din Satan şi nu din Dumnezeu. El «ne ascultă», aceasta înseamnă că el ascultă pe bărbaţii pe care Dumnezeu i-a chemat expres să mărturisească adevărul, care acum este conţinut în Noul Testament.

Cuvintele apostolului sunt importante şi au cea mai mare atracţie. Oamenii au îndrăznit să afirme, că Noul Testament nu conţine nimic pe care autoritatea lui Dumnezeu ar putea să ia ca pentru Sine. Neştiinţa lor i-a orbit pentru ceea ce Dumnezeu a spus tocmai în această scrisoare. Această mărturie despre adevăr nu este singura în Noul Testament, mai sunt şi altele. Primul loc din Scriptură, pe care vrem să-l cităm, îl găsim în 1 Corinteni 2. Deja în acele timpuri de început ale creştinismului puterile demonice au fost la lucru, de aceea apostolul Pavel şi-a dat osteneala în capitolul 12 al epistolei sale către Corinteni să atenţioneze cu privire la acel duh, care nu mărturisea pe Isus ca Domn. Dar în capitolul 2 versetul 13 el scrie despre ceea ce Dumnezeu ne-a dat. Sunt lucruri, care din vechime au rămas ascunse chiar şi pentru profeţii vechiului legământ, dar acum au fost «descoperite» prin Duhul Său. Acum sosise timpul – căci Fiul Omului S-a arătat să ne dezvăluie prin Duhul chiar şi «adâncimile lui Dumnezeu». Pavel ajunge apoi să vorbească despre inspiraţia lor, respectiv comunicarea lor credincioşilor: «Lucrurile … despre care vorbim, nu în cuvinte învăţate prin înţelepciunea omenească, ci în cele învăţate prin Duhul». Prin aceasta Duhul a dat nu numai gândurile. Prin această prezentare mulţi au încercat să submineze inspiraţia textuală. Ei presupun, că desigur gândurile au fost inspirate de Duhul lui Dumnezeu, dar apoi a fost lăsat pe seama oamenilor, ca pe baza aptitudinilor lor cele mai bune să îmbrace în cuvinte aceste gânduri. Nu este de mirare dacă unii prin aceste presupuneri au căzut pradă rătăcirilor. Dar tocmai această afirmaţie este absolut greşită. Pavel spune în locul acesta, că ei au vestit sau au vorbit în cuvinte lucrurile descoperite, care au fost învăţate prin Duhul. Nicidecum formularea cuvintelor nu a fost lăsată în seama sentimentelor de neputinţă omenească. Spus pe scurt, Duhul, care a revelat Adevărul, a vegheat cu aceeaşi atenţie asupra cuvintelor în care el a fost îmbrăcat. El a purtat grijă, ca «lucrurile spirituale prin (cuvinte) spirituale» să fie prezentate. Mijloacele pentru darea mai departe, cuvintele, au fost învăţate de Duhul Sfânt şi nu au fost lăsate în seama omului slab. În locul acesta ne este mărturisit categoric, că şi cuvintele au fost inspirate, şi nu numai gândurile.

Să luăm o a doua mărturie în acelaşi sens din ultima scrisoare pe care a scris-o apostolul Pavel, şi anume din a doua sa scrisoare către Timotei. Acolo el arată, că în timpurile pline de pericol din ultimele zile siguranţa activă nu constă în tradiţii nesigure cu origine necunoscută, ci în perseverarea în Adevărul pe care noi L-am primit cu deplină convingere şi al cărui izvor îl cunoaştem. Pentru noi astăzi el este Cuvântul scris. Noi trebuie să ne uităm la aceia care ne vorbesc, cum se comportă, cum este umblarea lor, cum este constituită întreaga lor viaţă. De aceea Pavel spune: «Dar tu ai cunoscut cu exactitate învăţătura mea, purtarea, planul, credinţa, îndelunga-răbdare, dragostea, răbdarea, persecuţiile (nu: „popularitatea” mea), suferinţele, câte mi s-au făcut în Antiohia, în Iconia, în Listra, ce persecuţii am îndurat; şi Domnul m-a scăpat din toate. Şi în adevăr, toţi care doresc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi.» Acestea sunt caracteristicile principale ale creştinului adevărat, atât astăzi cât şi în toate timpurile. «Dar tu» - se adresează el apoi lui Timotei - «rămâi în cele ce ai învăţat şi de care ai fost deplin încredinţat, ştiind de la cine ai învăţat». Punctul de însemnătate decisivă este caracterul acestor bărbaţi; ei trebuie să fie pătrunşi de adevăr. Orice ar spune un om, oricât de dotat, de abil, şi oricât de sentimental ar putea el vorbi – toată vorbirea este fără valoare, dacă el nu trăieşte adevărul înaintea conştiinţei aleşilor lui Dumnezeu.

«Şi că de copil cunoşti Sfintele Scrieri» - aşa denumeşte Pavel în versetul 15 Vechiul Testament -, «care pot să te facă înţelept spre mântuire, prin credinţa care este în Hristos Isus.» În versetul 16 el ajunge să vorbească despre «fiecare Scriptură»: «Fiecare Scriptură este insuflată de Dumnezeu». Prin aceasta se referă fără îndoială şi la Noul Testament; de aceea şi expresia categorică «fiecare» Scriptură, căci o parte a Noului Testament, cel puţin scrierile lui Ioan, atunci nu erau încă scrise. Dacă ar fi spus „toate Scripturile”, atunci prin aceasta s-ar fi înţeles tot ce a fost scris deja. Dar prin expresia «fiecare Scriptură» a rămas o uşă deschisă pentru tot ce urma să fie inspirat. «Fiecare Scriptură» este de aceea forma corectă de citire, chiar dacă canonului Noului Testament trebuia să i se mai adauge ceva. Nu este vorba numai de faptul că scriitorii au fost inspiraţi. Apostolul mărturiseşte aici că orice afirmaţie, care purta caracterul Sfintei Scripturi, era inspirată. Şi aici se exprimă din nou clar, că nu numai gândurile, ci şi cuvintele scrise au fost inspirate. Prin expresia «Sfânta Scriptură» noi trebuie să înţelegem cuvintele ei. Cuvintele au fost la fel inspirate ca şi Adevărul, pe care ele îl exprimă. Dacă nu ar fi aşa, atunci Scripturile nu ar fi desăvârşite. Să nu ne ocupăm de aceia care sunt deschişi pentru compromise între inspiraţie şi rătăciri şi contradicţii. Noi, cei care credem în inspiraţia divină, care exclude astfel de greşeli, suntem solicitaţi să aruncăm peste bord părerile omeneşti şi să ne ţinem strâns de realităţi. Respingem însă categoric, că astfel de obiecţii sunt întemeiate, cu toate că nicidecum nu nesocotim greutăţile multiple pricinuite de cei care au transcris textele şi de aceea nu au nimic a face cu inspiraţia.

Din toate teoriile de felul acesta cu siguranţă nu este niciuna aşa de ne la locul ei şi lipsită de respect ca părerea că o parte aşa de importantă a Noului Testament, cum sunt Evangheliile şi Faptele Apostolilor, constă dintr-o amestecătură de inspiraţie divină şi de erori, respectiv, contradicţii. Cum ar putea autoritatea lui Dumnezeu să poarte în sine o astfel de amestecătură colorată sau să-şi asume dreptul de a fi numită «Cuvântul lui Dumnezeu»? Aparentele contradicţii rezultă, aşa cum se poate dovedi, în realitate din diferitele intenţii, pe care Dumnezeu le-a urmărit cu fiecare din uneltele Sale. În harul Său El a dotat pe fiecare în parte corespunzător scopului misiunii Sale. Toate împreună constituie o mărturie comună mult mai bogată în conţinut spre glorificarea Domnului Isus, care depăşeşte gândurile fiecărui scriitor în parte, dar în această formă stau la dispoziţie creştinilor pentru a fi folosite. Pe de o parte însă să recunoşti, că Dumnezeu a inspirat pe diferiţii scriitori conform voii Sale, ca să glorifice pe Hristos în puterea Duhului Sfânt, iar pe de altă parte să se argumenteze, că scriitorilor le-a fost posibil deseori să greşească (printre altele, să scrie greşeli mari şi cu nebăgare de seamă), este teoria cea mai nesatisfăcătoare dintre toate teoriile şi din punct de vedere logic cea mai puţin verosimilă, ca să nu mai vorbim de faptul că ea este absolut nedemnă de Duhul Sfânt şi de Acela, care este Adevărul. Această teorie a jumătăţilor de lucruri, ca toate compromisele în lucrurile divine, nu se poate recomanda nimănui decât numai inventatorilor ei şi foarte probabil nici măcar acestora. Noi toţi ştim, că Domnul a făgăduit puterea Duhului Sfânt, care va învăţa pe apostoli despre toate şi le va aduce aminte de toate cele spuse de El lor. Însă această ipoteză deplorabilă nu spune nimic altceva decât că Duhul a putut să le aducă aminte apostolilor de cuvintele Domnului numai în mică măsură, aşa că ei au fost expuşi multor pretinse greşeli. Fără să vrea să afirme despre sine, că el ar putea clarifica toate greutăţile, totuşi credinciosul are siguranţa că Duhul Sfânt a făcut ceea ce Domnul a făgăduit la timpul Său, şi că fiecare Scriere este demnă nu numai de scriitorul ei, ci şi de Dumnezeu, adevăratul Scriitor.

Dacă deci este aşa, că «cine este din Dumnezeu ne ascultă», atunci fiecare credincios va recunoaşte Noul Testament ca fiind de la Dumnezeu. Cine nu face aceasta nu este credincios adevărat, ci este un sceptic. Căci ascultarea de apostoli şi de profeţi în scrierile Noului Testament nu poate fi despărţită de cunoaşterea lui Dumnezeu. Această a doua piatră de încercare a adevărului merge mult mai departe decât întrebarea, dacă cineva este creştin sau nu. Să mărturiseşti pe Hristos şi să pui la îndoială inspiraţia totală a Cuvântului lasă să se recunoască activitatea duhurilor rele. Necredinţa începe de cele mai multe ori la Vechiul Testament, însă cu siguranţă apoi atacă şi Noul Testament şi îl leapădă. Un domn cu renume în lume şi cu o poziţie foarte importantă, care a fost activ în şcoala duminicală şi era cunoscut ca un creştin adevărat, mi-a dezvăluit deodată într-o zi într-o discuţie, că el crede pe deplin Vechiul Testament, dar nu crede Noul Testament. Această mărturisire desigur ar trebui să rănească adânc pe un credincios. Mie mi-a apărut a fi un păcat mult mai mare faţă de Dumnezeu, decât dacă el ar fi ucis cu revolverul un om. Nu este îngrozitor, să găseşti o astfel de necredinţă la un om care era recunoscut ca învăţător creştin?

«Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.» Noi ar trebui să luăm bine seama la dimensiunea principiilor prezentate aici cu toată fermitatea: «cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă». Aceasta este o îmbărbătare pentru credinciosul care îşi găseşte cea mai bogată hrană spirituală a sa nu în Vechiul Testament, cu toate că şi acesta este tot aşa de inspirat, ci în Noul Testament, în care Hristos nu mai este voalat sau departe de noi. Aici El este prezentat în toată plinătatea gloriei Sale şi a harului Său, în maiestate divină şi totodată în blândeţea şi smerenia celui mai smerit Om care a păşit vreodată pe pământul acesta. Prin profeţi, robii Săi, auzim pe Dumnezeu vorbind; dar ca Tată El ne vorbeşte în Fiul – ca Tată al Său şi Tată al nostru, ca Dumnezeu al Său şi Dumnezeu al nostru. Prin aceasta este condamnat atât omul religios cât şi omul lumesc; Dumnezeu este aşezat la locul Lui şi eu sunt aşezat la locul meu. Superstiţia evlavioasă ca şi necredinţa lumească sunt total condamnate, dar şi fiecare din multele nuanţe ale necredinţei care nu vrea să asculte de glasul lui Dumnezeu în cuvintele scriitorilor inspiraţi, aici în mod deosebit ale apostolilor şi profeţilor lui Hristos. Noi ar trebui de altfel să luăm seama la ceea ce apostolul Pavel nu în mică măsură îşi atribuie pentru sine, precum apostolul Ioan atribuie tuturor: «Dacă cineva se consideră a fi profet sau om spiritual, să recunoască cele ce vă scriu, că sunt poruncă a Domnului. Iar dacă cineva este neştiutor, să fie neştiutor!» (1 Corinteni 14,37-38). Ce mustrare pentru toţi creştinii care, ca şi corintenii, se dedau aroganţi pe un teren aşa de lunecos, fără să observe!

«Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii. Şi nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face» (Evrei 4,12-13). Avem noi nevoie de biserică, pentru ca ea să ne explice că sabia Duhului este Cuvântul lui Dumnezeu, când acesta ne străpunge ca nimic altceva? Aşa a spus Domnul nostru în ultima Sa vorbire adresată iudeilor necredincioşi: «Dacă cineva aude cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu Îl judec; pentru că n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea. Pe cine Mă respinge pe Mine şi nu primeşte cuvintele mele, are cine să-l judece: Cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua de apoi» (Ioan 12,47-48).

Şi aici în 1 Ioan 4,6 Duhul Sfânt l-a inspirat pe apostol să mărturisească acelaşi lucru despre Cuvântul rostit de apostoli şi de profeţi. Avem noi nevoie de biserică, ca să recunoaştem că El a rostit adevărul lui Dumnezeu, spre binecuvântarea celor care cred, dar spre nimicirea profeţilor falşi şi a tuturor oamenilor care dispreţuiesc ce poartă autoritatea divină? Bărbaţii inspiraţi au fost robi ai lui Hristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu, şi cuvintele, pe care ei le-au spus sau le-au scris, nu au fost nimic altceva decât cuvintele lui Dumnezeu, ca şi cum El Însuşi le-ar fi rostit fiecărui ascultător în parte. Atât Adunarea cât şi fiecare credincios în parte este apelat direct prin Cuvântul Său. Aceasta se recunoaşte de la prima vedere din scrisorile Noului Testament. Ele au fost scrise, cu puţine excepţii, mulţimii generale a credincioşilor. Numai unele scrisori scurte au fost adresat colaboratorilor, ca îndrumare pentru lucrarea care nu putea fi făcută de mulţimea credincioşilor, ci numai de anumiţi bărbaţi care erau echipaţi cu autoritatea necesară. Aceste scrisori se adresează tot aşa de realmente şi credincioşilor din timpul nostru, precum a fost în timpul acela. Dacă apar greutăţi, aşa cum au fost şi la primii creştini, atunci ştim că noi avem acelaşi Interpret viu ca şi fraţii noştri din timpul acela. Principiul principal al credinţei constă în aceea, că Dumnezeu vorbeşte prin Cuvântul Său direct copiilor Săi. Să interpui biserica sau „clerul” ca mijlocitor între Cuvântul Său şi copiii Săi înseamnă împotrivire faţă de Dumnezeu. Este fundamental greşit (ceea ce se găseşte frecvent în protestantism) să accentuezi dreptul omului, atunci când este vorba de ascultarea Cuvântului Său scris. Dimpotrivă, este pe deplin corect, să mărturiseşti dreptul lui Dumnezeu de a vorbi familiei Sale ca să-i dea învăţătură, s-o mângâie sau s-o mustre, da, mai mult chiar, să se adreseze conştiinţei fiecărui om în parte, aşa cum a făcut Domnul şi apostolii Săi, precum şi robii Săi în general.

Aproape că nu există nici un principiu mai greşit decât acela care a fost răspândit în toată ţara prin mişcarea de trezire Oxford, şi anume al unei papalităţi fără papă. În privinţa aceasta se face uz de o afirmaţie a renumitului Augustin, episcop de Hippo, a cărui afirmaţie este însă nedemnă de evlavia lui. El a spus, că el nu ar crede Evanghelia, dacă autoritatea bisericii catolice nu l-ar fi călăuzit să facă aceasta; însă prin aceasta el jefuieşte pe Dumnezeu de ceea ce I se cuvine. Oricât de mare era el ca om, evident aici el n-a ştiut ce spune. Căci dacă nu se dă crezare Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că El L-a rostit prin bărbaţi inspiraţi, atunci nu se dă crezare cu adevărat nici lui Dumnezeu, ci mai de grabă oamenilor lui de încredere, şi aceasta este o insultă evidentă a lui Dumnezeu. Dacă eu cred pe Dumnezeu Însuşi, atunci credinţa mea are origine divină şi are caracter divin. Dumnezeu nu poate recunoaşte un alt fel de credinţă. Oamenii, care au crezut în Hristos, pentru că au văzut semnele Sale, au avut o credinţă pur omenească, care nu putea fi recunoscută de Dumnezeu. De aceea «Isus Însuşi nu se încredea în ei» (Ioan 2,24). Este un păcat grosolan faţă de Dumnezeu, să acorzi unor persoane sau organizaţii dreptul de a confirma Cuvântul Său. Prin aceasta se face şi o mare nedreptate faţă de oameni. Da, ar putea să aibă repercusiuni fatale, dacă omul nu are o credinţă reală mai bună decât o credinţă bazată pe alţii.

Cine îşi caută refugiul sub scuza că apostolul vorbeşte exclusiv despre cuvântul rostit, acela trebuie să ştie că el se află într-o greşeală fatală dacă el preţuieşte aşa de puţin Cuvântul scris. Domnul Însuşi a mărturisit că Sfânta Scriptură din cauza autorităţii ei este mai presus de orice cuvânt rostit, chiar şi acolo unde El Însuşi era Vorbitorul care a vorbit aşa cum nimeni mai înainte nu a vorbit. De aceea El a spus iudeilor care se certau: «Să nu credeţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; este cine să vă învinuiască, Moise, în care voi aţi sperat. Pentru că, dacă l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că El a scris despre Mine. Dar, dacă nu credeţi scrierile lui, cum veţi crede cuvintele Mele?» (Ioan 5,45-47). Ambele, scrierile lui Moise şi cuvintele Domnului, erau Cuvântul lui Dumnezeu incontestabil, pe care Unul L-a vorbit iar celălalt L-a scris călăuzit de Duhul Sfânt. Dar în ceea ce priveşte autoritatea lui Dumnezeu faţă de om, Domnul acordă incontestabil Cuvântului scris locul cel mai înalt. Este mărturia care rămâne a gândurilor lui Dumnezeu şi ea permite mult mai bine decât cuvântul rostit o reflectare (meditare) în inimile noastre înaintea lui Dumnezeu. Putem compara cu aceasta cuvintele apostolului Pavel din Romani 16,26. Unii traducători redau greşit acest loc prin: „… prin scrierile profeţilor”; dar aceasta este în contradicţie flagrantă cu cele spuse anterior, că «dar arătată acum»; şi tot aşa, pe lângă aceasta, că ele au fost «făcute cunoscut tuturor naţiunilor». În afară de aceasta forma în limba greacă nu este însoţită de articol, aşa că corect ar trebui spus: «… prin scrieri profetice» (în opoziţie cu Romani 1,2). Întreaga afirmaţie a acestui verset se referă realmente la scrierile Noului Testament, care au apărut în cea mai răspândită limbă între naţiuni (limba greacă) şi s-au răspândit în aceeaşi măsură cum a fost Evanghelia adusă tuturor naţiunilor.

Apostolul încheie cu aceste cuvinte această temă; ele constituie o încheiere demnă de admirat. Fie că este vorba de a mărturisi pe Hristos, aşa cum este El în realitate, adevărul cu privire la Persoana Sa, sau de autoritatea Cuvântului, care Îl revelează pe El – aici găsim adevărul care este în El şi care a ieşit de la El, în forma lui cea mai simplă. Acesta este duhul adevărului, dar şi duhul rătăcirii este prezent. Izvorul plin de activitate în forma lui cea mai ucigătoare este diavolul. Este deci normal, că acei oameni, care nu cred în prezenţa Duhului lui Dumnezeu în har, se dovedesc tot aşa de necredincioşi cu privire la partea uriaşă pe care o are Satan la toată nenorocirea din lume, atât în general cât şi la suferinţa fiecărui om în parte, a tuturor naţiunilor şi a popoarelor necivilizate. Însă partea cea mai rea a activităţilor lui rele are loc în interiorul creştinătăţii, prin ceea ce el întreprinde şi infiltrează în taină împotriva lui Hristos şi a adevărului revelat al lui Dumnezeu. Aici nu se vorbeşte despre duhul răutăţii, ci despre «duhul rătăcirii», şi acesta este cel mai periculos. El nu se arată prin stricăciuni grosolane sau prin acte sângeroase de brutalitate, ci printr-o formă care în exterior lucrează convingător, lăuntric însă este plină de şiretenie şi viclenie. Înapoia unui puţin adevăr se ascunde o minciună mare. Voinţei proprii i se deschid uşile şi porţile, pentru conştiinţă nu este nici un loc. Isus nu este făcut cunoscut, ci se încearcă să se răstălmăcească Persoana Sa, şi Tatăl este necunoscut. Aşa se manifestă duhul rătăcirii, şi din el va rezulta decăderea şi va ieşi «omul păcatului». Mărturia creştină stă în pericol de decădere, eşecul ei total şi judecata ei sunt revelate în Cuvânt, fără să existe nici măcar o făgăduinţă în perspectiva unei resaturări. Cât de mare este totuşi harul lui Dumnezeu, că ţinând seama de aceste realităţi El a purtat de grijă pentru siguranţa şi bucuria celor credincioşi, oricare ar fi încercările prin care ei vor trece: ea constă în mărturisirea credincioasă şi în credinţa în Domnul Isus, în Cuvântul lui Dumnezeu, şi ambele prin acţiunea Duhului adevărului. Acesta este conţinutul esenţial al primei secţiuni intercalate, pe care o avem înaintea noastră.

De la aceia care în ceea ce priveşte siguranţa şi călăuzirea lor se reazemă pe orânduieli exterioare şi funcţii oficiale şi nu pe Cuvântul Scripturii, deseori se cere „să asculte de biserică”. În mod ciudat trebuie însă să se constate, că ei niciodată nu gândesc să folosească aceste cuvinte ale Domnului nostru conform indicaţiilor Sale din Matei 18,17. El prescrie acolo acţiunea de disciplinare pentru cazul când un frate păcătuieşte împotriva altui frate. În privinţa aceasta este evident vorba de o chestiune personală între cei doi, despre care nimeni altcineva nu ştie. Ca urmare a nesupunerii celui vinovat chestiunea devine în cele din urmă cunoscută, aşa că Adunarea ca ultimă instanţă trebuie să participe. Folosesc aceşti oameni în felul acesta cuvintele din Matei 18,17? Ei folosesc locul acesta într-un fel pe care Domnul nici aici şi în nici un alt loc din Scriptură nu l-a intenţionat. Aşa cum fiecare ştie, prin „ascultarea de Adunare (biserică)” ei înţeleg ascultarea de preot sau de preoţime, sau în cazul extrem ascultarea de „preotul suveran”, de papa. Însă aceasta este ori o rătăcire gravă, ori – dacă ei folosesc conştient greşit cuvintele Sale – înşelătorie.

Scriptura însă merge mult mai departe. Ea ne arată, că decăderea a făcut progrese aşa de mari deja înaintea morţii ultimilor apostoli, că Domnul a trebuit să-l însărcineze pe Ioan, în Duhul să scrie celor şapte Adunări alese ultimele Sale scrisori credincioşilor de pe pământ. Prima a fost adresată Adunării din Efes, care în primele zile stătea aşa de luminoasă, dar pe care Domnul a trebuit s-o ameninţe că-i va lua sfeşnicul din locul lui. În ultima scrisoare El vorbeşte despre faptul că El va vărsa din gura Sa Adunarea din Laodiceea ca pe ceva insuportabil de dezgustător. Domnul nu este văzut acolo ca Slujitor în har, ci ca Judecător în mijlocul celor şapte sfeşnice. De aceea El apare ca Fiu al Omului îmbrăcat cu o haină care Îi ajunge până la picioare: El nu a încins-o sau dezbrăcat-o, ca să slujească. Fiecăreia din cele şapte Adunări, care au fost hotărâte să reprezinte Adunarea în totalitatea ei pe pământ într-o taină, înainte ca ea să fie luată de pe pământ şi să nu mai fie văzută aici, Domnul adresează cuvintele de încheiere (precedate sau urmate de o făgăduinţă): «Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor». Domnul a trebuit să Se ocupe foarte serios cu adunările, începând din zilele apostolilor. Deja atunci ele ca adunări locale se îndreptau spre decădere, şi Domnul a trebuit în cele din urmă să le ameninţe cu refuzarea recunoaşterii din partea Lui. Profeţia care urmează în capitolul 4 arată, că înfăţişarea exterioară a Bisericii acum nu mai era subiectul comunicărilor Lui. Vedem pe biruitori glorificaţi în cer, strânşi în jurul unui tron, din care ies judecăţile divine asupra iudeilor şi naţiunilor. Numai o rămăşiţă din fiecare este cruţată. Pe pământ nu apare în continuare nici o Biserică, ci lovituri ale judecăţii lovesc naţiunile. Toate acestea urmează să aibă loc şi trebuie să aibă loc, după ce perioada Biserici («ce este») s-a încheiat.

Cât de extraordinar de serios şi puternic este un astfel de mesaj al Domnului adresat acelora «cine are urechi să audă». El este împotriva strigătului rostit contrar Scripturii; „ascultaţi de Adunare (de Biserică)”, şi solicită pe fiecare credincios fidel «să audă ceea ce Duhul spune adunărilor (bisericilor)». Adunarea nu a fost niciodată un etalon al Adevărului, acesta este exclusiv Cuvântul lui Dumnezeu. Fără îndoială Adunarea (nu Israel, nici islam, nici păgânismul) este martora responsabilă a adevărului, prin aceea că ea îl prezintă în cuvânt şi în faptă. În nici un alt domeniu şi în nici o altă epocă nu este mărturisit recunoscuta mare «taină a evlaviei» ca în perioada Adunării. Ea însăşi nu este adevărul, ci ea este stâlpul şi temelia adevărului. Hristos este în Sine Însuşi Adevărul şi Duhul este puterea lăuntrică care lucrează, ca să ne aducă Adevărul mai aproape. Dar când decăderea şi rătăcirea au găsit intrare, Biserica încă mărturisitoare în afară a încetat să mai fie o martoră credincioasă. Începând de atunci Domnul porunceşte acelora care au ureche de auzit să audă ceea ce Duhul spune adunărilor.

Autoritatea adevărului este întruchipată în El, ale cărui cuvinte au caracter divin, şi nu în stâlpul şi temelia adevărului, în Adunare, care cândva a respectat cuvintele Sale, pentru ca adevărul să fi putut fi văzut şi auzit (compară cu 1 Timotei 3). Stâlpul ar putea fi avariat sau deformat, dar adevărul rămâne neschimbat în Hristos, în Duh şi în Cuvânt. În 2 Timotei 3 este vorba de oameni care au o formă de evlavie, dar puterea lor îi tăgăduieşte; noi suntem atenţionaţi să ne depărtăm de astfel de oameni. Pe parcursul mărturiei creştine au luat naştere curând sisteme bisericeşti, care nu numai au fost în ceartă unele cu altele, ci se blestemau reciproc. Aceasta a constrâns pe toţi creştinii, cu excepţia celor superficiali, să-şi dea seama cât de importantă este cunoaşterea Cuvântului, ca să poată decide care din cele două biserici era cea adevărată (atunci era pe de o parte biserica greacă, şi pe de altă parte biserica romană, nota traducătorului), sau probabil nici una din ele nu avea dreptate. În felul acesta solicitarea adresată de şapte ori de către Domnul, de a auzi ceea ce Duhul spune adunărilor, a căpătat importanţă mare. Ea este într-adevăr valabilă pentru toate timpurile, dar acum ea a fost aplicată judiciar şi personal. Şi după Reformă a rămas valabilă necesitatea de a respecta şi a aplica atenţionarea Domnului, când nu numai împăraţii şi statele şi-au luat dreptul să întemeieze propriile lor biserici ca organizaţii religioase separate, ci chiar şi oameni de seamă au solicitat un astfel de drept pentru comunităţile lor. În felul acesta în harababura generală din interiorul creştinătăţii s-a pierdut foarte mult adevăratul sens al Adunării.

Nu ne miră că oameni, care deja de mult timp nu mai credeau în prezenţa şi activitatea Duhului Sfânt în Adunare, drept urmare au renunţat practic şi în principiu şi la autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Ei au tăgăduit lumina, care s-a dovedit a fi aşa de convingătoare conştiinţei omului şi au afirmat că biserica slabă, aflată în decădere, ar fi necesară ca să acorde autoritate Cuvântului. Greşeala lor în acest punct este tot aşa de evidentă ca şi aroganţa lor. Ei se folosesc de acea aparenţă înşelătoare, bazată pe o înţelegere greşită a Scripturii, ca să ofere împuternicire propriului sistem religios. Principiul, biserica trebuie să autorizeze Cuvântul lui Dumnezeu, este adevărată necredinţă. Toţi cei care susţin intenţionat aceasta, dovedesc prin aceasta că ei s-au îndepărtat de autoritatea lui Dumnezeu. Deja în zilele de Rusalii apostolul Petru a folosit Cuvântul lui Dumnezeu ca să mărturisească darurile Duhului Sfânt. Nici lui şi nici unui alt apostol nu i s-a părut necesar să se refere în privinţa aceasta la Adunare. Cuvântul lui Dumnezeu nu are nevoie de nici o justificare omenească; dacă se răspunde afirmativ la o astfel de necesitate, aceasta se învecinează cu blasfemia. Apostolul Pavel a acordat valoare Vechiului Testament, când a lăudat pe iudeii din Bereea, pentru că ei nu numai au primit cu bună voie Cuvântul, ci ei cercetau şi Scrierile, «să vadă dacă aceste lucruri erau aşa». Ei ştiau că vechile cuvinte veneau de la Dumnezeu şi au procedat corect, când au verificat vestirea verbală adusă de un om pe care ei nu-l cunoşteau. Prin cercetarea permanentă a Scrierilor au găsit confirmarea mărturiei făcute de el. Cuvântul vechi, scris, a fost ghidul care i-a întărit să primească cu toată inima cuvântul nou.

După intercalarea primelor şase versete apostolul revine la tema nouă, pe care a început-o la sfârşitul capitolului trei. El a arătat acolo, că adevărata dragoste de fraţi poartă caracterul sentimentelor divine şi că ea nu este numai de dorit, ci este de o aşa de mare importanţă, că ea prezintă însuşirea decisivă a credinciosului adevărat. Cât de mult ne atenţionează acest fapt, în mod deosebit să fim atenţi cu privire la orice înşelare de sine însuşi. «Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu.»

Deoarece această concluzie divină este sigură şi obligatorie, nu există nici o scuză pentru noi pentru lipsa de dragoste. Cu toate acestea noi trebuie să ne gândim la faptul că această dragoste nu înseamnă numai amabilitate faţă de cei care au aceeaşi credinţă ca şi noi; ea este credincioasă şi faţă de Dumnezeu. Uneori credincioşia practicată din dragoste este considerată deplasată, în loc să fie bine-venită. Un frate, care într-un astfel de caz este supărat că a fost mustrat şi gândeşte, că acţionarea cu credincioşie a celorlalţi este în contradicţie cu dragostea, are motive bine întemeiate să se verifice cu atenţie. Dacă se lasă biruit de mânia sa, aşa cum cu regret se întâmplă câte o dată, atunci după aceea se poate eventual dovedi că el niciodată nu a avut parte de darul divin al vieţii veşnice. Permiterea chiar şi a celei mai mici abateri de la dragoste este destul de des in indiciu foarte serios. Aceasta s-ar putea numi un sindrom al leprei morale la omul respectiv; căci noi suntem învăţaţi aici, că la un om, la care lipseşte dragostea, nu este prezent nimic Dumnezeiesc şi nu este nimic cu adevărat sănătos. În principiu aceasta este foarte clar. Cu siguranţă ura nu vine de la Dumnezeu, însă dragostea vine de la El. Ea reflectă energia activă a Fiinţei Sale. Elementul de bază moral al Fiinţei Sale, dacă avem voie să ne exprimăm aşa, este dragostea, care în curăţie desăvârşită descopere şi detestă tot răul. Căci în Dumnezeu lumina este legată cu sfinţenia absolută, şi aceasta este valabil şi pentru un creştin, dacă el posedă cu adevărat viaţa veşnică. Dragostea, dimpotrivă, este desfăşurarea activă a naturii divine. Ea caută binele acelora care sunt subiectul ei, fără ca aceştia să ofere vreun motiv în acest scop. Motivul acţiunilor ei este în ea însăşi, în izvorul oricărui bine. Dragostea lui Dumnezeu nu numai este gata să dea totul, ci şi să ierte totul. Iertarea este posibilă faţă de noi numai pe baza lucrării Mijlocitorului, căci Dumnezeu este consecvent în toate acţiunile Sale. Acolo unde este prezent păcatul, trebuie să fie un fundament pentru dreptatea Sa; şi unde s-ar putea găsi acesta? Cu siguranţă nu în omul păcătos. Dumnezeu a ştiut de la început unde se găsea singura dreptate perfectă, chiar şi în timpuri când nedreptatea a crescut excesiv.

Chiar şi în zilele cele mai întunecate ale poporului Său Israel, prin profeţii Săi El a indicat spre mântuirea Sa care va veni şi spre revelarea dreptăţii Sale (Isaia 56,1). Niciunde pe pământ nu se putea zări aşa ceva. Însă credinţa s-a uitat permanent într-acolo. În oameni nu se găsea nimic din aceasta, nici chiar în credincioşii adevăraţi, ca Enoh sau Ilie, ca să nu mai vorbim de ceilalţi oameni. Însă ei cercetau cu privirea în speranţă după ea. Mântuirea lui Dumnezeu încă nu era un fapt împlinit. Nădejdea fiecărui credincios era îndreptată spre Unul, care urma să vină. El a fost, aşa cum ştim, vestit oamenilor imediat după căderea în păcat. Iehova Elohim a prezentat aceasta perechii vinovate într-un mod impresionant. El nu a spus aceasta direct perechii de oameni decăzuţi, ci în sentinţa Sa asupra şarpelui. Cine în afară de Dumnezeu s-ar fi gândit vreodată ca în sentinţa dată duşmanului să se integreze totodată vestirea unui Salvator? El a arătat cu o demnitate sfântă, că Salvatorul va veni ca să distrugă puterea răului şi să elibereze victimele lui. Totodată Salvatorul la exercitarea acestei lucrări de salvare va lua din dragoste chinuri asupra Sa. Căci numai un necredincios ar putea să nu înţeleagă ce vrea să se spună prin zdrobirea călcâiului. Cu toate aceste suferinţe, Sămânţa femeii va zdrobi însă capul şarpelui; răul nu se va mai reface niciodată din această distrugere.

Dragostea, despre care este vorba în secţiunea noastră, nu îşi are originea în creatură; ea este «din Dumnezeu». Dacă Dumnezeu nu ar fi izvorul şi puterea ei, nimeni nu ar putea fi mântuit şi nici un credincios nu ar putea umbla în această dragoste a Sa. Căci dragostea este în stare să deschidă toate izvoarele de ajutor ale harului pentru păcătosul aflat în stricăciune totală. Vedem aceasta împlinit în Hristos, care a murit pentru păcatele noastre şi acum trăieşte pentru noi ca Mijlocitor la Tatăl. Ce dragoste se revelează aici în toate privinţele! Scriptura ne spune nu numai că păcatele credinciosului au fost iertate. Dacă aceasta ar fi totul, atunci ar putea însemna că credinciosul care a căzut ar trebui să reînceapă de la capăt, aceasta înseamnă, să se întoarcă din nou la Dumnezeu. Sunt credincioşi care efectiv sunt de părerea că atunci când un credincios a păcătuit, el pierde toate privilegiile de până acum şi trebuie să facă un început nou. Cine împărtăşeşte această părere în mod evident nu crede în viaţa veşnică ca posesiune actuală a credinciosului în Hristos. Cu regret sunt păreri, care tăgăduiesc viaţa veşnică şi în alte forme, ceea ce este ruşinos pentru creştini. O astfel de tăgăduire este în orice caz o încălcare a unui adevăr de bază al creştinismului.

Apoi ni se spune: «Oricine iubeşte este născut din Dumnezeu». Să fi născut din El include în sine, că iubeşti şi pe copiii Lui, căci ei posedă natura Sa. Cine nu iubeşte, nu este născut din Dumnezeu. Ar putea totuşi fi, că cineva nu a fost învăţat suficient şi el nu a învăţat să condamne pornirile cărnii. Urmare acestui fapt s-ar putea să nu fie conştient că sentimentele de ură sunt total incompatibile cu poziţia unui creştin. Ele sunt aşa, deoarece ele sunt în contradicţie cu fiinţa lui Dumnezeu şi cu viaţa pe care credinciosul o posedă în Hristos. «Dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine», (cât de clar se exprimă!), «iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu.» Ce minunat, că despre un om de aici de pe pământ se poate spune aşa ceva! Noi ştim puţin unul despre altul. Este o dovadă a lipsei noastre de cunoştinţă, că noi înşine uneori suntem surprinşi de lucrurile mărunte ale prietenilor apropiaţi şi ale rudelor, care conduc la probleme mari, necaz şi suferinţă nesfârşită. Dacă ne-am cunoaşte mai bine şi am avea o natură iubitoare, atunci aceste lucruri nu ar mai avea loc. Ce uimitor apare apoi, ca noi să fim capabili să-L cunoaştem pe Dumnezeu, în timp ce ştim aşa de puţin chiar şi despre vecinul nostru cel mai apropiat! Noi cunoaştem desigur pe fraţii noştri mult prea puţin, din cauză că dragostea noastră este aşa de slabă. Dacă dragostea noastră ar fi întărită prin credinţă, şi dacă viaţa nouă în noi ar fi neîngrădit activă, atunci am cunoaşte mai bine pe toţi fraţii noştri. Cu Hristos şi din pricina Lui ne-am preocupa de necazurile lor într-un fel care place lui Dumnezeu, le-am aduce mângâiere şi binecuvântarea sufletelor noastre. Încrederea creşte din dragoste; dacă dragostea este cunoscută şi savurată, atunci ea va da naştere la încredere, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de copiii Săi. Cine nu ştie de faptul, căci chiar şi între copiii lui Dumnezeu este o încredere relativ mică? Lipsa de dragoste este în realitate foarte regretabilă şi în nici un caz nu este potrivită cu poziţia noastră de cetăţeni ai Casei lui Dumnezeu. În textul nostru se spune în cuvinte scurte şi clare, care sunt gândurile lui Dumnezeu în privinţa aceasta.

Lumea aceasta este plină de probleme majore, care prin decăderea din creştinătate devin tot mai grave. Pe lângă aceasta duşmanul este la lucru fără încetare şi în mod rafinat. Am văzut aceasta în versetele anterioare («nu credeţi orice duh …»). Duhul Sfânt a fost trimis aici jos de Tatăl şi de Fiul. Însă Satan nu a aşteptat mult să trimită duhurile lui rele, ca să imite pe Duhul lui Dumnezeu. În acelaşi fel a încercat el înainte să strice şi lucrarea Domnului Isus pe pământ. În privinţa aceasta a lucrat nu numai prin cei posedaţi de duhuri rele, ci şi prin învăţători mincinoşi, care s-au ridicat împotriva Persoanei Domnului Însuşi. Când Hristos a dat apostoli, profeţi şi învăţători, care prin puterea Duhului Sfânt slujeau pentru întărirea mădularelor trupului Său, Satan a lucrat în toate domeniile în mod contrar. De aceea se spune: «Nu credeţi orice duh!» Urmează apoi semnele de recunoaştere, pe care le-am studiat deja. Aici este vorba de umblarea noastră în dragoste, nu de atacurile îndreptate asupra adevărului. Dumnezeu doreşte ca aceia pe care El i-a născut din nou prin Cuvântul adevărului să fie pătrunşi de dragoste în viaţa lor de credinţă practică mai mult decât orice altceva. La copiii Lui dreptatea şi ascultarea sunt considerate a fi prezente, dar şi dragostea trebuie să fie prezentă. Deoarece dragostea este imboldul plin de putere în Fiinţa lui Dumnezeu, tot aşa ea este şi puterea nemărginită în viaţa credincioşilor în relaţia lor unul cu altul. Ea apare probabil mai pregnant decât toate celelalte virtuţi creştine. Dragă frate, este aşa la tine? Duci tu probabil lipsă de dragoste?

Aşa cum a făcut deja mai înainte, apostolul abordează această temă prin adresarea «preaiubiţilor». Prin aceasta el a apelat în mod deosebit la sentimentele cititorilor, cu toate că el leagă a atenţionare de aceasta. El a văzut că credincioşii erau ameninţaţi de pericole mari. Duhuri rele erau la lucru şi din păcate este totdeauna înclinaţia, atât cu privire la Duhul Sfânt, pe de o parte, cât şi cu privire la existenţa lui Satan şi a trimişilor lui, pe de altă parte, să fi necredincios. În creştinătatea de astăzi sunt la lucru duhuri rele mai mult decât oricând, da, activitatea lor se extinde în principal în ea. Ei lucrează nu numai în ţările păgâne cu superstiţia lor cruntă, întunecată. Duhul rătăcirii se arată în interiorul creştinătăţii camuflat sub diverse forme; el pretinde chiar că aduce cele mai mari adevăruri. Se aude spunând cam aşa: „Nu posedăm noi adevăruri, despre care nimeni nu a ştiut ceva şi au cea mai mare valoare? A fost foarte corect să se vorbească despre dreptatea lui Dumnezeu, despre chemarea cerească, despre taina Adunării, şi aşa mai departe. Dar noi avem acum ceva mult mai bun. Atunci instrumentele au fost acordate; acum însă cântă toată orchestra, şi acesta este meritul nostru!” Fără îndoială astfel de afirmaţii sunt total greşite, dar duhul rătăcirii lucrează în felul acesta asupra sentimentelor duse în rătăcire ale acestor oameni, care se lasă influenţaţi de duhurile rele. Cât de evident stă o astfel de lăudăroşenie în opoziţie cu blândeţea Domnului tuturor lucrurilor! Astfel de învăţători greşiţi slujesc numai la distrugerea adevărului şi nu la zidirea sufletească a acelora care le acordă încrederea lor. Faptele lor sunt mai condamnabile decât ce Scriptura descrie prin cuvintele: «ei slujesc pântecelui lor» (Romani 16,18). Ei sunt din lume şi de aceea vorbesc ca din lume şi îşi iau motivele din lume.

Este o realitate binecuvântată, că dragostea, care este din Dumnezeu, îşi găseşte toate motivele de acţionare în propria bunătate, în timp ce natura omului arată exact contrariul acestei dragoste. Pe când credinciosul era încă un păcătos pierdut, el a primit harul în fără nici o îngrădire. Deoarece el posedă viaţa veşnică în Hristos, el are acum permanent parte de revărsarea acestui har. Duhul este activ în natura nouă a celui născut din Dumnezeu. El are dreptul să se laude cu Dumnezeu şi dragostea Sa, şi anume numai pe baza bunătăţii care se găseşte în Dumnezeu şi pe care el o face cunoscut cu plăcere şi altora. Aceasta este partea celor care cred în Hristos. Ei sunt umpluţi de faptul că ei sunt iubiţi de El cu dragostea Sa dumnezeiască şi prin Duhul lui Dumnezeu ei practică apoi această dragoste şi faţă de fraţii lor, şi despre aceasta este vorba aici. Principiul este desăvârşit de clar: practicarea dragostei nu poate fi despărţită de naşterea din Dumnezeu. Însă prin practicarea dragostei credinciosul dovedeşte că el este un copil al lui Dumnezeu. Aceasta nu are absolut nimic a face cu înclinaţiile naturale, care, aşa cum oricine ştie, chiar şi în cel mai rău om pot fi foarte pregnante. Duşmanii categorici ai lui Dumnezeu, care se dedau poftelor şi patimilor josnice, cu toate acestea pot fi foarte plini de dragoste şi binevoitori. Dar toate acestea nu au nimic a face cu dragostea dumnezeiască, cu despre ceea ce este vorba aici şi cu ce s-a arătat în chip desăvârşit în Domnul. «Dragostea este din Dumnezeu», spune apostolul. Tot ce descinde din noi, nu este din Dumnezeu. Această dragoste însă nu este din noi, şi nici măcar la un credincios; el o primeşte exclusiv de sus. El este născut din Duhul, şi ce este născut din Duhul este duh şi nu carne. El este născut din Dumnezeu, şi Dumnezeu este dragoste.

Versetul nostru stă în legătură cu ceea ce s-a spus la sfârşitul capitolului trei, unde noi auzim pentru prima dată în această scrisoare despre Duhul lui Dumnezeu. În acest context era vorba că Dumnezeu rămâne în credincios şi dovada pentru aceasta este Duhul, pe care El ni L-a dat. Duhul, dăruit credinciosului, locuieşte în el şi prin aceasta dovedeşte că Dumnezeu rămâne în el. Ce pas enorm este aceasta, mult mai mult decât posedarea vieţii noi! Oricât de mare ar fi privilegiul de a avea parte de natura dumnezeiască – faptul că Dumnezeu rămâne în noi este mult mai mult. Această rămânere a lui Dumnezeu în noi este lucrată şi făcută posibil prin darul Duhului, ceea ce este caracteristica decisivă a credinciosului.

Apostolul urmăreşte deci scopul, să trezească dragostea reciprocă între credincioşi prin aceea că el arată izvorul dragostei, precum şi natura, în măsura în care ea este activă, care trebuie să fie în concordanţă cu ea. Este de la sine înţeles că sunt obstacole mari, care stau împotriva practicării dragostei, atât dinăuntru cât şi dinafară. Ele sunt aşa de mari, că este necesară rămânerea lui Dumnezeu în cel credincios, pentru ca dragostea să poată să se manifesteze liberă şi în deplină măsură. Deci noi avem nevoie nu numai să fim născuţi din Dumnezeu, ci noi avem nevoie şi de puterea divină, da, mai mult, ca Dumnezeu să rămână în noi, ca să ne putem iubi unii pe alţii potrivit lui Dumnezeu. Dacă numai am fi născuţi din Dumnezeu, ar rămâne totuşi un obstacol mare, care nu este atins prin naşterea din nou. Ce este acesta? Lipsa de cunoştinţă cu privire la mântuirea noastră? Credinţa în lucrarea lui Hristos pentru noi şi în sângele Său, care curăţeşte de orice păcat, trebuie să fie prezentă. Înainte să se poată odihni în răscumpărarea care este în Isus Hristos, trebuie să fi avut mai întâi loc o lucrare dumnezeiască în suflet.

Putem vedea aceasta din fiecare loc din Scriptură, care se referă la aceasta. Să luăm întâmplarea cu femeia din Luca 7, despre care Duhul Sfânt spune aşa de multe în cuvinte puţine: «Şi, iată, o femeie din cetate, care era păcătoasă.» Cu toate că ea era o păcătoasă, spre marea uimire a lui Simon fariseul ea a venit în casa lui, atunci când el sta la masă cu Domnul şi cu ucenicii Lui. Cu toate împrejurările exterioare respingătoare, ea a venit în casa în care cu siguranţă în oricare alte ocazii nu ar fi intrat cu plăcere. Ce i-a dat această îndrăzneală? Ea a privit în credinţă la Domnul, de aceea nimic nu o putea reţine ca şi în astfel de împrejurări să nu intre într-o astfel de casă (căci aşa trebuie să fi arătat ea înaintea celor prezenţi, şi oricine ar fi caracterizat aşa apariţia ei). Însă puterea credinţei poate să învingă cele mai mari obstacole. În momentul acela ea încă nu ştia nimic despre faptul că păcatele ei erau iertate; în clipa aceea ele încă nu erau realmente iertate. Dar ea se afla pe drumul într-acolo. Ea iubea pe Domnul. Ea ar fi mers mai departe, s-ar putea spune, că ea iubea şi pe ucenici. Ea nu avea sentimente mai reduse pentru Simon, decât avea pentru ceilalţi oameni de seama lui. Ca să ia naştere o astfel de dragoste era necesară o altă lucrare puternică a lui Dumnezeu. Domnul a atras-o la Sine printr-o forţă divină necunoscută ei, care radia din El. Era dragostea, cea care a dat naştere la un astfel de efect al dragostei. Harul Său a dat naştere la un sentiment în ea, pe care ea nu l-a cunoscut niciodată mai înainte. Ea era pe deplin convinsă, că Domnul era umplut de dragoste sfântă. De ce umbla El aşa neobosit prin ţară? Ce forţă era motivul întregii Sale vieţi, al cuvintelor Sale şi al acţiunilor Sale? Nu era dragostea Lui divină?

În felul acesta a început viaţa să lucreze deja în ea, cea care până atunci era o femeie păcătoasă plină de necurăţie şi fără cinste. Ea credea deja în Domnul, şi ea iubea mult, aşa cum Domnul a mărturisit lui Simon şi celorlalţi prezenţi. Ea a găsit viaţa nouă în El, şi fiinţa ei a fost alcătuită din nou prin Domnul binecuvântat. Probabil ea nu-L va mai vedea niciodată, şi ea nu ar mai fi avut o altă ocazie de felul acesta, ca să-L întâlnească (chiar dacă atitudinea ei părea foarte nepotrivită în ochii celorlalţi). De aceea pentru sufletul ei însemna „acum sau niciodată!” Când credinţa sinceră impulsionează inima, ea nu poate să acţioneze altfel. Nu se pierde nici un timp şi nu te laşi reţinut de nimic. În felul acesta ea a intrat în casă, «stătea la spate, la picioarele Lui, şi plângea».Comportarea ei poseda, fără ca ea să-şi dea seama, frumuseţe morală; cu siguranţă aceasta nu descindea din viaţa ei de odinioară, ci a fost lucrată în sufletul ei prin credinţa în Hristos. Ea a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei. Domnul a recunoscut toate acestea şi nu a trebuit să se întoarcă ca să vadă pe cea care plângea înapoia Lui. El ştia totul în chip desăvârşit, ca nimeni altul. Însă toate acestea au dat la naştere la Simon la desconsiderare. Nemulţumirea necredinciosului se îndreaptă într-o măsură mai mare împotriva Domnului decât împotriva ucenicilor Săi. El nu exprimă totdeauna aceasta şi probabil el însuşi deseori nu-şi dă seama că el simte în felul acesta. Posibil că Simon nu ar fi recunoscut sentimentele lui lăuntrice. Toată morala lui era morala diavolului. Aşa şi-a zis el ca pentru sine: «Acesta, dacă ar fi un profet, ar cunoaşte cine şi ce fel de femeie este cea care-L atinge, pentru că este păcătoasă» (Luca 7,39). Însă Domnul Şi-a dat seama şi a răspuns. Nu a venit El să salveze pe cei pierduţi? Şi dacă Simon, asemenea femeii, s-ar fi prăbuşit înaintea Lui, nu l-ar fi salvat El atunci şi pe el? Dar pentru un fariseu mândru, lipsit de spirit autocritic, era mult mai greu să ocupe locul unui păcătos, decât pentru o femeie, care nu avea nimic de pierdut înaintea oamenilor.

Harul şi adevărul au putut să zdrobească pe Saul din Tars, tot aşa cum ele pot unui om imoral să-i trezească profund cunoştinţa păcătoşeniei lui. Ce a făcut în acest caz, ca femeia să se prăbuşească şi în acelaşi timp să arate o astfel de dragoste? Era credinţa în Domnul Isus, dragostea divină, care s-a revelat în El. Însă femeia avea nevoie mai mult decât aceasta, şi harul a fost imediat gata să-i dea mai mult. Ce câştig enorm este pentru inimă, să aibă siguranţa că păcatele îi sunt iertate! Domnul nu S-a limitat să facă numai o aluzie la aceasta. El i-a vestit Cuvântul dumnezeiesc, după care striga sufletul ei: «Păcatele tale sunt iertate!» El era îndreptăţit să facă aceasta. Lucrarea, pe care se bazează iertarea, într-adevăr nu era încă înfăptuită. Însă Judecătorul celor vii şi al celor morţi nu spune niciodată ceva, care nu ar fi pe deplin adevărat, tot aşa cum Judecătorul întregului pământ niciodată nu poate acţiona altfel decât drept. Astfel Domnul S-a preocupat cu problema ei şi a contrazis necredinţa fariseului. El S-a dovedit a fi Domn peste toţi profeţii prin iertarea păcatelor, care se cuvine numai lui Dumnezeu. Din plinătatea harului Său El a dăruit femeii siguranţa, că credinţa ei a mântuit-o şi a lăsat-o să plece în pace.

Dacă noi încă nu ştim, că credinţa noastră ne-a mântuit şi că păcatele noastre sunt iertate, atunci această problemă ne va nelinişti permanent. Aceasta este urmarea inevitabilă, atunci când sufletul devine conştient de vina sa. Cum poate el să găsească linişte într-o astfel de stare, fără să aibă certitudinea, că păcatele lui au fost anulate şi el este salvat? Atâta timp cât el este nemulţumit şi nesigur, inima se va preocupa constat cu această problemă. Ea nu este atunci nici în stare să lase ca dragostea ei să se reverse spre alţii, care deja au ajuns la linişte în privinţa păcatelor lor. În tot acest timp nici nu se poate cu adevărat ocupa poziţia unui copil al lui Dumnezeu. Aşa după cum femeia din Luca 7 a primit asigurarea din gura Domnului, tot aşa şi noi trebuie s-o primim în credinţă prin Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Dacă prin Scriptură nu am lăsat să ni se dăruiască siguranţa iertării şi noua noastră relaţie cu Dumnezeu, atunci noi ne putem baza numai pe propriile sentimente şi gânduri, sau pe cele ale unui om, care el însuşi nu posedă siguranţa deplină. Predicatorul cel mai excelent, care nu vesteşte nimic altceva decât numai adevărul curat, nu ne poate dezlega, ca să primim personal mărturia lui Dumnezeu, pe care El a dat-o despre Fiul Său. «Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în el însuşi.» Numai singur Dumnezeu ne poate ajuta în privinţa aceasta, şi numai Cuvântul Său este ghidul pentru credinţă. Noi putem primi adevărul numai de la Dumnezeu. Şi cum are loc aceasta? Prin Cuvântul scris, pe care El ni L-a dat.

Nu se poate întreprinde un atac mai grav asupra adevărului, ca atunci când se neagă autoritatea dumnezeiască a Sfintei Scripturi. Una din caracteristicile actuale dominante ale necredinţei este afirmaţia gânditorilor liberi „moderaţi”, Scriptura conţine (parţial, dar nu în exclusivitate) Cuvântul lui Dumnezeu. Tot ce învaţă Domnul şi apostolii este însă realmente Cuvântul lui Dumnezeu. După cum am văzut deja, «toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu» şi prin aceasta adevereşte ce a fost dăruit Adunării lui Dumnezeu. În aceste „scrieri profetice” pot fi şi cuvinte ale diavolului sau ale oamenilor răi. Ele însă desigur nu au fost scrise pentru ca noi să le urmăm, ci pentru ca să fim instruiţi şi cu privire la comportarea duşmanilor, în măsura în care Dumnezeu a considerat aceasta bun. Numai necredinţa are greutăţi în privinţa aceasta; credinciosul primeşte toate spusele lui Dumnezeu, fie ele cu privire la bine sau la rău. Tot ce cuprind Scripturile este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Noi trebuie să tragem foloase din adevărul Său, ca să scăpăm din orice cursă a lui Satan sau a naturii vechi şi să ne păzim de ele.

De când a fost vărsat sângele lui Hristos, sau spus în general, de când El a murit şi a înviat, oamenii pot obţine pace numai prin credinţa în Vestea Bună. Duhul vesteşte prin mesajul Evangheliei harul salvator al lui Dumnezeu. Cel care crede găseşte în Hristos nu numai viaţa, ci şi pacea. Prin aceasta el este pregătit atât să umble în ascultare, cât şi să iubească pe credincioşii, care în acelaşi fel ca şi el sunt copii ai lui Dumnezeu. Nu este nici o îndoială de faptul că fiinţa noii naturi este dragostea. Viaţa veşnică, care ne-a fost dată, posedă această aptitudine. Dacă însă carnea nu este judecată definitiv, atunci ea se aşează ca un obstacol în cale. Harul ne conduce mai întâi la cunoaşterea cât de incompatibile sunt aceste două feluri de naturi, înainte ca noi să putem progresa în credinţă. O maşină poate fi gata cu toate piesele ei componente, însă ea poate fi pusă în funcţiune abia după ce i se dă energia necesară. Aceasta ar trebui să ne prezinte simbolic ce vor să ne spună versetele studiate.

Şi aici se arată iarăşi partea negativă: «Cine nu iubeşte nu L-a cunoscut pe Dumnezeu.» Nu este vorba de ce dar posedă un om, ce activitate practică el, dacă are prestigiu şi influenţă – dacă el nu iubeşte, el nu a cunoscut pe Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu condamnă fără cruţare orice autoînşelare. Cine este născut din Dumnezeu, iubeşte pe fratele său şi a cunoscut pe Dumnezeu. Sentimentele lui noi, dumnezeieşti, se extind spre un domeniu foarte precis. El are şi acea cunoaştere a lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru o denumeşte categoric ca viaţa veşnică. Ceea ce El prezintă Tatălui în Ioan 17,3, este reluat aici ca o constatare doctrinară scurtă în sens negativ. «Cine nu iubeşte nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.» Acolo unde nu se găseşte dragoste, nu este nici cunoaştere de Dumnezeu. Motivul este pe cât de clar tot aşa şi de convingător: «Pentru că Dumnezeu este dragoste.»

Versetele care urmează prezintă dragostea lui Dumnezeu, care într-o plinătate şi har neîngrădit se revarsă în inima goală, ca s-o facă capabilă de a iubi. Duhul vorbeşte despre desfăşurarea strălucitoare a dragostei în Fiul Hristos, care în harul nemăsurat a fost trimis în această lume a păcatului, egoismului şi întunericului. Este greu să găseşti în Scriptură un alt loc care să se asemene cu măreţia prezentată aici aşa de simplu. «În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu în noi …» Aici nu se spune „faţă de noi” sau „faţă de toţi” ca în Romani 3,22. Principial dragostea lui Dumnezeu s-a revelat fiecărui om. Însă în acest loc ea este văzută în sens restrâns şi se referă mai mult la «toţi cei care cred», aşa cum se spune şi în versetul respectiv din Romani 3. Ea a fost «arătată în noi». Prin aceasta se arată spre acţiunea, pe care ea o are în noi. De aceea cuvântul «în» pare aici să stea la locul potrivit. Prin aceasta se spune corect: «În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu în noi (sau: cu privire la noi).» În acest verset este văzută venirea Domnului nostru în toată dimensiunea ei pentru introducerea vieţii veşnice. De aceea expresia «Dumnezeu a trimis» stă în limba greacă la timpul perfect, care exprimă persistenţa rezultatului acţiunii avute loc în trecut. În versetul următor (versetul 10) această expresie este la timpul aorist. Aici este numai numită realitatea, însă ea are scopul cel mai profund, cel mai sublim şi cel mai însemnat cu care s-a preocupat Tatăl şi Fiul în timp sau în veşnicie. Diferenţa în modul de exprimare este mică, deoarece în ambele locuri se foloseşte acelaşi verb, dar la forme de timp diferite. Dar deoarece şi aceste diferenţe mici în Scriptură au fost date de înţelepciunea dumnezeiască, vom face bine, dacă cercetăm însemnătatea lor în fiecare loc. Timpul aorist exprimă simplu realitatea care aici este de cea mai mare însemnătate posibilă. Timpul perfect dimpotrivă exprimă rezultatul actual al unei acţiuni care a avut loc în trecut, rezultatul misiunii Sale, şi anume, ca noi să trăim prin El.

«În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu în noi (sau: cu privire la noi), că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu.» Cu câtă atenţie se prezintă aici gloria Persoanei Sale! »Singurul Său Fiu!« O repetare a acestor cuvinte în versetul următor (versetul 10) nu este necesară, căci denumirea «Fiul Său« spune desigur acelaşi lucru. Dar ce înţelepciune se arată aici, o lucrare aşa de măreaţă cu urmări veşnice să fie îmbrăcată în cele mai simple cuvinte, prin aceasta inima să fie umplută de mărimea sa nemărginită şi profunzimea de nepătruns şi să fie inundată de dragostea lui Dumnezeu. «Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.» Aceasta a fost prima faptă a harului divin, ea satisfăcea cea mai importantă necesitate a acelora care erau morţi spiritual. Şi aceasta este valabil pentru orice suflet până în zilele de astăzi. Căci dovada primordială şi cea mai necesară a dragostei Lui demnă de adorare a dat-o Dumnezeu prin aceea, că El a dăruit viaţă subiectelor acestei dragoste, care erau moarte faţă de El. Ele nu erau conştiente de starea lor proprie, nu aveau nici o cunoştinţă despre Dumnezeu şi în stricăciunea lor morală erau total indiferente faţă de Amândoi. S-ar putea să fi fost probabil o oarecare imaginaţie despre Dumnezeu, dar nu era nici un semn de viaţă, de nici o înclinaţie spre Dumnezeu. În cunoaşterea lor Dumnezeu era subiectul unei groaze mai mari decât demonul cel mai îngrozitor. Având în vedere o astfel de stricăciune «Dumnezeu a trimis pe singurul Său Fiu în lume!» Ce adevăr! Cât de minunat este chiar şi numai simplul fapt, dacă ne gândim la aceasta, că trimiterea a avut loc dintr-o dragoste curată! Nu era o acţiune, care a avut loc în cer. Dumnezeu a trimis pe singurul Său Fiu în lumea aceasta, ca să dea viaţă, ca să ne facă potriviţi pentru domeniul din care El a venit. Nici o lucrare făcută în cer nu putea să satisfacă pe Dumnezeu şi pe oameni, chiar dacă ea ar fi fost făcută de Fiul. Drumul dragostei trebuia parcurs, prin aceea că Fiul a devenit Om, ca să glorifice pe Dumnezeu şi prin credinţă să dea omului mort spiritual viaţa în desfăşurarea ei cea mai înaltă. Pe pământ trăiau iudei şi naţiuni, însă toţi erau în aceeaşi măsură morţi în păcate şi fărădelegi şi din natură erau copii ai mâniei. Ei erau morţi spiritual, chiar dacă „trăiau”. Ei nici nu urau păcatul şi nici nu iubeau harul. Atât lăuntric cât şi în exterior totul era stricat la ei. Fie că este vorba de cei circumcişi sau de cei necircumcişi, gândurile cărnii lor nu erau altceva decât duşmănie faţă de Dumnezeu. Şi cu toate acestea Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, desfătarea Tatălui din veşnicie, pentru ca noi prin El să avem viaţa; şi viaţa, pe care El a dat-o, era propria Lui viaţă.

Vechiul Testament ne relatează cum s-a comportat neamul de oameni – fie iudei, fie păgâni – faţă de Dumnezeu în toate miile de ani; relatarea Noului Testament ne arată lucruri şi mai grave. Însă El, Cel care ştia toate mai dinainte, a trimis pe singurul Său Fiu în lume; şi pentru ce? Ca să facă judecată? Nu, exact contrariul. Sufletele moarte trebuiau aduse la viaţă cu viaţa veşnică care era în Fiul Său. Căci exact aceasta este exprimat în cuvintele: «Pentru ca noi să trăim prin El». Este vorba de o viaţă nouă, pe care omul obişnuit nu o posedă; nici măcar Adam în starea de nevinovăţie în grădina Eden nu o poseda. El a căzut în neascultare, atunci cânt totul în el şi în jurul lui erau încă într-o stare bună, şi prin aceasta a atras moartea şi judecata. În Lege a fost făgăduită viaţa omului firesc, Israel; dacă el era ascultător nu trebuia să moară. Dar singurul rezultat a fost, că Legea a devenit o slujbă a morţii şi a condamnării (compară cu 2 Corinteni 3,7.9). Căci introducerea Legii a pus condiţii voinţei omului. El a devenit călcător de Lege şi prin aceasta se găsea ca păcătos într-o stare mai rea decât a avut-o înainte de Lege. Astfel păcatul, ca să se arate ca păcat, a dat naştere la moarte prin bine, pentru ca păcatul să se arate deosebit de păcătos (Romani 7,13). De acum încolo păcătosului i s-a oprit continuarea vieţii de odinioară. Rezultatul pentru păcătosul sub Lege era pierzarea totală.

Dar exista o altă viaţă, viaţa veşnică, şi această viaţă era în Fiul, în singurul Fiu, pe care Dumnezeu în dragostea Sa L-a trimis în lume. Fără îndoială Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă; este privilegiul suveran al lui Dumnezeu. De aceea şi Fiul dă viaţă cui vrea El. Dar prin faptul că El a devenit Om (cu toate că El niciodată nu a încetat să fie în acelaşi timp Dumnezeu), El a primit, în supunere totală, totul de la Dumnezeu, aşa cum se cuvenea Omului desăvârşit. De aceea «după cum Tatăl are viaţă în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine» (Ioan 5,26). Era Fiul, Cel care a fost trimis ca să devină Om şi să aibă legături cu omul. El era permanent subiectul credinţei. Şi de când El a devenit Om, El este mai evident şi mai deplin, Isus Hristos şi totodată Fiu al lui Dumnezeu, ambele într-o Persoană. De asemenea a devenit tot mai clar cu ce scop L-a trimis dragostea lui Dumnezeu aici jos. El a venit să se intereseze de oameni şi nu de îngeri. «Viaţa era lumina oamenilor.» Dar o iluminare exterioară nu era suficientă pentru om în natura lui. Cu toate că El a venit în lumea aceasta şi a luminat pe orice om (sau: l-a pus în lumină), totuşi era necesar mult mai mult. El era viaţa pentru fiecare care credea. «Tuturor celor care L-au primit le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu.» Ei nu au fost născuţi pe cale naturală, ci din Dumnezeu. Însă fără Cuvântul lui Dumnezeu şi fără Duhul nu este posibilă nici credinţa şi nici naşterea din nou. Cuvântul lui Dumnezeu este necesar, deoarece El aparţine naturii propriu-zise a credinţei, că se crede în Dumnezeu şi Cuvântul Său, în loc să te sprijini pe propriile gânduri sau pe alţi oameni (compară cu Romani 10,17; Iacov 1,18; 1 Petru 1,23-25). Hristos este Sămânţa divină, care este făcut cunoscut prin Cuvântul lui Dumnezeu viu şi care rămâne. Adam şi Eva au căzut în păcat în grădina Eden, deoarece ei au fost indiferenţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi nu I s-au supus. Eva a fost înşelată prin ispita şarpelui; Adam nu, dar fărădelegea lui era mai temerară. Cuvântul lui Dumnezeu nu a stăpânit toată fiinţa lor. Duşmanul şiret a putut să semene neîncredere în inimile lor faţă de Acela care le-a interzis să mănânce din pom şi prin aceasta să obţină aptitudinea de a cunoaşte binele şi răul. Dorinţa după acest rod a urmat după ce femeia nu s-a temut să trateze un timp mai îndelungat cu creatura, cu toate că sigurul lui scop era s-o facă neascultătoare faţă de porunca categorică a lui Dumnezeu şi s-o facă să se îndoiască de pedeapsa cu moartea, cu care au fost ameninţaţi. „Nu-i chiar aşa, Dumnezeu nu poate fi chiar aşa de aspru! Priveşte numai rodul frumos! Cât este de dorit ca să te facă priceput. Dumnezeu doreşte să păstreze numai pentru Sine cunoaşterea binelui şi răului. Dar tu vei vedea, ce stare nouă va fi, când voi înşivă veţi putea singuri diferenţia între bine şi rău. Acum voi nu ştiţi nimic despre aceasta; dar dacă aţi mâncat odată din rodul pomului, atunci veţi putea cu conştiinţa voastră să judecaţi dacă un lucru este bun sau rău. De ce nu vreţi să vă faceţi independenţi de El, Cel care tratează pe om aşa de dispreţuitor? De ce nu vreţi să vă revendicaţi drepturile voastre peste toată împărăţia voastră?” Aşa au acţionat conform voinţei proprii, care este rădăcina tuturor relelor. În dragostea Sa, Fiul lui Dumnezeu S-a coborât aici jos ca să intre în spărtură. Prima cerinţă pentru suflet nu este ispăşirea prin sângele vărsat al Mântuitorului. Nimeni nu va crede vreodată Evanghelia, fără să fi primit o natură din Dumnezeu, care roagă şi imploră pe Dumnezeu pentru ceea ce numai Evanghelia poate oferi. În orice caz eşti deja născut din Dumnezeu înainte ca să poţi să te odihneşti pe deplin pe lucrarea de ispăşire a lui Hristos. Căci de îndată ce s-a primit viaţa nouă, se simt şi nevoile acestei vieţi şi se recunoaşte valoarea ei. Prin credinţă se mănâncă carnea lui Hristos şi se bea sângele Său. De aceea se spune în Romani 10,9, că se crede în inimă, că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi. Aceasta nu înseamnă un progres deosebit în trezirea sentimentelor; şi nici nu are nimic a face cu faptul că sufletul se dedă afecţiunilor. Înseamnă simplu, că inima primeşte de bună voie vestea bună care i se aduce de la Dumnezeu şi nu se mai împotriveşte adevărului. Cu inima se crede spre dreptate; în privinţa aceasta ea se reazemă pe faptul cum Dumnezeu preţuieşte lucrarea de ispăşire făcută de Domnul Isus. După aceea se mărturiseşte cu gura spre mântuire, spre onoarea lui Dumnezeu şi a Fiului Său, a Domnului, care astăzi este încă lepădat.

Prima cerinţă este deci viaţa, viaţa veşnică în Fiul. Cum se poate fără aceasta să se aibă un sentiment potrivit pentru propriile păcate, sau să cunoşti întrucâtva natura sfântă a lui Dumnezeu? Se simte numai frică de Dumnezeu. Aceasta este prezentă şi la un păgân, şi chiar şi demonii cred şi se cutremură. Aşa ne spune Cuvântul autorităţii divine şi prin aceasta explică anumite fapte arătate. Motivul pentru comportarea lor este cunoaşterea că nu există iertare pentru răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu. Cu toate că ei ştiu cine este Isus, aceasta nu le foloseşte la nimic; ei sunt condamnaţi la pierzarea veşnică. Păcatul lor nu poate fi anulat. Pentru un duh rău, un înger căzut, nu există nici o posibilitate de salvare.

Cu totul alta este starea omului căzut. Naşterea lui Hristos dovedeşte buna plăcere faţă de om; cu cât mai mult vorbeşte moartea Sa ispăşitoare despre aceasta! Pentru ca sângele Său vărsat să poată însă curăţi inima şi conştiinţa, omul primeşte o natură nouă prin primirea Domnului Isus. Încă nu se odihneşte pe lucrarea Sa, se crede însă în harul Său revelat în carne şi în gloria Aceluia care a îndeplinit această misiune minunată a dragostei lui Dumnezeu. În momentul în care inima primeşte pe Domnul Isus ca pe Darul lui Dumnezeu, sufletul are parte de viaţă. Viaţa este totdeauna dăruită imediat, în timp ce pacea cu Dumnezeu nicidecum nu totdeauna este aşa. Este o realitate, că sufletul trebuie să facă unele experienţe şi deseori are nevoie de luni sau chiar de ani, ca să ajungă să savureze pacea cu Dumnezeu. Cu toate acestea el poate fi tot timpul părtaş al naturii divine, deoarece el s-a plecat înaintea Fiului lui Dumnezeu, fără să posede o pace consolidată. De îndată ce el a primit pe Domnul, viaţa este partea lui. Prin aceasta există şi capacitatea divină de a constata răul dinăuntru precum şi cu privire la umblarea de odinioară. Se cunoaşte nu numai ce s-a făcut, ci şi ceea ce eşti. Acestea sunt consecinţele vieţii dumnezeieşti în credincios. De aceea viaţa este introdusă aici, exact la locul care i se cuvine, înainte ca să se vorbească despre lucrarea de ispăşire, care ne-a eliberat de povara vinei.

«În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu în (cu privire la) noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.» Motivul pentru aceasta l-am arătat deja. Până în acel moment noi am fost morţi spiritual faţă de Dumnezeu şi fără nici cea mai mică legătură de viaţă cu El. Noi aveam numai responsabilitatea îngrozitoare, să fim din descendenţă divină în ceea ce priveşte natura, dar prin faptele noastre rele ne-am dovedit a fi duşmani faţă de Dumnezeu. În starea noastră stricată prin păcat nu ne-a ajutat nimic, în opoziţie cu creaturile neînsemnate am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu; sufletele noastre nu puteau fi mântuite prin aceasta. Omul aflat sub responsabilitate a căzut în păcat, şi îndrăzneala iudeilor de a fi ascultători faţă de Legea lui Dumnezeu, a mărit numai responsabilitatea şi cu nici un chip nu putea salva pe om de mânia care va veni. Omenirea consta atunci ori din aceia, care fără Lege făceau propria lor voie, ori din iudei, care prin împlinirea Legii năzuiau să capete favoare la Dumnezeu. Dar harul salvator nu se găseşte în păcătos, ci în Salvator. «Dumnezeu Îşi arată propria lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi» (Romani 5). Aşa sună Evanghelia. Nu noi L-am iubit, ci El ne-a iubit, pe când noi eram încă păcătoşi, din propria iniţiativă cu dragoste nemeritată de noi.

În versetul nostru (versetul 10) ne este prezentată această a doua parte a dragostei Sale. Apostolul ne arată cum a lucrat dragostea lui Dumnezeu cu privire la povara păcatelor noastre, nu numai cu privire la starea noastră de moarte spirituală. Dragostea lui Dumnezeu a făcut o lucrare foarte dureroasă pentru inima Sa şi inima Fiului Său. Omul nu poate niciodată să înţeleagă ce a însemnat pentru Domnul Isus să îndure judecata din partea lui Dumnezeu asupra păcatelor noastre. Aceasta depăşeşte pe deplin chiar şi capacitatea de înţelegere a sfinţilor. Chiar şi apostolii au văzut la început numai aspectul exterior al crucii, până când Domnul le-a deschis mintea să înţeleagă Scripturile.

Scriptura a prezentat simbolic mai dinainte harul împăciuitor şi suferinţele nespus de mari ale Domnului deja în Lege, în Psalmi şi în profeţi. Nu a fost nici un ucenic al Domnului, care să nu fi luat parte la ritualurile solemne din marea zi a ispăşirii, care să nu fi auzit Psalmul 22, unic în felul lui, şi să nu se fi minunat de cuvintele din Isaia 53, nu pentru că nu ar fi înţeles exprimarea, ci din cauza adevărurilor uluitoare prezentate. Răspunsul la aceste întrebări în toate cele trei părţi din Scriptură se găseşte în lucrarea de ispăşire înfăptuiră de Domnul Isus pentru păcatele noastre. Niciunul din cuvintele Sale rostite înainte de a fi răstignit nu oferă cheia înţelegerii lor. Nici măcar priveliştea oferită de Cel răstignit nu a deschis inima ucenicilor pentru adevăr. Sângele crucii Sale însemna pentru Dumnezeu, că pacea a fost obţinută. Pentru sufletele ucenicilor crucea a însemnat până atunci numai chinuri amare şi dezamăgiri îngrozitoare; căci cuvintele Sale referitoare la însemnătatea morţii Sale s-au lovit până atunci de urechi surde. Ei încă nu au înţeles Scriptura, că El trebuia să sufere în felul acesta, căci altfel nici un om, şi nici măcar ei înşişi, nu putea să devină mântuit. În ziua învierii, cei doi ucenici pe drumul spre Emaus au exprimat ceea ce îi preocupa pe toţi, atunci când I-au zis: «Dar noi speram că El este Acela care va răscumpăra pe Israel». – Dar tocmai pentru aceasta a pus El temelia veşnică şi eficace, aşa cum ne arată versetul 21. Dar ce răspuns le-a dat Mântuitorul nostru binecuvântat? «O, nepricepuţilor şi înceţi cu inima ca să credeţi toate câte au spus profeţii! Nu trebuia să pătimească Hristosul acestea şi să intre în gloria Sa?» (Luca 24,25-26). Abia puţin înainte le spusese: «Dar întâi trebuie ca El să sufere multe şi să fie respins de generaţia aceasta» (Luca 17,25).

Să studiem mai detaliat unul din aceste locuri din Scriptură în lumina Domnului înviat şi potrivit cu mărturia pe care a dat-o Duhul Sfânt. Ce a însemnat acel strigăt, care nu a venit de la cei doi tâlhari de lângă El ci de la Mesia Cel lepădat, din mijlocul lor? «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» El arăta amărăciunea cea mai mare a acestor suferinţe fără asemănare, că Robul Cel drept, Fiul preaiubit, a fost părăsit de Dumnezeul Lui, atunci când El, detestat de poporul Său, batjocorit de păgâni şi părăsit de ucenicii Săi, atârna acolo. Lumina feţei Tatălui Său I-a făcut neîncetat bucurie la fiecare pas în tot timpul vieţii Sale pe pământ, cu toate ispitele şi durerile ei. De ce acum ea era ascunsă de El, când El avea cel mai mult nevoie de mângâiere şi întărire? Însă El ştia totul; dar răspunsul trebuie să-l dea în credinţă aceia care odinioară erau morţi iar acum puteau să mărturisească, că ei nu aveau nimic altceva decât păcate, şi anume prin harul Aceluia care le-a purtat pe trupul Său pe lemn. O, cât de mare a fost vina noastră! Dar mult mai mare a fost dragostea Aceluia care a trimis aici jos pe Fiul Său, nu numai ca viaţă pentru cei morţi, ci şi ca ispăşire pentru păcatele noastre, oricât de mare ar fi putut fi preţul. Şi preţul, care trebuia plătit, era nespus de mare. Ocara, dispreţul, râsete batjocoritoare şi ironie de la oamenii mari şi mici, de la oamenii religioşi şi oamenii lumii, de la soldaţi, da, chiar şi de la tâlharii răstigniţi, au rănit sufletul Său. Mulţi tauri l-au înconjurat, tauri puternici din Basan L-au împresurat; câini şi o ceată de răufăcători L-au împresurat. El a simţit suferinţele corporale mult mai intens, pe baza desăvârşirii Sale personale, atunci când a fost vărsat ca apa şi toate oasele Sale s-au despărţit. Inima Lui s-a topit ca ceara, puterea I s-a uscat ca un vas de lut, limba I s-a lipit de cerul gurii. Dar ce erau toate acestea în comparaţie cu părăsirea Lui de către Dumnezeu, aşa cum El Însuşi a simţit-o şi a exprimat-o?

Mulţi credincioşi ai Vechiului Testament au suferit din partea păgânilor, da, şi din partea iudeilor, chinuri corporale în cele mai mari dimensiuni, şi le-au suportat cu răbdare şi bucuroşi. Cete mult mai mari de ucenici ai Săi au suferit torturi infernale mult mai mari din partea pe nedrept numită biserica „universală”, în mod deosebit prin copilul ei, inchiziţia oribilă. Dar şi ei au triumfat în Numele Său asupra acestor prigonitori pământeşti îngrozitori. Însă Hristos a trebuit să mărturisească, că El a fost părăsit de Dumnezeul Său; El a mărturisit aceasta Dumnezeului Său în chinurile sufletului Său pe cruce, ca fiind suferinţa Lui cea mai mare, aşa că şi duşmanii Lui au putut să audă. Ei au înţeles tot aşa de puţin ca şi prietenii Lui, până când Domnul înviat a pus totul în lumina adevărată şi adevărul ca putere a păcii prin Duhul Sfânt a pătruns în mintea lor şi a putut fi mărturisit tuturor. Însă Domnul smerit a mers mai departe. Chiar şi în clipele când a primit în sufletul Său sfânt şi plin de dragoste grozăvia părăsirii de Dumnezeu, El a justificat pe deplin pe Acela care L-a lovit şi L-a zdrobit peste măsura de înţelegere a minţii omeneşti: «Totuşi Tu eşti Cel Sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.» Da, mai mult chiar, El a recunoscut, că părăsirea Lui de către Dumnezeu constituia o excepţie unică: «Părinţii noştri s-au încrezut în Tine; s-au încrezut şi Tu i-ai scăpat. Au strigat către Tine şi au fost salvaţi; s-au încrezut în Tine şi nu au fost daţi de ruşine. Dar Eu sunt vierme, şi nu om: ocara oamenilor şi dispreţul poporului.» Însă toate acestea trebuiau să aibă loc, dacă El trebuia să devină ispăşire pentru păcatele noastre. Căci noi, vinovaţii, în mod justificat nu puteam fi salvaţi, dacă Dumnezeu nu ar fi făcut păcat pentru noi pe Cel fără păcat, pentru ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El. Acesta, şi numai acesta este răspunsul la întrebarea Sa «De ce?», singura şi completa dezlegare a enigmei. Pentru toţi necredincioşii însă această realitate rămâne de necercetat, în mod deosebit pentru Israel. Când însă acoperitoarea, care încă mai este pe inima lor, va fi dată la o parte, atunci tocmai suferinţa lui Mesia va fi prilejul cântării de laudă veşnice. Aceasta ne-o descoperă în toată claritatea şi certitudinea a doua parte a acestui Psalm 22. Ea începe cu mica ceată a creştinilor, înainte ca lumina cerului să răsară peste «Adunarea cea mare» (versetul 25) şi să arate tuturor marginilor pământului drumul adevărat, pentru ca ei să-şi amintească şi să se întoarcă la Domnul şi toate generaţiile naţiunilor să cadă înaintea Lui în închinare. Aceasta nu va avea loc în perioada Bisericii sau a creştinismului, ci în zilele Împărăţiei Sale, când El va domni în mijlocul naţiunilor, ceea ce astăzi nicidecum nu este aşa.

Este deosebit de important şi necesar să se ţină cu tărie adevărul, că Hristos a fost părăsit de Dumnezeu din cauza ispăşirii păcatelor. Numai aşa poate fi însuşită şi ţinută cu tărie, cu adevărată înţelegere spirituală, temelia harului lui Dumnezeu şi a păcii noastre. Numai atunci putem, chiar dacă cu slăbiciune mare, preţui corect suferinţele de nepătruns, pe care Omul durerii le-a suportat pentru Dumnezeu şi pentru noi, pentru ca să-L glorifice pe Dumnezeu şi să salveze pe cei care cred. În acest punct teologii, chiar şi cei cu adevărat temători de Dumnezeu, sunt superficiali şi nesatisfăcător în aprecierile lor. Aceasta se dovedeşte a fi o pierdere atât pentru sufletul propriu, cât şi pentru toţi care se încredinţează călăuzirii lor. În privinţa aceasta nu trebuie să ne gândim numai la biserica greacă sau romană, unde în privinţa aceasta domneşte extremă sărăcie spirituală. Dar să privim şi la reprezentanţii de seamă ai orientărilor evanghelice, anglicani, luterani sau reformaţi. Sau să luăm pe nonconformişti, care se laudă că în gândirea lor sunt liberi de tradiţii şi prejudecăţi. Dintre aceştia nu s-ar putea gândi la un reprezentant mai potrivit ca genialul Matthew Henry, fiul evlavios al unui tată evlavios, care în 1662 prin aşa-numitul „act de uniformitate” a fost constrâns să iese. Dar chiar şi acest comentator (al Scripturii) englez cu renume s-a dovedit, ca toţi ceilalţi, total incapabil să înţeleagă gândul central, de ce Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu la cruce. Cu privire la Psalmul 22 versetul 1 şi 2, el spune: „Este o plângere tristă, că Dumnezeu S-a întors. Ea se poate aplica cu privire la David sau la oricare alt copil al lui Dumnezeu, care suspină sub povara nemulţumirii sale şi duce lipsă de semnele harului Său …” Desigur, şi Henry a crezut că acest loc din Scriptură se aplică la Hristos, căci atunci el nu ar putea fi privit ca credincios. Dar chiar şi acolo, unde el o face, are loc în mod superficial, aşa cum totdeauna va fi cazul, dacă acest loc nu se aplică exclusiv la Hristos. Psalmul 22 vorbeşte permanent numai despre El, ca temă principală, şi în versetele de la început arată părăsirea Sa exclusiv ca urmare a lucrării Sale de ispăşire pentru toţi sfinţii, care au trăit înainte, respectiv trăiesc după actul de pe cruce. Niciunul din ei nu a avut parte vreodată de părăsirea sa de către Dumnezeu; aceasta a putut s-o suporte numai El, cu toate că pentru El, Sfântul lui Dumnezeu, a însemnat nespus mai mult decât pentru toţi sfinţii care au trăit vreodată. Domnul a negat categoric aceasta înaintea Dumnezeului Său (versetele 4 şi 5), aceasta cu privire la toţi cei care au trăit înainte de El. Acelaşi lucru spune şi Duhul Sfânt în Noul Testament cu privire la fiecare creştin. Hristos a fost părăsit de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre, pentru ca noi şi toţi cei care cred în El niciodată să nu fie părăsiţi. De aceea este absolut greşit să se aplice acest loc la „David sau oricare alt copil al lui Dumnezeu”. Cine face aşa ceva, slăbeşte, fără să observe, în primul rând Evanghelia. Chiar dacă păcatul unui credincios necesită cea mai aspră disciplinare, totuşi Dumnezeu acţionează permanent cu el ca Tată. El pedepseşte pe cei care îi iubeşte şi loveşte cu nuiaua pe fiecare fiu, pe care îl primeşte; căci noi toţi greşim în multe lucruri. Însă El a făgăduit: «Nu te voi lăsa şi nu te voi părăsi». Acesta este adevărul absolut despre harul Său; şi deoarece el se referă la greutăţile noastre pământeşti, cu cât mai mult atunci la tot ce este necesar pentru relaţiile noastre cu Tatăl pe baza lucrării de ispăşire făcută de Hristos!

În ceea ce priveşte învăţătura exemplară a zilei ispăşirii doresc să mă limitez aici la diferenţa frumoasă dintre cei doi ţapi. Ambii luaţi împreună arată simbolic spre jertfa de ispăşire pentru copiii lui Israel. Un sorţ era pentru Domnul, celălalt pentru Azazel (ţapul care era alungat). Primul ţap a fost sacrificat şi sângele lui era dus înapoia perdelei. Pe ţapul al doilea, care este o completare a primului, marele preot mărturisea toate nelegiuirile poporului Israel şi toate călcările lor de Lege după păcatele lor şi le punea simbolic pe capul lui. După aceea, printr-un om rânduit pentru aceasta, el alunga ţapul într-un loc pustiu, pentru ca el niciodată să nu mai fie văzut. Această acţiune mărturiseşte despre faptul cum Hristos ca Suplinitor a dus păcatele noastre într-o ţară a uitării, în timp ce ţapul sacrificat vorbeşte despre ispăşirea pentru păcatele care au fost judecate înaintea Domnului pentru justificarea Naturii Sale, a maiestăţii Sale şi a Cuvântului Său, care au fost dezonorate prin rău. Luate împreună cele două acţiunii simbolizau lucrarea de ispăşire făcută de Hristos. Ele arată că Dumnezeu nu a cruţat pe Salvatorul, pe propriul Său Fiu, ca să poată dovedi har păcătoşilor vinovaţi, aşa cum suntem noi. În jertfa, pe care Hristos a adus-o înaintea lui Dumnezeu din pricina noastră, pentru ca în veşnicie să ne prezinte cu certitudine ca salvaţi, vedem dragostea lui Dumnezeu, atât a Tatălui cât şi a Fiului, revelată în mod desăvârşit.

Trebuie să spun ceva cu privire la Isaia 52,13 până la Isaia 53. Această secţiune vorbeşte foarte clar despre Mesia, care va fi înălţat şi va fi foarte sus, care mai întâi va trebui să Se aducă jertfă pentru poporul Său păcătos, pentru ca ei să poată lua parte la binecuvântările şi la gloria pe care El prin harul Său le va dobândi pentru ei. Noi luăm parte la suferinţele pe care El le-a îndurat în viaţa Sa aici; unii devin chiar martiri în participarea la suferinţele Sale. Dar la suferinţele Sale de ispăşire şi la moartea Sa de suplinire nu poate lua parte nici o creatură. În privinţa aceasta El este absolut singur. Şi numai aceste suferinţe au fost prezentate simbolic în Levitic 16. Numai ele au necesitat părăsirea Lui de către Dumnezeu, pe care o găsim la începutul Psalmului 22. Numai El singur a suportat judecata lui Dumnezeu asupra păcatului şi asupra păcatelor noastre; nimic altceva nu a avut ca urmare, ca Dumnezeu să trebuiască să-L părăsească. S-ar putea ca noi, din cauza greşelilor noastre, să trebuiască să suportăm pedepse severe, dar Dumnezeu acţionează totdeauna cu dragoste faţă de noi. Însă El, şi numai El singur, a suferit ca jertfă pentru păcat pentru noi. Ce înseamnă, că El a fost rănit din cauza fărădelegilor noastre, zdrobit din cauza nelegiuirilor noastre, şi că pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui? Ce înseamnă, că Domnul a pus asupra Lui toate nelegiuirile noastre? «Pentru fărădelegea poporului meu El (nu Israel, aşa cum spun iudeii) a fost lovit.» Şi profetul spune şi mai clar: «Totuşi Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei. Dar după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină …» Ce înseamnă aceasta altceva decât lucrarea de ispăşire făcută de El? În continuare se spune: «Va purta nelegiuirile lor», şi «a purtat păcatul multora». Numai necredinţa oarbă, egoistă, poate tăgădui ceea ce Dumnezeu exprimă aşa de clar, cum nu se poate exprima mai clar prin cuvinte. «În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, …» A iubi pe Dumnezeu era o cerinţă a Legii lui Dumnezeu, care tot aşa de puţin a fost împlinită ca şi cerinţa de a iubi pe aproapele. Omul se înşeală uşor singur în preţuirea dragostei. Cât de mulţi iudei au încercat să facă pe alţii să creadă, că ei au iubit atât pe Dumnezeu cât şi pe oameni. Dar faptele lor au rămas de deplâns înapoia etalonului divin, aşa cum Domnul Isus le-a dovedit, atunci când El a fost aici pe pământ. Înainte ca inima să fie eliberată prin lucrarea de mântuire a lui Hristos şi ca ea să posede pace cu Dumnezeu, este imposibil dragostei să străpungă barierele şi obstacolele morţii. Chiar şi credincioşii, care se aşează sub Lege, se aseamănă cu Lazăr legat cu giulgiurile, care într-adevăr era înviat, dar trebuia dezlegat, ca să poată umbla. Cum se poate câştiga inima? «În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre.» Cu cât conştiinţa simte mai puternic cerinţele Legii, cu atât ea este mai nefericită. Sufletele care sunt încercate în privinţa aceasta nu vor umbla indiferent înaintea lui Dumnezeu. Ele simt eşecurile lor şi sunt dureros încercate cu privire la starea lor. Ele se tem, că Dumnezeu este faţă de ele în aceeaşi nesiguranţă de care sunt cuprinse şi ele în mod justificat faţă de El. Că El îndreptăţeşte pe păcătos pe baza jertfei de ispăşire a lui Hristos este însă dovada incontestabilă a dragostei Lui faţă de noi, şi El ne-a iubit pe când eram încă păcătoşi.

Aşa cum am văzut, posedarea vieţii trebuie să premeargă savurarea păcii. Sufletul poate fi trezit din somnul păcatului prin unele locuri din Scriptură, probabil printr-un cuvânt grav al lui Dumnezeu cu privire la păcat şi la păcătos. Găsim aceasta de exemplu în pilda despre fiul pierdut, care urmează după cele două pilde; pilda despre oaia pierdută şi drahma pierdută. În pilda a doua Domnul prezintă pe cel pierdut în starea lui de moarte; în pilda anterioară ca pe o oaie, care din proprie voinţă s-a îndepărtat de turmă. Omul poate trăi o viaţă rea şi conştient se poate îndepărta de Dumnezeu; există o altă viaţă, faţă de care el este mort spiritual. Aceste două aspecte ale morţii spirituale sunt arătate în primele două pilde. Oaia pierdută, care cu nesocotinţă fuge şi se expune la tot felul de pericole, arată pe om în îndepărtarea sa egoistă de Dumnezeu. Banul pierdut arată pe omul mort în păcat. Păstorul depune tot efortul să caute ce era pierdut. Lumina activităţii Duhului luminează, până banul pierdut va fi găsit. Dar aceasta nu este totul. Este nevoie de pilda fiului pierdut, ca să se completeze tabloul. În aceasta devine vizibilă o lucrare divină dublă. Mai întâi cel pierdut «îşi vine în sine», aceasta înseamnă, el se căieşte. Se condamnă singur ca fiind păcătos. El recunoaşte că a păcătuit împotriva cerului şi împotriva tatălui său, aşa cum exprimă cuvintele pildei. Prin aceasta el se află pe drumul bun, el caută pe Dumnezeu. Înainte a căutat satisfacerea poftelor şi plăcerilor proprii. Acum, după ce şi-a venit în sine însuşi, «se scoală şi pleacă la tatăl său». Însă el încă nu posedă pace. Lăuntric se află încă sub cerinţele legii: «Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!» Aceasta este exact limbajul Legii, în loc să conducă spre libertate, ea poate duce pe om numai la robie. Numai Evanghelia poate mărturisi, că toate legăturile au fost sfărâmate de Mântuitorul şi că sclavul se află acum în libertatea lui Hristos. Observă aceasta în felul în care harul întâmpină pe fiul pierdut: «Dar, pe când era el încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă şi a alergat şi a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat mult.» Fiul a fost fără îndoială foarte întristat cu privire la sine însuşi şi şi-a zugrăvit primirea, pe care tatăl i-o va pregăti. Însă tatăl este cel care aleargă înaintea fiului, şi nu invers. De asemenea este tatăl, cel care îl îmbrăţişează, cu toată umblarea lui rea şi zdrenţele lui. Ce imagine tristă oferă fiul în starea în care l-a adus nebunia şi păcatele lui! În tatăl vedem dragostea care biruie totul. El nu lasă pe fiu să ajungă să spună: «Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!» El lasă să se aducă haina cea mai bună pentru el, să i se pună un inel în deget şi sandale în picioare. Viţelul îngrăşat este tăiat şi se serbează sărbătoarea cum niciodată în casa aceea nu a avut loc. Toate acestea au avut loc pentru fiul său, care era mort dar acum era iarăşi viu, care era pierdut, dar acum a fost găsit.

Prin această pildă învăţăm concret ceea ce Scriptura învaţă ca realitate: bunătatea lui Dumnezeu, care conduce la pocăinţă, care conduce de pe căile rele pe căile drepte şi care dă naştere la judecată de sine în suflet, toate acestea sunt semne ale vieţii dumnezeieşti. Fiul a fost eliberat de frică şi de Lege abia atunci când a stat în braţele tatălui şi a primit pe deplin filiaţiunea dăruită prin har. Abia atunci şi în acest fel a obţinut el siguranţa că totul a fost pus în ordine. Îmbrăţişarea din partea tatălui i-a dat înţelegerea deplină, şi toate celelalte fapte ale tatălui faţă de el erau rezultatul acesteia. Tot aşa se petrece şi cu Evanghelia, dar mulţi se opresc deja în prag. Ei au părăsit într-adevăr ţara, care nu satisfăcea nici cele mai elementare nevoi, dar încă nu au intrat în domeniul în care Tatăl şi Fiul dăruiesc din belşug totul. Vedem aceasta şi în subiectul studiului nostru. «În aceasta este dragostea …», că morţilor li se dă viaţa şi se face ispăşire pentru vinovaţi. Nu este aceasta o binecuvântare mai mare, decât dacă niciodată nu ai fi fost păcătos? Adam în Paradis nu a savurat nimic din acestea. El nu poseda viaţa din Hristos. Aceasta nu a fost dăruită în Paradis. El a primit-o mai târziu pe baza credinţei, ca şi toţi ceilalţi sfinţi din Vechiul Testament. Dar în timpul cât a fost în Paradis nu a posedat-o. Este efectiv aşa, că Dumnezeu a dat ce este cel mai bun, atunci când omul a evoluat la starea cea mai rea. Darul Său a fost Hristos, care nu numai a venit aici jos, ca să ne dea viaţa, ci ca să moară ca ispăşire pentru păcatele noastre.

Dacă ne gândim la gloria Aceluia care a îndurat această moarte, la toate suferinţele Sale, în mod deosebit sub judecata lui Dumnezeu, la păcatele şi nelegiuirile pe care El ca Suplinitor le-a luat asupra Sa, atunci stăm plini de admiraţie înaintea Lui, Cel care a conciliat în chip aşa de minunat ruptura dintre Dumnezeu şi păcătos, cum nimeni altul nu ar fi putut s-o facă. Aceasta o găsim exprimat aici: «Nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu»; noi am fi putut încerca să facem aceasta, dar am fi eşuat jalnic. Aceasta era Legea. Aici însă găsim Evanghelia: «… ci pentru că El ne-a iubit, şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre.» Cu o lucrare, cu suferinţele Sale unice, El a înfăptuit totul. «Hristos a suferit o singură dată (aceasta a fost suficient) pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu» (1 Petru 3,18). El era Om, dar totodată Dumnezeu. El era Fiul, şi El este Cel înviat. Prin aceasta s-a adus dovada plină de glorie, că El a avut parte de biruinţă. Efectiv, El nu putea să eşueze; cum ar putea ceva să nu-I reuşească lui Dumnezeu? Şi nu era El singurul Fiu al lui Dumnezeu? Dacă credem Scriptura, atunci nu avem voie să o punem la îndoială. Frica şi eşecul caracterizează pe omul decăzut. El este un păcătos şi de aceea se teme de judecata lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu cere ca omul să se încreadă în sine însuşi; El îi porunceşte să creadă în Domnul Isus Hristos. El ştie foarte bine, că omul nu Îl iubeşte. Dar El îţi cere să crezi în dragostea Sa, care s-a revelat în Hristos şi în moartea Sa ca ispăşire pentru om. Nu spune, că eşti prea rău pentru aceasta. Într-adevăr tu eşti aşa de rău, pe cât poţi fi de rău, şi eşti mult mai rău decât tu însuţi crezi. Dar fi atât de sincer, ca să ocupi locul celui pierdut şi atunci toate discuţiile referitoare la josnicia ta se vor sfârşi. Căci numai pentru cei pierduţi El a venit şi a murit pe acest pământ.

Fiul pierdut credea că se va smeri profund, atunci când şi-a propus să se roage să primească locul unui slujitor. Însă în realitate el nu era absolut deloc în stare să ocupe locul unui slujitor. Gândeşti tu, că se va angaja ca rob sau ca slujitor un astfel de om cu un astfel de trecut? Dar nicidecum nu este vorba de caracterul nostru, căci harul neîngrădit se înalţă peste toate păcatele şi peste toate fărădelegile. Sufletul trebuie să ocupe locul, de a nu fi nimic altceva decât un păcătos şi să lase pe seama lui Dumnezeu, să-i acorde nimic altceva decât numai dragostea Sa. El îmi dă nu numai viaţa, prin care eu îmi dau seama ce se cuvine lui Dumnezeu şi ce se cuvine pentru copilul Său, ci şi ispăşirea, care rezolvă problema tuturor păcatelor mele şi le anulează. Dar observă: toate păcatele, ori niciunul! Acesta este drumul arătat în Evanghelie, cum Dumnezeu rezolvă problema păcatelor. Fiecare credincios este chemat să se odihnească în aceasta.

Iubiţi fraţi, aţi ajuns voi în felul acesta la odihnă în Hristos? Sau vreunul din voi, care crede în Isus, Singurul Fiu al lui Dumnezeu, spune: „Fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi”? El a venit ca Om, dar ne-a adus viaţa veşnică. Tocmai prin acest dar al vieţii devenim conştienţi de păcatele noastre, şi noi putem crede, că El este ispăşirea pentru păcatele noastre. În sistemul iudaic au fost aduse permanent jertfe, în mod deosebit jertfe pentru păcat. Acum însă, deoarece Fiul Însuşi S-a adus ca jertfă, se oferă iertarea păcatelor, nu mai este necesară nici o jertfă pentru păcat (Evrei 10,18). «Pentru că printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna (sau: „fără întrerupere”, un mod de exprimare mult mai pregnant) pe cei sfinţiţi.» Ca «cei sfinţiţi» se înţeleg aceia care sunt puşi deoparte pentru Dumnezeu prin sângele lui Hristos, nu prin Lege.

Preaiubiţi fraţi, este aceasta şi credinţa voastră? Domnul să dăruiască, ca aşa să fie şi ca voi să vă bucuraţi de dragostea lui Dumnezeu, pe care El a făcut-o cunoscut prin trimiterea aici jos a Fiului Său, aşa cum o prezintă apostolul Ioan aici în scopul dublu al venirii Sale (compară versetul 9 şi 10). Ar putea altceva să exprime mai desăvârşit adevăratul caracter al dragostei lui Dumnezeu şi totodată faptul că ea nu are nicidecum a face cu eforturile noastre? Ea a izvorât pe deplin din Dumnezeu. Dacă însă noi suntem născuţi din Dumnezeu, atunci noi avem parte şi de natura Sa. Dacă suntem părtaşi naturii Sale divine, atunci El a purtat de grijă să dea la o parte tot ce împiedică dezvoltarea corectă a acestei naturi. Este o realitate, că omul nostru vechi încă mai există, însă noi îl ştim răstignit împreună cu Hristos, pentru ca trupul păcatului să fie lichidat şi noi să nu mai slujim păcatului.

Dar dacă privirea noastră se îndepărtează de la Hristos, atunci cu siguranţă natura noastră veche se va aşeza ca obstacol în cale. De aceea noi trebuie să avem claritate cu privire la felul în care Dumnezeu a acţionat cu păcatele noastre şi cu rădăcina lor, păcatul. S-ar putea să ia naştere un obstacol prin aceea că noi nu umblăm în armonie cu El, aşa că dragostea Sa din noi nu se poate revărsa potrivit cu natura ei spre aceia pe care trebuie să-i iubim potrivit gândurilor Sale. Dragostea Sa dă naştere în noi la dragoste pentru toţi cei care sunt ai Lui, pentru toţi copiii Săi. Premisa pentru aceasta ne-a fost dată prin credinţa noastră, prin viaţa nouă şi prin Duhul care locuieşte în noi. Nu este vorba dacă noi preţuim o însuşire sau o comportarea a fraţilor noştri şi a surorilor noastre. Dumnezeu consideră că noi, cu toate problemele care sunt, îi iubim cu dragostea care este din Dumnezeu. Pentru aceasta El ne prezintă cele două revelaţii enorme ale dragostei divine, căreia îi datorăm relaţia noastră cu El şi anularea păcatelor noastre. Prin aceasta El ne aşează pe poziţia să ne iubim unii pe alţii ca membrii ai familiei lui Dumnezeu.

Aceasta nu este nicidecum totul, dorim însă să încheiem aici acest capitol. Dacă Domnul va voi, vom vedea mai târziu, că El are să ne spună mai mult, şi anume comunicări de însemnătate covârşitoare ca încununare a dragostei Sale. Am văzut, că dragostea a coborât din înălţimea cerească în Persoana Fiului şi a coborât pentru noi în adâncimea de nepătruns pentru noi. Vom vedea acum cum ea ne-a ridicat la acele înălţimi. În încheiere doresc să citez cântecul unui agnostic renumit, care înainte de a muri s-a întors la Dumnezeu. Ce pagubă, că el nu a cunoscut pe nimeni care din Cuvânt putea să-i dea asigurarea dragostei lui Dumnezeu revelate în Hristos şi prin aceasta să-i împrăştie toate îndoielile! Acest bărbat, J. G. R., avea mai multă nevoie de mângâierea din Luca 15 decât de cea din Psalmul 27.

Aşa cum am văzut deja în versetele studiate 9 şi 10, apostolul aduce în amintire revelarea dragostei lui Dumnezeu în Hristos, pentru ca să prezinte adevăratul caracter al acestei dragoste, la care noi am fost chemaţi. Dragostea lui Dumnezeu se manifestă în sens dublu. Mai întâi El ne-a dat viaţa, pe când noi eram morţi spiritual. Când am primit viaţa şi am simţit povara şi caracterul condamnabil al păcatelor noastre, atunci am învăţat să preţuim lucrarea de ispăşire, pe care a înfăptuit-o dragostea Sa, ca să îndepărteze toate păcatele noastre. Aceasta este ordinea în care Dumnezeu acţionează asupra sufletului. Recunoaştem din aceasta cât de importantă este pentru noi primirea vieţii noi; căci fără această viaţă noi nu putem nici să înţelegem lucrurile lui Dumnezeu şi nici să ni le însuşim aşa cum trebuie. Sufletul este atunci încă într-o stare de moarte, şi concepţia, că Duhul Sfânt poate acţiona într-o astfel de stare a sufletului, în care nu este viaţă, este pur şi simplu de nesusţinut. El poate acţiona în concordanţă cu viaţa, numai acolo unde aceasta este prezentă.

Fără îndoială Hristos este viaţa credinciosului, şi prin credinţă vechiul eu este privit ca inexistent înaintea lui Dumnezeu. El există de fapt, dar prin harul lui Hristos el nu mai posedă nici un fel de drepturi. Ca credincios, noi îl respingem în Numele Său și recunoaștem că el nu are nici o valoare. Ne dezicem total de el, deoarece noi îl vedem acum aşa cum Dumnezeu l-a văzut dintotdeauna, şi anume, total rău.

Această cunoaştere este total independentă de faptul cum ne apreciază ceilalţi oameni. Cineva poate fi considerat un om genial şi poate dispune de aptitudini mari. Însă vechiul lui eu este total despărţit de Dumnezeu şi total răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, aşa că el niciodată nu poate sta în prezenţa lui Dumnezeu. Cum ar putea aşadar omul vechi fi folosit vreodată prin Duhul Sfânt şi sfinţit pentru Dumnezeu? De aceea Scriptura nici nu vorbeşte despre sfinţirea vieţii vechi stricate, ci de răstignirea omului vechi împreună cu Hristos. Ea ne arată, că Dumnezeu în Hristos, jertfa pentru păcat, a condamnat păcatul în carne, pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat şi noi să nu mai slujim păcatului. Eul păcătos nu mai trăieşte, ci «Hristos trăieşte în mine» (Romani 6,6; Galateni 2,20).

Aşadar este prezentă o viaţă nouă, cu care Duhul Sfânt poate lua legătură pe baza lucrării de răscumpărare. Deoarece fără viaţa nouă este prezent numai omul vechi, necesitatea vieţii noi în Hristos este dovedită clar. Bineînţeles, toţi credincioşii Vechiului Testament, ca şi fiecare credincios din timpul nostru, a posedat viaţa. Şi care credincios ar şti despre o altă viaţă, de care are nevoie omul păcătos, decât numai viaţa lui Hristos? Ca şi ne putrezirea trupului, şi viaţa în Evanghelie va fi adusă curând la lumină, cu toate că ea era activă în toţi credincioşii deja înainte de timpul Evangheliei. Fără această viaţă ei nici nu ar fi putut fi sfinţi. Oricât de diferit s-a manifestat în exterior această viaţă, în aceia, care L-au urmat pe Domnul, după ce El a devenit om, în orice caz ea a devenit mai vizibilă. Atunci a devenit aşa de clar, ca niciodată mai înainte, ce este viaţa nouă şi cine sunt aceia cărora El le-a făcut parte de viaţă pe baza credinţei. Ea era pentru oameni, nu pentru îngeri. «Viaţa era lumina oamenilor»; atât cât Scriptura ne permite să vedem, ea a fost dăruită numai acestora. Îngerii aleşi nu au căzut niciodată; deoarece ei au rămas păziţi de păcat, ei nu au nevoie de o viaţă nouă. Pentru îngerii căzuţi nu este posibilă nici pocăinţa şi nu este posibil nici harul. Îngerii au o viaţă, oricum ar fi ea alcătuită, despre care nouă nu ni se spune nimic. Nici nu este treaba noastră să vrem să ştim. Ce avem noi a face cu astfel de întrebări? (compară cu Coloseni 2,18) Este permanent un efort zadarnic, dacă omul vrea să se ocupe cu îngerii. Am cunoscut un creştin, care s-a preocupat aşa de intensiv cu îngerii, că îşi imagina că el are viziuni atât de la îngerii buni cât şi de la îngerii răi, care în fiecare noapte priveau la el; el credea chiar că le cunoaşte şi numele. Erau însă simple închipuiri şi sentimente, cu toate că era vorba de un credincios adevărat. Aproape că nu există o nebunie mai mare ca aceea să te laşi antrenat la astfel speculaţii despre lumea invizibilă.

Aici însă avem a face cu realitatea binecuvântată a participării intime a lui Dumnezeu şi a dragostei Lui active faţă de om. Dragostea Lui S-a arătat mai întâi în caracterul ei suveran în aceea că ea ne-a dat viaţa pe când noi eram încă morţi. Când am posedat viaţa, ea ne-a eliberat de toată vina noastră. Căci acelaşi Domn Isus, care ne-a adus viaţa, a devenit şi ispăşirea pentru păcatele noastre. Când am posedat această viaţă sfântă, păcatul a devenit pentru noi o povară insuportabilă. Însă sângele Lui vărsat o singură dată a înfăptuit ispăşirea. Noi suntem acum solicitaţi să primim în credinţă harul lui Dumnezeu şi să ne bucurăm de adevărul minunat, care ne face cunoscut toate acestea.

Însă aceasta nu este totul; pas cu pas apostolul ajunge să vorbească despre ceea ce urmează. În ultimul verset din capitolul 3 a început cu aceasta: «Şi cine ţine poruncile Lui rămâne în El, şi El în el.» Cine primeşte o astfel de binecuvântare este ascultător. Şi cine poate fi ascultător? Numai creştinul adevărat. Aceasta însă este valabil nu numai pentru unii, ci pentru toţi cei care cred cu adevărat. Ei aparţin lui Dumnezeu, deoarece ei au devenit părtaşi naturii Lui, a vieţii, care este Hristos şi de care El le-a făcut parte. În acest verset 24 apostolul nu dă alte explicaţii în privinţa aceasta; dar revine mai târziu la locul potrivit să vorbească despre aceasta. El adaugă numai în ultima parte a versetului o remarcă scurtă, dar importantă: «Şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat». Se are impresia că expresia «rămâne» este aici mai potrivită decât expresia «locuieşte». Prin aceasta este exclusă orice îndoială şi totodată este traducerea corectă. Mai există şi un alt cuvânt pentru „a locui” (oikei), de care se diferenţiază acest cuvânt (menei). Dumnezeu «rămâne» în noi, aceasta este redarea clară şi corectă. Nu este vorba de o acţiune trecătoare sau de o vizită scurtă. În cuvântul «rămâne» avem unul din cuvintele caracteristice ale învăţăturii creştine, care exprimă continuitatea veşnică. Poporul Israel ştia ceva despre ce era foarte bun, dar care era numai pentru un timp. Mai târziu i s-a luat înapoi, aşa cum s-a scris evreilor: «Iar ce este învechit şi îmbătrânit este aproape de dispariţie». Aşa a avut loc cu rânduielile şi obiceiurile iudaice; ele trebuiau să facă loc creştinismului, care va avea durabilitate în sine însuşi şi în sufletele credincioşilor. Fiecare binecuvântare creştină are caracter de durabilitate, cu excepţia acelora care sunt legate de condiţii, şi care de asemenea există. Dar noul poartă în sine amprenta veşniciei, în mod deosebit viaţa pe care noi o posedăm în Hristos. De aceea ea este caracterizată cu această expresie remarcabilă «rămâne» şi noi ar trebui să ne bucurăm foarte mult de aceasta. Acesta a fost şi sentimentul nostru atunci când împreună cu mulţi credincioşi am mărturisit deschis această viaţă şi am adus laude pentru ea; spre durerea noastră, mulţi se învăluie astăzi în tăcere cu privire la «viaţa veşnică». Există însă mai mult decât viaţa veşnică, cu toate că natura binecuvântărilor noastre este caracterizată prin viaţa în Hristos. Hristos a exprimat-o în timpul vieţii Sale pe pământ în toate acţiunile Sale. Era dependenţa Sa de Dumnezeu, care s-a făcut cunoscut în ascultarea Sa infailibilă. Când El ne cere să ne străduim să imităm ascultarea Sa şi ne dă porunci, atunci acestea nu au a face cu cele zece porunci. Legea era o cerinţă adresată cărnii; ea promitea viaţa aici pe pământ, dar nimeni nu a avut parte de ea. Ea spunea: «Fă aceasta şi vei trăi!» Poruncile lui Hristos dimpotrivă sunt prescrieri deschizătoare de perspective pentru aceia cărora prin har, pe baza credinţei, li s-a dat deja viaţa nouă. În Hristos, Cel care este viaţa lor, ei posedă cea mai mare binecuvântare dintre toate binecuvântările. Nimic nu este mai sigur decât că Dumnezeu a dăruit pe Hristos celor credincioşi şi că Hristos Însuşi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ei. Un adevăr minunat şi totodată aşa de simplu! Este Cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii noastre. Însă adevărul Evangheliei se pierde imediat pentru oameni, din momentul în care ei încep să speculeze, în loc să creadă.

Deoarece această viaţă este o viaţă dependentă de Dumnezeu, noi avem nevoie de prezenţa şi de puterea lui Dumnezeu, deoarece pe drumul nostru sunt greutăţi şi pericole uriaşe de învins. În afară de aptitudinile acestei vieţi avem nevoie în sens spiritual şi de putere. Dacă aceasta lipseşte, nu vom putea învinge obstacolele. La noi va apare lenea, sau ne vom baza pe energii carnale. Oricât de binecuvântată ar fi dependenţa, ea nu înlocuieşte însă puterea. Adevărata energie a creştinului se revarsă din Duhul Sfânt care locuieşte în el, nu din viaţa în sensul abstract, cu toate că viaţa în Hristos este neapărat necesară pentru poziţia noastră nouă. Noi avem nevoie însă de Duhul ca izvor al puterii în noi. Când creaţia a luat fiinţă, şi Duhul Sfânt a devenit activ. Când creaţia a căzut în haos, Duhul plutea peste scena haosului şi întunericului. Atunci când Dumnezeu a vrut să aibă o locuinţă în mijlocul poporului Său pământesc, El nu a permis lui Israel s-o construiască după propria lor imaginaţie. Toate detaliile au fost date de El Însuşi. În afară de prescripţiile Sale, Dumnezeu a dat constructorilor, care au îngrijit de execuţia lucrărilor, prin Duhul Său puterea şi înţelepciunea necesară. Nimic nu a fost lăsat pe seama omului, toate au fost făcute de Duhul lui Dumnezeu prin mâna omului.

Acum Duhul lui Dumnezeu urmăreşte un ţel incomparabil mai mare. Acum nu mai este vorba de un cort pământesc sau de un templu impunător, cu toate că noi ştim că ambele au fost atunci construite prin inspiraţia divină.

Duhul lui Dumnezeu se coboară acum, ca să Îşi facă locuinţă în credincios. El este Cel care pecetluieşte pe fiecare credincios pentru ziua răscumpărării. Sfinţii Vechiului Testament nu au posedat acest privilegiu. Cu toate că ei aveau viaţă din Dumnezeu, se pare că ei ştiau puţin, sau chiar deloc, despre aceasta. Aparţine privilegiilor creştinismului, că noi putem spune astăzi: noi ştim că Dumnezeu a revelat ceea ce lor le era încă ascuns. «Cea ce nici un ochi nu a văzut, … şi în inima niciunui om nu s-a suit», revelează El acum prin Duhul Său. El este pentru noi mai puţin Duhul profeţiei decât Duhul părtăşiei; desigur El nu este nici un duh de teamă înrobitoare, ci este un Duh de putere şi de dragoste şi de chibzuinţă. Deoarece tocmai de aceste însuşiri avem nevoie, Dumnezeu ni le-a şi dat. «Şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat.»

Prin aceasta apostolul trece la adevărul necesar, pe care el în context cu solicitarea la dragoste în versetul 7 nu l-a tratat încă. «Preaiubiţilor», acest cuvânt îl foloseşte şi aici iarăşi ca adresare, tot aşa cum a făcut mai înainte în versetul 1, unde Dumnezeu i-a atenţionat cu privire la profeţii mincinoşi, care erau călăuziţi de duhuri rele. El a prezentat credincioşilor cu grijă plină de dragoste, ce pericol mare exista în puterea seducătoare a duhurilor rele, care au păşit înaintea lor în încrederea de sine a omului dintâi, în loc să păşească în credinţa în Cel de-al doilea Adam. Numai Isus este biruitorul asupra lui Satan; credinciosul poate de asemenea să biruiască, dar numai prin El, Cel care l-a iubit şi a murit pentru păcatele lui. Nici un duh rău nu mărturiseşte pe Domnul Isus venit în carne, ci numai Duhul Sfânt Îl mărturiseşte aşa. În aceasta constă siguranţa faţă de prorocii mincinoşi, care cu toată puterea înalţă pe omul decăzut şi vor să coboare Cuvântul devenit carne. Însă apostolul repetă denumirea «preaiubiţilor», când începând cu versetul 7 îndeamnă pe credincioşi să se iubească; în ambele cazuri motivul este, că «dragostea este din Dumnezeu». Evident, oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu; tot aşa cum acela care nu iubeşte, nu a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este dragoste. Aici în versetul 11, unde apostolul continuă să dezbată tema, el repetă cuvântul «preaiubiţilor».

«Preaiubiţilor, dacă aşa ne-a iubit Dumnezeu, suntem datori să ne iubim şi noi unii pe alţii.» Apostolul nu spune niciodată, că noi trebuie să iubim pe Dumnezeu, căci el consideră totdeauna, că noi Îl iubim. Aceasta va fi aşa şi la fiecare credincios, care a cunoscut dragostea lui Dumnezeu, care l-a întâmpinat în păcatele şi duşmănia lui. Prin Evanghelie cunoaştem dragostea neîngrădită faţă de noi, în starea noastră păcătoasă şi pierdută, care a dat la moarte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. «Pentru că, pe când eram noi încă fără putere, la timpul potrivit, Hristos a murit pentru nelegiuiţi» (Romani 5,6). «Timpul potrivit» a venit pentru dragostea, de care noi aveam aşa de mare nevoie şi era nespus de mare şi era demnă de Dumnezeu şi Fiul Său, atunci când oamenii, atât iudeii cât şi păgânii, s-au unit ca să răstignească pe Salvatorul. Prin aceasta ei au ratat orice dovezi ale harului divin, numai harul Său nemărginit se mai putea interesa de ei. Iudeii se lăudau cu Legea, cu toate că ei au încălcat-o permanent, însă niciodată mai înainte aşa de neobrăzat ca prin răstignirea Domnului. Romani se lăudau cu legile lor şi cu domnia peste celelalte popoare. Dar cu toată această presupusă superioritate şi mândrie a lor, Pilat din frică de ameninţarea rea a poporului, că el ar pierde prietenia cezarului, a condamnat un Nevinovat la moarte; căci el a fost convins de nevinovăţia lui Isus. Iudeii şi păgânii s-au unit în acea nedreptate păcătoasă împotriva lui Dumnezeu. Acesta a fost momentul şi ocazia lui Dumnezeu să arate dragostea Lui faţă de noi prin aceea că El, pe când noi eram încă păcătoşi, a lăsat pe Hristos să moară pentru noi. Ce nebunie să-ţi închipui că Dumnezeu cere de la păcătos să obţină favoarea lui Dumnezeu prin fapte bune şi mari! Aceasta va ignora faptul că Dumnezeu a fost Cel care a făcut singura şi cea mai bună şi cea mai mare faptă, pe care numai El putea s-o facă, prin aceea că El Însuşi a oferit jertfa a tot suficientă pentru cel care crede. Dacă această jertfă este primită prin credinţă, atunci chiar şi inima cea mai mândră şi cea mai întunecată se va umple de dragoste.

Acesta însă nu este singurul motiv pentru care credinciosul iubeşte pe Dumnezeu. Cu primirea lui Hristos el a primit viaţa veşnică, el este născut din Dumnezeu şi a devenit copil al Său. El iubeşte acum pe Dumnezeu ca Tată al său. Chiar şi în împrejurările normale pământeşti un copil iubeşte pe părinţii săi, cu toate că de ambele părţi sunt multe greşeli. Cu cât mai mult natura nouă pune în mişcare pe credincios nu numai să iubească pe Tatăl său plin de bunătate şi har, ci şi pe toţi cei care posedă aceeaşi viaţă şi acelaşi Duh.

«Preaiubiţilor, dacă aşa ne-a iubit Dumnezeu, suntem datori să ne iubim şi noi unii pe alţii.» Nu este greu de recunoscut în Scriptură, că în toate îndemnurile adresate credincioşilor este considerată ca premisă posedarea deja a harului divin. Dumnezeu ne solicită să iubim abia după ce El Însuşi a dovedit dragostea Sa faţă de noi în Hristos şi ne-a făcut-o cunoscut. Cum această dragoste a satisfăcut nevoia dublă a păcătosului, s-a arătat deja puţin mai înainte pe baza altor locuri din Scriptură. Noi am găsit-o aici prezentată pe scurt dar în cuvinte impresionante în versetele 9 şi 10 ale capitolului nostru. Nu este nici o exagerare că acela, care a fost născut din Dumnezeu şi a fost răscumpărat prin sângele lui Hristos, nu poate altfel, decât să iubească pe Dumnezeu. Acesta este motivul clar şi suficient pentru care apostolul nu ne îndeamnă niciodată să iubim pe Dumnezeu sau pe Hristos.

Omul firesc se comportă în privinţa aceasta cu totul altfel, aşa cum a fost şi la noi în starea noastră de odinioară, când nu eram întorşi la Dumnezeu. Aceia dintre noi, care au avut privilegiul să aibă părinţi credincioşi şi din copilărie au fost obişnuiţi cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu rugăciunea, au avut atâta timp o conştiinţă încărcată, până când inimile lor au primit adevărul. Noi ne-am temut de Dumnezeu, dar am neglijat o mântuire aşa de mare. Am tremurat la gândul morţii şi al judecăţii, atunci când astfel de tablouri au apărut nemijlocit înaintea noastră. În această stare ne-a fost imposibil să iubim pe Acela, de a cărui judecată veşnică conştiinţele noastre conştiente de vină erau umplute din când în când de nelinişte. Eram încă în alergare după plăceri, după ascensiune în lumea aceasta, după bogăţie şi tot felul de alte lucruri fără valoare, care se năzăreau înaintea noastră. Dacă era prezentă dragostea, în cel mai bun caz era dragoste firească, fără nici un fel de legături ale inimii cu Dumnezeu. O astfel de dragoste depăşea sentimentele pe care le arată şi un câine şi o pisică, exclusiv în aceeaşi măsură în care poziţia omului depăşeşte pe cea a creaturii iraţionale. Însă dragostea naturii noi are origine supranaturală. Natura ei, impulsurile şi izvoarele ei sunt în Hristos. Este greşit şi periculos să atribui harului bunăvoinţa firească. Dragostea creştină are aceleaşi însuşiri ca şi dragostea lui Dumnezeu, pe care El ne-a dovedit-o pe când în noi nu era nimic demn de a fi iubit. Citim: «Pentru că şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi diferitelor pofte şi plăceri, trăind în răutate şi invidie, vrednici de a fi urâţi şi urându-ne unii pe alţii» (Tit 3,3). Aceasta a spus-o acela a cărui neprihănire, pe care o dă Legea, era fără cusur. Însă lumina gloriei lui Hristos, care a luminat în inima lui, a descoperit stricăciunea sa. Începând de atunci el a considerat lucrurile enumerate, precum şi tot ce slujeşte la glorificarea omului, ca un gunoi, în comparaţie cu Persoana lui Hristos. De aceea el nu ezita nici un fel de suferinţe în osteneala lui de a ajunge la învierea dintre morţi, aceasta înseamnă la gloria lui Hristos.

Apostolul Ioan ne spune: dacă Dumnezeu ne-a iubit în felul acesta, atunci şi noi să ne iubim unii pe alţii. Căci chiar dacă noi avem parte de aceeaşi viaţă în Hristos şi de aceeaşi ispăşire pentru păcatele noastre, totuşi carnea şi lumea ne provoacă greutăţi de tot felul. Nu este nimic altceva decât necredinţă, dacă noi ne îngrozim de Dumnezeul nostru şi ne temem să ne vărsăm inimile înaintea Lui cu privire la nebuniile şi absurdităţile în care am căzut. El stă ca şi mai înainte în legătura Sa ca Tată faţă de noi ca şi copii ai Săi, în timp ce duşmanul face eforturi să ne îndepărteze de El. Copiii lui Dumnezeu sunt în pericol prin firea lor să cadă în cursă. Dacă nu sunt atenţi, se arată înclinaţia de a căuta greşeli la fraţii lor şi de a ascunde sau înfrumuseţa propriile greşeli. Nicidecum aceasta nu dovedeşte dragoste reciprocă şi cu atât mai puţin dragostea cu care Hristos ne-a iubit. El este etalonul pentru creştin, aşa după cum Legea era etalonul pentru israelit, care trebuia să iubească pe aproapele lui ca pe sine însuşi. Această diferenţă trebuie să se cunoască şi să se simtă. Israel era un popor după carne şi sta sub Lege, noi suntem în Duhul (Romani 8,9) şi stăm sub har (Romani 6,14), dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte cu adevărat în noi. Atunci se iubeşte şi familia lui Dumnezeu ca urmare a harului care se revarsă de la Dumnezeu spre noi. Legea nu a dus nimic la desăvârşire (Evrei 7,19). Ea nici nu a fost dată pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi, desfrânaţi şi aşa mai departe, ca să-i condamne şi să-i conducă la singurul loc de scăpare pentru păcătos. În creştinătatea apostată s-a obişnuit din totdeauna şi se obişnuieşte şi astăzi, ca cel drept să se aşeze sub Lege. Apostolul declară această practică ca ilegală. Noi stăm categoric sub har, care, cu toate obstacolele, ne face capabili să ne iubim unii pe alţii.

Noi nu putem altfel, decât să-L iubim, pe Cel care ne-a iubit mai întâi, pe când eram încă în zdrenţe la porci. Aceia, care probabil s-au bucurat de desfrâul nostru în păcate şi nebunie, nu ne-au arătat nici un fel de milă şi nu au fost gata să ne ajute în necazul nostru. Aceasta este natura lumii acesteia; dar cât de cu totul altfel acţionează Tatăl! Atunci când fiul pierdut şi-a condamnat într-o oarecare măsură căile sale rele şi urmările lor dureroase, inima lui s-a îndreptat iarăşi spre acela pe care el l-a părăsit şi uitat aşa de mult timp: «„Mă voi ridica şi voi merge la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta; şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” Şi s-a ridicat şi a venit la tatăl său. Dar, pe când era el încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă şi a alergat şi a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat mult.» (Luca 15,18-20) Aceasta este dragostea lui Dumnezeu, prezentată de Acela care o cunoştea cel mai bine. El a prezentat-o înaintea vameşilor şi păcătoşilor, care fără să ţină seama de murmurul fariseilor şi cărturarilor se înghesuiau în jurul Lui, ca să audă mesajul minunat al harului. Tatăl nu s-a mulţumit numai să ierte pe fiul, şi nici nu i-a permis să ocupe un loc printre argaţii lui. Noi auzim cuvintele: «Aduceţi haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l şi puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi înjunghiaţi-l, şi să mâncăm şi să ne veselim; pentru că acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.» Acesta este harul, în opoziţie cu Legea; el ne arată natura lui Dumnezeu ca Tată în cuvintele preţioase ale Fiului Său. Dacă El Se coboară într-un fel aşa de îndurător la păcătosul cel mai părăsit, care se întoarce la El, cât de trist este atunci să pui la îndoială harul în care stă credinciosul sau să pui la îndoială dragostea Sa îndurătoare faţă de credinciosul care se rătăceşte, şi care este un copil al Său!

Dacă însă El niciodată nu Se schimbă, totuşi cu regret la copiii Lui se întâlneşte inconsecvenţă. De aceea era absolut corect şi necesar, să fie îndemnaţi să se iubească reciproc, aşa cum apostolul face aceasta cu smerenie: «suntem datori să ne iubim unii pe alţii». Prin aceasta el se aşează pe aceeaşi treaptă cu ceilalţi, cărora li se impune această obligaţie, a cărei îndeplinire nu totdeauna este aşa de simplă, cum ar putea considera unii. Dragoste potrivită cu Dumnezeu nu constă din „sentimente frăţeşti”, oricât de nobile ar fi acestea, atunci când sunt practicate în adevăr. În 2 Petru 1,7 se trage linia de despărţire şi ni se arată că dragostea merge mult mai profund şi este mai presus de dragostea de fraţi. Acolo unde sentimentul frăţesc este gata să întindă mâna, probabil că dragostea adevărată va refuza să facă aceasta, deoarece ea vede o cursă periculoasă sau un păcat evident, pe care sentimentul nu l-a recunoscut în lumina lui Dumnezeu. Dragostea dumnezeiască priveşte lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu, în loc să se lase călăuzită de sentimente. Noi trebuie, ca să spun aşa, să stăm la izvor, pentru ca noi înşine să fim învioraţi şi să putem înviora pe alţii; cu modestie trebuie să fim practicanţi ai dragostei care este din Dumnezeu. Nimic nu stă mai mult în calea acestei practici, ca sentimentul de dragoste omenească, care nu ajunge la conştiinţa nimănui şi acceptă voia fiecăruia. Despre Dumnezeu dimpotrivă se spune: «Pentru că Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte». Aceasta trebuie să se arate şi în dragostea noastră, dacă ea trebuie să fie în armonie cu dragostea lui Dumnezeu. Deoarece dragostea este lucrată de Dumnezeu, ea simte şi acţionează permanent pentru Dumnezeu. Dacă El ne-a iubit în felul acesta, şi noi «suntem datori să ne iubim». El a cunoscut mai dinainte toate eşecurile şi căderile copiilor Săi, tot aşa cum El a cunoscut păcatele şi fărădelegile noastre şi le-a simţit, pe când noi eram încă copii ai mâniei; şi cu toate acestea El ne-a iubit aşa de mult, că a dat pe Fiul Său la moarte pentru noi. Ca subiecte ale acestei dragoste ar trebui desigur să ne iubim şi noi unii pe alţii.

Apostolul Pavel scrie credincioşilor din Efes: «Fiţi deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi, şi umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă!» Nu există nimic care să dea naştere la dragoste într-o măsură aşa de mare, ca dragostea însăşi; şi nimic nu produce în noi o dragoste aşa de activă şi de roditoare, ca dragostea lui Dumnezeu revelată în Hristos, încununarea dragostei Sale. Noi putem mărturisi aceasta, nu numai ca spectatori, aşa cum sunt îngerii, ci ca aceia care ei înşişi sunt subiectul acestei dragoste într-o măsură care pune în uimire chiar şi pe îngeri. Căci noi ne aflam în stricăciune profundă, încărcaţi cu vină mare, într-o năzuinţă neputincioasă după ceea ce nu puteam obţine. Însă Hristos, Fiul Său preaiubit, S-a smerit sub păcatele noastre în judecata lui Dumnezeu la cruce. După aceea El a înviat şi a fost înălţat în gloria cerească mai presus de toate, aşa că îngerii, stăpânirile şi puterile Îi sunt supuse. Şi noi suntem acum uniţi cu El prin Duhul Sfânt şi suntem un duh cu El.

Versetul al doisprezecelea merită toată atenţia; el ne aminteşte de Ioan 1,18: «Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată». Cum se putea împlini o nevoie aşa de mare a omului? Nu a avut Dumnezeul oricărui har nici un sentiment pentru această nevoie? El S-a făcut cunoscut într-un mod deosebit de glorios pentru Sine şi pentru Fiul Său. Acest drum a fost deosebit de eficient, desăvârşit în chip divin şi Şi-a dovedit dragostea Sa mare faţă de oameni. El a trimis pe propriul Său Fiu şi L-a lăsat să devină Om între oameni. Ioan adaugă: «Singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut». La întrebarea, cum S-ar fi putut Dumnezeu revela cel mai bine şi în modul cel mai clar în dragostea Sa divină, omului aflat în necaz şi suferinţă, nici un om, începând de la Adam, nu ar fi cutezat să propună o rezolvare care ar fi comparabilă cu planul lui Dumnezeu. Însă lui Satan i-a reuşit să-l facă pe om prin poftele şi patimile lui, prin egoismul lui, prin apărarea presupuselor sale interese şi prin religia lui egoistă, spre propria lui pierzare să dispreţuiască şi să respingă pe Fiul lui Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu, care a venit aici jos în dragoste divină, S-a reîntors la Tatăl Său. Şi apostolul spune iarăşi: «Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu», prin referirea evidentă la afirmaţia din Evanghelie. Fiul, care a fost lepădat de lume, nu mai este aici, ca să-L facă cunoscut. Care este răspunsul la aceeaşi nevoie a omului? «Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui este împlinită în noi.» În ce fel surprinzător şi solemn se răspunde la nevoia omului! Nu se recomandă acest răspuns în mod personal şi plin de putere vouă, fraţii mei dragi, mie şi oricărui copil al lui Dumnezeu? Prin Fiul noi suntem deja acum nu numai curăţiţi de păcatele noastre, ci am fost făcuţi fii ai lui Dumnezeu şi prin dragostea reciprocă, care este din Dumnezeu, să-L cunoaştem pe El şi să-L mărturisim într-o lume, care nu-L cunoaşte. Dragostea lui Dumnezeu trebuie acum să fie reflectată în această lume de către copiii Săi. Domnul a făcut aceasta în chip desăvârşit, atunci când a umblat pe pământul acesta. Cunoaştem noi însă cu adevărat dragostea Lui în acest fel, şi rămânem noi în ea?

Până acum am studiat numai primele cuvinte ale răspunsului, pe care apostolul îl dă aici. Să ascultăm ce mai spune el: «Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui este împlinită în noi». (versetul 12) Dragostea reciprocă între credincioşi este puterea părtăşiei şi este dovada că El rămâne în noi şi că dragostea Lui este desăvârşită în noi, în loc să fie sufocată prin carne sau să fie îndreptată în altă direcţie prin ademenirile lumii. Vestirea Evangheliei la păcătoşii necredincioşi aflaţi pe calea pierzării nu este răspunsul la întrebarea pusă. Unde şi cum poate Dumnezeu să fie văzut acum? Ţinând seama de eforturile lui Satan, pentru a dezbina pe copiii lui Dumnezeu, dragostea lor unii pentru alţii trebuie să dovedească potrivit dragostei lui Dumnezeu revelate în Hristos, că Dumnezeu rămâne în noi şi că dragostea Lui este desăvârşită în noi. Ce îmbărbătare, într-un fel smerit şi liniştit să umbli în dragostea care îşi are originea în Dumnezeu! Şi ce mustrare pentru fiecare care preţuieşte puţin valoarea şi binecuvântarea acestei dragoste! Însă afirmaţia din 1 Ioan 4,12 nu putea fi făcută, dacă mai înainte nu ar fi fost Ioan 1,18, da, dacă Hristos nu ar fi murit şi nouă nu ni s-ar fi dat darul Duhului. Viaţa trebuie să fie Hristos, dacă dragostea lui Dumnezeu trebuie să fie prezentată în noi. Când ucenicii au văzut prezentarea desăvârşită a dragostei dumnezeieşti în Hristos, ei au cunoscut însă puţin că Dumnezeu a fost revelat în El. După ce El a murit şi a înviat, ei au înţeles mai mult. Însă după ungerea cu Duhul Sfânt ei au avut parte de savurarea deplină; umblarea lor era legată cu rămânerea în această dragoste, care este principiul naturii divine. În principiu aceasta este valabil şi pentru noi astăzi, şi din punct de vedere practic în măsura în care noi ne aflăm într-o stare spirituală.

Mulţi dintre cei care se numesc evanghelici susţin părerea că dragostea lor trebuie în principal să se arate în efortul de a salva suflete. Aceasta este desigur o slujbă bună, dacă ea este făcută cu credinţă şi în dragoste pentru Hristos. Însă aceasta nu este dragostea pe care Domnul o avea pe inimă, pe care El a încredinţat-o alor Săi. Nici nu se poate tăgădui, că evangheliştii zeloşi împreună cu toţi colaboratorii lor deseori au puţină înţelegere pentru porunca nouă, ca noi să ne iubim unii pe alţii. Ei sunt înclinaţi în lucrarea lor să procedeze aşa fel, că ei evaluează dragostea în cea mai mare parte după ajutorul adus intereselor lor. Tot aşa sistemul modern de asociaţii deosebite solicită metode noi, ca şi cum astăzi cuvintele Domnului ar fi învechite. Departe de mine să spun un cuvânt neprietenos despre cineva; însă noi trebuie să vedem lucrurile aşa cum sunt, şi eu mă refer la relaţii, pe care nimeni nu le poate tăgădui.

Este uşor să se recunoască în ce măsură dragostea din Dumnezeu, pe care noi o avem faţă de fraţii noştri, depăşeşte simplele obligaţii morale. Dacă Duhul Sfânt nu ne-ar fi lăsat aceasta scris prin apostol, am putea considera o exagerare gravă, să facem dependentă rămânerea lui Dumnezeu în noi şi desăvârşirea dragostei Sale în noi, de dragostea unii pentru alţii. Să întâmpinăm Cuvântul Său cu o credinţă simplă şi deplină, pentru ca noi să fim făcuţi capabili să iubim în felul acesta. Atunci sufletele noastre vor fi convinse, că, aşa după cum dragostea este din Dumnezeu, şi El rămâne în noi, pentru ca noi să umblăm despărţiţi de lume. Lumea poate distruge această dragoste în natura ei prin amestec, în loc să contribuie, ca ea să fie desăvârşită în noi. Nimeni nu poate avea parte de această dragoste şi nu o poate înţelege, dacă nu este născut din Dumnezeu, şi chiar şi atunci numai în măsura în care el umblă în credinţa în Hristos şi astfel îl priveşte pe Cel nevăzut şi veşnic. Privirea cu ochii şi simţurile naturale poate distruge caracterul ei.

Noi suntem răspunzători să cunoaştem pe Dumnezeu, şi ca unii care cred în Hristos, vom avea parte şi de bucuria acestui privilegiu. Fiecare Cuvânt şi lucrare a Sa, orice privire de la El, despre care ne relatează Cuvântul, ne introduce în această relaţie familiară; căci bărbaţii inspiraţi au să ne relateze multe despre Dumnezeu în toate detaliile vieţii lui Hristos. Cele mai neînsemnate detalii, precum şi gloriile cele mai mari, ne revelează pe Hristos în Scripturi. Însă Domnul nu mai călătoreşte aici; El, Cel care a făcut cunoscut pe Dumnezeu, S-a reîntors în cer. Nu mai există din cauza aceasta nici o mărturie actuală vie despre Dumnezeu? Apostolul reia în scrisoarea sa: «Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu». Dragostea Sa a fost revelată în chip desăvârşit în Hristos; spre deosebire de toată nedesăvârşirea omenească El a fost văzut în desăvârşirea Sa divină. Unde este deci această mărturie în timpul nostru? «Dacă ne iubim unii pe alţii.» Cât de serios trebuie noi să luăm faptul că Dumnezeu împuterniceşte pe creştini să-L prezinte în această lume întunecată! Noi suntem chemaţi, în mod deosebit prin activitatea dragostei dumnezeieşti în inimile noastre şi pe căile noastre, să fim martori ai lui Dumnezeu în lumea care tăgăduieşte orice certitudine cu privire la El. Când Hristos a revelat pe Dumnezeu, atunci El era desăvârşit ca şi Dumnezeu Însuşi. Dar care este situaţia cu noi, care suntem înconjuraţi de tot felul de slăbiciuni? «Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui este desăvârşită în noi.» Şi aici apostolul scoate în evidenţă principiul şi nu se uită la eşecul credincioşilor. Aşa cum noi am putut constata deja odinioară, acesta este felul lui Ioan de a ne prezenta lucrurile. El nu uită niciodată, că Dumnezeu este izvorul şi Hristos este canalul care ni le-a făcut cunoscut. El prezintă credincioşilor revărsarea harului dumnezeiesc în concordanţă cu natura nouă.

De ce trebuie noi să rămânem permanent la mărturisirea, că noi nu umblăm în adevăr? Dacă creştinii perseverează în aceasta, nu va fi atunci Duhul întristat? Vom face bine, dacă vom descoperi motivul şi îl vom condamna înaintea lui Dumnezeu; căci noi suntem atenţionaţi, să nu întristăm Duhul. În primul rând este carnea cea care se împotriveşte Duhului. Apostolul Pavel scrie galatenilor (Galateni 5,16-17): «Umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini poftele cărnii. Deoarece carnea pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii; şi acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi ce doriţi.» Carnea este permanent cel mai mare împotrivitor al Duhului. Uneori ea se comportă în mod plin de dragoste, dar nu este o dragoste adevărată; uneori se arată în toată grosolănia şi neruşinarea ei, aşa că nu poate fi vorba de dragoste. Dar dacă noi ne iubim unii pe alţii, împotriva tuturor eforturilor rafinate ale duhului falsităţii şi răutăţii, atunci dragostea lui Dumnezeu se arată şi mai puternic şi mai vizibil, ea nu se întemeiază pe ceva din noi, ci pe ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit nouă tuturor în Hristos. Să ne gândim cine am fost noi odinioară, noi, cei care acum suntem copii ai lui Dumnezeu: tot aşa de răi ca şi aceia care încă mai neglijează o mântuire aşa de mare, unii dintre noi probabil şi mai aroganţi şi mai condamnabili decât cei mai mulţi dintre ei. Aceasta era adevărata noastră stare. Dacă noi puteam prezenta calităţi morale sau o religie a cărnii şi eram mândri pe ceva, ceea ce nu era altceva decât o mască, aceasta era, din cauza prefăcătoriei, mult mai rea în ochii lui Dumnezeu, decât răul evident. «Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru» (1 Corinteni 6,11). Aşa scrie apostolul corintenilor şi prin aceasta a recunoscut ce a lucrat dragostea lui Dumnezeu în mulţi din acel oraş stricat Corint. Totodată era o mustrare aspră din cauza lipsei de armonie a lor cu poziţia nouă. El putea însă să constate spre marea lui bucurie, că eforturile lui de dragoste credincioase (care i-au produs mai multe dureri lui decât lor) nu erau în zadar. Întristarea lor a dat naştere la pocăinţă, o pocăinţă pe care niciodată n-o regreţi, care duce la mântuire. În contradicţie cu sentimentele lui el a regretat cei drept prima sa scrisoare, acum însă prin har putea să-şi aducă aminte de ei cu o bucurie, care rămâne. Dragostea mare a apostolului a străpuns conştiinţa lor şi adevărul a pătruns în inimile lor, cu toată dragostea lor mică. Ce râvnă a produs aceasta în ei, ce împotrivire, ce teamă şi ce dorinţă, ce zel şi ce răsplată! Ei s-au dovedit prin aceasta curaţi în toate câte ei au fost pe drept aspru mustraţi. În acest exemplu vedem o formă a dragostei reciproce, care este legată cu exerciţii şi dureri. Dar ea este dragoste adevărată. Cu mult mai mult devii fericit, dacă se respectă Cuvântul Său şi astfel rămâi păzit de orice rău.

«Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi.» Aceasta este starea normală, când credinţa este activă şi nu carnea. Prin aceasta apostolul face trecerea la darul Duhului Sfânt, prin care Dumnezeu rămâne în noi. Aceasta încă nu este totul, căci el adaugă: «Şi dragostea Lui este desăvârşită în noi.» Aceasta el a spus-o mai înainte şi într-un alt context. În capitolul 2,5 citim: «Dar cine păzeşte cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns în adevăr desăvârşită.» Prin păzirea Cuvântului Său se dovedeşte cea mai înaltă şi cea mai profundă formă de ascultare. Cine păzeşte nu numai poruncile Sale în toate detaliile lor, ci Cuvântul Său ca întreg, «în acesta dragostea lui Dumnezeu a ajuns în adevăr desăvârşită.» Această «desăvârşire» nu trebuie să facă loc rătăcirii fatale, că omul în sine însuşi a ajuns la desăvârşire. Atâta timp cât noi trăim, carnea se dovedeşte a fi de neexterminat. Însă Dumnezeu a judecat-o la crucea lui Hristos, şi noi, cei care avem viaţă în Hristos, omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ. Carnea este încă în noi, cu toate că noi nu mai suntem în carne. Carnea nu poate niciodată fi transformată în duh, şi nici nu va pieri vreodată, atâta timp cât noi ne aflăm în trupul acesta. Noi însă suntem chemaţi prin har să nu o lăsăm niciodată să acţioneze, ci prin credinţă s-o ţinem sub puterea morţii lui Hristos. În felul acesta dragostea sa se va desăvârşi în noi, atât prin păzirea Cuvântului Său cât şi prin dragostea pe care o avem unii pentru alţii. Noi suntem supuşi Cuvântului Său şi umblăm în dragoste unii cu alţii, cu toate greutăţile existente. În felul acesta dragostea Sa se desăvârşeşte în noi potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. În privinţa aceasta nu avem de ce să ne lăudăm; noi ascultăm şi iubim din inimă prin puterea dragostei Sale faţă de noi şi în noi. Aceasta are fără îndoială ca premisă, că noi ne-am uitat permanent spre Dumnezeu şi El a împlinit rugăciunile noastre. În felul acesta dragostea Sa devine desăvârşită în noi, ascultarea şi dragostea sunt practicate potrivit gândurilor Sale.

Ioan ajunge acum să vorbească despre darul Duhului Sfânt. «Prin aceasta cunoaştem că rămânem în El, şi El în noi, pentru că ne-a dat din Duhul Lui.» Această afirmaţie merge simţitor mai departe decât aceea din capitolul 3,24. Acolo este numit numai «Duhul». Dumnezeu a lucrat în unii oameni prin Duhul, cu toate că nu s-a putut spune, că El le-a dat «din Duhul Său». Noi auzim deseori despre acţiunea Duhului în Vechiul Testament şi mult mai frecvent în Noul Testament. În epistola către Evrei 6,4-6 găsim chiar oameni, care au devenit părtaşi Duhului Sfânt şi au gustat minunile veacului viitor şi care erau totuşi căzuţi definitiv de la Dumnezeu. Despre aceştia nu se spune niciodată, că ei au fost născuţi din Duhul, şi cu atât mai puţin, că Dumnezeu le-a dat «din Duhul Său». Căci aceasta are ca premisă adevărata părtăşie cu Dumnezeu. Noul Testament oferă cuvintelor «din Duhul Său» un înţeles mult mai profund decât Vechiul Testament; darul Duhului Său este calea prin care Dumnezeu rămâne în creştin. Şi chiar dacă Dumnezeu a urmărit intenţii exterioare, El a lucrat în feluri diferite prin puterea Duhului. Deoarece în fiecare caz era Duhul lui Dumnezeu, care este un Duh de putere, au luat naştere şi lucrări supranaturale, care au depăşit orice capacitate de înţelegere a omului, chiar şi puterea vieţii veşnice fără acţiunea Duhului.

Ioan scrie, că «Dumnezeu rămâne în noi şi noi în El». El vorbeşte mai întâi de rămânerea lui Dumnezeu în noi, şi nu invers. Se va arăta imediat, că este important să se recunoască această diferenţă. Că Dumnezeu rămâne în noi, aceasta este un act al harului Său faţă de noi, cei care ne odihnim în lucrarea de răscumpărare a lui Hristos. Că noi rămânem în El, este rezultatul încrederii noastre în Dumnezeu, care a fost lucrată de harul Său în noi. Noi ne retragem totodată de la noi înşine şi de la tot ce ne înconjoară aici ca lucruri create, şi găsim în Dumnezeu locul de odihnă pentru inimile noastre, în timp ce noi ne aflăm încă pe pământ. Aceasta înseamnă să rămâi în Dumnezeu; şi ca să înfăptuieşti aceasta, noi trebuie să privim permanent la El, pentru ca prin harul Său să păstrăm această poziţie. Dacă rămânem în El, atunci El lucrează în noi, din părtăşia cu El, puterea necesară. În concordanţă cu aceasta se spune de aceea, că El ne-a dat din Duhul Său. «Din Duhul Său» este o expresie de o deosebită importanţă. Ea lasă să se recunoască clar, că noi avem parte împreună cu El Însuşi la Duhul Său.

Însă nu este un pericol minor, ca noi să înţelegem greşit acest privilegiu mare. Mulţi oameni temători de Dumnezeu confundă anumite sentimente de bucurie din inimile lor cu rămânerea lui Dumnezeu în ei. Astfel de gânduri poartă în mod obişnuit un caracter mistic; te preocupi cu tine însuţi şi trăieşti într-o atmosferă sentimentală.

Cine a citit ce a spus renumitul William Law despre suflet, ştie ce eu vreau să spun prin aceasta aici. El era unul din aceşti mistici, dar care atribuia o însemnătate mare acţiunii aşa-numitor mijloace de har şi a sentimentelor lăuntrice ale omului şi prin aceasta camufla sau chiar sacrifica harul lui Dumnezeu în Hristos. El nu a înţeles nici câtuşi de puţin întreaga ruină a omului, dar nici întreaga dimensiune a mântuirii sau a vieţii în Hristos. La el era vorba de o osteneală de a iubi pe Dumnezeu şi prin străduinţă să capeţi recunoştinţa Lui. Lipsea credinţa în dragostea salvatoare a lui Dumnezeu şi a judecăţii Sale necruţătoare asupra cărnii. Numai prin această credinţă el ar fi putut avea o parte nespus mai bună în Hristos, Domnul. Începând de atunci există o comunitate, al cărei caracter distinctiv este, să se străduiască pentru aşa-numita „sfinţire creştină”. În privinţa aceasta nu este vorba de sfinţirea potrivit cu Scriptura, ci mai mult de o părere bună despre starea sufletului propriu, care se bazează pe sentimente de fericire ale inimii. Cauza şi totodată rezultatul acestor strădanii este o preocupare exagerată cu sine însuşi şi cu experienţele personale, pe care ei le împărtăşesc între ei spre zidirea reciprocă. Acest schimb de experienţe ocupă un loc important în întrunirile lor, aşa că ei se strâng regulat săptămânal în grupe, de fiecare dată sub conducerea unui conducător, ca să-şi împărtăşească ceea ce Duhul Sfânt, după părerea lor, a lucrat în sufletele lor. Desigur în privinţa aceasta ei nu se pot sprijini pe nici o rânduială sau instituţionalizare de felul acesta în Noul Testament.

Duhul lui Dumnezeu glorifică pe Hristos, prin aceea că El primeşte din ce este al Său şi ne face nouă cunoscut. El este Cel care conduce în tot adevărul. Felul amintit de misticism dimpotrivă glorifică eul propriu. Omul se preocupă cu sentimentele proprii. Prin aceasta el este expus direct pericolului de autodivinizare, în timp ce în alte suflete dă naştere la depresiune, dacă prin eforturile depuse nu este mulţumit cu cele obţinute. Este util pentru noi să recunoaştem, că nimic din noi nu ne poate crea satisfacţie spirituală, aşa că noi facem pe Hristos totul pentru noi, ceea ce El de fapt şi este. Preocuparea cu inima proprie, cu excepţia cazului, că din cauza aceasta ne smerim, Îl dezonorează şi ne duce pe noi înşine în pericol. Preocuparea cu sine însuşi nu numai este fără folos, ci şi ea ne împiedică să creştem în harul şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Fără îndoială sunt însă mulţi creştini adevăraţi atraşi în această invenţie omenească de preocupare cu sine însuşi, care în mod necesar limitează preocuparea cu Domnul Isus. În loc să te bucuri totdeauna în Domnul, se caută bucuria în sine însuşi.

Să observăm grija cu care Cuvântul inspirat în versetele următoare întâmpină învăţătura misticismului. Adevărul binecuvântat al lui Hristos şi realităţile care ne sunt relatate despre El în evanghelii, sunt antidotul cel mai bun pentru acest abuz al preocupării cu sine însuşi. Ele aşează inima pe un fundament divin şi bucuria neciuntită în Hristos exclude preocuparea cu noi înşine şi cu presupusa noastră stare bună. În felul acesta Duhul Sfânt ne conduce în locul acesta înapoi la odihna pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi, la Evanghelia însăşi. Ce ar fi mai potrivit şi mai eficient să ne elibereze de privirea în inima proprie? «Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii.» «Noi am văzut», aşa pot confirma cu tărie martori inspiraţi. Indiferent cu ce se preocupă ceilalţi şi cu ce lucruri înalte se pot ei lăuda, - «noi am văzut şi mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii.»

Ce efect are un astfel de adevăr, ce efect ar trebui el să aibă? Nu ne umple el cu laudă pentru Tatăl şi pentru Fiul? Nu ne face el să ne ruşinăm, recunoscând nimicnicia noastră proprie? Ni se arată, că noi nu eram nimic altceva decât păcătoşi, dar acum suntem mântuiţi pe deplin prin intermediul credinţei prin harul Său. Puţin credinciosul se îndoieşte de faptul că noi am fost aşa de răi şi că Dumnezeu este cu adevărat aşa de bun. Însă credinţa simplă lucrată prin Duhul Sfânt cu siguranţă nu va găsi nimic în noi înşine, care are valoare, care să poată fi comparat cu harul aşa de bogat şi permanent. În felul acesta Dumnezeu ne eliberează de preocuparea cu noi înşine, cu lumea şi cu toate celelalte din jurul nostru, pentru ca sufletul nostru să-şi găsească plăcerea în El şi în Fiul Său. Cunoştinţa poate chiar să ne facă să ne umflăm de mândrie; dar dragostea divină a Tatălui şi a Fiului lucrează zidirea noastră spirituală.

Adevărul eliberează şi de învăţătura contrară. Unii se preocupă cu ei înşişi într-un mod legalist. Ei nu caută presupusul bine în ei înşişi, ci consideră ca printr-un pesimism lipsit de speranţă să placă lui Dumnezeu şi prin aceasta să devină mai buni. Inimile lor nu se pot ridica mai presus de constatarea: «O, nenorocitul de mine, cine mă va elibera de acest trup de moarte?» La aceasta se adaugă, că ei trec total cu vederea ce vesteşte apostolul Pavel credincioşilor în baza lucrării lui Hristos. În loc să se umilească ca argaţii cu inimile întunecate şi necurăţite, Mântuitorul le-a dat dreptul la «haina cea mai bună» şi la «viţelul îngrăşat», şi ei sunt chemaţi să aibă parte de bucuria Tatălui spre glorificarea Fiului Său. «Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii» (Romani 8,2). Mângâierea adusă de această eliberare devine tot mai impresionantă, dacă ne gândim că „eul” îndreptat spre Hristos este acelaşi care puţin mai înainte ofta sub Lege (Romani 7,24). În loc să te preocupi în atât de felurite moduri cu tine însuţi, parţial prin pornirile pătimaşe ale sentimentelor, parţial prin descurajare, este mult mai bine să condamni carnea fără cruţare şi pe deplin, aşa cum a făcut şi Dumnezeu la cruce, şi să primeşti pe Hristos ca subiect demn de preocupare pentru noi şi ca izvor al păcii nepieritoare şi al bucuriei permanente. Prin aceasta confirmăm chemarea noastră, voia Tatălui, lucrarea Fiului şi că posedăm mărturia Duhului Sfânt ca subiect al bucuriei noastre, aşa cum de fapt va fi partea noastră în veşnicie.

În acest context este interesant faptul, că Samaria era locul în care Domnul a fost recunoscut ca Mântuitor al lumii. Această recunoaştere a urmat după întâmplarea minunată de la fântâna lui Iacov, unde sărmanei păcătoase, care a avut cinci bărbaţi şi acum avea unul, care nu era soţul ei, i-a fost dăruită viaţa veşnică prin credinţa în Domnul Isus. Domnul îi mai spune şi că religiile rivale ale Ierusalimului şi Samariei vor fi date deoparte. Începând de acum închinarea va avea un caracter cu totul altul. Natura acestei închinări a fost arătată deja atunci de Domnul: «Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători ai Lui.»

Aşa a fost arătată plinătatea harului unei sărmane samaritene, în a cărei inimă adevărul a început să lucreze. Conştiinţa ei a fost atinsă şi sufletul ei a fost trezit să devină conştient de propria vină. Abia după aceea ea a aflat, cine era Cel care a vorbit inimii ei cu putere divină (de aceasta ea era convinsă). Cu toată simplitatea credinţei ea a primit cuvântul Lui şi a devenit o martoră faţă de alţii despre Acela în care a crezut. Domnul a arătat har şi celorlalţi samariteni. El a făcut acolo ceea ce noi nu găsim niciunde în timpul lucrării Sale pe pământ: El a rămas două zile la ei. Samaritenii au putut să mărturisească după aceea, că ei au crezut în El, nu din cauza mărturiei femeii, căreia Domnul «i-a spus totul», ce a făcut ea, ci: «Noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii.» (Adaosul „Hristosul”, care a fost introdus în locul acesta de copişti, nu corespunde Cuvântului autentic al lui Dumnezeu şi nu corespunde contextului.) În zilele acelea era vorba de mărturisirea acestui titlu «Mântuitorul lumii», în timp ce mărturia, că Tatăl a trimis pe Fiul, corespunzător împrejurărilor lipsea. Această realitate nu o cunoşteau încă samaritenii şi nici nu îndrăzneau s-o considere ca premisă. Nici lor şi nici unui alt credincios nu le-a fost dat până atunci Duhul Sfânt, «prin care noi strigăm „Ava, Tată!”» Ei erau însă primii credincioşi, care au mărturisit, că Domnul Isus este «Mântuitorul lumii». Aici nu era vorba de iudei, ci de păcătoşi şi prin aceasta se referea la samariteni şi tot aşa de bine la orice alt om. Aceasta a avut loc înainte ca Domnul să înceapă slujba Sa publică. Primele capitole ale evangheliei după Ioan ne relatează despre acţiuni ale Domnului înainte ca Ioan Botezătorul să fie închis şi ca El Însuşi să meargă în Galileea. Aceste evenimente câştigă însemnătate mai mare prin recunoaşterea acestei realităţi uriaşe, că El este «Mântuitorul lumii».

Găsim la samariteni o anticipare a Evangheliei, prin aceea că ei primesc cu adevărat harul arătat în Persoana Domnului. El nu este numai un Mântuitor, şi nici numai aşteptatul Mesia al poporului Israel, ci El este «Mântuitorul lumii». Adevărul şi-a creat drum printre nori şi lumina lui a luminat în inimile samaritenilor dispreţuiţi şi neştiutori. Ei erau primii care L-au mărturisit în felul acesta. Aici, în scrisoarea lui Ioan, avem mărturia apostolică: «Noi am văzut şi mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii.»

Cum putem însă noi şti că un păcătos Şi-a însuşit acest har şi adevăr al lui Hristos? Cum putem fi siguri, că adevărul salvator, divin, a pătruns în sufletul unui om şi el a fost adus deci în această legătură apropiată cu Dumnezeu, despre care vorbeşte apostolul? Răspunsul îl găsim în versetul care urmează: «Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.»

Nu obţinem noi prin aceasta o asigurare deosebit de uimitoare? În versetul 14 am văzut pe credinciosul adevărat, simplu, care se pleacă sub vestea bună, că Tatăl a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii. Nu este vorba numai de supunerea sub Mesia, Împăratul care va veni al lui Israel, ci de credinţa, că El este Fiul lui Dumnezeu. «Cine va mărturisi» se spune, şi acest «cine» cuprinde pe toţi, fără nici o excepţie. Este vorba de «mărturisire» şi nu numai de «credinţă». Cine L-a mărturisit, acela a biruit toate obstacolele, îndoielile şi temerile. El a verificat adevărul, şi-a dat seama de prezenţa harului, s-a condamnat pe sine şi acum nu mai amână. Urmarea este, că binecuvântarea bogată a Domnului se revarsă peste el. Aşa spune apostolul Pavel: «Dacă vei mărturisi cu gura ta pe Isus ca Domn şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, vei fi mântuit» (Romani 10,9), şi prin aceasta pune accentul pe răspunsul lui Dumnezeu la lucrarea lui Hristos. Aici în secţiunea noastră apostolul Ioan rămâne ca de obicei la gloria Persoanei Fiului, în evanghelie dimpotrivă Îl prezintă în toată plinătatea harului Său faţă de cei pierduţi. Dacă păcătosul deci se îndepărtează acum de sine însuşi şi de orice reazim pământesc şi mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, care este atunci urmarea? «Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu.» Consider că nimeni nu-L mărturiseşte cu adevărat ca Fiu al lui Dumnezeu, fără să creadă şi în lucrarea de răscumpărare, pe care El a înfăptuit-o şi pe care Dumnezeu a recunoscut-o. Pentru necredinţă toate acestea sunt lucruri dubioase. Oamenii pot folosi cuvintele Scripturii, dar ei nu recunosc nicidecum adevărul, care se exprimă prin aceasta. De aceea premisa, că mărturisirea este sinceră şi corespunzătoare cu Dumnezeu. Este vorba de mărturisirea, că Omul Hristos Isus, pe care marea mulţime a poporului L-a considerat a fi numai un om, chiar dacă L-au considerat un Om neobişnuit, este Fiul lui Dumnezeu. Cine ar putea în acest caz să se mai îndoiască încă de eficacitatea lucrării Sale de răscumpărare? Realitatea bătătoare la ochi făcută cunoscut aici este, că oricine mărturiseşte pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, are nu numai viaţa veşnică, iertarea păcatelor sale şi primeşte Duhul Sfânt, ci posedă şi cele mai înalte privilegii spirituale, pe care noi ni le putem imagina. Căci ce ar putea fi mai mare decât faptul că Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu? Fără îndoială mărimea acestor binecuvântări se va simţi cu atât mai profundă cu cât mai spirituală este starea inimii noastre. Apostolul însă îl asigură aici pe credinciosul care depune această mărturie, că aceste binecuvântări sunt partea lui. Să preţuim acest adevăr şi să ne bucurăm de el! Fie ca Domnul să îndepărteze totul de la noi, care ar putea să tulbure mintea noastră şi preţuirea din partea noastră a binecuvântărilor Sale minunate!

Apostolul prezintă în versetul 16 utilitatea practică a acestui adevăr: «Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi». Principiul de bază este şi aici scos iarăşi în evidenţă: «Noi (accentuat) am cunoscut …». Dragostea Lui este nu numai «faţă de noi», ci şi «în noi» (înţelesul textual al textului original). Noi preţuim şi ne bucurăm cu atât mai mult de faptul că dragostea Sa din noi mai înainte s-a revărsat spre noi, pe când eram încă copii ai mâniei. Şi aici Ioan repetă: «Dumnezeu este dragoste», însă de data aceasta legată cu constatarea: «Şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el». Aceasta este un fel cu totul nou de a vorbi despre dragoste. Dacă eu rămân în dragostea care vine de la Dumnezeu, atunci eu nu pot altfel decât să mă simt total acasă la Dumnezeu. Dragostea care se revarsă din bunătatea Sa a dat pe Hristos la moarte, ca să creeze o bază desăvârşită pentru darul dreptăţii. Ea a anulat păcatele mele şi m-a făcut copil al Său, fără nici cel mai mic merit din partea mea. Ea Îl face să rămână în mine. Nu este de mirare, dacă această dragoste din El dă naştere în mine la dragoste; dacă rămân în această dragoste, atunci eu rămân în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în mine. Nu este vorba de vizite ocazionale la Dumnezeu, ci de o rămânere permanentă în El. Este obişnuinţa şi căminul credinciosului, să rămână în această dragoste. Ar putea fi o binecuvântare mai preţioasă? Şi cât de simplu sunt toate acestea, dacă noi numai credem. Aceasta răstoarnă orice înălţime care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu. Apostolul nu scrie aici la teologi, la filozofi sau la savanţii în religie, ci la copiii lui Dumnezeu. Pentru fiecare are ceva, toţi trebuie să cunoască mai bine dragostea lui Dumnezeu, care a fost partea lor deja la începutul drumului lor de credinţă, şi să se bucure tot mai mult de dragostea lui Dumnezeu.

Va fi însă bine să îndreptăm atenţia spre unele diferenţe importante, care sunt între „rămânerea noastră în Dumnezeu” şi „rămânerea lui Dumnezeu în noi”. Sunt de diferenţiat trei forme diferite ale acestei binecuvântări. Temporal pe primul loc stă rămânerea lui Dumnezeu în cel credincios, şi noi tocmai am văzut, că oricine mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, posedă această binecuvântare în mod dublu (versetul 15): Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu. Dar cum rămâne Dumnezeu în el? Ştim că aceasta are loc prin Duhul, pe care El ni L-a dat (compară cu capitolul 3,24). În capitolul 4,13 se adaugă apoi: «Prin aceasta cunoaştem că rămânem în El, şi El în noi, pentru că ne-a dat din Duhul Lui».

Găsim aici deci rămânerea noastră în El; aceasta poate avea loc numai dacă El în harul Său neîngrădit Se coboară, să rămână în noi prin darul Duhului Său.

Aceasta are apoi ca urmare, că noi rămânem în El. Cum se explică atunci ordinea din capitolul 4,13? Versetul arată, că Dumnezeu rămâne în credincios deja pe baza Duhului care i-a fost dat. Prin puterea părtăşiei, care se revarsă spre credincios prin partea pe care o are la Duhul lui Dumnezeu, el rămâne însă nu numai în Dumnezeu, ci şi Dumnezeu rămâne în el în cea de-a „treia formă” a acestei rămâneri, în desfăşurarea deosebită de putere. Aceasta este confirmat prin formularea deosebită din versetul 16: «Cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el». Ca și în versetul 13, și aici se face aluzie la binecuvântarea anterioară a rămânerii lui Dumnezeu şi sunt adăugate alte două binecuvântări. Rezultatul al treilea este puterea spirituală ca un alt privilegiu deosebit. În versetul 15 găsim cazul general: mărturisirea că Isus este Fiul lui Dumnezeu, şi ca urmare numai primul şi al doilea fel de binecuvântări, că Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu. Binecuvântarea a treia este adăugată numai în versetele 13 şi 16. Aici se spune nu numai «Duhul», ci «din Duhul Său», ceea ce arată în mod deosebit spre părtăşie.

Dumnezeu rămâne în credincios prin Duhul, pe care El L-a dat; prin aceasta ştim, că El rămâne în noi. Aceasta este o realitate minunată, ea însă nu cuprinde toate binecuvântările. Apostolul este garantul nostru pentru această realitate, şi aceasta ne este suficient. Dumnezeu rămâne în noi; aceasta exercită o putere mare de atracţie asupra noastră, şi prin faptul că noi cunoaştem dragostea Lui, rămânem şi noi în El. Acest prim privilegiu îl putem denumi activitatea suverană a lui Dumnezeu, pe care El o face pentru glorificarea lucrării Domnului Isus în aceia care Îl mărturisesc ca Fiu al lui Dumnezeu. El ne pecetluieşte cu Duhul Sfânt ca fiind ai Săi, care au fost răscumpăraţi prin sânge (ca să folosim felul de exprimare al apostolului Petru cu privire la această temă). Aceasta înseamnă, că Dumnezeu rămâne în noi. Al doilea privilegiu este răspunsul venit din inima credinciosului, care în mod obişnuit cu o dragoste smerită şi încrezătoare se bazează pe Dumnezeu, în loc să caute ajutor la sine sau la alţii când este în greutăţi. În aceasta constă rămânerea noastră în Dumnezeu. În orice situaţie noi ne adresăm Lui, a cărui dragoste a făcut în noi o locuinţă pentru El. După ce am fost aduşi la El într-o apropiere aşa de intimă, potrivit dorinţei Lui ne facem căminul nostru în El. Aceasta îmi pare mie a fi diferenţa între rămânerea lui Dumnezeu în noi şi rămânerea noastră în El.

Urmează a treia formă de privilegii divine; ea constă în puterea care rezultă din această părtăşie. Prima a fost acţiunea suverană a lui Dumnezeu; a doua este dragostea care rezultă în inimile noastre prin încrederea în El; cea de-a treia constă în puterea spirituală produsă prin Duhul ca urmare a unei binecuvântări aşa de mari. Şi în acest caz de cele mai multe ori devine vizibilă slăbiciunea noastră. În mijlocul unei lumi trecătoare noi suntem înclinaţi efectiv să nu păşim în savurarea deplină a acestei binecuvântări. Nu trebuie să fie aşa şi este foarte umilitor pentru noi. Căci dacă noi, tu şi eu, arătăm aşa puţină dăruire şi putere spirituală, atunci ne este clar că vina este exclusiv de partea noastră. Greşelile altora nu sunt motivul şi nici scuza plauzibilă, ci este propriul nostru eşec. Suntem incitaţi de alţii, atunci în noi a fost ceva care s-a lăsat iritat. Acesta însă nu ar fi existat, dacă am fi rămas în Dumnezeu şi Dumnezeu ar fi rămas în noi în puterea Sa. Apostolul ne arată clar, că rămânerea lui Dumnezeu în noi şi rămânerea noastră în El este partea fericită a fiecărui credincios. Ce pagubă dacă acest privilegiu este recunoscut numai ca principiu, dar în practicarea lui se arată o mare lipsă! Să ne încurajăm unii pe alţii, pentru ca acest principiu să se transforme în roadă practică! Vom fi foarte încurajaţi în privinţa aceasta, dacă privim cu simplitate şi statornicie spre Dumnezeu. Fie ca harul Lui să realizeze aceste binecuvântări în noi şi spre glorificarea Numelui Său să le lase să devină vizibile; tot aşa pregătirea de a ne smeri imediat în ţărână, dacă devenim conştienţi că L-am dezonorat. Oamenilor, care au devenit părtaşi acestor binecuvântări ca şi credincioşii, le va fi greu să înainteze acuzându-se singuri. Fie ca spre bucuria noastră să facem constatarea, că Dumnezeu Îşi ţine totdeauna cuvântul. El ne-a dăruit privilegii, care sunt aşa de minunate, că sunt puţini credincioşii care înţeleg că ele ne aparţin nu numai teoretic, ci că noi avem dreptul să ne bucurăm de ele şi să le practicăm în umblarea noastră.

Secţiunea studiată anterior, din punctul de vedere al caracterului temei sale, a ridicat probabil cerinţe mari pentru înţelegerea noastră. Acum însă avem ocazia să studiem ceea ce leagă secţiunea anterioară de versetele care ne stau în faţă, lăsând la o parte anumite detalii şi să le expunem simplu şi în mare. Cine se poate îndoi de faptul, că a fost intenţia Autorului divin să îndrepte atenţia fiecărui credincios spre un subiect şi să-l lege de el, subiect pe care credincioşii îl consideră în mod obişnuit prea sublim şi de aceea de nerealizat practic? Deoarece el este parte componentă a unei scrisori, care nu este adresată unei singure persoane, ci mai mult ca oricare altă scrisoare este adresată nemijlocit tuturor copiilor lui Dumnezeu, nu ar trebui noi, fiecare din noi, să acordăm cea mai mare atenţie acestui subiect? Cu siguranţă vom constata, că adevărata credinţă în Hristos dă dreptul fiecărui credincios adevărat, prin puterea vieţii noi şi a Duhului lui Dumnezeu care locuieşte în el, să studieze din nou aceste binecuvântări în prezenţa lui Dumnezeu şi să cugete la ele. Pe lângă aceasta ne putem aştepta, că El în dragostea Sa nu numai ne va da o înţelegere spirituală mai mare, ci şi ne va ajuta să ne însuşim şi să ne bucurăm de privilegiile, pe care El ni le pune în faţă. Mulţi dintre noi au făcut din când în când experienţa minunată, că unul sau altul din locurile din Scriptură sub călăuzirea Duhului au revelat conţinutul lor bogat în comori, cu toate că până în acel moment ochii noştri nu au descoperit nimic din această frumuseţe. În secţiunea care ne stă înainte să căutăm mai intens după aceste comori ascunse, deoarece ele sunt destinate pentru a lărgi şi adânci părtăşia noastră cu Dumnezeu.

În primele şase versete din 1 Ioan 4 am găsit piatra de încercare dublă a adevărului faţă de prorocii falşi, şi anume Isus, venit în carne, şi revelaţia apostolică, aceasta înseamnă, Noul Testament. După aceea apostolul, în felul lui caracteristic, a scos în evidenţă cu aceeaşi intensitate marele subiect al dragostei, cum a făcut apostolul Pavel în 1 Corinteni 13. Copiii lui Dumnezeu trebuie să se iubească unii pe alţii, deoarece dragostea este din Dumnezeu; oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Vedem totodată că Ioan priveşte dragostea ca fiind de nedespărţit legată de adevărul mare al vieţii veşnice în Hristos şi prin aceasta cu noua relaţie cu Dumnezeu Însuşi şi cunoaşterea Sa pe baza înţelegerii spirituale. De aceea pentru credinciosul de pe pământ este vorba de un domeniu care depăşeşte atât cunoaşterea omenească cât şi sentimentele naturale. El se extinde asupra credincioşilor care sunt pe pământ, şi anume pe o bază care este nu numai supranaturală, ci este şi dumnezeiască şi ne conduce, aşa cum vom vedea, în legătură directă cu Dumnezeu şi prezenţa Sa. Tot ce stă în legătură cu aceasta se referă nemijlocit la fiecare credincios în parte, însă nu îl conduce să ocupe o poziţie mai înaltă şi să lumineze ca o stea singulară, ci în relaţia intimă care rezultă din rămânerea lui Dumnezeu în el şi rămânerea lui în Dumnezeu. El va dori nu numai să umble în lumina lui Dumnezeu, ci şi în dragostea lui Dumnezeu, care este de fapt natura lui Dumnezeu şi totodată izvorul noii naturi a credinciosului.

Însă astfel de gânduri ar putea să trezească în sufletul credinciosului sentimente subiective şi să-l ademenească la aroganţă, deoarece ele sunt realmente atât adevărate cât şi deosebit de sublime. De aceea pasul următor din secţiunea noastră pune pe credincios deoparte şi îi prezintă total obiectiv acţiunea lui Dumnezeu fără vreo contribuţie a credinciosului. «În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu faţă de noi (sau: în cazul nostru), că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre.»

Orice „înlocuitor” pentru Hristos ar fi fost total insuficient. Noi avem nevoie de realitatea infinită a dragostei lui Dumnezeu în Hristos; mai întâi pentru ca noi, care eram morţi, să trăim prin El, şi apoi, pentru ca El, ca Suplinitor, să fie făcut păcat pentru noi, cei care eram vinovaţi şi necuraţi. Dragostea, care putea să de-a naştere la astfel de rezultate extraordinare, se găsea exclusiv în El, nu în noi. De aceea noi am devenit ucenici numai ai Domnului Isus, nu ai lui Thomas von Kempen sau al altor mistici. Este scopul categoric de a fonda adevărul pe ceea ce a fost Dumnezeu pentru noi, şi nu pe ceea ce noi suntem pentru El sau pe ce dorim să fim pentru El.

După ce apostolul a prezentat clar, demn de admirat, acest fapt, acum atrage atenţia, că dacă Dumnezeu ne-a iubit în felul acesta, atunci şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii. Noi iubim pe Dumnezeu, şi nu putem altfel, decât să-L iubim, dacă credem în dragostea Sa nemărginită în Hristos faţă de noi. Dar noi ar trebui în acelaşi fel să iubim şi pe aceia care Îl iubesc, deoarece noi toţi suntem copiii Săi. Urmează apoi afirmaţia remarcabilă, pe care o găsim foarte asemănător şi în Ioan 1,12, unde ea se referă la Fiul, în timp ce în 1 Ioan 4,12 stă în legătură cu copiii lui Dumnezeu. Hristos a revelat în chip desăvârşit pe Dumnezeul nevăzut; cum poate deci dragostea noastră reciprocă să facă acelaşi lucru? Prin faptul că noi iubim, aşa cum am văzut, căci atunci «Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui este desăvârşită în noi.» Fără să ai viaţă în Hristos, aceasta ar fi imposibil. Însă noi avem nevoie mai mult decât aceasta, şi aceasta ne-a fost de asemenea dat, şi anume «din Duhul Lui» (versetul 13). Este acelaşi Duh care s-a coborât odinioară şi a rămas pe Hristos pe baza desăvârşirii Sale personale şi lăuntrice, care acum rămâne şi în noi pe baza lucrării Domnului făcută la cruce pentru noi. Prin aceasta este posibil ca noi să rămânem în Dumnezeu, tot aşa cum El rămâne în noi, şi să ştim despre această rămânere reciprocă. Acest singur fapt ne păzeşte să nu ne considerăm mai presus decât se cuvine. Prin har avem acces liber la relaţii intime cu Dumnezeu în mod larg.

Cu toate că în versetul 12 s-a spus, că vederea lui Dumnezeu întrece aptitudinile naturii omeneşti, în versetul 14 citim despre a vedea pe Dumnezeu, care a putut fi confirmată prin martori oculari: «Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii.»

Prin aceasta ei nu au dat mărturie despre o viziune sau o scenă asemănătoare, ci despre o înfăptuire prin credinţă prin puterea Duhului Sfânt. De aceea după mărturisirea că Isus este Fiul lui Dumnezeu urmează ca pas următor binecuvântarea, că «Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu.» Dumnezeu în harul Său acţionează cu noi în această ordine. Aceasta este confirmat în mod evident în versetul 16, unde apostolul se face iarăși una cu tot restul credincioșilor, prin aceea că adaugă: «Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi.» Căci cine ar fi vrut să limiteze aceste cuvinte, care vorbesc despre părtăşia credincioşilor cu Dumnezeu, numai la cercul apostolilor? Părtăşia se bazează pe viaţa nouă şi pe lucrarea de ispăşire înfăptuită; ea este însă prezentată prin Duhul ca fiind o consecinţă, aşa că noi ca copii ai lui Dumnezeu avem parte de bucuria şi dragostea Sa: «Dumnezeu este dragoste, şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu în el.» În această ordine face sufletul experienţă spirituală şi primeşte putere spirituală. Fiecare parte componentă a acestor binecuvântări este o realitate pentru relaţia credinciosului cu Dumnezeu, şi fiecare detaliu este amintit aici la locul potrivit. Ce încurajare pentru credinciosul simplu; dar ce admonestare pentru cel care se comportă indiferent sau neglijează o astfel de favoare şi bucurie divină! Cât de remarcabil este şi faptul, că nimic nu aminteşte de visuri sau viziuni supranaturale, dar şi că nimic nu slujeşte la ridicarea credinciosului în ochii altora sau înaintea propriilor lui ochi!

S-ar putea să ni se pară imposibil, ca harul, care s-a desfăşurat aşa de bogat înaintea noastră, să mai poată adăuga ceva, că el ar putea să ofere ceva mai mult. În primul rând noi am găsit izvorul tuturor acestor binecuvântări în dragostea lui Dumnezeu, prin aceea că El a trecut asupra noastră valoarea vieţii şi morţii lui Hristos pe când noi eram încă morţi în păcate. În al doilea rând am văzut că dragostea dumnezeiască este tot aşa de sigur activă între noi, cum este de sigur că noi am fost născuţi din Dumnezeu şi Îl cunoaştem. Pe lângă aceasta, Duhul Sfânt rămâne în noi, ca să ne întărească şi să ne învioreze, prin aceea că El ne menţine în Dumnezeu şi ne lasă să savurăm rezultatele acestei rămâneri în puterea spirituală. Cu toată atenţia se scoate în evidenţă, că fiecare credincios are drept la acest har; desigur sufletele noastre trebuie să se găsească în părtăşie cu Dumnezeu, pentru ca acest har să poată lucra. În versetul 17 ne este prezentată o altă binecuvântare, într-un fel oarecare o încununare a privilegiilor numite mai înainte: «În felul acesta a fost desăvârşită dragostea faţă de noi, ca să avem îndrăzneală în ziua judecăţii, pentru că, aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.» Prin aceasta se deschide credinciosului un acces nou, important, la binecuvântările dumnezeieşti. Este vorba de dragostea dumnezeiască, însă în acest caz nu numai de revelarea ei în favoarea noastră, atunci când eram complet fără valoare şi inapţi pentru orice fel de bine; şi nici de faptul că dragostea Lui în noi, copiii lui Dumnezeu, dă naştere în noi la dragoste reciprocă. Şi nici în primul rând nu se referă la suspinul Duhului Sfânt, care suspină împreună cu noi, sfinţii mântuiţi cu trupuri nemântuite, în mijlocul întregii creaţii, care doreşte după eliberarea de care va avea parte la arătarea Domnului Isus în putere şi slavă. Ioan a vorbit de faptul că Duhul Sfânt lucrează aici şi acum în copiii lui Dumnezeu în puterea dragostei dumnezeieşti şi le face preţioasă savurarea prezenţei lui Dumnezeu. Aceasta era dragostea desăvârşită în noi (versetul 12). În versetul 17 Ioan vorbeşte de o favoare mult mai aleasă, şi anume, că dragostea a fost desăvârşită cu noi, pentru ca noi să avem îndrăzneală în ziua judecăţii. Această «îndrăzneală» este mai presus de orice gând cu privire la faptul că credinciosul ar putea totuşi să meargă la judecată, aceasta înseamnă la judecata veşnică, judecata dreaptă, care va lovi pe orice vinovat şi pe orice om nemântuit. Judecata dumnezeiască, care a fost încredinţată Domnului Isus spre executare, va lua cunoştinţă despre orice gând ascuns şi despre orice cuvânt, precum şi de toate acţiunile trupului. Ce om ar putea păşi într-o astfel de judecată, fără să nu fie declarat vinovat şi condamnat?

Deja în Vechiul Testament, care în comparaţie cu Noul Testament aruncă puţină lumină asupra judecăţii morţilor, auzim pe psalmist spunând: «Nu intra la judecată cu robul Tău! Pentru că înaintea Ta nici un om viu nu este drept» (Psalm 143,2) Aceasta ne arată, că nici măcar un «rob al lui Dumnezeu» (aceasta înseamnă un „credincios”), ca să nu mai vorbim de păcătoşii indiferenţi, da, că nici un om viu nu poate fi îndreptăţit în judecata Domnului. Căci judecata nu poate nici să ignoreze fapte şi nici să scuze păcate, căci nici un om muritor nu a trăit vreodată o viaţă fără păcat. Cum ar putea un om păcătos să fie îndreptăţit sau salvat?

Pe când Domnul nostru era pe pământ, S-a referit în cuvinte desăvârşit de simple şi clare la această problemă aşa de îngrozitoare pentru om (compară cu Ioan 5). El vorbeşte de la Sine Însuşi ca Fiu al lui Dumnezeu devenit carne, care are autoritate să dea viaţă oricui care crede în El, şi care are autoritate şi să exercite judecata tuturor păcătoşilor, care Îl leapădă şi Îl dispreţuiesc. El îi dăruieşte viaţă celui ce crede şi pe cei necredincioşii îi va duce la judecată. Cuvintele, care lasă să se recunoască pe deplin clar calea mântuirii, le găsim în versetul 24: «Adevărat, adevărat vă spun că cine aude Cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.» (Ioan 5,24) Cuvântul «judecată» din acest verset a fost redat greşit în alte traduceri prin cuvântul „condamnare”. Prin aceasta el trebuia adaptat la concepţia greşită răspândită în creştinătate, că va exista o judecată generală, atât a celor credincioşi cât şi a păcătoşilor. Prin expresia «judecată», fiind singura care redă adevăratul sens, se exclude această rătăcire. Prin aceasta Domnul face cunoscut în locul acesta: fiecare, care aude cuvântul Său (prin aceasta nu este vorba de cele zece porunci sau ceva asemănător lor), şi crede Aceluia care a trimis pe Mântuitorul (căci este esenţial ca noi să recunoaştem Darul mare al dragostei Sale), are viaţa eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.

Credinciosul nu va trebui niciodată să fie pus înaintea judecăţii din cauza vinei sale, aşa cum va fi cu necredincioşii. Dacă credem cuvintele Domnului, atunci ştim că credinciosul a trecut deja din moarte la viaţă; prin faptul că la primit pe Hristos, el a primit viaţa veşnică. Hristos este glorificat prin aceasta. Dar deoarece necredinciosul Îl dezonorează pe El şi cuvântul Său şi nu crede că Dumnezeu în dragostea Sa a trimis pe Hristos, el trebuie trezit să meargă la judecată („condamnare” nu este expresia corectă), în timp ce credinciosul primeşte învierea vieţii, care în versetul 24 este pusă clar în opoziţie cu învierea pentru judecată. Totuşi credinciosul după învierea lui va trebui să dea socoteală faţă de Domnul Isus cu privire la tot ce a făcut în viaţa lui; atunci el va fi deja acolo sus. Aceasta nu are nimic a face cu judecata din care credinciosul, potrivit cuvintelor Domnului, va fi scos. Judecata asupra păcatelor noastre a purtat-o Domnul Isus la cruce; prin aceasta această problemă este rezolvată prin har. Credinciosul însă va fi descoperit (nu judecat) înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca el să cunoască tot aşa cum el a fost cunoscut. El va fi atunci copleşit de mărimea harului lui Dumnezeu, care s-a făcut cunoscut în mântuirea lui.

Un alt loc, care se ocupă cu această temă, îl găsim în Evrei 9,27-28. Acolo este pusă faţă în faţă soarta omului natural, moartea şi judecata, cu ceea ce Hristos a câştigat pentru credincios. În locul morţii lui a intervenit moartea lui Hristos, care prin jertfa Sa a îndepărtat toate păcatele lui; în loc de judecată, el aşteaptă acum arătarea lui Hristos fără păcat (aceasta înseamnă, fără legătură cu păcatul) spre fericire. Pentru aceia, care aşteaptă a doua Sa venire, în locul judecăţii a intervenit mântuirea.

Credinciosul trebuie numai să ţină cu tărie ceea ce spune Scriptura cu privire la îndreptăţirea prin credinţă, ca să recunoască că concepţia cu privire la o judecată comună a păcătoşilor şi a credincioşilor este tot aşa de incompatibilă cu Evanghelia ca şi gândul că credincioşii trebuie să treacă efectiv prin judecată. Atât cât îmi este cunoscut, niciunul din părinţii bisericii, cu atât mai puţin un conciliu în hotărârile lui, nu a cunoscut clar acest adevăr şi nu a ţinut cu tărie la el. Nici una din aşa-zisele mărturisiri de credinţă nu mărturiseşte acest adevăr cu privire la Hristos. Este clar, că această concepţie falsă trebuie să conducă la contradicţii. Nimeni nu poate tăgădui, că Domnul va reveni pentru a lua pe credincioşi, aceasta înseamnă, pe credincioşii Adunării în totalitatea ei şi pe credincioşii din timpul Vechiului Testament. El îi va uni cu Sine în văzduh şi îi va duce în casa Tatălui. Concepţia unei judecăţi generale (care se sprijină pe separarea celor buni de cei răi dintre naţiuni, făcută de Domnul, relatată în Matei 25,31-46) conduce la presupunerea derutantă, că cei îndreptăţiţi de Dumnezeu, după ce ei sunt deja în starea minunată, vor trebui verificaţi în judecată de către Mântuitorul lor, dacă nu cumva în final totuşi să meargă la pierzare. Fără îndoială această alternativă este respinsă de orice credincios sănătos. Se scoate ţepuşa din această afirmaţie îngrozitoare, spunându-se că această judecată nu înseamnă altceva decât ca credincioşii să fie declaraţi mântuiţi. Nu pricep ei, că prin aceasta ei fac ineficient gândul lor cu privire la judecarea şi a celor credincioşi? Reprezentanţii acestei păreri ar face bine să cerceteze Scripturile, ca să vadă dacă cumva ei în interpretarea lor incorectă sunt în concordanţă cu afirmaţiile autorizate ale Domnului, că credinciosul nu vine la judecată şi că judecata este hotărâtă numai pentru omul fără Hristos, pentru cel vinovat şi pierdut.

Învăţătura cu privire la o judecată generală este în contradicţie directă cu Cuvântul lui Dumnezeu, care, aşa cum Domnul Însuşi spune, va judeca pe aceia care acum nu au primit cuvintele Sale. Această învăţătură a fost susţinută şi în cunoscutul canon al lui Vincent von Lerins şi este conţinută în crezul bisericii catolice din răsărit şi din apus, răspândeşte însă pretutindeni numai întuneric spiritual. Ea jefuieşte pe adepţii ei de mângâierea la care ei au dreptul prin Hristos şi lucrarea Sa, cu ajutorul credinţei. Ea contribuie atât la dezonorarea Tatălui cât şi a Fiului; căci este voia lui Dumnezeu, ca credinciosul să fie pe deplin sigur de harul Său şi să savureze roadele dragostei Sale, atât viaţa veşnică cât şi mântuirea. Această părere greşită nu ia în seamă că Domnul în chip minunat va pune deoparte pentru Sine pe ai Săi, care acum încă mai trăiesc într-o lume ticăloasă, prin înviere şi răpire şi îi va duce în gloria cerului.

Apostolul Ioan nu prezintă această favoare măreaţă a lui Dumnezeu pe terenul sau în caracterul dreptăţii, ca apostolul Pavel, care în 2 Corinteni 5,21 spune: «Pe Cel care n-a cunoscut păcat, (Dumnezeu) L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El.» Niciodată Judecătorul nu va supune judecăţii valoarea dreptăţii divine, pe care El Însuşi a adus-o pentru noi. El va judeca pe toţi aceia care îşi atribuie o dreptate proprie, căci ea constă numai din minciună şi înşelătorie. Tot aşa El va judeca pe toţi care în chip uşuratic L-au desconsiderat şi şi-au căutat satisfacţia proprie prin provocarea lui Dumnezeu. El va aduce o judecată şi mai aspră peste nedreptatea oamenilor, care consideră nedreptatea drept adevăr, aşa cum este cazul în creştinătatea cu numele şi în anumite cazuri şi în iudaism. Însă pe cei găsiţi în Hristos Isus, cărora El le-a devenit înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţenie şi mântuire, El nu-i va lăsa niciodată să fie atinşi de suflul de gheaţă al judecăţii în cer, după ce El le-a umplut inimile prin Duhul Său cu căldura harului Său. Este un gând atât monstruos cât şi neîntemeiat, că în ziua aceea Judecătorul va pune la îndoială faptul că El Însuşi este dreptatea noastră. Această afirmaţie este contrazisă prin tot textul anterior. Prima jumătate a capitolului 5 din 2 Corinteni dă dovada, că puterea vieţii de înviere a lui Hristos a salvat pe credincios de cele două grozăvii ale omului firesc, de moarte şi de judecată. «Pentru că ştim că, dacă ar fi desfăcută casa noastră pământească a cortului acestuia, avem o clădire de la Dumnezeu, o casă nefăcută de mâini, eternă, în ceruri. Pentru că, în adevăr, gemem în acesta, dorind fierbinte să fim îmbrăcaţi cu locuinţa noastră cea din cer, dacă, în adevăr, când vom fi îmbrăcaţi, nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi. Pentru că, în adevăr, noi, care suntem în cort, gemem împovăraţi, pentru că nu dorim să fim dezbrăcaţi, ci îmbrăcaţi, pentru ca ce este muritor să fie înghiţit de viaţă. Şi Cel care ne-a făcut chiar pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a şi dat arvuna Duhului. Suntem încrezători deci întotdeauna şi ştim că, fiind acasă în acest trup, suntem departe de Domnul (pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere). Suntem încrezători, spun, şi ne place mai bine să fim departe de casă, afară din trup, şi să fim acasă la Domnul. De aceea ne şi străduim să-I fim plăcuţi, fie că suntem acasă, fie că suntem departe de casă. Pentru că noi toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău.»

Pe apostol îl interesează în această secţiune cunoaşterea credinciosului, că lui i-a fost luată orice frică de moarte şi judecată, deoarece Dumnezeu ne-a aşezat în aceeaşi poziţie ca Hristos, pentru ca El să fie Cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi, care au fost făcuţi asemenea chipului Său de slavă. Prin lucrarea Sa El a luat morţii groaza ei, care stăpâneşte peste toată omenirea. Deoarece noi încă mai purtăm un trup care nu a fost mântuit, noi oftăm apăsaţi; şi aceasta cu atât mai mult, chiar dacă este într-un fel corespunzător lui Dumnezeu, cu cât noi înşine am fost împăcaţi cu El şi posedăm deja binecuvântările legate de aceasta. Dorim să fim îmbrăcaţi cu trupul transformat. Însă tot timpul noi suntem încrezători, căci ştim că despărţirea şi a fi la Hristos este mult mai bine (aşa cum Pavel scrie credincioşilor din Filipi) decât să fi departe de Domnul, şi de aceea şi noi dorim să fim acasă la Domnul.

Judecata, pe care o va face Hristos, nu ne produce frică, oricât de serioasă fără îndoială va fi ea; căci El a purtat deja judecata noastră la cruce. Dumnezeu ne pune uneori deja aici deoparte prin boală şi în alte feluri şi ne oferă ocazia, despărţiţi de solicitările prin muncă şi preocupări, să ne verificăm starea şi umblarea. El cercetează rănile noastre şi se uită în colţul ascuns al inimii noastre. El ne conduce să strigăm: «Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!» (Psalm 139,23.24) O judecată de sine de felul acesta este deosebit de utilă. Am pierde multe binecuvântări dacă nu am practica-o. Însă ceea ce credinciosul practică acum prin judecata de sine este numai o parte din ceea ce va avea loc în măsură deplină înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. A scăpa de descoperirea înaintea Lui înseamnă să pierzi binecuvântarea mare legată de această descoperire. Apostolul nu intenţionează nicidecum să ne neliniştească sau să ne descurajeze. El vorbeşte exclusiv de faptul cum noi suntem copleşiţi de un sentiment de adâncă compasiune faţă de semenii noştri nemântuiţi şi de aceea suntem mânaţi să-i convingem să se întoarcă la Domnul din împietrirea inimii lor: «Cunoscând deci frica de Domnul, îi înduplecăm pe oameni» (2 Corinteni 5,11). Ei simt această frică pentru cei necredincioşi, nu pentru ei înşişi sau din cauza propriei lor primiri la Dumnezeu. Căci el spune în continuare: «dar Dumnezeu ne cunoaşte bine şi nădăjduiesc că şi voi ne cunoaşteţi bine în conştiinţele voastre.» Harul ne-a condus să lăsăm cu toată solicitudinea lumina lui Dumnezeu în Hristos să lumineze în noi. Această iluminare înăuntru poate fi împiedicată; dar înaintea scaunului de judecată descoperirea (sau darea pe faţă a) fiinţei noastre va fi desăvârşită. Atunci, în starea de glorie, noi vom fi capabili, fără ruşine falsă, cu ochi netulburaţi, să privim toată gloria Sa, cu toate că ea va duce la o mare smerire din partea noastră. Dar ce onoare va însemna ea pentru Dumnezeul oricărui har şi pentru Fiul, căruia fiecare credincios Îi datorează această binecuvântare, precum şi pentru Duhul Sfânt, a cărui putere permanentă, activă, a făcut parte fiecărui credincios de această binecuvântare în viaţa sa.

Noi nu avem nevoie să căutăm după alte argumentări, căci versetul 17 distruge complet părerea eronată, veche de secole, despre o judecată generală. Această rătăcire nu numai a păgubit mărturia adevărului, ci şi, prin lipsa cunoaşterii adevărului, a împovărat unele suflete temătoare de Dumnezeu. «În felul acesta a fost desăvârşită dragostea faţă de noi, ca să avem îndrăzneală în ziua judecăţii.»

Cugetaţi la aceste cuvinte, voi cei care vă lăudaţi cu „învăţătura bisericii” şi nu aţi ajuns la gândul că prin aceasta aţi trecut «la o altă evanghelie, care nu este evanghelie” (Galateni 1,6)! Prin aceasta apostolul condamnă acel sistem doctrinar care venerează crucea ca pe un idol, dar care niciodată nu a înţeles învăţătura dumnezeiască, că Hristos Cel crucificat i-a eliberat de oameni cu toate tradiţiile, filozofiile şi ştiinţa lor, toate lucruri care se ridică împotriva Bibliei şi a lucrării de răscumpărare a lui Hristos. Dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi S-a arătat prin aceea, că El ne-a dat viaţa lui Hristos ca posesiune a noastră şi că moartea Sa a ispăşit păcatele noastre. Prin aceasta dragostea a putut să ajungă desăvârşită în noi, cei sfinţiţi, prin acţiunea Duhului Său. Însă nici chiar aceasta nu a fost de ajuns să satisfacă pe Dumnezeul nostru cu privire la onoarea Fiului Său. Dragostea a ajuns desăvârşită cu noi pentru ca noi «să avem îndrăzneală în ziua judecăţii». Aud întrebarea: „Pot cu adevărat să fie astfel de făgăduinţe în Biblie, şi pot fi ele înţelese în felul în care sunt scrise?” Nu m-aş mira câtuşi de puţin, dacă astfel de gânduri ar apărea şi la voi, fără să fi îndrăznit să vă exprimaţi necredinţa voastră cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar nu lipseşte nimic în claritate cuvintelor cu care apostolul ne asigură că dragostea a ajuns desăvârşită cu noi, aşa că noi putem privi cu îndrăzneală ziua judecăţii, şi nu cu tremur şi îndoială. A întemeia această îndrăzneală pe altceva decât numai pe lucrarea lui Hristos ar fi asemănător cu o blasfemie. În Hristos ea înseamnă triumful dragostei dumnezeieşti. Este aceeaşi dragoste, care a îmbrăcat pe fiul pierdut cu «haina cea mai bună», atunci când el era îmbrăcat în zdrenţe. Nu era haina nevinovăţiei, pe care o purta Adam. Dragostea ne îmbracă cu haina de nuntă, spre onoarea Fiului Împăratului. Noi am îmbrăcat pe Hristos, pe Hristosul mort şi înviat, care a rezolvat toate problemele cu privire la păcate şi la păcat. Întrebaţi-vă, voi care aţi băut pe săturate din apele stătute, murdare ale tradiţiei: de ce nu ascultaţi de vocea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt şi nu luaţi fără plată apa vieţii? Hristos în moartea Sa şi în ascultarea Sa în timpul vieţii Sale pe pământ a glorificat aşa de desăvârşit pe Dumnezeu, că poate să ia frica de moarte şi de ziua judecăţii, chiar şi vouă celor care aţi insuflat cu succes această frică în sufletele înfometate, care au privit la voi pentru a primi hrană şi totuşi nu au fost săturate. Este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, la care toţi ar trebui să luăm seama. «Dragostea a fost desăvârşită faţă de noi, ca să avem îndrăzneală în ziua judecăţii.» Această dragoste îşi are izvorul în Dumnezeu prin Fiul, şi noi vedem intenţia ei cu privire la copiii Săi pentru ziua aceea. Ce contrast cu tânguirea tristă „dies irae” (aceasta înseamnă: ziua mâniei), care este admirată de unii ca poezie creştină! Aceasta nu este o „cântare duhovnicească” pentru credincioşi, căci dragostea lui Dumnezeu se străduieşte să alunge orice frică din inima lor.

Însă gândul este dus mai departe. Ioan ne arată motivul acestui har al lui Dumnezeu şi prin aceasta îi măreşte valoarea: «pentru că, aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.» Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi descoperit acest adevăr, atunci această afirmaţie ar putea fi considerată cea mai grosolană aroganţă rostită sau scrisă vreodată de un om. Nu vom greşi, dacă presupunem că înţelesul deplin al acestui loc din Scriptură cu cea mai mare probabilitate nu a fost nicidecum înţeles în universităţile teologice şi de aceea nimeni nu a fost impresionat de acest adevăr uimitor. Căci apostolul explică, că, aşa cum este Hristos, suntem şi noi credincioşii în lumea aceasta. El spune aceasta în armonie cu întreaga învăţătură a acestei scrisori: «ceea ce este adevărat în El şi în voi». Hristos a murit şi a înviat şi poartă mult rod, care este asemenea Lui. Desigur vechiul nostru eu mai este prezent, dar a devenit adevărat ce spune Domnul în Ioan 14,20: «În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.» Această «zi» există începând cu ziua de Rusalii şi durează până în zilele noastre. Înainte de această zi nu era «adevărat» şi nici în timpurile viitoare nu va fi adevărat, dar acum este adevărat în credincioşii din timpul harului.

Potrivit acestui adevăr, poziţia noastră şi modelul nostru nu se mai găseşte în primul Adam, ci în Omul al doilea, ultimul Adam. El este Capul, niciodată nu va fi un altul. Fiul Omului a glorificat pe Dumnezeu în ceea ce priveşte păcatul, moartea Sa a însemnat singura posibilitate de mântuire, căci păcatul a fost în El pe deplin judecat, spre glorificarea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu a glorificat pe Fiul Omului prin faptul că L-a înviat şi L-a luat în cer; El Îl glorifică în cer, Îl glorifică în Sine Însuşi, cum n-a fost la nimeni altul, şi nu va putea fi. Dumnezeu nu aşteaptă să încununeze pe Fiul pe tronul lui David în Sion sau ca Împărat peste tot pământul. Chiar în ziua învierii Domnul a trimis «fraţilor Săi» mesajul: «Mă duc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.» Dumnezeu ne ia în natura noastră nouă din Adam cel decăzut şi ne aşează în Hristosul înviat. De aceea «aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta».

Să observăm însă: nu se spune, cum era El! Învăţătura bisericii cu privire la acest punct este total greşită. Întruparea lui Hristos este un adevăr binecuvântat şi de însemnătate decisivă pentru credinţă. Dar ea nu înseamnă unirea noastră cu El; aceasta nu corespunde învăţăturii creştinismului. Atâta timp cât Hristos a trăit aici, El a rămas singur; ca Cel mort El aduce mult rod. Unirea cu El a devenit posibilă abia după ce El a murit pentru noi şi pentru păcatele noastre. Abia ca Cel înviat, ca Cel care a purtat judecata lui Dumnezeu asupra păcatelor noastre, El a putut spune: «Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru». Catapeteasma s-a rupt abia la moartea Sa; înainte de aceasta preoţii, jertfele şi Sfânta sfintelor pământească îşi aveau justificarea din partea lui Dumnezeu. Dar moartea Sa a fost şi moartea noastră, şi prin învierea Sa avem parte de viaţa Sa în putere. Atunci a început creştinismul, Duhul Sfânt a venit pe pământ, ca să pecetluiască pe aceia care au fost curăţiţi prin sângele Domnului. «Aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.» Poziţia noastră «în lumea aceasta» este acum în Hristos; orice poziţie înaintea lui Dumnezeu, care nu este în El, trebuie s-o lepădăm. S-ar putea presupune că un suflet învăţat în felul acesta s-ar putea declara mulţumit cu înşelătoriile papalităţii sau compromisurile de diferită natură din interiorul denominaţiunilor protestante? Avem noi o poziţie creştină binecuvântată pe o bază de nezguduit sau nu? O poziţie mai înaltă nu poate exista, şi ea ne-a fost dăruită, fiecărui credincios adevărat «în lumea aceasta». Ne mai rămâne numai să credem în Dumnezeu cu privire la poziţia sufletului nostru şi să cerem har de la El să iubim acest adevăr şi să-l trăim. Hristos trebuie să fie totul pentru noi.

Versetele care urmează arată importanţa deosebit de mare a ceea ce am găsit în versetul 17: «În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită alungă frica». Cum vorbesc cuvintele lui Dumnezeu inimii noastre! Aici nu este vorba de sentimente, ci de Dumnezeu, care este lumină şi dragoste şi care vrea să elibereze pe copiii Săi de orice îndoială, pentru ca ei să se poată bucura de toate binecuvântările în toată simplitatea şi toată certitudinea. Frica, despre care este vorba aici, nu este compatibilă cu dragostea. Să ne gândim în privinţa aceasta la mult răspândita rătăcire, că Dumnezeu vrea să ducă pe copiii Săi la judecată, însă cei aleşi vor ieşi nevătămaţi din ea! Ce frică chinuitoare dă naştere o astfel de învăţătură în sufletele temătoare de Dumnezeu, cine poate evalua aceasta? Raza de lumină a mângâierii este ascunsă pentru ei înapoia tainei de nepătruns, cine aparţine celor aleşi. În realitate însă lumina adevărată în Hristos luminează strălucitor, permanent, pentru toţi care vin la Dumnezeu prin El. Mă îndoiesc tot aşa de puţin ca şi calviniştii, că toţi, care vin la El, sunt aleşi. Dar se cuvine învăţăturii calviniste să lase sufletele să eşueze pe o relicvă a lipsei de speranţă, în timp ce adevărul creştin îndreaptă permanent sufletul plin de dor spre El, Cel care S-a revelat ca Salvator al păcătoşilor şi care oferă odihnă sufletului prin credinţa în Persoana Sa?

Să privim la un creştin, care se chinuie cu această problemă. Ce poate împiedica şi sufoca simpatiile lui mai mult decât frica de judecata inevitabilă de la sfârşitul vieţii lui pe pământ? Se poate iubi cineva dezinteresat şi din inimă, dacă trebuie să te temi, că vei fi aruncat de El în iad? «În dragoste nu este frică», spune apostolul. „Dar în dragostea mea este frică”, spune credinciosul simplu şi se gândeşte la unele eşecuri proprii, la unele lucruri grave, care îi vor pricinui chinuri în ziua aceea. În această consternare, care îl cuprinde din când în când, el priveşte într-adevăr suficient la Hristos, ca să-i păstreze o „speranţă slabă” în inima sa. Însă el este sigur, că ea nu va fi niciodată suficientă pentru mărturisirea, că va avea îndrăzneală în ziua judecăţii. Dimpotrivă, îi este teamă să se gândească la ziua judecăţii, care este legată cu atâta groază pentru el. Prezint acest caz aşa ca şi cum eu însumi l-aş fi cunoscut personal, pentru ca toţi, care gândesc la fel, să se convingă că părerile lor sunt total diferite de adevărul revelat al lui Dumnezeu. Cine va contesta aceasta, să fie sigur că prin aceasta nu îşi va îmbunătăţi poziţia, ci va pune în pericol sufletul lui prin părerea îndoielnică, că Scriptura este în contradicţie cu sine însuşi sau adevărul, care îi creează aici aceste probleme, este diminuat sau anulat prin alte locuri din Scriptură. Este însă rătăcirea, pe care el şi-a însuşit-o, care este în contradicţie cu locul din Scriptură studiat; căci acesta are ca scop îndepărtarea fricii şi nu generarea ei. Numai Hristos, Martorul dumnezeiesc şi Garantul dragostei desăvârşite a lui Dumnezeu, poate să înlăture toată frica ta! Acesta este şi scopul neschimbabil al acţiunii Duhului Sfânt; El călăuzeşte în tot adevărul, şi anume prin aceea că El glorifică pe Hristos, căci El primeşte din ce este al Lui şi ne vesteşte nouă. El poate prin aceasta să ne ajute indirect, că El ia lucruri de la noi, ca noi să ne smerim şi să ne plecăm înaintea lui Dumnezeu. Dar şi prin aceasta El vrea să ne preocupe numai cu Domnul, prin care a venit harul şi adevărul şi care în Persoana Sa umple totul şi în toţi.

Mai este un pericol pentru aceia care încă nu sunt eliberaţi de frică. Ei se sprijină pe botez sau îşi caută refugiul prin participarea la Masa Domnului, pentru ca prin aceasta să amortizeze frica. Însă Scriptura nu ne dă nici un fel de indicaţii pentru o astfel de autoamăgire. Dimpotrivă, apostolul a atenţionat pe corinteni în prima sa scrisoare cu privire la abuzarea de Masa Domnului, când mulţi dintre ei se aflau într-o stare rea şi periculoasă. În capitolul 1 versetul 14 el mulţumeşte lui Dumnezeu, că în afară de Crisp şi Gaiu nu a botezat pe nimeni, pentru ca nimeni să nu poată spune, că el a botezat pe numele lui propriu. El a mai botezat şi casa lui Ştefana; în rest nu ştia, dacă a mai botezat pe cineva. «Pentru că», aşa spune el, «Hristos nu m-a trimis să botez, ci să vestesc Evanghelia». Cum ar fi putut el să scrie aşa ceva, dacă botezul ar fi fost mijlocul pentru a obţine viaţa veşnică? Hristos, dimpotrivă, nu l-a trimis să boteze; el a lăsat aceasta pe seama altora, să facă acest act la «mulţi» dintre corintenii din cetatea aceea, care «au auzit, au crezut şi au fost botezaţi» (Faptele Apostolilor 18,8). În 1 Corinteni 4,15 el scrie corintenilor: «Pentru că eu v-am născut în Hristos Isus prin Evanghelie». Evanghelia, Cuvântul adevărului, a fost şi este mijlocul pentru a fi născut din Dumnezeu, şi nu botezul, oricât de mare este valoare lui la locul lui.

În 1 Corinteni 10 apostolul merge mai departe. El atenţionează pe corinteni şi prin aceasta pe toţi creştinii în viaţă de după aceea, să nu urmeze după modelul lui Israel. Căci cu toate că toţi au trecut prin mare şi toţi au fost botezaţi în nor şi în apă pentru Moise, şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, totuşi Dumnezeu la cei mai mulţi dintre ei nu Şi-a găsit nici o plăcere, căci ei au pierit în pustie. «Şi toate aceste lucruri li s-au întâmplat ca exemple pentru noi, ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit şi aceia» (1 Corinteni 10,6). Şi în ceea ce priveşte Masa Domnului, chiar şi catolici sinceri şi competenţi, ca de exemplu cardinalul Cajetan, au lepădat aplicarea greşită a textului din Ioan 6,53-56 la Masa Domnului. Acest loc ne vorbeşte despre Hristos Însuşi în moartea Sa ca subiect al credinţei noastre, tot aşa cum pâinea vie ni-L prezintă ca Cel întrupat, înainte de moartea Sa. Dacă se aplică aceste locuri la Masa Domnului, atunci se face o greşeală dublă. Pe de o parte aceasta ar însemna, că viaţa veşnică se poate primi numai prin Masa Domnului; pe de altă parte ar însemna, că oricine ia parte la Masa Domnului are parte de viaţa veşnică. Ambele ar fi neadevăruri reprobabile. Dar dacă locul se aplică la Hristos în viaţa Sa şi în moartea Sa, atunci ambele sunt adevăruri preţioase. În felul acesta Cuvântul lui Dumnezeu se dovedeşte a fi superior oricărei argumentări a oamenilor. Pentru credincios Hristos este totul.

Dumnezeu garantează prin Cuvântul Său tuturor credincioşilor dragostea Sa. El face cunoscut dragostea Sa prin aceea, că Hristos a venit în carne, că El a suferit moarte ispăşitoare şi că El este acum în glorie, în timp ce ca încununare este dată asigurarea, că «aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta». Aici ne este prezentat harul şi adevărul Său, şi deoarece Hristos a fost plin de har şi de adevăr, fiecare care Îl primeşte, primeşte din plinătatea Sa. Aceasta este valabil pentru orice credincios. Aceasta este valabil şi pentru tine, dragă prieten îndoielnic, temător! Crezi tu în El, ca un păcătos sărman, vinovat? Crezi tu că Dumnezeu în dragostea Sa de nemăsurat a dat la moarte pe Fiul Său? Renunţă la speranţa înşelătoare, că în tine ar fi ceva bun care ar putea satisface pe Dumnezeu. Sprijină-te pe autoritatea şi harul lui Dumnezeu şi primeşte-L pe El, Cel care a făcut totul bine nu numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru tine; Dumnezeu L-a trimis aici jos ca ispăşire pentru păcate. După ce ai primit vestea bună a lui Dumnezeu şi chibzuieşti totul înaintea Lui, poţi spune: „Prin har cred că posed viaţă şi pace şi am devenit un copil al Său”. Atunci vei şti şi tu că ai fost ales. Orice altă cale pentru a obţine această certitudine este omenească şi periculoasă, nesigură şi rea, o înşelătorie a diavolului, care duce la pierzare. Hristos este adevărul, numai El dă siguranţa alegerii. Dacă crezi în El şi Îl mărturiseşti, poţi spune fără nici o urmă de îndoială: „Dumnezeu m-a ales! Altfel aş fi rămas pe seama mea însumi şi a obiecţiilor mele şi nu aş fi obţinut niciodată credinţa lucrată divin.” În felul acesta dragostea desăvârşită alungă frica şi prin credinţă îţi dăruieşte pacea cu Dumnezeu în loc de pedeapsa şi chinul cu care s-a preocupat duhul tău.

De aceea este pe deplin înţeles, că, «cine se teme n-a fost făcut desăvârşit în dragoste.» Atâta timp cât nu eşti sigur de dragostea lui Dumnezeu, nu vei putea să-L iubeşti cu adevărat. Dar dacă crezi în realitatea dragostei Sale, în care El a dat pe Fiul Său pentru păcătoşi, pentru duşmanii Săi, nu îţi va veni El în ajutor? Gândeşte încă o dată la femeia păcătoasă de odinioară (Luca 7) şi la criminalul notoriu de pe cruce (Luca 23)! De ce sunt făcute cunoscut aceste două cazuri extreme, dacă nu pentru faptul că Dumnezeu vrea să te încurajeze prin aceasta? Altfel ele ar fi fost în tăcere trecute cu vederea. Ele au fost însă categoric scrise, ca să ajute pe bărbaţii şi femeile îndoielnice, cărora probabil le vine mai greu să creadă în dragostea lui Dumnezeu, decât îi este celui mai decăzut păcătos.

Nu descuraja nici atunci dacă ajungi la constatarea, că tu nu iubeşti pe Dumnezeu. Însă nu despre aceasta este vorba în primul rând. Dumnezeu arată spre Hristos şi moartea Sa, pe care El a suferit-o pentru păcate; nu este aceasta dovada cea mai bună, pe care El putea s-o dea, despre dragostea Sa pentru tine şi pentru mine? Dacă vei renunţa la obiecţiile tale şi te vei supune acestei dovezi copleşitoare, ca să te laşi convins de dragostea Sa, atunci cu certitudine vei iubi, chiar dacă vei recunoaşte şovăitor. Alţii vor constata schimbarea care a avut loc la tine. Dacă te vei odihni pe lucrarea de ispăşire a lui Hristos pentru păcatele tale, atunci inima ta se va deschide faţă de Dumnezeu, care prin sângele lui Hristos curăţă orice pată. Atunci vei striga cu bucurie: „L-am găsit!” şi curând vei recunoaşte, că El a fost Cel care te-a găsit. Vino la El aşa cum eşti, pentru ca numai El să aibă onoarea! Şi dacă Dumnezeu m-a iubit cu o dragoste aşa de mare, pe când în mine nu era nimic demn de această dragoste, pe când toată fiinţa şi viaţa mea erau pline de păcat, să înceteze El apoi să mă iubească, după ce am devenit copil al Său, după ce prin credinţa în Hristos am primit înfierea şi prin Duhul Sfânt pot striga «Ava,Tată»? Cu siguranţă, nu! Nici chiar tatăl meu pământesc nu mă va alunga, chiar dacă ajung pe căi greşite, dacă acţionez fără să gândesc şi nebuneşte. Însă Dumnezeu, ca Tată al meu, judecă comportarea mea ca şi copil al Său şi mă disciplinează, dacă este nevoie. Acesta este rezultatul dragostei Lui permanente, credincioase, atâta timp cât eu mă aflu în pustiu.

O mângâiere uriaşă este pentru noi ca şi copii ai lui Dumnezeu şi în certitudinea, că noi avem voie să venim la El cu îndrăzneală şi fără nici un fel de ezitare cu toate grijile noastre, cu toate nevoile şi temerile noastre, cu toate de câte ne ruşinăm. Noi avem voie să aruncăm asupra Lui toate îngrijorările noastre, căci El Se îngrijeşte de noi şi ne iubeşte. Ia însă seama, ca satan să nu poată semăna în inima ta neîncredere faţă de El! Orice neîncredere se bazează pe o minciună, care ţie să-ţi aducă pagubă şi pe El să-L dezonoreze. Într-o astfel de ispită gândeşte-te la Hristos şi la dragostea Lui pentru tine, şi gândurile negre vor dispărea. Dacă eu încă mă mai tem de El, atunci eu nu am ajuns desăvârşit în dragoste; şi cu cât mă las mai mult înşelat, cu atât am nevoie mai mult să-I mărturisesc totul cu încredere în dragostea Sa.

Ce stă la baza tuturor acestora? Apostolul sintetizează aproape totul în cuvinte puţine: «Noi iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi» (versetul 19). Pe cât de scurtă este această afirmaţie (dacă urmărim cele mai bune manuscrise), ea este totuşi un izvor dumnezeiesc pentru odihna noastră ca credincioşi. Mie mi se pare că sentimentul omului natural este mai mult înclinat să adauge cuvântul „Îl” decât să-l lase la o parte. Dacă în textul original ar fi stat scris „Noi Îl iubim”, atunci ar fi fost pentru fiecare copist, chiar şi pentru un creştin cu numele, o acţiune foarte cutezătoare să lase la o parte cuvântul „Îl”, sau „pe El”. Dar dacă renunţarea la el este corectă – şi pentru aceasta sunt suficiente motive din punct de vedere al cercetării textului -, atunci este uşor de înţeles, că un copist cu intenţie bună a îndrăznit să adauge cuvântul „Îl”, deoarece pe el nu l-a satisfăcut fraza fără amintirea subiectului dragostei. Oricum corespunde pe deplin adevărului, că El este subiectul dragostei noastre.

Privit la modul general eu consider corectă forma prescurtată de citire; ea este impresionantă atât în sine însuşi şi câştigă mai degrabă prin lipsa precizării exacte a subiectului dragostei, care ar limita şi nu ar lărgi sensul versetului. În forma actuală de exprimare el spune, că noi iubim (şi anume atât pe Dumnezeu cât şi pe copiii Săi), «pentru că El ne-a iubit mai întâi». Hristos este Izvorul dragostei lui Dumnezeu în noi, fără să se ţină seama în ce direcţie sau asupra cui este îndreptată ea. În nici un caz dragostea nu a rezultat din noi, căci ea îşi are originea în Dumnezeu. În necredinţa noastră noi credem că ea ar trebui mai întâi să se nască în noi, şi prin aceasta să dea naştere la dragostea Sa. Dar în nici un caz nu este aşa. Noi eram morţi în păcate şi dragostea nu era în noi şi de aceea nu putea să pornească de la noi. Succesiunea dumnezeiască a relaţiei noastre cu dragostea şi cu Dumnezeu este: «Noi iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi». Spre ruşinea noastră trebuie să mărturisim, că acesta este adevărul; dar noi o mărturisim cu plăcere ca adevăr, spre glorificarea Sa şi spre binecuvântarea noastră veşnică. Duhul ne-a deschis inimile noastre prin Cuvânt pentru Fiul, pe care L-a trimis Tatăl, pentru ca prin jertfa Sa de moarte să ne dăruiască viaţă şi mântuire. Acum suntem un duh cu Domnul glorificat, avem voie să fim aşa cum este El în lumea aceasta, avem voie să rămânem în continuare în dragoste şi prin aceasta în Dumnezeu, şi Dumnezeu în noi.

În versetul 20 ni se spune ultima mărturisire din rândul mărturisirilor false. Ca şi în capitolul 2, şi aici este apelat fiecare personal: «Dacă cineva zice: „Eu Îl iubesc pe Dumnezeu”, şi îl urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu îl iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate să-L iubească pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut?» O astfel de afirmaţie şi fel de comportare nu corespunde realităţii, şi apostolul nu ezită să denumească o astfel de persoană ca mincinos. Sentimentele noastre faţă de un frate sunt piatra de încercare pentru veridicitatea sau lipsa de veridicitate a mărturisirii noastre faţă de Dumnezeu. Aici este vorba de o verificare zilnică şi practică a mărturisirii noastre. Fratele meu, care posedă viaţa în Hristos şi prin sângele Său a fost spălat de păcatele sale, stă probabil înaintea uşii mele. Permit eu inimii mele sub un pretext oarecare să aibă sentimente de ură faţă de el, în timp ce eu vorbesc despre faptul că iubesc pe Dumnezeul nevăzut? Atunci satan mi-a orbit ochii şi eu acţionez lipsit de sinceritate. Dacă credinţa vie ar fi prezentă în mine, atunci viaţa nouă ar deveni activă şi ar da naştere în mine la dragostea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nu locuieşte zadarnic în credincios. Dacă inima mea desconsideră prezenţa Sa în fratele meu, atunci aceasta este o dovadă clară, că El nu este prezent în inima mea, ca să dea naştere la bucuria părtăşiei reciproce prin Fiul, în care ne sunt dăruite toate binecuvântările. Dacă desemnarea ca „mincinos” chiar şi între oameni este privită ca fiind deosebit de indecentă, ce este ea atunci în gura unui apostol şi în contextul lucrurilor veşnice ale lui Dumnezeu? Astfel singurul Dumnezeu înţelept a purtat de grijă, ca copiii Lui să nu fie înşelaţi. Cu cât adevărul inspirat referitor la dragoste este mai preţios prin harul dumnezeiesc, cu atât este mai important şi ca noi să nu ne lăsăm înşelaţi prin neadevăr. Aparţine căilor de guvernare ale lui Dumnezeu, să lase pe copiii Săi să fie încercaţi aici pe pământ prin unele încercări. Dacă în noi este dragostea din Dumnezeu, atunci ne vom încrede în Dumnezeu şi vom rămâne în dragoste, fără să ţinem seama de faptul dacă celălalt o face. Atunci avem puterea care rămâne în noi a Duhului, care face prezenţa lui Dumnezeu să fie o realitate vie în sufletele noastre, aşa că noi putem rămâne liniştiţi şi devotaţi în toate împrejurările.

În versetul 21 ni se face cunoscut cu aceeaşi grijă, pe care am constatat-o în ocaziile anterioare, să fim ascultători cu privire la dragostea faţă de fratele. Ce cere aşa de multă smerenie ca ascultarea? Ce lucrează mai mult ca ascultarea împotriva mândriei, vanităţii, patimilor şi indiferenţei? Ce curaj şi ce statornicie primeşte chiar şi cel mai şovăitor credincios prin conştienţa că stă în ascultare faţă de Dumnezeu! De aceea ascultarea este aşa de importantă, când este vorba să iubeşti pe un frate, care probabil din cauza unei greşeli minore este privit ca persoană nedorită. «Şi avem această poruncă de la El, că cine Îl iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său.» Dumnezeul nostru nu ne lasă la aprecierea noastră şi la înţelepciunea noastră. Noi am fost sfinţiţi spre ascultare, şi anume spre ascultarea lui Hristos în dragostea Sa de Fiu faţă de Tatăl, nu spre ascultarea iudeilor, care prin Lege stăteau departe de Dumnezeu. Dumnezeu aşteaptă de la fiecare, care Îl iubeşte, ca el să iubească şi pe fratele său. Dacă Dumnezeu Însuşi iubeşte pe fratele nostru, nu trebuie atunci şi noi, tu şi eu, să-l iubim? Gândul de a te împotrivi voii lui Dumnezeu în privinţa aceasta este deosebit de umilitor pentru noi. De aceea să ascultăm de Cuvântul Său! Dumnezeu a îmbrăcat voia Sa într-o poruncă precisă, aşa că eu, dacă mă împotrivesc, voi simţi ţepuşa în sufletul meu, voi fi în conflict cu Dumnezeu. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât El se revelează ca Dumnezeul oricărui har. Având în vedere o poruncă aşa de clară, ne vom putea noi împotrivi, după ce ne-a fost prezentat adevărul şi dragostea preţioasă? Nu ar trebui noi mai degrabă să ne condamnăm din cauza a ceea ce suntem şi de felul cum umblăm? Nu acţionăm noi din egoism pur împotriva Dumnezeului şi Tatălui Domnului nostru? S-ar putea ca fratele să nu-mi placă prin felul lui de comportare şi prin vorbirea lui. Dar s-ar putea să fie, că şi aprecierea mea este complet greşită şi greşeala este mai degrabă la mine decât la el. Dacă fac obiecţii împotriva poruncii clare a lui Dumnezeu, cum voi putea atunci să am încredere în mine cu privire la alte lucruri? Nu este aceasta o răzvrătire? Şi să ne gândim, împotriva cui este ea îndreptată!

Este o parte a slavei morale a lui Hristos, că El în tot ce a venit asupra Lui, în orice greutate, a umblat în ascultare. Deja înainte de începerea lucrării Sale publice El a trăit în ascultare, i S-a supus şi a biruit pe duşman în toate cele trei ispitiri mari. «Este scris!» - «Este scris!» a fost răspunsul Lui, care a dovedit supunerea Sa totală faţă de Tatăl. Dacă satan a îndrăznit să citeze locuri din Scriptură, care se refereau la El Însuşi, atunci El nu a argumentat, ci a replicat: «Iarăşi este scris!» El nu S-a îndoit nici o clipă de purtarea de grijă a lui Iehova, şi nici de porunca Sa dată îngerilor. Însă Domnul nu era pe pământ să împlinească poruncile lui satan, şi El a refuzat să ispitească pe Dumnezeu, ca şi cum S-ar fi îndoit de Cuvântul Său. Aceeaşi ascultare de nezguduit o găsim şi la sfârşitul lucrării Sale publice: «Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc; şi ştiu că porunca Lui este viaţă eternă. Deci cele ce vorbesc Eu, aşa vorbesc, cum Mi-a spus Tatăl» (Ioan 12,49.50).

Aceeaşi ascultare a dovedit-o şi atunci când a dat alor Săi ultimele învăţături; aici El străluceşte tot mai clar, atunci când Domnul mergea în întâmpinarea a ceea ce era mai greu, moartea Sa. «Nu voi mai vorbi mult cu voi, pentru că vine stăpânitorul lumii şi El nu are nimic în Mine; dar ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi cum Mi-a poruncit Tatăl, aşa fac» (Ioan 14,30.31). El era în momentul când să-Şi dea viaţa, nu numai din dragoste liberă, ci şi din ascultare faţă de Tatăl. Mai înainte El a spus deja: «Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau. Nimeni nu Mi-o ia, ci Eu o dau de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu» (Ioan 10,17.18). Cât de clar se arată aici, că Domnul nostru preamărit a făcut toate din punctul de vedere al ascultării. Acesta este şi felul de gândire spirituală cel mai înalt, pe care Duhul Sfânt îl poate produce într-un credincios. De aceea cât este de important să punem la inimă cuvintele Sale serioase: «Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde, şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.»

«Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Şi dacă cineva Îmi slujeşte, Tatăl îl va onora» (Ioan 12,25.26). Domn preamărit, dorim să Te urmăm, ca să-Ţi slujim; dar, vai, cât de mult se clatină paşii noştri! Cât de mare este harul Tău, că slujitorul Tău are voie să fie la Tine şi chiar va fi onorat de Tatăl!

Aici, ca şi în tot restul vieţii creştinului, se extinde autoritatea lui Dumnezeu asupra dragostei. Şi deoarece tocmai dragostea este expusă stingheririi fratelui sau chiar eschivărilor, Dumnezeu o îmbracă pentru noi în forma unei porunci, prin aceea că El leagă dragostea noastră pentru El cu dragostea pentru fratele nostru. Practicarea acestei dragoste şi tot ce este în legătură cu ea este legată cu aceeaşi fericire. Numai Cuvântul Său ne poate călăuzi sigur, deoarece practicarea dragostei poate fi foarte diferită, în funcţie de împrejurările prezente. Cine poate corespunde unei astfel de cerinţe? Izvorul puterii noastre este numai Duhul; El lucrează în noi potrivit cu viaţa nouă, corespunzător cu ascultarea noastră de Dumnezeu, care ne vorbeşte prin Cuvântul Său.

După ce a fost prezentată detaliat acţiunea dragostei dumnezeieşti faţă de noi ca păcătoşi şi în noi ca credincioşi, şi anume până în ziua gloriei, această secţiune se încheie cu cuvintele: «Noi iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi.» Fără îndoială „noi Îl iubim”. Dacă lăsarea la o parte a cuvântului „Îl” este corectă pe baza analizei textului (aşa cum ni se pare să fie), atunci dragostea noastră are aici un înţeles general: noi iubim, şi anume nu numai pe El, ci şi pe toţi ai Săi din jurul nostru.

«Noi iubim.» În inimile noastre nu era o dragoste adevărată, până când am cunoscut dragostea Sa. Din cauza abuzului sentimental al noţiunii „dragoste” este cu atât mai important să ţinem cu tărie la ea. Probabil nu este tuturor cunoscut, că a existat o grupare de oameni evlavioşi, numiţi de unii mistici, care au lansat teoria că nu este dragoste adevărată a lui Dumnezeu decât numai în renunţarea deplină la eul propriu. Această tendinţă a existat în mod deosebit în Franţa, Germania şi Olanda, dar avea adepţi şi în Anglia. Învăţătura lor avea un sunet frumos, dar este nesănătoasă şi puţin realistică. De la începutul lumii ea nu a fost niciodată o realitate pentru vreun suflet omenesc. Aceasta nu înseamnă, că noi în maturizarea noastră spirituală nu am putea ajunge la dragostea lui Dumnezeu, care este eliberată de eul propriu, aşa că noi ne uităm pe deplin pe noi înşine şi în conştienţa dragostei Sale desăvârşite ne ridicăm şi ne găsim plăcerea în natura Sa şi în căile Sale.

Noi însă trebuie permanent, spre lauda harului Său, să începem cu faptul, că Dumnezeu ne-a iubit deja, pe când noi eram încă în păcatele noastre. El ne-a mântuit numai pe baza propriei Sale îndurări (Tit 3,4-7). Ar fi un semn al unei mari neştiinţe, necredinţe şi aroganţe, dacă noi în Hristos şi lucrarea Sa nu am recunoaşte dragostea lui Dumnezeu pentru noi, care s-a îndreptat spre noi deja atunci când eram în pierzarea noastră totală şi starea păcătoasă. Ar fi fără valoare, să nu vrei să vezi profunzimea dragostei Sale şi după aceea să faci eforturi ca printr-o dragoste dezinteresată de sine să te ridici spre El; prin aceasta am tăgădui în necredinţă adevărul cu privire la Dumnezeu şi Fiul Său şi cu privire la noi înşine. Aceasta este numai o activitate mascată a „eului” propriu, la care se doreşte să se renunţe şi care cu toate acestea este protejat. Ea conduce nu la o glorificare de sine redusă, ci la o încântare de propria stare. În mod deosebit într-o astfel de atitudine părtăşia cu Dumnezeu are de suferit, aşa cum ea este descrisă de apostol. Ea se bazează pe viaţa lui Hristos în noi, pe eficacitatea deplină a jertfei Sale de moarte şi pe rămânerea lui Dumnezeu în noi, pe baza acesteia, prin Duhul Său care ne-a fost dat. Toate acestea sunt partea comună a tuturor credincioşilor, chiar dacă sunt puţini care trăiesc această parte aşa cum ar trebui s-o facă toţi. Ce trist, când copiii lui Dumnezeu se coboară la părerea, că sentimentele lor faţă de Dumnezeu ar fi propriu-zisa dragoste mare, şi îşi găsesc în aceasta o astfel de bucurie, ca şi cum aceasta ar fi starea cea mai fericită pentru sfinţii lui Dumnezeu pe pământ! Dragostea lui Dumnezeu în Hristos este singurul izvor şi singura plinătate a oricărei dragoste; cât de mică trebuie să arate dragostea noastră în comparaţie cu dragostea Sa!

Cât de simplu, de plăcut, dar şi de hotărât este Cuvântul Său în locul acesta: «Noi iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi». Dacă noi suntem copiii Săi, atunci cu siguranţă noi vom iubi. O schimbare uriaşă a avut loc la noi cei care odinioară într-un fel sau altul eram umpluţi de eul propriu, dar acum am fost făcuţi capabili să iubim cu dragostea care este din Dumnezeu. Noi iubim pe Hristos, iubim pe Dumnezeu, care L-a dat, şi noi iubim pe copiii lui Dumnezeu, care L-au primit aşa cum L-am primit şi noi. Toate acestea sunt incluse în cuvintele «noi iubim». Însă toate acestea nu ar fi fost posibile, dacă El, atunci când noi eram încă în ţărâna morţii, nu ne-ar fi «iubit mai întâi». Cuvintele sunt de aceea totodată o atenţionare, de care inimile noastre au nevoie, pentru ca noi să fim eliberaţi de admirarea de sine şi de preocuparea cu eul propriu. Ele distrug concepţia nebună că printr-un pas de credinţă deosebit noi am ajunge la o stare de desăvârşire morală şi prin aceasta am deveni eliberaţi de păcatele noastre. Gândul de a fi desăvârşit în sensul acesta este dovada cea mai clară şi cea mai sigură a nedesăvârşirii noastre. Prin aceasta suntem dovediţi a avea o mare necunoştinţă cu privire la Sfânta Scriptură, care în mod remarcabil se găseşte la toţi cei care se dedau unei observări sistematice de sine însuşi.

Pe de altă parte este o realitate de netăgăduit, că preocuparea cu Hristos prin Cuvânt şi prin Duhul ne conduce într-acolo, că El devine totul pentru noi şi noi nu suntem nimic în ochii noştri. Aceasta poate şi trebuie să meargă aşa de departe, că în fericirea, pe care sufletele noastre o găsesc în El şi în Dumnezeu Însuşi, ne uităm total pe noi înşine. Unii creştini inteligenţi, prudenţi, nu aud cu plăcere aşa ceva. Ei spun, nu se poate umbla permanent în Duhul pe o astfel de înălţime, trebuie să cobori şi în vale. Dar mărturiseşte aceasta despre înţelepciunea spirituală a acestor creştini? Nici un credincios nu se va afla într-o stare de înălţare de sine, în timp ce el umblă deplin conştient în prezenţa lui Dumnezeu. Pericolul ca el să se mândrească din pricina faptului că el a trăit acolo unde mulţi alţii nu ajung, apare abia atunci când el părăseşte această prezenţă. Fraţilor, dacă noi credem pe apostol, atunci putem fi convinşi, că noi rămânem în El şi El rămâne în noi. Această cunoaştere ne este făcută cunoscut prin dragostea Sa, care a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat, nu prin sentimentele noastre, care sunt aşa de schimbătoare ca luna şi ca aceia care ne induc în eroare, ca noi să ne încredem în noi înşine, creaturi sărmane şi nebune. Urmarea binecuvântată va fi apoi, că în toată simplitatea noi «ne şi lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea» (Romani 5,11).

Să mai observăm şi cât de caracteristic este pentru apostolul Ioan, că după tratarea unei teme cu cel mai sublim caracter urmează un cuvânt de învăţătură practică, şi câtă nevoie avem noi de aceasta! Învăţătura este folositoare sufletelor noastre, căci Dumnezeu a lăsat să fie scrisă, şi El ştie cel mai bine ce foloseşte la glorificarea Lui în noi. «Dacă zice cineva: „Eu Îl iubesc pe Dumnezeu”, şi îl urăşte pe fratele său, este un mincinos.” În ochii apostolului era preţios să practice adevărul şi nu numai să vorbească despre el. Pe el îl interesa realitatea sfântă. Dacă cineva deci urăşte pe fratele său, el este un mincinos. Nimeni nu a vorbit aşa de clar şi, dacă este necesar, fără să ţină seama de om, ca Ioan. Cu toate acestea nu se poate nega, că dragostea lui chiar între apostoli ocupa un loc deosebit. Să nu fie tot aşa şi cu noi, că suntem datori lui Dumnezeu? Cum se deosebeşte această dragoste de ceea ce se consideră dragoste în acest timp degenerat! Se imită lumea cu principiul ei, fiecare să fie lăsat în voia proprie şi conştiinţa să nu fie tulburată. Cât de departe a fost apostolul de un astfel de mod de gândire! Pe el îl interesa, între credincioşi să numească răul fără sfială.

Ceea ce la un creştin cu numele este activ în măsură deplină, la un adevărat mărturisitor poate fi parţial prezent, dacă el nu umblă prudent şi cu atenţie. Necredinciosul va fi prada lui satan prin păcătuirea conştientă. Când un credincios păcătuieşte (nu: trăieşte în păcat), prin aceasta starea lui spirituală va fi slăbită şi Duhul lui Dumnezeu va fi întristat. Într-o astfel de stare s-ar putea ca el să se comporte faţă de fratele său într-un fel nedemn de Hristos sau în general nepotrivit. Am văzut cum harul devine activ şi reabilitează, cu toate că aceasta s-ar putea să nu aibă loc automat. Până la restaurarea sufletului, credinciosul se află într-o stare dureroasă în opoziţie cu gândurile lui Dumnezeu. Această lipsă de armonie cu Dumnezeu este gravă; credinciosul are, ca să folosim felul de exprimare din cartea Levitic, «o umflătură în pielea cărnii sale», dar nu o lepră ca acela care urăşte pe fratele său. Dumnezeu poate totuşi ca acest rău să slujească spre binele celorlalţi. Aşa spune psalmistul: «Fărădelegea celui rău spune înăuntrul inimii mele (nu: inimii lui): „Nu este teamă de Dumnezeu înaintea ochilor lui”» (Psalm 36,1). Prin har o astfel de abatere slujeşte ca atenţionare; căci toate lucrurile lucrează împreună spre bine, pentru cei care iubesc pe Dumnezeu. De aceea în acest verset noi găsim lecţiile practice şi impresionante, că noi trebuie să ne păzim să nu purtăm adevărul pe buze, dar să nu-l facem. «Pentru că cine nu îl iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate să-L iubească pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut?» Logica nu a dat încă niciodată naştere la dragoste şi ea nu depăşeşte concluziile raţionale. Dar natura nouă, care lucrează în noi prin Hristos, dă naştere la ceea ce corespunde gândurilor lui Dumnezeu.

Noi nu trebuie să vorbim despre lucrurile care nu pun inima la încercare. Dumnezeu rânduieşte împrejurările în aşa fel, că noi suntem puşi la încercare în mod practic. Cum ne comportăm faţă de aceia care sunt fraţii noştri? Prezentarea, pe care o dă apostolul povăţuit divin despre adevăr nu permite nici un subterfugiu. El foloseşte un tablou, care în simplitatea lui pare aproape copilăresc (dar în nici un caz pueril) şi totuşi este dumnezeiesc şi instructiv. Mândria omului ar privi această ilustrare ca lipsită de însemnătate. Oamenii îşi imaginează că sunt desăvârşiţi şi îşi revendică dreptul de libertate, de a da frâu liber nemulţumirilor şi antipatiilor lor, după cum le place. Chiar şi credincioşii pot ajunge în încercări prin împrejurări, cum ar fi felul greşit de a proceda al unui frate. Nu trebuie totuşi să-l iubesc pe fratele? Desigur! Comportarea lui ar putea să dea o altă formă de exprimare a dragostei mele, dar în orice caz lui trebuie să i se arate dragoste potrivit gândurilor lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta nu totdeauna este posibil să se facă în aceeaşi formă. Dar dacă te îndepărtezi cu dispreţ şi desconsiderare de un frate care s-a rătăcit, nu se arată că eşti gata de a purta sarcina lui, sau se arată indiferenţă, cât de mult lipseşte dragostea adevărată unei astfel de persoane! Dragostea se arată prin aceea că iei parte la necazul fratelui, chiar dacă prin greşeala lui el nu s-a smerit suficient. O mustrare s-ar putea numai să-l provoace, de aceea dragostea acţionează altfel. De aceea în nici un alt domeniu noi nu avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu mai mult ca în înfăptuirea practică a dragostei.

Credincioşii, care trăiesc în dragoste, ştiu unde se pot adresa când sunt în greutăţi. În privinţa aceasta, ca şi în toate celelalte lucruri, ei sunt călăuziţi de Dumnezeu prin Duhul Său. Dragostea nu se comportă cum nu se cuvine, ea nu caută ce este al ei. Ea ştie să suporte totul sau să acopere, ea speră totul, ea crede totul, ea îndură totul. Ce este aşa de perseverent ca dragostea? Când toate celelalte eşuează, dragostea nu eşuează niciodată. La această dragoste am fost noi chemaţi în Hristos, şi noi avem ocazii suficiente s-o practicăm. Acolo sunt fraţii noştri, pe care «i-am văzut», mulţi dintre ei sunt în împrejurimile noastre. Dacă eu mă dedau la situaţii care mă împiedică să văd pe fraţii mei sau să mă preocup de ei, deoarece mă preocup cu alte lucruri, care îmi plac, atunci nu umblu în dragoste. Dacă această comportare devine la mine obişnuinţă, atunci cu toată certitudinea mă aflu într-o stare periculoasă. Este necesar să se condamne o astfel de stare şi să cerem eliberare de la Dumnezeu. Fie ca dragostea de fraţi să rămână!

Mai este un alt lucru important, care stă aici în legătură cu cele spuse. Subiectul este tratat aici detaliat şi în concordanţă cu relaţia minunată, intimă, în care noi am fost aduşi cu Tatăl şi cu Fiul. Dragostea este aplicată aici la lucrurile obişnuite din viaţa zilnică; aici se dovedeşte veridicitatea ei. Ea ne este prezentată într-o formă deosebită, aceea a unei porunci: «Şi avem această poruncă de la El, că cine Îl iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său.» Mulţi creştini consideră că în cazul poruncilor trebuie să fie vorba de ceva legalist. De aceea în privinţa acestui cuvânt se gândesc mereu la Lege, la slujba aducătoare de moarte şi condamnare. Dar cine a pătruns mai adânc în evanghelia lui Ioan şi în epistola cu care ne ocupăm a apostolului, ar trebui să fie mai bine instruit în privinţa aceasta. Să te gândeşti la Lege în cazul versetului de mai sus ar fi o rătăcire gravă. Biblia conţine o mulţime de porunci, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, care au un caracter cu totul altul decât Legea. Diferenţa este clară: Rânduielile Legii sunt adresate omului în carne, ca să dovedească stricăciunea lui şi răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu. De aceea lui îi era imposibil pe această bază să poată sta măcar o clipă înaintea Dumnezeului sfânt. Dar când s-a arătat harul salvator al lui Dumnezeu, Hristos Însuşi S-a dat la moarte pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor plin de râvnă pentru fapte bune. Aduşi în această stare, noi avem nevoie de poruncile Lui şi primim poruncile Lui ca un fel de îndrumătoare divine, care să ne conducă în siguranţă prin întortochelile vieţii. În timp ce noi ne aflăm în lumea aceasta, Dumnezeu ne porunceşte să practicăm dragostea, atunci când sunt nevoi şi suferinţe. Această poruncă El a dat-o copiilor Săi.

Să presupunem că un soţ ar îndemna energic, cu insistenţă, pe soţia lui să facă ceva – fie că o numim sau nu o poruncă din partea lui -, va considera ea o povară să asculte? Dacă ea iubeşte pe soţul ei, cu siguranţă o va face cu bucurie. O femeie străină nu va accepta o astfel de poruncă, deoarece el nu are nici un drept să-i poruncească ceva. Se vede marea diferenţă dintre cele două femei; diferenţa constă în relaţia persoanelor una cu alta. Noi credincioşii am fost aduşi la Dumnezeu într-o relaţie intimă, şi El ne pune pe inimă ca poruncă a Sa, să iubim pe fratele nostru.

Trebuie de asemenea să se plece de la faptul că soţul ar trebui să cunoască unele lucruri mai bine decât soţia sa; în orice caz el trebuie să ocupe faţă de soţia sa poziţia de conducere. Responsabilitatea este la el, el nu se poate sustrage de la ea fără să nu păcătuiască. Desigur el trebuie să poarte grijă, ca să se lase călăuzit de Dumnezeu în tot ce spune. Dacă face aceasta, este de datoria lui să vegheze asupra împlinirii dorinţelor lui, în timp ce soţia lui ar trebui să simtă aceasta nu numai ca o obligaţie ci şi ca o bucurie. Dacă aceasta este clar deja pentru oameni, cu cât mai mult atunci se cuvine pentru un copil al lui Dumnezeu! El mă iubeşte în chip desăvârşit, m-a făcut copil al Său şi din cauza mea n-a cruţat ce avea cel mai scump, pe propriul Său Fiu, şi toate acestea pe când în mine nu era nici cel mai mic motiv de a fi iubit. Acum El nu mă mai iubeşte ca pe un păcătos, ci ca pe copilul Său. Să nu accept eu atunci poruncile Sale ca subiect al încrederii cu bucurie? În privinţa Lui nu este nici o îndoială cu privire la bunătatea şi înţelepciunea Sa desăvârşită în toate căile Sale. De la un soţ sau de la un tată pământesc nu se poate aştepta aceasta în chip desăvârşit. Cu toate acestea era obligaţia noastră să onorăm pe părinţii noştri şi să ascultăm de ei, cu excepţia când poruncile lor ar fi stat în contradicţie directă cu Cuvântul clar al lui Dumnezeu. Cu cât mai mult suntem noi chemaţi să împlinim de bună voie voia lui Dumnezeu şi cu toată dragostea, ca copii ai Săi!

Relaţia noastră cu Dumnezeu nu permite nici o excepţie în această privinţă; noi suntem chemaţi la o ascultare desăvârşită. Luther, în felul lui înfocat, nu a dorit niciodată epistola lui Iacov, deoarece el nu a înţeles-o cu adevărat. El a venit din neştiinţa catolicismului şi a avut mult de învăţat; însă înţelegerea acestei epistole i-ar fi putut aduce foloase mari. Desigur este aşa, că Iacov a fost inspirat să scrie despre justificarea „înaintea oamenilor”; nu despre justificarea care trebuie „crezută”, ci despre aceea care se vede în exterior. Însă în acest context el vorbeşte în mod minunat despre „legea libertăţii”, care acum conduce pe copiii lui Dumnezeu şi domneşte peste ei. Ea este în opoziţie cu Legea lui Moise, legea robiei. Dumnezeu a dat copiilor Lui o lege a libertăţii. Cum să se înţeleagă aceasta? Natura nouă doreşte mai mult decât orice să facă voia lui Dumnezeu. Când i se arată în ce constă această voie, atunci inima o aprobă în totalitate. Desigur la aceasta aparţine rugăciunea şi vegherea asupra cărnii. De asemenea satan încearcă să pună înaintea ascultării cât se poate de multe obstacole. Dar numai când am recunoscut ce ne-a poruncit Tatăl, atunci orice rezistenţă o vom condamna ca fiind rea şi vom preţui voia Sa ca lege a libertăţii. Natura nouă îşi găseşte plăcerea în aceasta; şi Iacov vorbeşte mai mult despre natura nouă decât despre mântuire, aşa cum ea este tratată detaliat de Pavel. În capitolul din epistola lui Iacov, din care am citat cuvintele de mai sus, ni se spune că Dumnezeu «potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim ca cele dintâi roade ale făpturilor Sale» (Iacov 1,18). În ceea ce priveşte esenţa acestui fapt este acelaşi lucru cu ceea ce Ioan numeşte viaţa şi Petru, natura divină. Apostolului Pavel i-a fost dat în mod deosebit să prezinte lucrarea lui Hristos de răscumpărare şi să ne arate imboldul puternic, pe care dragostea jertfitoare de sine, violentă, a lui Hristos îl exercită asupra inimii. Iacov, dimpotrivă, ne prezintă noua natură, care corespunde voii revelate a lui Dumnezeu. În felul acesta noi primim prin diferiţi apostoli o lumină concentrată, strălucitoare, pentru sufletele noastre.

În versetul 21 ni se arată în mod remarcabil, că dragostea pentru fraţii noştri corespunde naturii noi nu numai în ceea ce priveşte caracterul ei, ci este solicitată de Dumnezeu ca un act de ascultare faţă de El. Ce este mai important pentru noi, dar şi mai umilitor, ca ascultarea? Există ceva mai potrivit, ceva care să fie mai asemănător cu fiinţa lui Hristos, decât ascultarea? Este locul pe care Hristos l-a ocupat în chip desăvârşit, dăruindu-Şi viaţa în dragoste deplină faţă de noi. «Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu» (Ioan 10,18). A fost o povară pentru El, pentru că a primit o poruncă de la Tatăl? Nu, pentru Domnul nostru Isus aceasta a însemnat o plăcere suplimentară şi de nemăsurat, să facă voia lui Dumnezeu, oricât de mult ar costa. Dragostea Sa desăvârşită şi porunca Tatălui Său s-au unit în această dorinţă. Şi o solicitare asemănătoare ne este adresată şi nouă, să iubim pe copiii lui Dumnezeu: «Şi avem această poruncă de la El, că cine Îl iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său.» Inimile noastre ar trebui nu numai să fie mânate spre această dragoste, ci noi ştim şi că prin aceasta plăcem lui Dumnezeu şi facem voia Sa. Şi «cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac», aşa cum a spus apostolul mai înainte (capitolul 2,17). Să nu uităm niciodată, că Dumnezeu uneşte dragostea pentru El cu dragostea pentru copiii Săi; El nu vrea să aibă pe una fără cealaltă. Dragostea Sa să fie dragostea noastră, glorificarea Sa să fie obligaţia noastră, căci El iubeşte pe fiecare în parte dintre noi şi pe toţi împreună cu aceeaşi dragoste desăvârşită!

În versetele de mai sus apostolul descopere rădăcinile lucrurilor despre care este vorba aici. În relaţiile dintre frate şi frate mai există şi o altă întrebare mult mai importantă, şi anume: În ce relaţie stă fratele meu cu Dumnezeu? În versetele 1-5 ale acestui capitol avem a face cu aceeaşi temă, pe care Ioan a tratat-o deja în capitolul 4. Este foarte important să primim un răspuns dumnezeiesc la întrebarea: Cine este fratele meu? Căci despre aceasta este vorba aici. Pentru mulţi creştini serioşi, evlavioşi, pare să fie o greutate mare să răspundă la această întrebare. Fără îndoială sciziunile dintre copiii lui Dumnezeu, care odinioară erau adunaţi «în unul», contribuie la aceste greutăţi. Să ne întrebăm: Sunt persoanele acelea, care aparţin împreună cu mine aceleiaşi părtăşii religioase, fraţii mei? La toţi cei care gândesc în felul acesta, dragostea de fraţi, pe care Dumnezeu o aşteaptă de la noi, se reflectă spre aceia care aparţin aceleiaşi părtăşii, indiferent dacă aceştia corespund sau nu gândurilor lui Dumnezeu. Chiar dacă această părtăşie ar sta corect, rămâne totuşi faptul, că actuala stare de decădere din interiorul Bisericii reprezintă o dezonorare a lui Dumnezeu şi face nesigură cărarea pentru cei mai mulţi creştini. Urmare acestui fapt poţi aparţine unei părtăşii dintr-un duh de partidă, în loc să se întrebe care sunt gândurile lui Dumnezeu. Noi ar trebui să simţim cât de dureroasă este această încurcătură şi dezordine în lucrurile dumnezeieşti şi ce pericol este să te îndepărtezi de voia Sa.

Să nu uităm caracteristica esenţială care defineşte pe un sfânt: prin harul lui Dumnezeu să fie pus deoparte din lume pentru Dumnezeu. În privinţa aceasta nu este vorba numai de despărţirea de rău, ci de punerea deoparte în Hristos pentru Dumnezeu. O sfinţire este total insuficientă dacă vrem s-o facem fără Dumnezeu şi dacă depunem eforturi numai să ne despărţim de un rău sau altul. Poţi să fi despărţit de o mii de lucruri rele, dar să faci un compromis fatal într-o chestiune oarecare, şi atunci nu te poţi afla într-o părtăşie adevărată cu Dumnezeu şi voia Sa. O astfel de despărţire poate fi bine intenţionată, însă ea nu este întrutotul adevărată şi de încredere, cu toate că persoana respectivă poate fi foarte mulţumită cu sine însuşi. Căci dacă se neglijează Dumnezeu şi întreg Cuvântul Său, va fi oricum înclinarea mare de a avea o părere mult prea bună despre sine însuşi. Dacă dimpotrivă inima este îndreptată spre Dumnezeu şi Hristos, atunci eşti călăuzit spre adevărata smerenie.

Ceea ce tuturor ne creează probleme este, prin har să fi desăvârşit de fericit şi în acelaşi timp să nu-ţi atribui nici o valoare. Aceste două binecuvântări sunt aduse la unison numai prin conştienţa prezenţei lui Hristos înaintea lui Dumnezeu pentru noi. Se poate întâmpla, ca cineva să fie aparent smerit, dar nu separat (sfinţit); invers, cineva ar putea evident avea o umblare sfântă şi totuşi să fie departe de smerenie. Ambele însă nu sunt potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Într-un caz este vorba de o smerenie simulată, în celălalt caz de sfinţenie simulată. Te înşeli singur. Numai Hristos oferă simţământul realităţii. Nu te încrede niciodată în cineva care se consideră smerit sau sfânt! Ei ne amintesc de denumirea din Vechiul Testament: «prea drept» (Eclesiastul 7,16). Astfel de oameni au fost totdeauna, până în prezent, însă în ei nu te poţi încrede. De cele mai multe ori este vorba de oameni care au o mărturisire de credinţă, dar în umblarea lor nu sunt în concordanţă cu ea.

Aici însă ne aflăm în faţa întrebării deosebit de importante, cine sunt aceia, pe care trebuie să-i iubim. Apostolul răspunde la această întrebare într-un timp în care greutăţile s-au înmulţit tot mai mult, ca să ne dea siguranţă cu privire la voia lui Dumnezeu. Starea în interiorul Adunării era în timpul acela într-adevăr îngrijorătoare, dar în comparaţie cu zilele noastre de decădere era relativ ordonată. Apostolul ne dă aici un semn de recunoaştere, care nu se orientează după apartenenţa exterioară la o părtăşie. În zilele noastre găsim copii ai lui Dumnezeu în cele mai diferite denominaţiuni din jurul nostru. Cu regret i-a reuşit lui satan să-i facă să se unească aproape cu tot felul de rău bisericesc de sub soare, aşa că părtăşia adevărată potrivit Cuvântului lui Dumnezeu a devenit total imposibilă. Chiar şi copiii lui Dumnezeu se tem în cea mai mare parte de consecinţele credincioşiei adevărate. De aceea avem nevoie de o piatră de încercare infailibilă, ca să cunoaştem pe aceia pe care suntem chemaţi să-i iubim. Şi ea este: «Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine Îl iubeşte pe Cel care a născut îl iubeşte şi pe cel născut din El.» Un astfel de om este un copil al lui Dumnezeu şi prin aceasta fratele meu. Noi trebuie să iubim pe oricine este născut din Dumnezeu, pe «oricine crede».

Este de remarcat şi felul în care este descrisă aici credinţa unui astfel de om. Apostolul Ioan nu se referă aici, ca în capitolul 4,17, la Hristos în glorie. El nici măcar nu se ocupă cu moartea şi învierea lui Hristos, şi chiar nici mântuirea nu este amintită. El prezintă Persoana lui Isus Însuşi, şi anume în forma cea mai simplă posibil ca «Hristos». Cât de potrivit şi de înţelept este aceasta din partea lui Dumnezeu! Sunt mulţi care ştiu bine despre cerinţele şi acţiunile Domnului, dar trec pe lângă Persoana Sa. În privinţa aceasta nu este vorba de credincioşi adevăraţi. Ce importanţă are pentru credinciosul cel mai simplu, care stă credincios faţă de Persoana Domnului. Cine nu crede că Isus este Hristosul, acela nu este nicidecum credincios. Cine Îl mărturiseşte într-adevăr ca Hristosul şi crede în El, ar putea să fie total neştiutor despre multe funcţii ale Sale; s-ar putea să nu cunoască intenţiile şi planurile lui Dumnezeu cu privire la glorie. Însă sufletul său a apucat pe adevăratul subiect al credinţei. S-ar putea ca el să cunoască puţin funcţia de Mare preot a lui Hristos, şi tot aşa pe aceea de Apărător a Sa, poziţia Lui de Cap al trupului, al Adunării, şi ca Domnitor peste toate lucrurile, da, să înţeleagă puţin despre multe realităţi mari referitoare la El, de care este plin Noul Testament. Această lipsă în cunoaştere însă nu este dovada că el nu este un copil al lui Dumnezeu; el trebuie să cunoască succesiv aceste lucruri.

Cuvântul ne dă aici reperul pentru baza relaţiilor noastre cu Dumnezeu, şi arată dragostei noastre direcţia adevărată. Oricine crede că Isus este Hristosul, aceasta înseamnă Unsul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu L-a trimis în lume, ca să dea oamenilor viaţa veşnică şi să devină Mântuitorul lor, este fratele nostru. Apostolul inspirat redă aici treapta cea mai de jos, pe care Domnul nostru poate fi privit potrivit cu Adevărul. Nu este vorba de diferitele glorii ale lui Hristos în glorie, şi nici de preţuirea a ceea ce este prezentat credinţei în lucrarea Sa de ispăşire. Apostolul nu sprijină gândul că numai acesta sau numai acela, care a înţeles toată Evanghelia gloriei lui Hristos, este un credincios adevărat. Şi tot aşa de puţin oferă loc gândului, că numai aceia sunt subiectul dragostei, care au venit la credinţă în acelaşi fel ca Saul din Tars în drumul său spre Damasc. Ioan, care atunci când a scris epistola sa se afla la sfârşitul perioadei apostolice, a fost inspirat să întărească credinţa sufletelor simple, care până atunci n-au auzit niciodată despre aceste lucruri. El voia să le arate, că ei au fost recunoscuţi de Dumnezeu ca fiind copii ai Săi şi prin aceasta au dreptul la dragostea copiilor lui Dumnezeu, care aici este pusă insistent pe inima tuturor sfinţilor.

Un egoism spiritual în această privinţă este un pericol, la care Duhul lui Dumnezeu atrage atenţia şi pe care El îl condamnă ca fiind o dezonorare a lui Dumnezeu. Nu apartenenţa la o comuniune bisericească face din cel născut din Dumnezeu subiectul dragostei tuturor celor care sunt născuţi în acelaşi fel din Dumnezeu. În opoziţie cu egoismul aici este prezentat principiul harului atotcuprinzător. Dacă Dumnezeu a luminat inima unui om, să creadă în Isus ca fiind Hristosul, pe acela trebuie să-l primim din inimă, să-l recunoaştem şi să-l iubim ca pe unul născut din Dumnezeu, chiar dacă el trăieşte în împrejurări complicate, şi de aceea a auzit mult mai puţin adevărul lui Dumnezeu. Deoarece Isus, Hristosul, a devenit subiectul credinţei lui, cine am fi noi atunci să nu-l acceptăm ca pe un suflet care din întuneric şi moarte a fost condus la viaţa veşnică? S-ar putea ca el să aibă puţine cunoştinţe, însă obligaţia noastră este să recunoaştem pe deplin lucrarea lui Dumnezeu făcută în el. Căci aceasta a avut cu siguranţă loc, dacă sufletul lui se odihneşte pe Persoana binecuvântată a lui Isus ca fiind Hristosul. El este născut tot aşa din Dumnezeu ca şi fratele care a făcut după câte se pare progrese rapide în cunoaşterea unor adevăruri adânci ale Noului Testament. Noi suntem chemaţi să nu iubim pe un frate mai puţin decât pe celălalt. Noi trebuie să-i iubim în mod sincer, adevărat şi dumnezeiesc. Aceasta este natura dragostei care ne este prezentată aici, chiar dacă nu îndrăznim să vorbim despre felul cât de departe am înaintat în ea.

Cele spuse au o însemnătate practică mare. Căci unii creştini nu sunt nicidecum aşa demni de a fi iubiţi şi agreabili în relaţii ca şi alţii. Toate relaţiile naturale de felul acesta nu sunt însă etalonul dragostei, despre care vorbeşte aici Duhul Sfânt. Hristos formează subiectele harului Său independent de natura lor veche şi înclinaţiile lor de caracter. Când apoi dragostea domină, cu atât mai mult ea va sluji atunci spre lauda lui Dumnezeu, dacă motivele naturale erau spre antipatie. Viaţa în Hristos se ridică deasupra a tot ce vine din carne, şi prin aceasta Dumnezeu este onorat, şi nu omul. Unii credincioşi au fost conduşi în rătăcire prin gânduri greşite, în loc să fie consolidaţi în Adevăr. Unul probabil nu a fost niciodată învăţat că abia după întoarcerea la Dumnezeu se începe cunoaşterea gândurilor lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Un altul a fost călăuzit spre paguba sa să-şi găsească bucuria şi admiraţia ca un iudeu în clădirile impunătoare şi muzica minunată din cadrul serviciilor divine; el gândeşte că rugăciunile lui ar fi deosebit de plăcute lui Dumnezeu, dacă ele ar fi făcute într-o catedrală. Dacă nu vă este cunoscut nimeni, care chiar şi ca credincios este aşa de orbit şi neştiutor cu privire la libertatea Evangheliei, în orice caz scriitorul vă poate confirma aceasta cu privire la sine din amintirea propriei sale vieţi.

Este o realitate cunoscută şi neîndoielnică, că multor copii ai lui Dumnezeu le sunt total necunoscute căile lui Dumnezeu. Să preţuiesc eu mai puţin din cauza aceasta pe un suflet aflat într-o astfel de stare? Cu certitudine nu. Dacă este vorba de cineva care crede sincer şi cu adevărat în Isus ca fiind Hristosul, inima mea trebuie să-l întâmpine cu aceeaşi dragoste neprefăcută şi caldă, cu care întâmpină pe un frate care cunoaşte foarte bine adevărul şi umblă cu credincioşie în căile lui Dumnezeu. Dragostea însă trebuie adaptată la starea persoanei respective. Aceasta necesită călăuzirea Duhului pentru diferenţierea şi luarea în seamă corectă. Dacă fratele meu este slab în credinţă, se răneşte şi se descurajează uşor? Sau este destul de tare, ca să suporte un cuvânt categoric şi să scoată foloase din el? Este permanent un pericol mare, să îndepărtezi obiceiurile religioase ale unui credincios şi să-l condamni fără să umpli golul din inima lui prin plantarea adevărului. Ei toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu, aşa ne spune atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament. Noi avem nevoie de călăuzirea Lui, pentru ca să acţionăm cu înţelepciune ca unelte ale harului Său, când este vorba de a înlătura o lipsă din suflet prin cunoaşterea deplină a lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Aceasta este cu siguranţă calea cea mai privilegiată.

Dacă am vrea să condamnăm pe un credincios puţin maturizat spiritual din cauza fastului, decoraţiilor şi luxului exterior al unei catedrale, probabil îl vom respinge, deoarece el este obişnuit cu aceste „elemente sărăcăcioase” şi le consideră a fi bune. Pe de altă parte să nu trezim nici cea mai mică impresie, că noi ca creştini aprobăm aceste elemente iudaice; aceasta ar fi nesincer şi făţarnic şi vor impulsiona carnea sa şi superstiţia sa. Toate acestea arată însă, de cât har este necesar atunci când întâlnim un credincios care are puţine cunoştinţe despre har. Cât de des eşuăm noi în acest domeniu! Credincioşii, care sunt consolidaţi în har, nu sunt gata să ţină seama de slăbiciunile celorlalţi. Dar dacă avem a face cu aceia, care au puţină cunoştinţă despre har, atunci noi înşine avem nevoie de mult har, ca să putem să-i întâmpinăm în chip demn de Dumnezeu. Deoarece ei sunt iubiţi de Dumnezeu, nu este nici un motiv pentru noi să nu-i iubim, ci dimpotrivă, avem toate motivele să-i iubim. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi care sunt născuţi din El; aceasta este baza dragostei noastre şi cheia tuturor problemelor de această natură. «Oricine Îl

Tabloul unei familii ne lasă să recunoaştem uşor acest principiu. Dacă cineva vizitează o casă, pentru al cărei cap de familie are un deosebit de mare respect, ce efect va avea aceasta asupra atitudinii lui faţă de copiii acestuia? Cu siguranţă îi va iubi pe toţi. Un copil s-ar putea probabil să fie gălăgios şi de nestăpânit, face tot felul de glume şi se ceartă des cu fraţii şi surorile lui; în timp ce un altul este respectuos faţă de toţi ceilalţi şi este atractiv. Întrebarea este însă: îi iubesc eu pe toţi? Aşa va fi, dacă eu iubesc pe părinţii lor.

Dacă ochiul este simplu şi plin de dragoste, lui i se revelează viaţa dumnezeiască şi bunătatea dumnezeiască în copiii lui Dumnezeu. De regulă sunt puţine obstacolele care stau în calea dragostei noastre, de care suntem datori faţă de ei. La aceasta nu trebuie să uităm, că şi noi prin comportarea noastră greşită creăm probleme altora. Dar chiar dacă aceste greutăţi ar fi de zece ori mai mari, aceasta nu schimbă cu nimic cuvântul care a fost scris aici pentru mine şi pentru tine: dacă iubim pe Dumnezeu, trebuie să iubim şi pe copiii Săi, şi anume nu numai pe aceia pe care îi vedem zilnic, ci şi pe ceilalţi, pe care nu-i vedem. Ce produce o surpriză neplăcută, ce apare ca greşeală sau chiar ca ceva contrar, şi este chiar de condamnat, toate acestea trebuie să influenţeze numai felul în care noi le dovedim dragostea noastră. Niciodată nu trebuie să facem loc gândului, că noi nu trebuie să-i iubim. Împrejurările pot să fie aşa de triste, că noi ne putem găsi refugiul numai la rugăciune; în acest caz să venim în dragoste înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Să ne gândim şi în ce măsură dragostea noastră trece examenul faţă de credincioşii despre care noi presupunem că sunt greşiţi. O luăm noi în serios, să căutăm binele lor suprem, să le aducem adevărul mai aproape, pentru ca ei să fie eliberaţi de prejudecăţi şi părerile tendenţioase? În prezenţa lui Dumnezeu putem lăsa dragostea noastră să lucreze totdeauna spre bine. Nu este în regulă cu dragostea noastră, dacă noi nu suntem experimentaţi cu privire la nedreptatea fraţilor noştri şi nu chibzuim înaintea lui Dumnezeu alegerea mijloacelor de ajutor, cum El trebuie să le pună pe inima noastră. Aceasta îmi pare să fie concluzia clară din principiul pe care apostolul îl prezintă în acest verset.

Un alt principiu ne este prezentat în versetul 2: «Prin aceasta cunoaştem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui.» Aproape că nu se poate imagina ceva care să contrazică mai mult logica omenească. Teoreticienii ar numi aceasta „argumentare în cerc” sau „sofism - cerc vicios”, fiind considerat un fel rău de argumentare. Dar ce are a face logica omenească cu adevărul, cu harul lui Hristos şi cu dragostea pentru Dumnezeu şi copiii Săi? Se poate explica viaţa veşnică prin logică? Aici nu este vorba de deducţii logice, ci de credinţă. Nu trebuie să ne mirăm, că oameni, care nu pot ieşi în afara argumentărilor logice şi deducţiilor ştiinţifice, sunt orbiţi, da, stau orbi şi neputincioşi faţă de adevărurile caracteristice ale Cuvântului lui Dumnezeu. Ei apreciază dragostea Sa şi rezultatele ei ca fiind de neînţeles sau greşite, măsurate după regulile logicii lor dialectice. Disputele însă nu oferă hrană sufletului; dacă omul ar vrea să găsească în acestea pâine pentru viaţa aceasta, rămâne totuşi adevărat, că «omul nu trăieşte numai cu pâine, ci omul trăieşte cu orice iese din gura Domnului» (Deuteronom 8,3). Credinciosul a găsit prin Cuvântul lui Dumnezeu calea vieţii şi dragostea dumnezeiască, precum şi acţiunea Duhului Sfânt. De aceea el se supune acestui Cuvânt minunat. Şi acesta îi spune: «Prin aceasta cunoaştem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui.» În felul acesta sunt sintetizate diferitele aspecte ale adevărului. Este atitudinea inimii curăţite prin credinţă; nu numai coborând din partea lui Dumnezeu, ci şi urcându-se înapoi la El, gândurile inimii leagă ascultarea cu dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru copiii Săi. În aceasta este o protecţie eficientă împotriva înşelării altora şi a autoînşelării.

Dacă felul în care apostolul apelează la dragostea noastră dă impresia a fi „un cerc vicios” şi ar putea să sune străin în urechile logicienilor, totuşi el nu ar putea fi mai dumnezeiesc şi mai demn de Dumnezeu. Omul nu poate să-l înţeleagă, căci «dragostea este din Dumnezeu», şi noi trebuie să avem dragostea în inimile noastre, ca să putem înţelege aceste cuvinte. Niciodată nu se poate înţelege felul de a acţiona al lui Dumnezeu, dacă nu eşti părtaş naturii noi, pe care El o dă tuturor acelora care umblă atât în ascultare de El cât şi în dragostea Sa. Viaţa lui Hristos este dăruită aceluia care crede în El. Dacă credinciosul a obţinut siguranţa că posedă această viaţă, atunci el primeşte mai multă înţelegere prin Duhul Sfânt, care lucrează ca sursă de putere în omul nou. Cu cât preţuim mai mult harul de care avem parte, cu atât mai impresionant ne devine adevărul. Vom fi umpluţi cu laudă, prin aceea că vom cunoaşte că ea curge spre noi din harul dumnezeiesc aflat în Hristos şi toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, contribuie la aceasta. Constatăm cum harul ne conduce de la simpla credinţă în Isus ca fiind Hristosul la adâncimile naturii dumnezeieşti şi ne constrânge să apucăm adevărul, prin aceea că noi totodată cumpănim minunea harului cuprinsă în el şi nu ocolim exerciţiile zilnice ale sufletului.

Nu există nici o altă epistolă în Noul Testament care să lucreze aşa de mult la inima credinciosului aşa cum este aceasta. Dacă ea este citită cu credinţă, atunci nu va exista nimic care ar putea să tulbure rămânerea noastră în dragoste. Hristos a făcut totul ca să rezolve pentru totdeauna această problemă. Adevărul Evangheliei este fundamentul pentru faptul că Dumnezeu rămâne în noi şi noi în El. Tot pe el se bazează şi exercitarea practică a dragostei faţă de copiii lui Dumnezeu; noi îi cunoaştem, dacă iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui. Dragostea dumnezeiască revelată în Hristos devine partea păcătosului sărman şi îi dă siguranţa, că el este subiectul unei dragoste desăvârşite, care eclipsează cu mult cele mai nobile sentimente umane. El a devenit nu numai un sfânt, ci şi un copil al lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut să iubească în felul acesta, şi Hristos, Fiul Său, a venit aici jos ca să reveleze pe deplin această dragoste. Ca să facă aceasta şi în acelaşi timp să anuleze păcatele noastre, El a murit ca jertfă pentru noi. Acesta nu a fost un dar ca acela pe care poate să-l dea omul sau lumea. Acest dar nu a fost încununat numai prin coborârea Duhului Sfânt, care acum rămâne în noi şi la noi, ci şi prin aceea că noi acum putem fi în lumea aceasta aşa cum este El acum înaintea Tatălui. Problema oricărui rău în noi şi la noi a fost rezolvată prin moartea Sa. Noi posedăm viaţa Sa de înviere ca viaţă a noastră, Tatăl Său este Tatăl nostru şi Dumnezeul Său este Dumnezeul nostru; şi toate acestea, în timp ce noi încă ne mai găsim în lumea aceasta, care a răstignit pe Hristos pe cruce. El va veni în curând, ca să ne ia la Sine, ca să fim acolo unde este El. Însă sunt în jurul nostru mulţi, care sunt copii ai lui Dumnezeu ca şi noi, şi Dumnezeu ne cheamă să-i iubim la fel cum îi iubeşte El. Dacă Dumnezeu îi iubeşte, atunci şi noi îi iubim, căci noi suntem copiii Lui. Şi El face dragostea aceasta să fie o poruncă. Dacă noi nu iubim pe fratele nostru, pe toţi copiii lui Dumnezeu, atunci nu-L iubim nici pe El, ci ne înşelăm singuri. Prin aceasta este rezolvată complet această întrebare.

Dar cum să se arate dragostea faţă de copiii lui Dumnezeu? Ea nu se poate despărţi de dragostea faţă de Dumnezeu şi de păzirea poruncilor Sale. Dragostea faţă de El nu este veritabilă, dacă noi eşuăm în dragostea faţă de Dumnezeu şi în împlinirea poruncilor Sale. Aceasta este o întorsătură remarcabilă şi cercetătoare de inimă în demonstrarea dragostei de fraţi. Să nu luăm în serios aceste cuvinte? Cât de mult prin aceasta se va stăvili trândăvia şi indiferenţa noastră! Dacă un copil al lui Dumnezeu s-a încurcat în ceva, cum ar fi o învăţătură greşită sau o greşeală practică, ce este atunci de făcut? Va corespunde dragostei, dacă răul este numit bine, dacă se trece uşor cu vederea peste el, sau ca frate te faci una cu el? «Prin aceasta cunoaştem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui.» Nu se poate vorbi de dragoste adevărată faţă de copiii lui Dumnezeu, dacă ignorăm poruncile lui Dumnezeu şi prin aceasta dovedim cât de puţin Îl iubim. Aici este prezentat principiul ascultării într-o formă nouă, pentru a preîntâmpina folosirea greşită a dragostei faţă de aceia care au păcătuit şi prin aceasta au nevoie de mustrare. Dacă ne jucăm cu păcatul sau trecem cu vederea nedreptatea făcută lui Dumnezeu sub pretextul de a iubi pe copiii lui Dumnezeu, atunci nu avem nici o siguranţă despre veridicitatea dragostei noastre; ea este mai degrabă pentru noi şi pentru ei o cursă de cădere. Dacă dintr-un motiv oarecare am ajuns neascultători de voia lui Dumnezeu, atunci simţim absurditatea noastră şi cărarea noastră a devenit nesigură. Bucuria părtăşiei cu El este întreruptă şi stăm în pericolul de a nu mai iubi pe copiii lui Dumnezeu, ci să fim înțelegători faţă de ei. Atunci nu mai este adevărat, că îi iubim într-un mod demn de Dumnezeu. Dacă prin credinţă Îl luăm pe Dumnezeu în problemele noastre ca pe Unul căruia Îi aparţine inima noastră, atunci din aceasta va rezulta păzirea poruncilor Lui, şi aceasta nu ne permite să cedăm oamenilor, atunci când este vorba de voia Sa. Atunci avem certitudinea că iubim pe copiii lui Dumnezeu aşa fel cum este potrivit cu gândurile Sale. Prin aceasta acest verset ne pune la îndemână o piatră de încercare importantă, ca să judecăm sufletele noastre înaintea Sa. El ne arată un aspect al adevărului, care pătrunde adânc în suflet şi decide răspunsul la problema tratată corespunzător Cuvântului Său.

«Pentru că aceasta este dragostea lui Dumnezeu: să ţinem poruncile Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele». Duhul Sfânt ne dă în acest verset 3 o altă piatră de încercare, care este pusă faţă în faţă cu cea din versetul 2. Dacă suntem neascultători, atunci nu stăm nici în dragoste faţă de Dumnezeu şi nici în dragoste faţă de copiii Săi. Dragostea din Dumnezeu este ascultătoare şi se extinde în acelaşi timp spre toţi copiii lui Dumnezeu, nu numai asupra grupei noastre sau a celor din părtăşia noastră. Ascultarea nu poate fi despărţită de dragoste. Dacă lipseşte ascultarea, atunci lipseşte şi dragostea; dacă este prezentă dragostea dumnezeiască, atunci ea va fi însoţită şi de ascultare. «Şi poruncile Lui nu sunt grele.» Aşa apreciază apostolul poruncile Sale, şi împreună cu el toţi aceia care umblă înaintea Lui cu încredere în harul lui Dumnezeu. Este adevărul făcut nouă cunoscut de Duhul Sfânt. În acelaşi sens a spus Domnul în Matei 11, că jugul Său este blând şi sarcina Lui este uşoară. Copiii lui Dumnezeu însă au de învins pe cărarea lor un obstacol mare, care depăşeşte probabil toate celelalte greutăţi. În primul rând ne gândim la carne, dar nu la aceasta mă refer eu. Oricâte probleme ne creează carnea, există totuşi un rău cu o natură mult mai gravă. Când la cei credincioşi carnea iese în evidenţă, aceasta va da naştere la ei la un sentiment de ruşine şi la conştienţa acţionării lor greşite. Însă lumea ne înconjoară ca o mlaştină ascunsă. Când ea lucrează asupra noastră în felul ei înşelător, probabil nu vom cunoaşte deloc motivul pentru care simţim o oboseală spirituală şi suntem incapabili să savurăm dragostea Tatălui şi să o reflectăm. O astfel de stare de asemănare cu lumea înstrăinează chiar şi pe copiii lui Dumnezeu unii de alţii în feluri diferite şi lucrează cu atât mai nimicitor cu cât câştigă mai multă influenţă. Dacă inima iubeşte lumea, atunci ea se îndepărtează de copiii lui Dumnezeu, cu care Dumnezeu doreşte s-o unească în cele mai intime legături familiare imaginabile, şi dragostea nu se mai poate revărsa permanent în puterea Duhului. Lumea porunceşte energic întreruperea unei astfel de revărsări a dragostei dumnezeieşti; căci în felul ei egoist, fără inimă, ea iubeşte numai ce îi aparţine. De aceea ce pericol mare există pentru credincioşii care năzuiesc după plăcerile şi onoarea lumii acesteia! În orice caz ea este pentru ei o cursă periculoasă. Credinciosul, care vrea să întreţină relaţii bune cu lumea, trebuie să-i facă pe plac şi prin aceasta întristează pe Duhul Sfânt.

Copiii lumii acesteia nu pot suporta dragostea copiilor lui Dumnezeu, căci ea condamnă natura lumii. Ei nu vor să aibă nimic a face cu dragostea de fraţi şi întreabă cu seriozitate pe credincioşi, dacă aceşti oameni simpli sunt cu adevărat tovarăşii lor: Cum poţi să întreţii o prietenie intimă cu astfel de oameni? Când un credincios acordă valoare poziţiei lui în lume, atunci greutăţile sunt inevitabile. Domnii şi doamnele lumii, cărora tu le faci curte, nu-ţi vor permite să le produci pagubă cu fraţii tăi de credinţă apropiaţi, căci ei îi desconsideră pe aceştia. Acesta este caracterul lumii acesteia. Şi tu, ca şi copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al cerului, să năzuieşti să ai parte de onoare în ochii acelora care au răstignit pe Domnul slavei? În prezenţa lor eviţi cu grijă să te declari frate al copiilor lui Dumnezeu neînsemnaţi, cu toate că o dată ei vor domni împreună cu Hristos peste lume! Este aceasta dragoste faţă de Dumnezeu şi copiii Săi? Dovedeşti tu credincioşie faţă de Hristos, când deosebit de prudent cauţi să fii în relaţii bune cu lumea? În astfel de împrejurări tu simţi mai mult sau mai puţin poruncile Lui ca fiind apăsătoare. Este aşa? Unde te conduce drumul tău? Sunt oamenii de valoare ai lumii copii ai lui Dumnezeu? Nu vei afirma aceasta, dar ei sunt totuşi oameni amabili. Chiar dacă speri ca ei să devină cândva copii ai lui Dumnezeu, nu şti că prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu? «Deci oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu» (Iacov 4,4). Nu urmăresc aceşti „oameni amabili” aceleaşi principii şi practici pe baza cărora Fiul lui Dumnezeu a fost alungat din lume?

Noi ar trebui să privim lumea aşa cum o vede Dumnezeu. Este puţin important cât timp s-a scurs de când lumea L-a răstignit pe Domnul. Acest păcat stă tot aşa de viu înaintea ochilor lui Dumnezeu ca şi atunci când s-a înfăptuit fapta groaznică. Începând din ziua aceea şi până acum lumea nu a schimbat cu nimic din vina ei cea mai mare. Lumea ori nu acceptă pentru sine relaţiile din creştinism, ori respinge pe aceia care cred cu adevărat. „Ce aroganţă, să numeşti pe Dumnezeu ca Tată al tău!”, spune ea. Însă Domnul spune: «Tată drept, lumea nu Te-a cunoscut.» Lumea gândeşte că face o slujbă pentru Dumnezeu, dacă îi prigoneşte pe aceşti „oameni aroganţi”, care Îl mărturisesc pe Dumnezeu ca Tată al lor şi de care Hristos nu se ruşinează să-i numească fraţi. „Cel mai grav este, că ei afirmă, că Dumnezeu ar fi numai Tatăl lor şi nu şi al nostru!” Ce este mai revoltător în ochii lumii, decât atunci când se trage o linie de despărţire şi noi mărturisim că posedăm binecuvântări şi privilegii cereşti, pe care lumea nu le are!

Obiectezi tu, că acest tablou al asemănării cu lumea nu se aplică în totul la tine? Însă tu ai un fiu sau o fiică şi doreşti ca ei să ocupe o poziţie bună în lume. Tu ai renunţat într-adevăr la lume, în măsura în care aceasta este adevărat cu privire la tine; dar care este situaţia cu copiii tăi? În felul acesta se vede deseori în inima părinţilor asemănarea cu lumea. Lipseşte dorinţa sinceră, ca şi copilul să fie găsit în Hristos şi să devină un adevărat copil al lui Dumnezeu. Ca ţel practic stă în primul rând înaintea ochilor părinţilor, să creeze copiilor o poziţie bună în lume, cu toate că ei se roagă şi ca copiii lor să devină mântuiţi. Totodată se fac eforturi neobosite pentru înaintarea copiilor în lume. Ce este aceasta altceva decât natura lumii, în orice formă s-ar arăta ea? Probabil toate acestea nu se spun, dar felul de a proceda dovedeşte cu ce se preocupă inimile. Mie mi se pare că acest gând constituie legătura dintre versetul 3 şi 4.

Poruncile lui Dumnezeu par grele în mod deosebit din cauză că se face simţită influenţa rea a lumii. «Pentru că tot ce este născut din Dumnezeu învinge lumea.» Acesta este un cuvânt care cercetează inima, dacă ne gândim în ce măsură copiii lui Dumnezeu cochetează cu lumea. În general în cercurile creştine este o imagine foarte confuză a ceea ce este de fapt lumea. Uneori eşti şocat, că la întrebarea, ce se înţelege prin expresia lume, chiar şi creştinii adevăraţi, lucizi, recunosc că nu au curajul să dea un răspuns la aceasta. Nu puţin sunt cei care presupun că lumea ca atare nu există, căci chiar şi mulţimea poporului a fost botezată şi de aceea, cu excepţia celor care evident sunt atei, creştinismul a luat locul lumii spre onoarea lui Dumnezeu; chiar dacă aceasta nu se poate spune despre fiecare om în parte, totuşi este aşa în impresia generală morală. Noi nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de satan sau de aparenţa exterioară, chiar dacă lumea s-ar găsi într-o stare mult mai bună decât este de fapt în realitate. Hristos este permanent adevărata piatră de încercare a adevărului. Este vre-o ţară sub soare pentru ai cărei locuitori Hristos înseamnă viaţa şi singura lor ţintă? Acolo unde El este recunoscut în felul acesta şi cu credinţă simplă, lumea nu este niciodată la ea acasă. Hristos oferă o conştienţă vie despre dragostea Tatălui şi, legat de aceasta, odihnă inimii. Acolo unde prin Duhul Sfânt se savurează această conştienţă, acolo nu se găseşte lumea. Însă acolo unde alte lucruri şi nu Hristos atrag şi stăpânesc inima, unde dragostea Tatălui este necunoscută sau este privită ca o imposibilitate, acolo se găseşte lumea în opoziţia ei neschimbată. Poate de aceea pentru un credincios să fie o întrebare mai importantă – în măsura în care ea nu a fost deja rezolvată prin credinţă – decât verificarea inimii, conştiinţei şi căilor noastre în lumina Cuvântului lui Dumnezeu în privinţa aceasta? Lumea câştigă uşor influenţă asupra noastră în lucrurile mici, chiar dacă dorim să umblăm cu credincioşie în lucrurile principale. Este un pericol mare să dai înapoi dinaintea verificării în lumina Sfintei Scripturi, dacă la noi înşine se constată neclaritate în umblare. Dragostea dumnezeiască ne obligă şi la întrajutorare reciprocă, de îndată ce noi vedem clar şi nu cedăm obişnuinţei lipsită de inimă de a spiona contradicţii la unul sau altul dintre fraţi. Atunci vom vrea să aducem astfel de greşeli ale altora ca scuze pentru legăturile noastre personale cu lumea în umblare şi închinare. Un astfel de mod de a proceda nu are nimic a face cu felul de gândire al lui Hristos.

În acest loc din Scriptură avem asigurarea că nu misticul în despărţirea lui de lume sau numai oamenii deosebit de spiritual sunt cei care înving lumea, ci: «tot ce este născut din Dumnezeu învinge lumea». Nu este aceasta o încurajare şi totodată un impuls pentru copilul simplu al lui Dumnezeu? Nu sunt ei toţi născuţi din Dumnezeu? Aici este prezentat clar principiul: niciunul măcar din creştinii adevăraţi nu este exclus de la acest privilegiu, dar nici de la responsabilitatea legată de el. Deoarece fiecare credincios este acum subiectul dragostei lui Dumnezeu şi un aparţinător la familia Sa, el «învinge lumea». «Şi aceasta este victoria care a învins lumea» (nu: slujba noastră sau jertfirea de sine, şi nici măcar dragostea, ci,) «credinţa noastră.» Crezi tu aceasta, dragul meu împreună cu mine creştin? Nu fii necredincios, ci credincios! Credinţa în Domnul nostru Isus Hristos este acea prin care noi am fost aduşi la Dumnezeu. Tot prin El noi suntem păziţi de Dumnezeu şi făcuţi apţi să recunoaştem duşmanul şi să ne împotrivim lui. Şi prin El ne odihnim ascultători în dragostea Aceluia care S-a coborât să ne numească prietenii Săi.

Credinţa este deci victoria care a învins lumea. Cum are loc aceasta, explică apostolul în versetul următor: «Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?» Aici nu este vorba, ca în versetul 1, numai de «Hristos». Este acelaşi Isus, dar apostolul se referă la demnitatea personală a Domnului. Asemănător este şi cu progresarea sufletului mântuit. Mai întâi se crede că El, Isus, este Hristosul. Probabil că după aceea El a fost prezentat mai mult credinţei; însă în orice caz a fost o veste bună să afli pe baza autorităţii dumnezeieşti că Isus a fost uns (Hristos) de Dumnezeu şi a fost trimis în lume spre mântuirea veşnică a celor care cred. Acest Isus este Hristosul. Însă în versetul 5 se vorbeşte despre gloria Sa, pe care El o posedă în afara lumii acesteia ca Fiul veşnic al lui Dumnezeu. Aceasta depăşeşte cu mult faptul că El era Hristosul, sau Unsul, pe acest pământ. El era Fiul lui Dumnezeu înainte ca lumea să existe; şi chiar dacă lumea şi poporul Lui pământesc L-au lepădat, totuşi gloria Sa ca Fiu al lui Dumnezeu va umple cerul şi pământul. El, Cel care a venit aici jos, era Dumnezeu Însuşi, care din dragoste S-a smerit. Şi El, Cel care după înfăptuirea lucrării S-a înălţat la cer, era Omul care a fost înălţat peste întreg universul ca Isus, Fiul lui Dumnezeu. El, Cel care este Dumnezeu şi Om într-o persoană, umple acum inima credincioşilor şi odată va umple toate lucrurile. Noi Îl vedem nu numai ca pe Acela care uns cu Duhul Sfânt şi cu putere mergea din loc în loc făcând bine şi vindecând pe toţi care erau stăpâniţi de diavolul. Noi Îl vedem în gloria cerească şi suntem făcuţi apţi să-L preţuim în legătura Lui veşnică cu Dumnezeu, precum şi cu noi şi cu toţi ceilalţi.

Acest titlu al Domnului este folosit aici pentru a prezenta natura credinţei, care învinge lumea, şi cum ar putea fi altfel? Harul Său a atras odinioară inimile noastre, pe când eram pierduţi, ne-a dăruit viaţă şi L-a condus în moarte pentru păcatele noastre. Apoi viaţa nouă a devenit activă în contemplarea unei glorii dumnezeieşti, care aşează în umbră toată slava deşartă a omului şi a lumii acesteia şi o face să dispară. Noi învăţăm să cunoaştem dragostea Lui, care ne-a condus în legătură practică cu Tatăl şi cu Fiul. Ea dă naşte în noi la un fel nou de gândire, care este în concordanţă cu poziţia total nouă, în care ne-a adus harul Său neîngrădit ca credincioşi. Viaţa, pe care am primit-o, nu poate altfel decât să se înalţe spre izvorul ei. De aceea cu cât noi cunoaştem mai mult harul, cu atât mai mult Duhul Sfânt oferă putere acestei vieţi, aşa că preţuirea din partea noastră a lui Hristos şi a Cuvântului Său creşte. Vedem cât de important este adevărul, că El este nu numai Unsul: care în marea Sa îndurare a venit în lumea aceasta, ci totodată este Fiul lui Dumnezeu, şi că El posedă o glorie personală, care este total independentă de trimiterea Lui în lumea aceasta. Prin neştiinţa şi dispreţuirea, pe care lumea I le-a adus spre propria ei pierzare, gloria Sa personală străluceşte şi mai puternic. El este Fiul Omului, care S-a coborât în cele mai de jos adâncimi, ca să glorifice pe Dumnezeu cu privire la păcat şi să salveze pe cei pierduţi. Însă aşa cum deja înainte de crearea cerurilor şi pământului El era Fiul lui Dumnezeu, tot aşa El va rămâne şi în veşnicie, când acestea vor fi trecute. Această glorie a Domnului Isus ne este prezentată acum ca fiind aceea care oferă putere credinţei noastre în toate greutăţile venite din partea lumii. Căci «cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?»

În privinţa aceasta ne putem gândi la un credincios, care la întoarcerea lui la Dumnezeu nu a ajuns la odihna deplină în adevăr. După ce el a gustat scumpătatea ei, el a fost călăuzit de Duhul Sfânt să cunoască mai bine pe Domnul Isus nu numai în nevoile lui personale, ci şi în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu gloria Sa. Se adevereşte cuvântul Domnului: «oricui are i se va da» (Matei 13,12). «Sufletul celor harnici va fi săturat» (Proverbe 13,4). Înainte de toate el va savura bucuria de a cunoaşte mai bine dragostea şi desăvârşirile Domnului. Această credinţă oferă puterea de a învinge tot ce lumea ne oferă ca ură şi ameninţări, dar şi ca atracţii, plăceri şi onoare. Credinţa vede permanent în lume ura criminală împotriva Fiului lui Dumnezeu. Să ne temem de ceea ce detestăm? Nicidecum, căci «în lume aveţi necaz, dar îndrăzniţi: Eu am învins lumea» (Ioan 16,33).

Cunoaşterea permanent tot mai profundă a gloriei lui Hristos este medicamentul profilactic cel mai bun împotriva lumii. Deoarece satan, căpetenia ei, este permanent preocupat să ne înşele cu ispitele lui şi să ne producă pagubă, noi toţi avem nevoie de Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu şi Învingătorul, în lupta căreia îi suntem expuşi permanent fin cauza binecuvântărilor pe care noi le-am primit în El. Certitudinea, că Dumnezeul păcii va zdrobi pe satan sub picioarele noastre, este măreaţă. Dar dacă sufletul nostru ar vrea să se odihnească pe această victorie finală, atunci aceasta ar fi pentru noi o cursă. Noi am fost lăsaţi aici ca în orice împrejurare să alungăm pe satan, aşa cum Iosua a îndemnat pe poporul său. Noi trebuie să fim credincioşi în lucrurile zilnice mărunte, dacă vrem să învingem în greutăţile mari.

De aceea Domnul în fiecare din scrisorile Sale deschise adresate celor şapte Adunări din Asia Mică Se aşteaptă să găsească învingători. De fiecare dată El dă făgăduinţe corespunzătoare, ca să întărească pe cei credincioşi, căci din cauza abaterilor El nu se mai putea baza pe Adunări în totalitatea lor. Să observăm, că Domnul, după condamnarea celor care ţin de învăţătura lui Balaam şi a Nicolaiţilor în Pergam se adresează Izabelei neruşinate din Tiatira, tocmai aici Se prezintă ca Fiul lui Dumnezeu, ca Stânca, pe care El Îşi clădeşte Adunarea Sa, care nu va fi biruită de porţile Hadesului (Locuinţei morţilor). Este viaţa lui Hristos cea care ne face apţi pentru părtăşia cu Tatăl şi cu Sine Însuşi. Dar ca să putem învinge lumea şi să savurăm părtăşia dumnezeiască, credinţa în Fiul lui Dumnezeu trebuie prin har să fie vie şi tare. Atunci noi vom găsi aşa-numita „lume creştină” (aşa cum mulţi nu se ruşinează s-o numească) mult mai dureroasă şi potrivnică decât păgânismul nemanierat. Căci tot aşa o vede şi Tatăl şi Fiul. Părinţii bisericii răstălmăcesc adevărul, prin aceea că învaţă, că oameni trebuie numai să se lase botezaţi, fără să ia în considerare viaţa lor rea; căci prin botez chinurile lor în iad se vor micşora. Dacă ei ar fi avut numai o ureche, ca să audă, ar fi trebuit să ştie că Domnul a rânduit exact invers: «Iar robul acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri; iar cine n-a ştiut şi a făcut lucruri vrednice de lovituri va fi bătut cu puţine» (Luca 12,47.48).

Să ţinem cu tărie, fără zguduire şi cu simplitatea inimi, la credinţa, că Isus este Fiul lui Dumnezeu, pentru ca şi noi să biruim lumea!

Primele versete ale acestui capitol, pe care le-am studiat ultima dată, ne-au arătat cercul de persoane, pe care noi trebuie să le iubim potrivit gândurilor lui Dumnezeu; ele ne mai arată şi că această dragoste este legată de nedespărţit cu ascultarea. Fără ascultare de poruncile lui Dumnezeu nu poate exista dragoste dumnezeiască la credincioşi. Altfel stau lucrurile cu sentimentele naturale, deoarece acestea nu au nici un fel de legătură cu ascultarea. Dragostea creştină este activitatea spirituală a omului nou. Prin faptul că ea se îndreaptă spre toţi copiii lui Dumnezeu, tocmai pentru că ei sunt copiii Săi, ea nu poate fi practicată fără supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Dragostea ia o altă formă, atunci când ea se preocupă cu neascultarea acelora care sunt obligaţi să dovedească ascultare faţă de Dumnezeu. În orice caz în cei credincioşi dragostea dumnezeiască şi ascultarea potrivită cu voia lui Dumnezeu trebuie să fie o unite de nedespărţit.

Apoi am aflat că un împotrivitor se comportă cu duşmănie atât faţă de dragostea noastră cât şi faţă de ascultarea noastră; copiii lui Dumnezeu trec foarte uşor cu vederea caracterul lui perfid. Chiar şi cei mai tineri în credinţă ar trebui să aibă un simţământ pentru ceea ce Scriptura numeşte «carnea», izvorul răului demn de detestat, egoist, din noi. Cu regret noi constatăm mai uşor la alţii decât la noi înşine natura lui respingătoare. Realmente aparţine activităţii făţarnice a cărnii, faptul că noi recunoaştem aşa de repede la alţii activitatea ei (sau poate numai ne-o imaginăm), în timp ce ezităm s-o condamnăm la noi înşine.

Însă lumea ne devine deseori o cursă mult mai rafinată. Ea are regulile proprii de comportare şi oferă unele lucruri, care plac naturii umane – şi de asemenea multor creştini adevăraţi. Religia ei (ea este în ochii lui Dumnezeu partea cea mai rea a fiinţei ei) exercită o atracţie puternică. Prin aceasta lumea este pentru noi un duşman mult mai periculos decât carnea. Dacă la noi carnea iese în evidenţă, aceasta este un lucru ruşinos şi chiar şi în cazul înţelegerii spirituale reduse conduce la smerire şi părere de rău înaintea lui Dumnezeu. Însă în cea mai mare parte lumea dă impresia de demnitate. De aceea cei mai mulţi creştini, care într-adevăr condamnă faptele cărnii, sunt înclinaţi să aducă tot felul de scuze pentru participarea lor la fiinţa lumii acesteia. Lumea este însă duşmanul direct al Tatălui, şi anume într-o măsură aşa de mare, că acolo unde domneşte duhul lumii dragostea Tatălui niciodată nu poate lucra cu putere şi nu poate fi savurată. Este evident clar, ce s-a spus uneori, că potrivit cu sentinţa Scripturii lumea stă faţă de Tatăl ca împotrivitor tot aşa cum carnea stă faţă de Duhul, şi diavolul faţă de Fiul lui Dumnezeu. Satan se împotriveşte în această formă întreită Trinităţii şi răspândeşte nenorocire prin lume şi prin carne. Spre mângâierea noastră însă ştim că Dumnezeu, Tatăl, prin Domnul Isus, prin mijlocirea Duhului Sfânt lucrează la rândul Său spre bine. Noi am putea să diferenţiem între diferitele forme ale răului, în realitate în practică deseori ele merg una într-alta. Acelaşi lucru este valabil şi pentru activitatea Trinităţii; şi «Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume» (1 Ioan 4,4).

Prin aceasta ajungem la mărturia lui Dumnezeu în lume. Ea se îndreaptă spre oameni, pentru ca din ei să-Şi formeze o familie proprie. Mărturia se bazează pe credinţa în Cuvântul care mărturiseşte pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. Nu este o chestiune de raţiune sau de sentimente şi nu se bazează nici pe practicarea anumitor rituri religioase de către o clasă specială de oameni. Mărturia lui Dumnezeu se adresează conştiinţei păcătosului, ca să-i curețe inima prin credinţă, şi această credinţă în ceea ce priveşte ispăşirea se bazează pe jertfa Domnului Isus. «El este Cel care a venit prin apă şi sânge, Isus, Hristosul; nu numai prin apă, ci prin apă şi sânge.» Dumnezeu trimite mărturii deosebite, ca să convingă pe oamenii – atât pe credincioşi cât şi pe necredincioşi -, care stau sub povara necurăţiei şi vinii. Necredincioşii sunt solicitaţi să se plece înaintea Lui şi înaintea adevărului; credincioşii trebuie să fie curăţiţi în conştiinţa lor, şi credinţa lor trebuie să fie întărită şi mărită.

Aici suntem conduşi de la Persoana lui Hristos, cu care tocmai ne-am preocupat, spre lucrarea lui Hristos, care caracterizează Persoana Sa şi oferă mărturiilor caracterul lor. În conflictele dintre oamenii aflaţi sub Lege era necesară şi totodată suficientă mărturia a doi martori, mărturia a trei martori era şi mai bună. Dumnezeu a purtat în chip deplin de grijă în mărturia Sa. El pune înaintea ochilor omului trei martori cu cea mai mare autoritate posibilă, ca să-l introducă în adevăr. «El este Cel care a venit»; nici prin naştere, putere şi înţelepciune omenească, şi nici prin putere şi glorie dumnezeiască, şi nici prin întruparea Sa şi lucrarea Sa incomparabilă. «El este Cel care a venit prin apă şi sânge, Isus, Hristosul.» El era Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică, însă El a venit ca să moară tot aşa de realmente cum moare orice om, însă într-un fel cum nimeni altul nu a putut să moară. El a fost făcut de Dumnezeu păcat, ca să salveze pe păcătoşi şi să-i spele să devină curaţi, pentru ca ei să devină nu numai lăuntric curăţiţi, ci prin sângele lui Hristos devin în ochii lui Dumnezeu mai albi decât zăpada. Da, El a venit aici jos ca să moară, căci numai moartea Sa putea să anuleze păcatele noastre şi să glorifice pe Dumnezeu cu privire la păcat (compară cu Ioan 13,31.32). Desigur aici avem un indiciu referitor la Domnul nostru pe cruce, când El, deja mort, a fost străpuns de un soldat; trebuia constatat că El a murit cu adevărat. Cu această ocazie din coasta Lui a curs sânge şi apă. În momentul acela sângele care curgea a fost primul care a atras privirea, de aceea el este numit mai întâi. Dar nici apa care curgea nu a scăpat privirii spectatorilor. Cine a văzut sau a auzit vreodată, că din coasta unui mort curge sânge şi apă? La Domnul Isus ambele au fost vizibile.

În evanghelia după Ioan această realitate este mai pregnant scoasă în evidenţă decât minunile uimitoare, pe care Domnul le-a făcut. În Ioan 19,33-36 citim: «Dar, venind la Isus, când au văzut că Acesta murise deja, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel care a văzut acestea a mărturisit, şi mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.» Sângele şi apa au ieşit cu adevărat din Omul mort. Dumnezeu a confirmat lucrarea, pe care numai Fiul lui Dumnezeu întrupat în carne putea s-o facă, printr-un astfel de semn supranatural. Duhul lui Dumnezeu a considerat acest semn aşa de semnificativ pentru gloria lui Hristos şi pentru împăcarea oamenilor, că mai întâi El îl scoate în evidenţă în mod deosebit în evanghelia după Ioan şi apoi în epistola lui Ioan îl aplică la noi.

«El este Cel care a venit prin apă şi sânge.» Adam nu a devenit tatăl neamului de oameni înainte ca păcatul să vină în lume şi moartea să-şi înceapă lucrarea. Domnul nostru a devenit Capul noii creaţii când El, după ce a purtat păcatele noastre, a înviat ca Cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. Prin „moarte” (nu prin naşterea Sa, aşa cum afirmă unii învăţători falşi) El a nimicit pe cel care avea puterea morţii. Până în momentul acela sistemul levitic cu preoţii şi jertfele lui şi cu un loc preasfânt pământesc avea încă consimţământul lui Dumnezeu. Abia după ce lucrarea a fost înfăptuită, pe baza unei jertfe cu valabilitate deplină şi a unui Mântuitor înviat, care curând după aceea a fost glorificat în cer, şi-a început creştinismul existenţa. Când Pavel a pus din nou Evanghelia înaintea ochilor corintenilor nestatornici, el a început prin a spune că Hristos, conform Scripturilor, a murit pentru păcatele noastre. Tot aşa şi Ioan lasă toate celelalte la o parte, când vrea să accentueze mărturia divină, şi totodată se referă la moartea Domnului, care a făcut curăţire şi ispăşire pentru noi. El începe aici cu apa, tabloul foarte bine cunoscut al puterii Cuvântului de a curăţii. Alături de alte locuri din Scriptură, citim despre aceasta în Ioan 3,5, unde Duhul este numit ca lucrând împreună, în timp ce aici sângele urmează după apă. Cuvântul lui Dumnezeu se preocupă mai întâi în mod activ cu sufletele. Dumnezeu vorbeşte conştiinţei noastre prin acelaşi Cuvânt şi ne dovedeşte că suntem vinovaţi. Cuvântul Său, niciodată tradiţia omenească sau oratoria, ne arată că în ochii Săi noi suntem surzi, împotrivitori întinaţi prin păcate. Dar cât de preţios este pentru suflet să cunoască apoi, că apa de curăţire a curs, ca să spun aşa, din El Însuşi!

Spălarea cu apă are loc aşadar din coasta deschisă a Aceluia care a murit pentru păcătos. Prin aceasta se măreşte deosebit de mult însemnătatea acestei curăţiri. Înainte de moartea Sa Domnul a stabilit principiul: «Cine s-a scăldat (s-a spălat complet) nu are nevoie să i se spele decât picioarele» (Ioan 13,10). Omul întreg este scăldat numai o singură dată, însă picioarele trebuie permanent spălate în timpul pelerinajului pe pământ. Este exclusiv lucrarea de mijlocire a lui Hristos, care întâmpină greșelile noastre zilnice, şi nu este Masa Domnului (un abuz degradator al Mesei ca urmare a necunoaşterii). Pe baza morţii lui Hristos Duhul Sfânt aplică Cuvântul Său la conştiinţă, acolo unde este nevoie. Însă «spălarea naşterii din nou» a credinciosului are loc numai o singură dată. Numai moartea lui Hristos ne dăruieşte eliberarea de păcate. S-ar putea ca noi să simţim păcatele şi să le urâm şi din cauza lor să ne condamnăm singuri; însă numai prin moartea lui Hristos sufletul devine liber de păcat. «El este Cel care a venit …», acesta este adevărul sublim, pe care Dumnezeu l-a avut înaintea ochilor în moartea lui Hristos. Ce adevăr profund, ce har incomparabil, care ne vorbeşte în felul acesta!

Faptul că puterea curăţitoare este prezentă şi că de la începutul creştinismului ea a fost aplicată la noi credincioşii, este însă numai o parte a adevărului. Moartea lui Hristos a fost tot aşa de absolut necesară cu privire la drepturile lui Dumnezeu, ca şi cu privire la noi. Desigur de partea lui Dumnezeu nu era necesară pentru curăţire, ci pentru ispăşire. Păcatul a adus totul în dezordine pe pământ şi a dat naştere la un haos moral. Crucea a restabilit pentru totdeauna ordinea dumnezeiască. Cum ar putea dragostea şi lumina, harul şi adevărul să lucreze împreună fără cruce? Cum ar putea dragostea să introducă pe păcătos în cer, care în lumina dumnezeiască s-a dovedit că el este corespunzător numai pentru iad? Dacă harul a vrut să lucreze faţă de păcătos în îndurare, cine va putea aduce la tăcere adevărul, că păcătosul era un duşman fără sentimente, lipsit de Dumnezeu? Natura lui Dumnezeu şi însuşirile Lui divine îşi găsesc îndreptăţirea şi armonia lor desăvârşită în crucea lui Hristos. Acolo Dumnezeu a fost glorificat în Fiul Omului. De acum înainte corespunde dreptăţii Sale, ca pe baza lucrării la cruce să îndreptăţească pe cel mai rău păcătos, care crede cu adevărat în Domnul Isus.

De aceea se spune că El a venit «prin sânge»; se adaugă: «Nu numai prin apă, ci prin apă şi sânge.» Lucrarea Sa s-a referit nu numai la dragostea lui Dumnezeu, ci şi la maiestatea şi autoritatea Sa, la Cuvântul Său, la sfinţenia şi dreptatea Sa. Toate interesele lui Dumnezeu au fost glorificate în moartea Fiului Omului într-un mod aşa de desăvârşit şi în armonie unul cu altul, cum nu se putea face în alt fel. Deoarece Dumnezeu se odihneşte în această lucrare a lui Hristos cu o plăcere veşnică, El lucrează acum prin Duhul Sfânt trimis din cer, ca să descopere totul celor care prin credinţă au primit pe Hristos şi Cuvântul Său.

Dar ce înseamnă pentru om venirea Domnului «prin apă şi sânge» (o referire la sfârşitul vieţii Lui pe pământ)? Ea ne pune înaintea ochilor adevărul îngrozitor, că omul era aşa de total stricat, că el nu putea fi salvat din răutatea şi duşmănia lui nici măcar printr-un Dăruitor de binecuvântare viu şi dumnezeiesc, care din dragoste S-a coborât, ca El Însuşi să devină Om. Această salvare era posibilă numai pe baza unui Mântuitor mort. El a spus: «Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă» (Ioan 5,40), «Dacă grăuntele de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur» (Ioan 12,24) şi: «Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la Mine» (Ioan 12,32). Moartea lui Hristos este dovada incontestabilă despre moartea morală a omului, prin har însă este baza pentru cele mai mari binecuvântări ale lui Dumnezeu. Cât de clar arată moartea Sa, că Legea lui Dumnezeu putea numai să condamne pe om; ea dovedeşte stricăciunea totală a naturii umane în toate straturile sociale ale omenirii. Cu toate că plinătatea Dumnezeirii locuia trupeşte în Isus, nici chiar prin aceasta omul nu putea fi eliberat de păcatele sale; era necesară moartea lui Hristos. În Cel înviat vedem acum cu desăvârşire poziţia nouă şi cerească a omului potrivit cu planul de har dumnezeiesc.

Nu este uşor să se redea cele două prepoziţii din versetul 6, dia şi en, în adevăratul lor înţeles. În unele traduceri stă în ambele locuri „prin”. Prima prepoziţie (dia), care se foloseşte o singură dată, trebuie totuşi diferenţiată de a doua (en), deoarece aceasta este mai pronunțată şi înseamnă aproximativ „în puterea”. Noţiunea în prima parte a versetului, în care apa şi sângele sunt privite simbolic ca mijloace de vindecare a omului din starea lui grea, ne arată că Domnul Isus a venit ca să facă tot ce era necesar pentru eliberarea credinciosului de necurăţie şi vină. În următoarea parte a frazei se foloseşte expresia „în”, care aici ca şi în alte locuri are înţelesul de „în puterea”. Prin aceasta, s-ar citi astfel: „… nu numai în puterea apei, ci în puterea apei şi a sângelui”. Omul se afla într-o stare aşa de nenorocită, pe care Hristos, care din cauza lui a coborât ca Dumnezeu şi totodată ca Om, nu putea prin nimic altceva s-o cureţe şi s-o ispăşească decât numai prin moartea Sa. De aceea El a venit în puterea deplină a morţii Sale, care era pe deplin suficientă ca să cureţe chiar şi pe păcătosul cel mai stricat şi cel mai vinovat, chiar dacă nici un om măcar nu ar fi crezut aceasta. Dumnezeu a vrut să arate harul Său, şi omul trebuia să-l primească prin credinţă. Trebuia să aibă loc «prin apă şi sânge».

Noi găsim însă şi o completare foarte importantă: «Şi Duhul este Cel care mărturiseşte, pentru că Duhul este adevărul». Noi toţi ştim, că Domnul Isus spune despre Sine, că El este «adevărul». De ce este Duhul Sfânt numit «adevărul», cu toate că aceasta nu se spune niciodată despre Dumnezeu, Tatăl? Dimpotrivă cuvântul, scris sau expresia verbală a lui Hristos, este de asemenea denumit la fel, ceea ce însă este uşor de înţeles. Este Cuvântul, pe care Îl foloseşte Duhul Sfânt, ca să glorifice pe Hristos înaintea alor Săi şi în ai Săi. Diferenţa pare să constea în aceea, că în Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, adevărul este prezentat obiectiv; Duhul reprezintă puterea lăuntrică, care lucrează în credincios, pentru ca Hristos să fie glorificat în el şi să poată fi savurat de el. Ca să obţii binecuvântările lui Dumnezeu, trebuie îndeplinite două nevoi foarte importante. Noi avem nevoie de adevărul dumnezeiesc pentru conştiinţă, inimă şi suflet; acesta ne este dat în chip desăvârşit în Domnul Isus, care este Adevărul desăvârşit. Însă în natura veche locuieşte încă păcatul, care se opune sentinţei de condamnare. Chiar dacă omul este născut din Dumnezeu, totuşi este necesară vegherea permanentă faţă de acţiunea păcatului, atâta timp cât vom fi pe pământ. Acestei cerinţe îi vine în ajutor Duhul lui Dumnezeu, care de aceea este „Adevărul”, puterea lăuntrică pentru formarea şi aplicarea adevărului care se găseşte în Hristos. Duhul Sfânt lucrează ca subiectul credinţei să fie primit şi preţuit lăuntric. El este izvorul de putere al omului nou, ca viaţa lui Hristos să se dezvolte în el.

Chiar şi în acest domeniu real şi foarte necesar Duhul prezintă adevărul lăuntric, cu toate că noi nu putem să-L caracterizăm ca adevăr subiectiv. Exprimat mai simplu: noi privim la Domnul ca la Acela care este prezentat ochilor credinţei noastre, în timp ce Duhul dă in inima noastră puterea necesară pentru aceasta. Deoarece adevărul descopere pe orice om şi orice lucru, aşa cum sunt ele în realitate, este de înţeles de ce Fiul şi Duhul Sfânt pot fi numiţi în acelaşi fel «adevărul». Aceasta însă nu se spune despre Dumnezeu, sau despre Tatăl, deoarece El nu este în Sine Cel care descoperă, ci prin Fiul şi prin Duhul Sfânt totul devine pe deplin descoperit.

Teologia poate fi denumită ca fiind încercarea raţionaliştilor şi ritualiştilor să construiască din adevărul revelat o „ştiinţă”, spre dezonorarea lui Dumnezeu şi spre propria lor pagubă. Dacă se ascultă reprezentanţii teologiei, se poate constata că ei vorbesc despre Dumnezeu ca fiind Adevărul. Îmi amintesc cum cu mulţi ani în urmă am întâlnit un adept renumit dar sceptic al romantismului, din străinătate. Cu toate că în discuţia cu mine nega concepţiile lui Voltaire şi Rousseau, punea totuşi tot accentul pe ideea, că Dumnezeu ar fi adevărul. Faţă de un prieten comun el s-a exprimat după aceea pe scurt cu privire la diferenţa dintre părerile noastre: el vede pe Dumnezeu direct şi pentru Sine Însuşi, eu dimpotrivă Îl văd pe Dumnezeu numai „prin ochelarii lui Isus Hristos”. Cum s-a înşelat singur, să poată vedea sau recunoaşte în realitate pe Dumnezeu! Dumnezeu stă în Sine Însuşi totalmente peste cercul vizual al creaturii. Omul are nevoie de un Mijlocitor, care este Om şi în acelaşi timp Dumnezeu, pentru ca prin Duhul Sfânt să poată cunoaşte pe Dumnezeu. Numai în felul acesta poate fi cunoscut adevărul. Dumnezeu ca atare nu este revelarea Lui Însuşi (şi tot aşa de puţin conştiinţa sau inteligenţa omului), ci Hristos ca subiect al credinţei este revelarea Lui, în timp ce Duhul reprezintă puterea lăuntrică a naturii noi. Deci Dumnezeu este revelat numai în Hristos. Hristos L-a revelat în exterior, Duhul ni-L revelează lăuntric, în inimile noastre, şi Cuvântul este revelarea lui Dumnezeu sau Adevărul. Noi am putea avea pe Hristos înaintea ochilor noştri în orice clipă a vieţii noastre, dar nu ne-ar folosi, dacă Duhul Sfânt şi Cuvântul nu ar lucra împreună, ca să ne facă capabili să primim adevărul prin credinţă şi apoi să-L practicăm în viaţa nouă.

Apostolul are însă să ne spună mai mult prin cuvintele lui scurte, dar bogate în conţinut: «Pentru că sunt trei care mărturisesc: Duhul şi apa şi sângele; şi cei trei sunt una.» (versetele 7 şi 8). Se observă că aici ordinea este inversă. În ordinea efectivă era mai întâi sângele, apoi apa şi în cele din urmă Duhul Sfânt trimis din cer pentru glorificarea lucrării de răscumpărare înfăptuită de Hristos. El a fost dat credincioşilor ca Apărător care rămâne şi care să contribuie la răspândirea mondială a vestei bune în puterea lui Dumnezeu, şi nu a omului (cu toate că pentru aceasta sunt folosiţi oameni). Deci Dumnezeu ne-a dat trei martori, care sunt una în aceeaşi mărturie. Ca şi chestiune spirituală este însă ordinea următoare: «Duhul şi apa şi sângele». În sensul strict al cuvântului este de la sine înţeles că Duhul Sfânt este Martorul ca Persoană şi El este şi puterea vie prezentă. Apa şi sângele sunt numite numai simbolic martori şi prin aceasta personificate (văzute ca persoane). Duhul Sfânt însă este o Persoană reală a Dumnezeirii. Una din misiunile importante ale Lui este, aşa cum era şi a Fiului, să depună mărturie pe pământ. El mărturiseşte despre Hristos, aşa cum Hristos a mărturisit despre Dumnezeu şi despre Tatăl. «Şi Duhul este Cel care mărturiseşte, pentru că Duhul este adevărul.»

Textul biblic a fost falsificat aici prin neatenţie sau chiar intenţionat[2]. Partea din propoziţie „în cer” în versetul 7 până la „pe pământ” în versetul 8 (care se întâlneşte în unele traduceri, dar numai în foarte puţine şi unele manuscrise relativ mai târzii) nu aparţin Sfintei Scripturi, ci reprezintă o intercalare. Probabil aceasta a fost la început numai o remarcă laterală, care în transcrierile de mai târziu au fost preluate în textul biblic de aceia care nu au înţeles adevărul. Cu privire la naşterea acestei schimbări a textului s-au făcut cercetări detaliate şi extinse. Rezultatul a arătat aceleaşi motive, care nouă ne dau certitudinea cu privire la veridicitatea textului Noului Testament, că cu certitudine intercalarea în locul acesta este lucrare omenească. Cu toate acestea vreau să dovedesc, că intercalarea poate fi recunoscută ca falsificare şi fără să ai cunoştinţe de limba greacă. Nu este nevoie nici de ajutorul învăţaţilor şi nici de rezultatele cercetărilor lor, ca să poţi da răspunsul la această întrebare; Cuvântul lui Dumnezeu este în sine însuşi pe deplin suficient şi desăvârşit de concludent logic. Mai întâi trebuie întrebat: Ce se înţelege prin „a da mărturie în cer”? Această expresie contrazice nu numai textul Scripturii, ci la o privire mai îndeaproape ea ne apare lipsită de sens. Din ce motive sau pe baza căror fapte trebuie să se dea mărturie în cer? Locuitorii naturali ai cerului sunt îngerii, şi aceştia nu au nevoie de nici o mărturie. Ei sunt predestinaţi şi sfinţi; pentru ei orice mărturie ar fi de prisos. Îngerii decăzuţi sunt dimpotrivă pierduţi pentru totdeauna. Ei au părăsit starea lor iniţială. Unii din ei au fost predaţi lanţurilor întunericului; altora, aşa cum este şi cu satan, le este încă permis să ispitească pe sfinţi şi să-i acuze şi să producă încurcătură în toată partea locuită a pământului. Nici pentru ei nu este nici un fel de mărturie. În ceea ce priveşte duhurile sfinţilor adormiţi, care sunt la Hristos – de ce mărturie au ei nevoie? În afară de aceasta mai există o altă dovadă în textul însuşi, că această adăugire este o greşeală omenească şi nu aparţine adevărului revelat. Nici un scriitor inspirat nu leagă una de alta în Cuvântul lui Dumnezeu expresiile «Tatăl» şi «Cuvântul»; este vorba de expresii de sine stătătoare. Noi găsim în Scriptură «Cuvântul» în legătură «Dumnezeu», «Fiul» în legătură cu «Tatăl».

Scena mărturiei este pământul, şi de acolo mărturia este răspândită prin harul lui Dumnezeu, deoarece oamenii sunt cufundaţi în întuneric şi nu posedă adevărul. Pilat, prin întrebarea lui «Ce este adevărul?» a exprimat neştiinţa întregii lumi. În superficialitatea lui, asemenea celor mai mulţi oameni, nu a aşteptat nicidecum răspunsul, care ar fi putut să-i ofere certitudine. Nimeni nu ar şti ceva despre adevăr, dacă Dumnezeu Însuşi nu ar fi purtat de grijă să existe o mărturie suficientă. Şi aici noi găsim pe cei trei martori ai Săi: «Duhul, apa şi sângele».

«Pentru că sunt trei care mărturisesc», aşa este textul corect, adaosul „pe pământ” trebuie lăsat la o parte. Este inutil, căci Dumnezeu dă mărturia Sa numai pe pământ, ca să facă cunoscut adevărul acelora care nu îl cunosc. Mulţumirea şi lauda corespund naturii cerului, dar nu mărturisirea adevărului. Dacă noi înşine am primit mărturia lui Dumnezeu aici pe pământ, atunci dragostea lui Hristos ne constrânge să fim o mărturie faţă de aceia care sunt încă păcătoşi aşa cum am fost noi odinioară.

Să studiem ce a lăsat Duhul să se scrie. Este vorba exclusiv de adevăr. Am atras deja atenţia cât de corectă este ordinea folosită în versetul 6. Duhul este numit acolo pe ultimul loc, căci El a fost nu numai trimis pe pământ ca martor dumnezeiesc abia după lucrarea lui Hristos la cruce, ci începând de atunci El este făcut cunoscut fiecărui credincios în parte abia după ce acesta a crezut Cuvântul adevărului, Evanghelia.

În mod corespunzător apa şi sângele stau pe primul loc, aşa cum este cazul şi la cel care crede, atunci când harul se preocupă cu el. Adevărul Evangheliei lucrează în această ordine la suflet. Mai întâi Cuvântul adevărului are acces prin conştiinţa trezită; în Numele Mântuitorului se vine ca păcătos la Dumnezeu. După aceea se oferă fiecăruia personal, sau prin vestirea publică a Cuvântului, sângele lui Hristos ca jertfă desăvârşită pentru mântuire. Dacă respectivul recunoaşte dreptatea lui Dumnezeu, în loc să-şi creeze o dreptate proprie, atunci i se dă Duhul Sfânt ca Duh al libertăţii şi părtăşiei. El nu va putea primi Duhul, dacă el nu se bazează pe valoarea deplină a sângelui lui Hristos. Astfel binecuvântările oferite prin har sufletului corespund exact succesiunii cuvintelor din versetul 6: apa – sângele – Duhul. Şi la consacrarea fiilor lui Aaron ca preoţi avea loc mai întâi spălarea cu apă. După aceea sângele berbecului pentru consacrare a fost pus pe lobul urechii drepte a lor şi pe degetul mare al mâinii lor drepte şi pe degetul mare al piciorului lor drept (acestea sunt organele recepţionării, lucrării şi umblării). La urmă untdelemnul ungerii împreună cu sângele de pe altar era stropit pe ei şi pe hainele lor. Care credincios nu vede în aceasta armonia cu realitatea nou-testamentală, că credincioşii alcătuiesc acum o preoţie sfântă, ca să aducă jertfe spirituale? Numai preoţii şi numai jertfele de închinare de pe pământ sunt plăcute astăzi lui Dumnezeu prin Isus Hristos.

Ajungem la versetele 7 şi 8, în care se vede ordinea cum lucrează martorii în fiecare credincios în parte, şi nu în ordinea în care ei au fost daţi de Dumnezeu. Când se spune că sunt trei care mărturisesc, atunci în mod necesar Duhul stă pe primul loc. Căci El ocupă nu numai poziţia de frunte, ci El face cunoscut sufletului cu deplină putere mijloacele binecuvântării lui, apa şi sângele. Din acest motiv se spune în versetul următor: «Pentru că sunt trei care mărturisesc: Duhul şi apa şi sângele; şi cei trei sunt una.» Sunt trei martori, dar care dau o mărturie unitară. «Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare.» Îmi amintesc de eliberarea şi uşurarea divină pe care aceste cuvinte le-a dat sufletului meu cu mai mult de şaizeci de ani în urmă: pe când eram întors la Dumnezeu, dar fiind conştient de păcat eram adânc neliniştit şi încercat, aşa că liniştea în Domnul Isus mi-a fost luată. Acest verset a alungat orice îndoială, şi eu a trebuit numai să mă ruşinez, că am pus la îndoială mărturia lui Dumnezeu. Dumnezeu a folosit acest verset ca să aplice adevărul la mine, aşa că nu am mai privit la mine însumi, cu toate că nu mă îndoiam de valoarea morţii ispăşitoare a lui Hristos pentru păcătos. Nu este vorba dacă eu cunosc pe deplin eficacitatea sângelui, ci prin credinţă eu am dreptul să mă bazez pe faptul că Dumnezeu vede sângele şi îl preţuieşte conform valorii lui depline.

Care este deci mărturia lui Dumnezeu, despre care este vorba în prima parte a versetului 9? Răspunsul este: «Pentru că aceasta este mărturia lui Dumnezeu, pe care a mărturisit-o despre Fiul Său.» Duhul omului, care nu mai este mort spiritual, este foarte neliniştit din cauza sentinţei lui Dumnezeu cu privire la el. Îngrijorarea lui îl împiedică să primească ce spune Dumnezeu despre Fiul Său. Însă afirmaţia Lui este singura care are valoare, dacă te-ai recunoscut înaintea lui Dumnezeu ca păcătos pierdut şi fără valoare. Dacă primesc pe Hristos pe baza mărturiei lui Dumnezeu, atunci devin capabil să renunţ total la mine. Numai ce a făcut Hristos şi ce este El pentru mine îmi oferă adevărata pace. Moartea Domnului este dovada cea mai bună că în Adam și urmașii lui nu este nici o viață. Oricât de stricat ar fi omul decăzut, culmea răutăţii lui se arată începând cu Cain şi până la cruce atunci când se bazează pe o religie egoistă, de care este chiar mândru. Începând de la sângele lui Abel şi până la sângele nespus de preţios al lui Isus recunoaştem ura omului împotriva harului şi adevărului dumnezeiesc descoperite în Hristos. Însă totul devine clar – chiar dacă nu totdeauna deodată – când credinţa umple inima. «Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi; cine nu-L crede pe Dumnezeu L-a făcut mincinos, pentru că nu a crezut mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu despre Fiul Său» (versetul 10). Poate o mărturie să fie mai simplă, mai clară şi mai convingătoare decât este mărturia lui Dumnezeu, pe care El o exprimă în aceste puţine cuvinte simple? Nu sunt ele adresate fiecăruia care simte dorinţa după îndurarea divină? Ce necredinţă se arată, dacă credinţa este numită aroganţă! Dacă se pune la îndoială faptul că Cuvântul lui Dumnezeu ne îndreptăţeşte să-L credem pe cuvânt şi să recunoaştem că El este credincios şi adevărat, dacă primim mărturia Lui despre Fiul Său. Este nevoie de o dovadă mai clară că omul, oricât de religios ar fi după natura lui, crede mai degrabă pe satan şi întâmpină pe Dumnezeu cu necredinţă? În mod normal nimeni nu va pune la îndoială mărturia unui om demn de încredere. Pare însă tot aşa de normal să pui la îndoială mărturia lui Dumnezeu şi să denumeşti pe credincioşi ca fiind aroganţi sau chiar făţarnici.

Dar cât este şi de nechibzuit să asculţi de şoaptele duşmanului, că eşti un păcătos prea mare, ca să poţi fi salvat prin Hristos! El a venit într-adevăr să salveze pe cei pierduţi; poţi tu fi mai rău decât „pierdut”? Cât de mult se include în cuvântul „pierdut”! Gândeşte-te la femeia samariteancă, la marea păcătoasă din acea cetate, la Maria Magdalena! Toate cazurile erau fără speranţă, niciuna nu se asemăna cu cealaltă, dar toate au fost salvate şi au primit şi certitudinea că au fost salvate! Şi toate acestea au fost scrise, pentru ca şi tu să crezi şi să fi salvat! Toate au fost salvate «prin har», prin harul lui Dumnezeu, nu prin eforturile proprii, şi «prin credinţă», nu prin simţăminte sau prin dragoste sau prin slujire sau prin sacramente. Apostolul Pavel a mulţumit lui Dumnezeu, că el a botezat numai puţini credincioşi în Corint. Căci Hristos, aşa scrie el, nu l-a trimis să boteze, ci să vestească Evanghelia. Prin Evanghelie el i-a născut în Isus Hristos, şi n u prin botez, oricât de valoros este el la locul lui. Botezul n-a dat viaţă niciunui suflet. Hristos este Dătătorul vieţii pentru fiecare care crede. – El lucrează în fiecare personal prin Cuvântul Său şi prin Duhul Său, tot aşa cum El va judeca pe fiecare care spre pierzarea proprie Îl respinge. Ce va spune El acelora care înlocuiesc Cuvântul Său cu tradiţia? În locul credinţei în Dumnezeu introduc un „sacrament”, care să dea viaţa, spre dezonorarea mare a Domnului, dar pentru consolidarea funcţiei proprii. Gândesc ei că sunt un mediator între cei vii şi cei morţi? Aceasta este adevărată aroganţă, dar nu credinţă, care dă onoare lui Dumnezeu.

Viaţa veşnică se găseşte în Fiul lui Dumnezeu, Omul al doilea. Aşa este învăţătura principală a acestei scrisori, la care mai revenim încă o dată. Am auzit mai înainte de folosirea foarte impresionantă a sângelui şi apei, care au curs din Hristos mort şi care au avut ca urmare darul Duhului Sfânt. Viaţa veşnică, care se găseşte în Fiul lui Dumnezeu, caracteristica principală a acestei epistole, este una din realităţile cele mai sublime ale întregii Sfintei Scripturi şi de o importanţă capitală pentru credincioşii zilelor noastre. Experienţa ne-a arătat, ce sentinţe au fost date de aceia care subminează acest adevăr şi încearcă să-l întunece sub pretextul fără valoare, de a aduce adevăruri noi la lumină. Dar este vorba numai de ediţii noi ale teoriilor lipsite de sens, folosite deseori de satan pentru scopurile lui viclene.

De aceea rămâne foarte important: «Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare». Căci ce este aşa de bun, de înţelept, de sigur şi satisface inima în măsura care o face mărturia lui Dumnezeu? El cunoaşte tot adevărul, şi ca Dumnezeu al oricărui har El a dat pe Fiul Său ca să ni-l facă cunoscut şi să ne facă capabili să primim adevărul în puterea unei vieţi noi. Totodată ca urmare a mântuirii, Duhul Său este puterea divină care ne face să savurăm acest adevăr şi îl face cunoscut şi celor ce sunt credincioşi împreună cu noi. De aceea se înţelege importanţa unui astfel de cuvânt cum este «mărturia lui Dumnezeu», care este mai puternică decât toate greutăţile.

Această mărturie întreită a fost dată întregii omeniri prin moartea Aceluia care a golit complet paharul. Moartea Lui a dat naştere la o viaţă fără păcat pentru noi, ceea ce pentru El niciodată nu a fost nevoie. Această viaţă veşnică nu avea nevoie de fapte pentru sine însuşi; starea noastră păcătoasă şi moartea noastră spirituală au fost cele care au făcut necesară moartea Sa, prin care El a obţinut victoria asupra oricărui rău spre glorificarea lui Dumnezeu.

«Pentru că aceasta este mărturia lui Dumnezeu, pe care a mărturisit-o despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi.» Domnul a spus lui Nicodim: «Voi nu primiţi mărturia noastră.» Omul trebuie să fie născut din nou, altfel nu poate primi învăţăturile divine. Numai credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu îl face capabil să fie învăţat de Dumnezeu. Adunarea este rânduită să fie ca şi Domnul Însuşi un martor credincios şi adevărat. Însă ea se afla deja atunci într-o stare în care mărturia ei nu era demnă de crezare. De aceea ce mângâiere permanentă este pentru cel credincios să aibă această mărturie, mărturia lui Dumnezeu, «în sine însuşi»!

Prin har ne-a fost dată absolut indispensabilă «mărturia lui Dumnezeu». De aceea cât de arogant şi câtă lipsă de credincioşie este când se cere sufletelor „să asculte de biserică”! Cuvântul lui Dumnezeu, care ne relatează despre chemarea Adunării în lumea aceasta, ne arată tot aşa de clar că Adunarea va decădea sub diverse forme în dezordine. Este remarcabil că în cele două scrisori adresate lui Timotei ne sunt prezentate aceste două aspecte. În prima epistolă totul mai este încă în ordine, Adunarea reprezintă «stâlpul şi temelia adevărului». În cea de-a doua epistolă dimpotrivă ea se află într-o stare de dezordine tristă. Însă Adunarea însăşi nu este adevărul, de care creştinul trebuie să asculte şi pe care trebuie să-l primească; ea este numai mărturia comună despre adevăr, aşa cum fiecare credincios reprezintă mărturia personală. Atât Adunarea cât şi creştinul sunt solicitaţi să primească ca adevăr numai Cuvântul lui Dumnezeu infailibil. Din a doua epistolă către Timotei ştim că mărturia creştină a devenit asemenea unei case mari, care are vase de cinste şi de necinste. Deoarece aluatul a fost tolerat şi chiar sprijinită extinderea lui, în loc ca el să fie măturat conform cu 1 Corinteni 5, acum a devenit necesar să te curăţeşti personal de răul înrădăcinat, pentru a fi un vas de cinste. Însă aceasta nu trebuie să conducă la izolare, ci trebuie să aibă loc în părtăşie cu aceia «care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată».

Că solicitarea de „a asculta de biserică” este foarte departe de afirmaţia Scripturii, o găsim confirmată în ultima carte a Scripturii, în Apocalipsa. Acolo fiecare credincios fidel este solicitat să audă «ce spune Duhul Adunărilor», şi nu ce spune Adunarea. Această solicitare este exprimată categoric în fiecare din scrisorile deschise ale Domnului adresate celor şapte adunări. De aceea, poate să fie ceva în contradicţie mai mare cu gândurile Domnului decât o astfel de pretenţie, de care se dă dovadă în zilele de decădere ale creştinismului?

Însă în orice stare s-ar putea găsi creştinătatea, Cuvântul lui Dumnezeu rămâne permanent adevărat şi decisiv pentru creştini. «Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi.» Un credincios ar putea să se găsească într-o ţară în care nu poate savura nici o părtăşie cu sfinţii, unde nu are nici o ocazie să primească învăţătură creştină şi în care nu ştie de existenţa vreunui creştin. Cu toate acestea Fiul lui Dumnezeu, în care el crede, va rămâne permanent Acelaşi pentru el. El va avea mărturia în sine însuşi aşa de sigură, ca şi cum ar fi înconjurat de toate privilegiile creştine care se pot găsi pe pământ. Dacă are pe Fiul, el nu va fi dependent de cineva de pe pământ. Cât de nemărginit de înţelept şi de îndurător este Dumnezeu, că ne-a dat această mărturie! Cât de mulţi ar striga: Ce aroganţă impertinentă! Însă Dumnezeu Însuşi ne spune: «Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi». Aroganţa este mai degrabă în necredinţa care respinge această mărturie divină, căci în continuare se spune: «Cine nu-L crede pe Dumnezeu L-a făcut mincinos, pentru că nu a crezut mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu despre Fiul Său».Ar putea să fie ceva mai rău? Este deja destul de rău când omul se minte pe sine însuşi, asemenea brahmanilor închipuiţi, care afirmă despre ei înşişi că niciodată nu au păcătuit, şi prin aceasta fac Cuvântul o minciună. Dar a face pe Dumnezeu mincinos este mult mai grav, şi aceasta o face oricine respinge mărturia lui Dumnezeu despre Hristos, Fiul Său.

«Şi aceasta este mărturia: că Dumnezeu ne-a dat viaţă eternă şi această viaţă este în Fiul Său» (versetul 11).Poate o afirmaţie să fie mai clară şi mai precisă? Dumnezeu ne-a dat – fiecărui creştin credincios – viaţă eternă, şi această viaţă este în Fiul Său. Chiar şi cel mai împietrit necredincios trebuie să se simtă apelat de certitudinea sigură, strălucitoare, pe care o oferă această credinţă şi această mărturisire. Dacă s-ar gândi câtuşi de puţin, atunci ar trebui să-şi recunoască nenorocirea proprie. Dimpotrivă, ce pace are credinciosul prin posedarea Fiului lui Dumnezeu şi a vieţii eterne dăruite în El! Nu demult (aceasta înseamnă; în jurul anului 1900 – n. tr.) unii au vorbit mult despre aceea, că viaţa ar fi „în Fiul Său” şi nu în noi. Această afirmaţie părea să le placă, pentru că din aceasta puteau trage concluzia pe care şi-o doreau, şi anume, că creştinul nu posedă viaţa eternă. De ce acest gând le-a pregătit bucurie este greu de înţeles, dacă nu se are înaintea ochilor puterea orbitoare a duşmanului. Este trist să te gândeşti, că odinioară ei, aşa cum îmi amintesc foarte bine, păreau să aibă bucurie de adevărul pe care ei astăzi îl tăgăduiesc. Nu este îngrozitor să răstălmăcești un loc din Scriptură în aşa fel, că el contrazice un altul? Aici stă scris, că «această viaţă este în Fiul Său», deoarece Duhul voia să ofere credinciosului mângâierea că siguranţa vieţii eterne nu este dependentă de el sau de o altă creatură. Viaţa este în Fiul şi prin aceasta este în siguranţă de orice rău şi de orice pericol. Pe credincios îl face fericit să ştie că viaţa lui, această viaţă veşnică, este în Acela care este Izvorul nesecat, dar şi Susţinătorul divin al vieţii împotriva oricărui şiretlic al lui satan. Da, începând de la mântuirea lui el poate să se bucure tot mai mult în părtăşia cu Dumnezeu, Tatăl, ca subiect al dragostei şi glorificării lui.

În Ioan 5,24 ne este asigurat cu aceeaşi certitudine, că noi posedăm această viaţă şi Dumnezeu ne-a dat-o aici. Numeroase locuri din Scriptură mărturisesc că această viaţă este posesiunea noastră începând de la naşterea noastră din nou; ea este recunoscută de Duhul Sfânt ca fiind singura bază pentru activitatea Sa în noi şi faţă de noi. Ca explicaţie ne putem referi la viaţa naturală. Viaţa pulsează în om de la creştet şi până în vârful degetelor de la mâini şi de la picioare. Aceste extremităţi însă nu sunt sediul vieţii, şi nici braţele şi nici picioarele, care pot fi despărţite de corp, fără ca viaţa să fie nimicită. La Hristos însă nu există astfel de despărţiri de mădulare. Viaţa Sa – viaţa noastră nouă – este mult mai superioară decât viaţa naturală. Hristos este centrul vieţii eterne; însă chiar şi copilaşii în credinţă posedă viaţa în totalitate şi nu se vor pierde niciodată. Fericirea noastră constă în certitudinea, că această viaţă este în Fiul lui Dumnezeu. Prin aceasta viaţa fiecărui credincios este păstrată în siguranţă şi trezeşte deplină încredere. Însă să vrei din aceasta să deduci o dovadă, că credinciosul acum nu posedă viaţă eternă, aceasta mărturiseşte nu numai despre propria necredinţă, ci este şi o folosire abuzivă a Cuvântului lui Dumnezeu.

«Cine Îl are pe Fiul are viaţa» (versetul 12). Viaţa nu poate fi despărţită de Fiul. Nimeni nu poate avea viaţa, fără să nu posede pe Fiul, care este Calea, Adevărul şi Viaţa. El Însuşi este Dumnezeu, care dă viaţa, şi este şi Fiul Omului, care a glorificat pe Dumnezeu şi totodată este Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu mărturiseşte aceasta numai despre El, şi despre nimeni altul. Credinciosul onorează pe Fiul prin credinţa în El şi prin aceasta primeşte viaţa eternă. Necredinciosul Îl dezonorează şi spre propria lui condamnare veşnică respinge darul vieţii, va trebui însă să-şi plece genunchii înaintea lui Hristos, când va fi înviat pentru judecată. Dacă viaţa ar putea fi despărţită de Fiul lui Dumnezeu şi ar fi numai în noi în loc să fie în El, atunci ea ar putea fi expusă prejudiciului şi decăderii. Dar deoarece ea este în Fiul lui Dumnezeu, rămâne neatinsă şi nepieritoare. În felul acesta posedăm viaţa şi avem totodată mărturia Cuvântului Său despre această posesiune. Orice lucrare bună, orice sentiment curat, orice slujire adevărată şi orice adorare plăcută lui Dumnezeu curge din viaţa eternă prin puterea Duhului. Este imposibil ca un creştin să placă lui Dumnezeu şi Tatălui Domnului Isus fără acţiunea vieţii eterne. Deoarece viaţa s-a arătat în Persoana Fiului, Tatăl Îşi are bucuria în faptul că noi o posedăm; El respinge orice altă viaţă. Căci această viaţă îşi găseşte bucuria să cunoască pe Tatăl şi pe Fiul sub călăuzirea Duhului Sfânt, să adore şi să glorifice în slujire.

Fie ca nimeni să nu treacă cu vederea celălalt aspect serios: «Cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa». Dacă vreun necredincios va citi aceste rânduri, atunci te rog insistent: Ia seama la tine! De ce să te pierzi veşnic? De ce vrei să respingi dragostea lui Dumnezeu arătată în trimiterea şi darea la moarte a Fiului Său? De ce vrei să-L respingi pe Cel care a îndurat moartea pentru tine? El ţi-a dovedit permanent numai bine, în timp ce tu până acum pentru Numele Său nu ai avut decât desconsiderare, repulsie şi dispreţ. Crede ce îţi spune Dumnezeu despre Fiul Său! Dacă crezi în El, atunci ai voie să-L ai. Este imposibil să ai pe Fiul lui Dumnezeu şi să nu posezi viaţa eternă. Dar «cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa». Pe cât este de adevărat pe atât este de îngrozitor, că necredinciosul «nu va vedea viaţa». În Ioan 3,35 citim: «Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate în mâna Lui. Cine crede în Fiul are viaţa eternă; şi cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el».

Înainte de a încheia vreau să mă refer la două lucruri remarcabile şi importante. Primul este grija cu care în capitolul întâi al acestei epistole este prezentată pentru noi, uşor de priceput, viaţa eternă în Cuvântul vieţii, în Fiul lui Dumnezeu. Apostolul Ioan s-a referit detaliat în capitolele 3, 5, 6 şi 10 ale evangheliei sale la Domnul, ca la Acela care dă viaţă eternă celui care crede. Aici însă El începe cu Cuvântul Însuşi ca viaţa eternă, fără ca mai înainte să spună ceva despre felul cum aceasta ne va fi făcută cunoscut. Cu toate acestea această comunicare a vieţii era un adevăr bine cunoscut înainte de redactarea epistolei. De aceea era intenţia divină plină de binecuvântare de a sluji destinatarilor în felul acesta, prin aceea că acum nu se va spune nimic despre primirea vieţii, cu toate că adevărul era cunoscut scriitorului şi credincioşilor. Se pare că aici se urmăreşte scopul de a prezenta mai întâi pe Hristos, pentru ca sufletele noastre să se poată bucura de El ca viaţă veşnică aflată la Tatăl în părtăşie divină, care apoi ne-a fost revelată în toată desăvârşirea ei, atunci când El a apărut aici ca Om între oameni. Ce mare pierdere ar fi fost, dacă noi n-am fi avut această prezentare obiectivă a vieţii veşnice, care constituie tema preţioasă a evangheliei după Ioan! În epistola de faţă am fi găsit numai învăţătura teoretică, dacă Persoana lui Hristos nu ar fi punctul de plecare şi temelia a toate. Scriitorul ajunge numai succesiv să se exprime clar cu privire la comunicarea făcută nouă despre viaţa veşnică. Aici în capitolul 5 avem efectiv singurul loc unde la sfârşitul învăţăturilor despre viaţa veşnică se tratează clar această latură, în timp ce începutul epistolei arată revelarea obiectivă a vieţii în Hristos.

Şi punctul al doilea este foarte important. Dacă există o parte a Sfintei Scripturi, care prezintă mai mult decât toate celelalte Scripturi viaţa veşnică în Hristos şi în aceia care prin har sunt ai Lui, atunci cu siguranţă este evanghelia după Ioan şi prima epistolă a lui Ioan. Însă în ambele nu găsim amintit botezul creştin şi nici Masa Domnului. Ele se ocupă mai mult decât toate celelalte evanghelii şi epistole cu viaţa veşnică în toată plinătatea şi puterea ei, aşa cum ea este prezentă în Isus, Fiul lui Dumnezeu. Totodată ele atestă mai mult decât toate celelalte Scripturi comunicarea acestei vieţi la credincioşi. Niciuna din aceste două părţi ale Scripturii nu se ocupă cu instaurarea botezului creştin, de care toate denominaţiunile de credinţă deviate de la adevăr, din răsărit şi din apus, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, vor să lege viaţa veşnică. Chiar dacă prezbiterienii de exemplu în opoziţie cu celelalte orientări în învăţătura lor fac efectul dătător de viaţă al botezului dependent de predestinare, totuşi şi ei consideră obţinerea vieţii veşnice pe baza botezului rânduit divin. Punctul de vedere al bisericii scoţiene este în această privinţă tot aşa de clar ca şi acela al lui Calvin pentru reformaţii din toată lumea, în timp ce Luther a mers tot aşa de departe, dacă nu chiar mai departe.

Dacă însă botezul creştin ar fi cu adevărat mijlocul de dăruire a vieţii pentru sufletul omenesc, aşa cum învaţă tradiţia bisericească dintotdeauna, cum se explică atunci că el nu este niciodată amintit în acele scrierii ale Bibliei, care se ocupă cel mai mult cu viaţa veşnică şi cu primirea ei? Ele o fac exclusiv sub forma, că mijlocirea vieţii este o activitate divină directă a Duhului Sfânt, pe care Hristos o descopere credinţei prin folosirea Cuvântului. Trebuie spus clar, că este o greşeală evidentă să atribui expresiei «apă» din Ioan 3,5 şi din 1 Ioan 5,6 şi 8 înţelesul de botez. Apostolul lasă total la o parte practicile creştine, ca să se ocupe cu adevăruri vitale cu consecinţe veşnice. El aminteşte numai în treacăt în Ioan 4,1 şi 2 botezul ucenicilor în timpul când Domnul nostru Îşi făcea lucrarea pe pământ. Cu această ocazie el remarcă cu grijă, că Domnul Însuşi nu a botezat, cu toate că El este Acela care înviază morţii. În afară de aceasta botezul înainte de moartea şi învierea Domnului s-a diferenţiat aşa de mult de dispoziţia Lui de a boteza, dată după învierea Sa, că credincioşii, care au primit primul botez, au fost botezaţi încă o dată de către marele apostol al păgânilor cu botezul creştin (Faptele Apostolilor 19,5). Însă Pavel a mulţumit lui Dumnezeu, că el a botezat puţini în Corint şi a explicat, că Hristos nu l-a trimis să boteze, ci să vestească Evanghelia (1 Corinteni 1,14.17). El scrie corintenilor, că el i-a născut în Hristos Isus prin Evanghelie (1 Corinteni 4,15). Dacă noi credem Cuvântul lui Dumnezeu, atunci va trebui să recunoaştem, că botezul se face în realitate pe moartea lui Hristos, aşa cum arată clar Romani 6. El nu are a face cu mijlocirea vieţii veşnice sufletului care se află în somnul morţii păcatului.

Cititorul observă cum Duhul lui Dumnezeu insistă mereu, că credincioşii nu numai posedă viaţa veşnică, ci ei trebuie să aibă şi certitudinea posedării ei. S-ar putea ca cineva, aşa cum a fost şi înainte de venirea lui Hristos pe pământ, să aibă viaţa veşnică fără să ştie. După cum s-a dovedit există şi astăzi nu puţini credincioşi la care se arată clar acţiunile şi rezultatele acestei vieţi, cu toate că ei nu au nici o cunoştinţă de posedarea ei. Dar sufletul credinciosului, căruia acest privilegiu mare îi este necunoscut, suferă o pierdere mare a bucuriei în Dumnezeu din cauza lipsei de cunoaştere a influenţelor dăunătoare; urmarea practică este reducerea etalonului pentru umblarea lui. Cum poate un astfel de creștin, fără să aibă certitudinea fericită a vieții veșnice, să evite teama și neliniștea, când în același timp el este solicitat de conștiința lui să se verifice dacă în urma atâtor eșecuri din viața sa este cu adevărat creștin?

Ispititorul va fi permanent preocupat să-l conducă spre ceea ce produce dezonorare Domnului, ca să semene în inima lui neîncredere în harul lui Dumnezeu.

Mai există şi un alt motiv pentru care Duhul lui Dumnezeu indică mereu accentuat, că noi nu trebuie numai să avem cunoştinţă de posedarea vieţii veşnice, ci, aşa cum se spune aici, să avem cunoaşterea conştientă (oida în loc de ginöskö) că o posedăm. Atât în timpul apostolilor cât şi după aceea au existat totdeauna adversari ai adevărului, care au contestat că se poate avea certitudinea vieţii veşnice, şi prin aceasta au prezentat această viaţă ca ceva nedefinit. Este atitudinea tipică a necredinţei pe parcursul tuturor secolelor de a întuneca această certitudine, deseori sub masca ipocrită a necunoaşterii noastre, al caracterului nostru nedemn şi a înclinaţiei noastre spre greşeală, şi cu regret aceste însuşiri se găsesc la noi. Însă aici nu este nicidecum vorba despre această problemă, ci de faptul dacă Hristos a revelat sau nu credinciosului deja acum pe deplin şi cu toată claritatea darul Său al vieţii veşnice. Este o interpretare total greşită, că acest privilegiu este rezervat numai anumitor membrii privilegiaţi şi deosebit de spirituali ai familiei lui Dumnezeu. Noul Testament ne arată această parte ca posesiune conştientă a tuturor celor care cred în Fiul lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai sigur, decât faptul că Dumnezeu iubeşte pe fiecare copil al familiei Sale. De aceea Cuvântul Său vorbeşte foarte categoric de faptul că fiecare credincios trebuie să ţină cu tărie în sine însuşi acest privilegiu şi să-l savureze şi să-l practice în părtăşia personală, în închinare şi în umblare, chiar dacă el nu a făcut progrese spirituale mari. Tot aşa de clar ne arată Cuvântul, că viaţa naturală, viaţa în carne, care permanent a fost urâtă de Dumnezeu, trebuie tot mai mult detestată de creştin prin acţiunea lui Hristos şi a Duhului Său. Viaţa păcătoasă trebuie tăgăduită şi renunţată la ea şi în credinţă să se umble conform naturii noi, al cărei singur model desăvârşit este Hristos. Această natură nouă este numită aici şi în evanghelia după Ioan «viaţa veşnică». Ea este viaţa lui Hristos, care prin har a devenit acum şi «Viaţa noastră».

Misiunea apostolului Ioan nu a constat atât de mult în a prezenta lucrarea de răscumpărare înfăptuită de Hristos (cu toate că el o aminteşte în legătură cu gloria cerească şi cu planurile viitoare mari ale lui Dumnezeu cu privire la întregul univers), ci el revelează mai mult demnitatea personală a Domnului şi a harului Său, a cărui glorie atribuie adevărata valoare atât vieţii, pe care El o dă, cât şi lucrării Sale. Dumnezeu poate în mod justificat şi corespunzător a tot ce El vede în Fiul Său să se bucure de planurile a căror împlinire este încă în viitor. De aceea orice zăbovire la propria noastră demnitate sau nedemnitate este total nejustificată. Nu mai este o problemă a primului om decăzut, ci exclusiv a Celui de-al doilea, Hristos, Domnul nostru. El Însuşi şi tot ce El a câştigat ne-a fost dat de Dumnezeu şi reprezintă fundamentul nostru. Ce drepturi ridică Persoana Sa şi lucrarea Sa înaintea lui Dumnezeu, singurul care poate să-L preţuiască în chip desăvârşit, şi pentru cine cere Hristos aceste drepturi? Cu siguranţă nu pentru Sine Însuşi, căci El ca Fiu a fost una cu Tatăl şi din veşnicie a fost subiectul dragostei Lui. El a venit aici jos ca să Se dea pe Sine Însuşi şi ca să intervină pentru onoarea lui Dumnezeu şi să reveleze dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu. Acesta a fost răspunsul dumnezeiesc la minciuna lui satan, care însuşi s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi care după aceea a năzuit să aducă şi pe om sub mânia lui Dumnezeu, ceea ce evident i-a reuşit. Dar planurile lui Dumnezeu nu pot niciodată fi nimicite. Cu certitudine El le va duce la îndeplinire pe baza mântuirii. Căci planul de mântuire în nici un caz nu a fost introdus ulterior de Dumnezeu, aşa cum toate celelalte planuri dumnezeieşti nu au fost întocmite deoarece vreuna din intenţiile Sale ar fi eşuat. Planurile Lui ne-au fost făcute cunoscut nouă credincioşilor abia după eşuarea totală a omului aici pe pământ. Aşa după cum dragostea lui Dumnezeu a existat deja înainte de creaţie, tot aşa şi planurile Sale, aşa cum ne mărturiseşte apostolul Pavel în Efeseni 1,13-14, Coloseni 1,26; 2 Timotei 1,9 şi Tit 1,2.

Lui Ioan i-a fost dat în mod deosebit să aibă înţelegerea profundă a naturii lui Dumnezeu. În mod corespunzător se preocupă aşa de mult cu Persoana eternă a Domnului, precum şi cu El, ca Cel venit în carne, ca să consolideze inimile credincioşilor şi să-i ridice peste realitatea tristă, că Biserica a decăzut sub totală subordonare şi ruină. Prin aceasta el arată şi judecata lui Dumnezeu care se apropie, care începe la casa Sa. Stricăciunea din interiorul creştinătăţii, care devine tot mai mare, nu ne dă nici un drept să permitem câtuşi de puţin să scuture sau să facă să dispară încrederea noastră în Hristos. În ce fel este întărită inima credinciosului prin Duhul lui Dumnezeu? Prin aceea că El ne îndreaptă spre viaţa veşnică, care era la Tatăl înainte de a lua naştere creaţia şi înainte ca Dumnezeu să vină pe pământ ca Om adevărat în Persoana Domnului Isus, ca să ne facă cunoscut tot aşa de sigur posedarea vieţii veşnice cum noi o vom avea în ziua gloriei. Ea este desigur deja acum partea noastră în El prin credinţă. Ar fi o învăţătură ciudată aceea care ar afirma că partea noastră actuală nu ar putea fi a noastră prin credinţă, aşa cum este partea noastră veşnică, pe care o aşteptăm (1 Corinteni 3,22). Aceasta este valabil într-o măsură mare pentru viaţa în Hristos.

Cuvintele nu pot fi mai clare ca ceea ce spune Domnul în Ioan 5,24 şi apostolul în versetul 12 al capitolului nostru. S-ar putea ca noi să avem cunoştinţe despre ceva pe care dorim mult să-l primim, fără să fim complet convinşi lăuntric despre acel ceva, deoarece încă nu-l posedăm practic. Nici un „pelagianer”[3] nu a mers aşa de departe, ca să tăgăduiască, că credinciosul ar putea poseda deja acum viaţa veşnică, cu toate că el ar putea încerca să obiecteze existenţa acestei vieţi veşnice. A rămas însă rezervat reapariţiei moderne a unor doctrine false gnostice de a răsturna total adevărul despre viaţa veşnică; această epistolă însă nu oferă nici cel mai mic punct de reper în această privinţă. Nici o confesiune de credinţă dreaptă nu s-a ataşat de această erezie îngrozitoare.

Cele mai grave rătăciri lovesc astăzi mai înverşunat ca oricând şi necredinţa pare să nu mai aibă nici un sentiment de ruşine. Astăzi aproape că nu există o asociaţie de creştini mărturisitori, care savurează renumele unei corporaţii bisericeşti în care îndoiala faţă de Sfânta Scriptură este mai mult sau mai puţin la lucru. Eu însumi îmi pot aminti de timpurile când un astfel de rău nimicitor nu era cunoscut în cercurile bisericeşti şi el se întâlnea numai la aceia care stăteau „afară”. Atunci necredinţa în opoziţia ei faţă de autoritatea lui Dumnezeu în Scripturi nu era încă deghizată cu voalul „ştiinţific” al „cercetărilor literale şi istorice”. Cuvântul lui Dumnezeu era respins public, se refuza semnarea articolelor de credinţă care confirmau autoritatea Lui şi drept urmare se renunţa mai degrabă la funcţiile şi avantajele corespunzătoare. Generaţia de astăzi dimpotrivă se dezice de demnitatea generală, dar cu toate acestea îşi asigură onoare pământească şi avantaje pământeşti. Unde se vor sfârşi toate acestea? În decădere şi în omul păcatului; adepţii religiilor lumeşti dimpotrivă, se vor face una cu «taina lui satan, Babilonul cel mare, mama curvelor şi urâciunilor pământului».

Vrem acum să studiem concluziile finale ale apostolului. «V-am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţă eternă, voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu» (versetul 13). Harul a putut să găsească în noi numai păcat şi moarte; el ne dă ce este mai bun, ce avea Dumnezeu de dat, şi anume prin credinţa în Fiul Său, în Domnul Isus. Ce ar fi mai potrivit şi mai necesar pentru noi decât viaţa veşnică, natura dumnezeiască, care iubeşte pe Dumnezeu şi pe Fiul Său şi tot ce este bun şi sfânt. Ea urăşte păcatul şi iubeşte dreptatea în armonie cu legea desăvârşită a libertăţii; ea este ascultătoare de Dumnezeu, nu în mod constrâns ca în cazul iudeilor, ci din dragoste de copil, ca la Domnul nostru. Ce fatale sunt toate sistemele doctrinare care părăsesc convingerile vechi în favoarea ideilor de natură nouă şi libertine. Se afirmă nu numai că nu se poate avea certitudinea despre posedarea vieţii veşnice, ci se încumetă să afirme că nimeni nu poate avea acum viaţa veşnică. Viaţa veşnică este fundamentul indispensabil pentru ca noi să putem umbla în «faptele bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte», despre care apostolul Pavel vorbeşte în Efeseni 2,10. Apostolul Ioan ne face cunoscut în locul acesta – ca de altfel de la începutul scrisorii sale – tot ce ne poate consolida în Hristos şi poate respinge pe orice înşelător, aşa că nimeni nu poate găsi aici o scuză pentru îndoială sau necredinţă. Mai întâi el a arătat caracterul deosebit de sublim şi plinătatea vieţii în Hristos ca subiect al credinţei şi dragostei sufletului nostru. Aici, în ultimul capitol, el pune accentul pe faptul, că credinciosul posedă această viaţă şi este deplin conştient de ea. În felul acesta totul stă la locul potrivit; ea este potrivită cu demnitatea Fiului şi bucuria Tatălui şi măreşte binecuvântarea de care are parte credinciosul. Această viaţă este primul cadou al harului dat sufletului, baza părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul Său; este ceea ce Duhul Sfânt ca Apărător face în fiecare clipă a umblării noastre aici pe pământ. Ce mare este atunci pierderea, ce nemăsurabilă este rătăcirea tuturor celor care au sorbit această otravă şi sub anumite pretexte trec cu uşurătate pe lângă adevăr sau încearcă chiar să justifice comportarea lor făţarnică!

Ajungem la un alt punct important. Este vorba de încrederea sau îndrăzneala inimii, de care noi avem nevoie pentru accesul nostru la Dumnezeu ca şi copii ai Lui. Fără să fii conştient de posedarea vieţii veşnice şi fără să fi aşezat în relaţia de copii cu Tatăl, această îndrăzneală ar fi imposibilă. Atât viaţa veşnică cât şi relaţia de filiaţiune sunt privilegii de care noi ne putem bucura deja acum. Nu este de mirare că aceia care nu cred în niciuna din acestea două denumesc îndrăzneala noastră ca aroganţă nemaipomenită. Cum pot ei să citească cu seriozitate afirmaţiile capitolului nostru şi multe alte locuri, care afirmă aceleaşi lucruri, fără să recunoască că Dumnezeu aşteaptă această încredere din partea copiilor Lui? El a lăsat să se scrie aceste cuvinte ca să încurajeze pe copiii Săi şi să-i facă să se judece singuri, acolo unde această încredere a fost influenţată de împotriviri oarecare. Este tocmai factorul înviorător în rugăciunea creştinului; fiecare din rugăciunile noastre trebuie să fie pătrunsă de această siguranţă. Aceasta să nu însemne că trebuie să încetezi să te rogi, dacă această îndrăzneală plină de încredere lipseşte. Să nu uităm pilda, pe care Domnul a spus-o ucenicilor Săi în Luca 18,1-8, «pentru ca ei să se roage neîncetat şi să nu obosească». Dacă rugăciunile nu poartă pecetea acestui principiu, atunci lor le lipseşte caracterul propriu-zis al rugăciunii unui copil al lui Dumnezeu. Într-un astfel de caz trebuie căutat cu toată serozitatea să te debarasezi de balastul mort şi prin rugăciune să laşi să ţi se dăruiască curajul sfânt. Noi posedăm viaţa veşnică şi salvarea şi am fost aduşi în cea mai intimă relaţie cu Dumnezeu. Însă noi ne găsim într-o lume a necredinţei, care nu are nici o parte la acest privilegiu, dar se simte în siguranţă în autoînşelarea în poziţia ei religioasă corporativă, dacă nu chiar şi individuală. Acest fapt însă dă naştere permanent la noi şi la fraţii noştri la nenumărate pericole, greutăţi şi nevoi. Mijlocul de ajutor în astfel de împrejurări este rugăciunea, la care Dumnezeu ne încurajează, chiar dacă nu totdeauna este o rugăciune a credinţei ci un strigăt rezultat dintr-o consternare mare. Dacă ochiul nostru ar fi cu adevărat simplu (curat), atunci ne-am ruga în Duhul Sfânt cu mai multă îndrăzneală. Cu toate acestea să ne încurajăm permanent să strigăm la Dumnezeu ca la Tatăl nostru, care deja ne-a iubit, pe când în noi nu era nimic demn de iubit, şi acum ne iubeşte ca copii ai Săi în podoaba «celei mai bune haine», căci aşa suntem noi acum ca creştini în lumea aceasta. Dacă ar fi lăsat pe seama noastră să alegem pe baza celor mai puternice dovezi ale dragostei Sale faţă de noi, am putea noi atunci să cerem ceva care s-ar putea compara cu ceea ce ne-a făgăduit El în Hristos prin Cuvântul Său de nestrămutat?

De aceea, stăruind în dragoste, să rămânem în Dumnezeu; atunci El rămâne în noi (capitolul 4,13). Atunci prin harul Său sunt înlăturate toate obstacolele mari şi mici, şi noi primim îndrăzneală prin dragostea care nu se schimbă în această lume supusă permanent schimbării. Dumnezeu are plăcere dacă noi ne bazăm cu îndrăzneală pe grija Sa faţă de noi în toate împrejurările, nevoile, îngrijorările provocate de boli, în împrejurări dureroase, da, în toate câte suntem puşi la probă în fiecare zi. Cum să fie atunci sentimentele noastre? Posedăm noi îndrăzneala credinţei în umblarea noastră zilnică cu Dumnezeu? Ne bazăm noi pe deplin pe El, pe baza harului care ne-a eliberat din moarte şi păcat şi ne-a dat viaţa şi Duhul Sfânt? Să devenim fricoşi şi îndoielnici atunci când este vorba de nevoile mici ale vieţii acesteia? Aceasta ar fi inconsecvent din partea noastră şi nedemn de dragostea Sa. Dacă prin credinţă îndrăzneaţă am apucat cele mai mari binecuvântări, atunci să nu ne pierdem încrederea cu privire la lucrurile mărunte ale vieţii zilnice. Să nu ne îndoim că El în dragostea Lui ia parte la tot ce El permite sau trimite să ne încerce. El ne strigă aici: «Şi aceasta este îndrăzneala pe care o avem la El, că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă». Desigur, noi trebuie să ne ruşinăm să cerem ceva împotriva voii Sale. Cuvântul Său nu ne lasă în neclaritate în privinţa a ceea ce corespunde sau nu corespunde voii Sale. Dar merge şi mai departe: «Şi, dacă ştim că ne ascultă orice cerem, ştim că avem lucrurile pe care le-am cerut de la El» (versetul 15). Să nu ne îndoim de El în aceste încercări relativ mici, după ce am avut parte de dragostea Sa nemărginită în cele mai profunde nevoi ale sufletului! Cât de mult ne dovedeşte capitolul 4 că în Hristos nici o nevoie omenească nu este prea mare, şi aceste versete din capitolul 5, că nimic nu este prea mic pentru dragostea lui Dumnezeu. Noi uităm aşa de uşor să acţionăm în clipa când El vrea să răspundă la rugăciunea noastră, şi apoi strigăm către El într-un moment când El nu ne poate împlini rugămintea. Se cuvine din partea noastră să ne rugăm permanent la Dumnezeu, şi din aceasta va curge binecuvântare bogată spre noi şi spre alţii. Însă rugăciunii îi lipseşte esenţialul, dacă ea nu este făcută cu îndrăzneala prin care dragostea lui Dumnezeu este glorificată prin noi. În conştienţa că noi suntem copiii Săi şi am primit viaţa şi mântuirea să condamnăm ce stă ca obstacol în calea noastră în această privinţă. Cu toată existenţa păcatului şi a lui satan, noi posedăm deja acum aceste privilegii incomparabile ca îndreptăţire la gloria veşnică; mai presus de toate avem pe Fiul, pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt. Noi suntem binecuvântaţi cu Acela care dă binecuvântarea. Acei credincioşi care amână aceste binecuvântări pentru ziua gloriei au dreptate cu privire la ziua aceea, dar nu au nicidecum dreptate dacă renunţă la propria lor bucurie din prezent. Acum este timpul în care noi avem nevoie de aceste binecuvântări; cel mai mult avem nevoie de ele în zilele rele, spre glorificarea lui Dumnezeu şi în favoarea copiilor Săi. În ziua gloriei nu va mai trebui să fim îndemnaţi la îndrăzneală pentru a ne ruga, atunci totul va fi umplut de laudă. Însă atâta timp cât noi ne mai găsim în lumea aceasta cu toate greutăţile şi pericolele ei, există necesitatea stringentă pentru astfel de rugăciuni. Pe lângă aceasta este timpul celei mai mari binecuvântări pentru credinciosul care ştie că Hristos este în Tatăl, noi în El şi El în noi. De aceea tocmai acum este momentul să ne rugăm lui Dumnezeu cu îndrăzneală pentru orice şi pentru tot ce corespunde voii Sale; noi nu îndrăznim să dorim alte lucruri. Şi noi ştim că El ne aude. Cât de greşit ar fi să ne îndoim! Nu Şi-a dovedit Dumnezeu dragostea Lui desăvârşită şi permanentă faţă de noi? Probabil că El consideră bine să ne treacă printr-o încercare grea. El poate lăsa pe un credincios, care probabil este îngrijorat de bani într-un fel neplăcut lui Dumnezeu, să piardă orice cent în mijlocul unei lumi în care fiecare cent are valoare; credinciosul probabil nu mai ştie de unde să-şi procure micul dejun. Să se îndoiască el din cauza aceasta de bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care el le-a cunoscut tot aşa de bine ca şi propria nebunie? Nu, el are voie să se roage lui Dumnezeu, să acţioneze potrivit cu voia Lui, având certitudinea că El îl aude şi că noi «ştim că avem lucrurile pe care le-am cerut de la El».

Îmi amintesc, că un fost preot temător de Dumnezeu a fost întrebat pe stradă cu vreo cincizeci de ani în urmă de un prieten cum trăia el şi familia lui. El a răspuns, că nu poate spune exact, însă este sigur că ei trăiau prin harul lui Dumnezeu. Atunci tocmai a venit poştaşul şi i-a dat fără cuvinte o bancnotă. Cel întrebat a arătat-o prietenului său făcând remarca: „Acesta este un exemplu despre felul cum trăiesc eu!” Noi avem un Dumnezeu viu, care întâmpină credinţa aşa fel cum corespunde căilor Sale, oricât de grele ar fi împrejurările. Încercările grele sunt şi astăzi pentru un credincios la fel de onorabile ca şi în timpul lui Avraam. Ar putea fi din aceia, cărora Domnul le dă puţin să poarte, deoarece ei sunt slabi în credinţă şi nu ar putea să poarte mai mult. Dar cine este tare în Domnul, cu siguranţă va fi pus la încercare, şi anume spre propria lui binecuvântare. Stă scris: «El nu-Şi întoarce ochii de la cei drepţi» (Iov 36,7). Noi suntem înconjuraţi de necaz, suferinţă şi griji; de aceea nu trebuie să ne preocupăm prea intens cu sentimentele propriilor greutăţi şi să fim indiferenţi de nevoile altora. Noi trebuie să ne gândim că şi alţii, care prin har au fost aduşi în aceeaşi relaţie cu Dumnezeu, au de suferit în multe feluri. Să nu ne rugăm noi la Dumnezeu tot aşa de cordial pentru ei, cum o facem pentru noi, şi în felul acesta să ne dovedim a fi adevăraţi fraţi în Hristos?

Pentru fiecare credincios în parte este valabil; realizarea practică a acestei încrederi îndrăzneţe în dragostea lui Dumnezeu. Atunci vom învăţa să nu ne mai încredem în propria voinţă şi să ne rugăm numai pentru ceea ce suntem siguri că corespunde voii Sale. Şi care va fi rezultatul? «El ne ascultă.» Noi avem nu numai privilegiul, ci noi suntem chiar constrânşi să-I aducem Lui, Cel care ne iubeşte şi ne cunoaşte pe toţi, plini de încredere rugăciunile noastre şi să ne bazăm pe împlinirea plină de har a lor de către El. Şi dacă ştim, că El ne aude (nu este o cunoaştere formală, ci una conştientă, lăuntrică), pentru ce ne rugăm, tot aşa ştim (şi aici aceeaşi cunoaştere lăuntrică), că vom avea lucrurile pe care le-am cerut de la El. Ce ar putea să dea mai multă îndrăzneală celui care crede? Ascultarea s-ar putea să nu corespundă gândurilor noastre, ea este însă răspunsul Său mult mai înţelept, mai profund şi plin de dragoste la rugăciunea noastră.

Toate se bazează pe dragostea lui Dumnezeu. Pe când eram încă păcătoşi, El a dat pe Hristos la moarte; acum, când suntem sfinţii Săi, Hristos este darul Său pentru noi, în timp ce Duhul Sfânt lucrează împreună, pentru ca totul să fie spre binele nostru în inimile noastre şi pe căile noastre. Dacă Dumnezeu ne îndeamnă să ne rugăm cu îndrăzneală, aceasta o face din cauza înclinaţiei noastre permanente de a nu ne ruga potrivit voii Sale, cu excepţia cazului când noi am progresat în cunoaşterea Cuvântului Său. În aceasta constă valoarea practică a eforturilor noastre pentru o înţelegere spirituală mai profundă a Sfintei Scripturi.

Dumnezeu acordă Cuvântului Său cea mai mare importanţă; şi Domnul şi apostolii au făcut la fel, şi aceeaşi preţuire trebuie să fie şi din partea noastră. Ce jalnic este să întorci spatele dragostei lui Dumnezeu, plinătăţii copleşitoare a adevărului din Sfânta Scriptură şi darului Duhului, care a inspirat pe scriitor, şi să te preocupi numai cu propria mântuire. Aceasta ar însemna să fi orb faţă de bogăţiile nenumărate ale harului şi să ne lăsăm sufletul să înfometeze spiritual.

În verstele 16 şi 17 apostolul se preocupă cu întrebarea dificilă, dacă rugăciunea noastră este plăcută lui Dumnezeu sau ea nu trebuie adusă înaintea Lui. «Dacă cineva vede pe fratele său făptuind un păcat care nu este spre moarte, să ceară, iar El îi va da viaţa, pentru cei care nu păcătuiesc spre moarte. Este un păcat spre moarte: pentru acela nu spun să se roage. Orice nedreptate este păcat; şi este un păcat care nu este spre moarte.» Acest loc oferă deseori greutăţi, deoarece se vine la el cu prejudecăţi şi se trece cu vederea că Dumnezeu merge cu ai Săi pe căile Lui de guvernare. Aici este vorba de întrebarea, care este deja pusă în cartea Iov şi la care cei trei prieteni ai lui Iov au eşuat cu răspunsul lor. Noul Testament vorbeşte foarte clar despre aceasta în Ioan 15,1-10; 1 Corinteni 11,27-32; Evrei 12,5-11 şi 1 Petru 1,17 şi în alte locuri, ca şi aici. Nicidecum nu este vorba de «moartea a doua», ci de un credincios care este luat din lumea aceasta din cauza gravităţii păcatului său sau a împrejurărilor lui grave. Dumnezeu sancţionează păcatul lui cu moartea trupului. În privinţa aceasta, aşa cum vedem din Vechiul Testament, poate fi vorba de credincioşi care au fost dotaţi cu onoare înaltă, ca Moise şi Aaron, care au mâniat pe Iehova foarte mult în Cades (Numeri 20). Judecata poate fi executată şi imediat, aşa cum găsim la Anania şi Safira (Faptele Apostolilor 5). Principiul este explicat corintenilor prin apostolul Pavel în scrisoarea lui (1 Corinteni 11); mulţi dintre ei nu erau numai bolnavi şi slabi, ci o parte mare din ei adormiseră. Acolo se spune: «Pentru că dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea.» Deci corintenii au fost disciplinaţi în diverse grade de greutate, prin aceasta a fost pedepsit şi «păcatul spre moarte». Domnul disciplinează pe sfinţii Săi greşiţi, dar categoric cu scopul ca ei să nu trebuiască fie condamnaţi aşa cum este condamnată lumea cu moartea a doua.

Deci nu ar fi nicidecum potrivit gândurilor Domnului să te rogi pentru păstrarea vieţii pământeşti a unui frate pe care Domnul a vrut să-l disciplineze prin moartea trupului din cauza păcatului lui. Lumea nu face nimic altceva decât să păcătuiască, ea respinge pe Domnul; de aceea ea este păstrată pentru îngrozitoarea moarte a doua, pentru judecata veşnică. Dacă se vrea introducerea acestor gânduri în versetele noastre de mai sus, atunci învăţătura spirituală dată de acest loc va da naştere numai la încurcătură. Pe de altă parte aceste versete arată harul, în care Dumnezeu Însuşi se coboară, ca să păstreze îndrăzneala noastră neîngrădită în prezenţa Sa şi ca să ne păzească de greşeala în care altfel am cădea.

O minciună este un păcat grav, în mod deosebit la un creştin. Însă de la început păcatul acesta a fost deseori făptuit, fără să atragă după sine moartea. Prin coborârea pe pământ a Duhului Sfânt şi prin lucrarea mare în har şi putere din zilele acelea minciuna era în ochii lui Dumnezeu un păcat deosebit de grav. Făţărnicia şi înţelegerea premeditată a acelor soţi, amândoi nerecunoscând învinuirea adusă lor de Petru, era un caz aşa de grav, că era evident un păcat spre moarte (Faptele Apostolilor 5). Această minciună putea fi cu atât mai puţin tolerată, cu cât Dumnezeu tocmai a arătat binecuvântările Sale minunate spre glorificarea Fiului Său. Ce condamnabil a fost acolo, să simulezi o măsură de dărnicie, care de fapt nu era! Acelaşi lucru este valabil pentru Corint, unde în afară de aceasta Masa Domnului a fost dezonorată prin stilul de viaţă rău al credincioşilor (1 Corinteni 11).

Aceasta îmi aminteşte de un caz remarcabil, pe care eu însumi l-am trăit cu ani în urmă. Un frate, care evident se afla în cea mai bună stare de sănătate trupească, a ajuns deodată bolnav. L-am vizitat la patul de boală. Deoarece era medic, el putea să constate propria lui stare mai bine decât alţii. Mi-a explicat foarte liniştit, însă nu lipsit de seriozitate profundă şi emoţie, că el va muri în curând. Nu erau nici un fel de simptome de boală, şi el însuşi nu putea spune ce îi lipsea. Cu toate acestea era pe deplin convins, că se apropia ultima lui oră pe pământ. El a adăugat: „Am făcut un păcat care duce la moarte”, şi mi-a mărturisit despre ce era vorba. El nu mai avea nici o dorinţă să mai trăiască; el însuşi nici nu se ruga pentru aceasta şi nici pe mine nu m-a rugat să mă rog pentru el. El s-a plecat sub disciplinarea Domnului; îl durea numai faptul că păcatul lui a pricinuit această disciplinare. Însă el era foarte mulţumit să plece, ca să fie la Domnul. Într-adevăr el a adormit după aceea. El a recunoscut felul drept de a proceda al Domnului şi a murit fără nici o îndoială cu privire la primirea lui de către Domnul.

Fără îndoială aici este vorba de un mijloc serios, pe care Domnul îl foloseşte; nu este nici un motiv pentru a presupune, că El face uz de un astfel mijloc de disciplinare numai în anumite timpuri. În ce constă însă marea diferenţă cu privire la urmările unui păcat? Nu grozăvia păcatului în sine este decisivă; împrejurările deosebite în care el a fost înfăptuit sunt cele care îl fac aşa de detestabil în ochii lui Dumnezeu. Ca să cunoşti această diferenţă este nevoie de înţelegere spirituală a respectivului, care într-o asemenea situaţie nu doreşte să se facă rugăciuni pentru el şi care nu are nici o dorinţă să mai trăiască. În cazul amintit fratele ştia că rugăciunea de mijlocire pentru el nu ar fi fost la locul ei. Eu nu-mi pot aminti că s-au făcut rugăciuni pentru el din cauza aceasta; el a murit realmente după scurt timp. În împrejurări normale rugăciunea de mijlocire este tocmai cea ce noi suntem solicitaţi să facem. Compasiunea noastră se îndreaptă spre cei bolnavi, noi dorim cu plăcere să-i avem mai mult timp la noi. Ne bucurăm să vedem atitudinea lor creştină, încercarea credinţei lor într-un fel sau altul şi răbdarea lor în încercări. Aceasta va sluji la stimularea noastră.

«Este păcat spre moarte», aşa este corect; nu: „un păcat spre moarte” (aşa cum traduc unii substantivul din greacă fără articol, remarca traducătorului). «Orice nedreptate este păcat.» Orice faptă, care nu este în armonie cu poziţia noastră în Hristos, este păcat; căci noi am fost lăsaţi aici, ca să facem voia lui Dumnezeu. Însă numai situaţiile deosebite, care în domeniul privat sau public duc la dezonorarea gravă a lui Dumnezeu, pot deveni «păcat spre moarte». În general păcatul nu este păcat spre moarte.

Versetele 18 la 21 constituie o încheiere demnă de această epistolă. În acele prime zile unii păreau să aibă un început bun, însă apoi au dovedit lipsă de credinţă şi de viaţă adevărată, prin aceea că s-au îndepărtat de Hristos şi s-au îndreptat spre aşa numita cunoştinţă (gnoesis), o cunoştinţă greşită, şi în cele din urmă au arătat vrăjmăşie evidentă împotriva Tatălui şi Fiului. Având în vedere aceste neajunsuri apostolul se face una cu toţi credincioşii, care prin har au fost făcuţi capabili să spună: «Noi ştim …!» (oidamen). Aceştia posedă o cunoaştere lăuntrică, care odinioară şi-au însuşit-o din exterior. La aceia, care nu erau născuţi din Dumnezeu, nu se putea ajunge la o cunoaştere fermă în duhul lor, aşa cum era în cazul fiecărui copil al lui Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu nu acordă nici o valoare pe acea cunoaştere exterioară, care entuziasmează pe omul firesc şi îl duce în rătăcire. Ceilalţi erau pur şi simplu gnostici, a căror onoare era în ruşinea lor, în basme şi filozofie. Nu numai antihriştii, ci şi vechii părinţi ai bisericii, aşa cum ar fi Clemens din Alexandria şi bărbaţi asemănători, erau caracterizaţi prin aceasta. Însă adevăraţii ucenici ai Domnului găsesc în Hristos toate comorile cunoştinţei şi înţelepciunii dumnezeieşti, care odinioară erau ascunse, fie că ei privesc acum pe Hristos pe pământ sau în cer, unde se vede «taina» din scrisorile paulinice. În această silinţă ei sunt conduşi de Duhul Sfânt în tot adevărul, care într-adevăr este vechi, însă permanent nou şi de o prospeţime pe care nu o dă nici o cunoaştere pământească. Căci Duhul Sfânt primeşte numai din lucrurile lui Hristos şi ni le vesteşte, aşa cum vedem acum în Cuvântul scris.

«Ştim că oricine a fost născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci acela care a fost născut din Dumnezeu se păzeşte el însuşi, şi cel rău nu-l atinge.» Aici ne este arătată cunoaşterea lucrată divin, pe care fiecare trebuie s-o aibă personal. Ea este de o însemnătate majoră şi profundă pentru inima creştinului şi trebuie păstrată permanent în sufletul lui clară şi luminoasă. În ceea ce priveşte forma aici nu vedem nimic altceva decât o constatare abstractă, cuprinzătoare, dar în care credinţa poate pătrunde şi o poate înfăptui. Este o mică diferenţă între cele două expresii «oricine a fost născut din Dumnezeu» şi «acela care a fost născut din Dumnezeu» (sau: cel născut din Dumnezeu – n. tr.), cu toate că ambele se referă la aceeaşi persoană, la cel credincios. În prima expresie se accentuează efectul permanent al celui născut în felul acesta, în cazul al doilea se face cunoscut numai faptul de a fi născut, fără referire la continuitate. În ochii gnosticilor păcatul era ceva lipsit de importanţă, care putea fi ignorat, sau ca ceva neplăcut, dar se putea pune deoparte ce era de neevitat (părerile acestor oameni s-au deosebit mult unele de altele). Altfel este pentru adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, pentru care păcatul, ca şi pentru Dumnezeu, este o chestiune gravă. Prima comunicare, că cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte şi nu va fi atins de rău, înseamnă de aceea pentru ei o mângâiere şi totodată o atenţionare. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător ca nici un alt cuvânt; de asemenea Duhul Sfânt locuieşte în fiecare credincios şi acordă importanţă acestui Cuvânt. În felul acesta viaţa noastră aici jos este umplută cu părtăşie şi umblare, cu slujire şi adorare.

«Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace în cel rău» (prin aceasta se poate înţelege atât satan cât şi răul în sine). Aici nu se găseşte nici o neclaritate, nici o diminuare a diferenţei absolute care există între noi ca familie a lui Dumnezeu şi lumea în supunerea ei îngrozitoare sub rău. Linia de despărţire este clară. Cu aceeaşi convingere lăuntrică, cu care credincioşii au recunoscut faptul că viaţa lor nouă îşi are originea în Dumnezeu Însuşi, ei au recunoscut şi faptul că lumea întreagă este supusă puterii răului. Ar fi putut fi mai clar delimitate cele două părţi? Pe de o parte Dumnezeu este izvorul şi originea a toate, pe de altă parte domneşte supunere deplină faţă de satan. Aici nu este vorba de Adunare, care este în opoziţie cu iudeii şi păgânii şi este duşmănită de ei. Este vorba de certitudinea personală, că «noi suntem din Dumnezeu», însă întreaga lume, fără ca ea să observe, este sub robia lui satan, aşa cum ne este foarte bine cunoscut. Aparţine vieţii noi, să iei în posesiune prin credinţă binecuvântările cunoscute şi corespunzător voii dumnezeieşti să le aplici la tine însuţi.

«Şi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere, ca să Îl cunoaştem pe Cel adevărat; şi noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos. El este adevăratul Dumnezeu şi viaţa eternă.» Subiectul cunoscut conştient al credinţei, Fiul lui Dumnezeu, care a venit deja, este pentru noi de aceeaşi importanţă ca şi natura nouă şi originea ei dumnezeiască; şi aici ni se spune, că noi suntem uniţi cu El în chip desăvârşit. Şi aici este vorba de cunoaşterea lăuntrică ca şi în versetele anterioare. «Şi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit.» Aceasta stă în opoziţie clară cu aşteptarea iudeilor, care aşteaptă venirea Aceluia care în toate privinţele va fi de mai mică valoare; dar şi în opoziţie cu aşteptarea păgânilor, care nu cunosc pe Dumnezeu, se închină demonilor şi, dacă este posibil, stau într-o necunoaştere şi mai profundă. Însă Fiul lui Dumnezeu, care a dat existenţă la toate, în dragostea Lui nemărginită a devenit Om, nu numai ca să ne dea viaţa veşnică, ci să Se dea pe Sine Însuşi la moarte ca ispăşire pentru păcatele noastre, aşa cum mărturiseşte Scriptura.

Aici ni se spune că El a venit ca să ne dea pricepere să cunoaştem pe Cel adevărat, pe Dumnezeul adevărat. Căci numai El singur a fost capabil să prezinte imaginea desăvârşită a Dumnezeului nevăzut într-o lume plină de întuneric, necurăţie şi umbra morţii; într-o lume înapoia căreia se află puterile nevăzute ale răului, care permanent se străduiesc să dea minciunii înfăţişarea de adevăr şi să orbească pe oameni cu privire la adevăr. Domnul Isus nu corespunde în nici un fel concepţiilor plăcute ale înşelătorilor; cu privire la El este vorba de o Persoană dumnezeiască, reală, de «viaţa eternă» ca realitate vie. Pe aceasta se bazează adevărul cunoscut în Hristos în toată profunzimea, înălţimea şi strălucirea lui, despre care Adunarea prezintă mărturia corporativă şi responsabilă. Dacă însă ea a eşuat deja atunci în această mărturie, cu cât mai mult a decăzut ea acum! Pentru credinţă însă există chiar şi în zilele cele mai întunecate un izvor de putere; şi această epistolă arată cu toată claritatea şi caracterul complet fiecărui credincios acest Izvor, Isus Hristos. Ea pune înaintea ochilor credinciosului, ca unuia protejat în Hristos, cu toată autoritatea pe Domnul, ca pe Acela care ieri şi azi şi în veşnicie este Acelaşi.

«Noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos.» Prin aceasta se exprimă pe scurt, dar cu cuvinte pline de putere, privilegiul nostru nemodificabil. Ni se arată că protejarea noastră sigură în Dumnezeul adevărat constă în aceea, că noi rămânem în Fiul Său. Aceasta ne este spus deja în propriile cuvinte ale Domnului (Ioan 14,20): «În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.» Nu numai că noi suntem în El, ci noi trebuie să avem şi înţelegerea acestui fapt şi în afară de aceasta posedăm cele spuse aici. «Ziua aceea» este timpul în care noi trăim acum.

A putut Dumnezeu să facă mai mult, decât să ne dea viaţa dumnezeiască în Hristos şi să ne facă capabili de a rămâne în Dumnezeu prin Duhul Sfânt, care Însuşi rămâne în noi? Ce ciudat, că unii creştini vegetează, sunt mulţumiţi sau nu cu creştinismul lor asemănător cu lumea, dar se pare că nu au nici o idee de faptul că aceste privilegii minunate sunt pentru fiecare copil al lui Dumnezeu şi trebuie trăite de el. Ce bogate în conţinut şi ce binecuvântate sunt cuvintele de încheiere ale acestui paragraf: «El» (şi anume Isus Hristos, Fiul Său) «este adevăratul Dumnezeu şi viaţa eternă.» El, din care şi în care suntem noi, este Cel adevărat, în opoziţie cu toţi idolii falşi şi minciuna care tăgăduieşte pe Dumnezeu. Dumnezeu este cunoscut efectiv numai în Fiul Său Isus Hristos. Numai în El S-a revelat, în Cel care a renunţat la toate, ca să înfăptuiască lucrarea şi să ne facă potriviţi pentru rămânerea în El prin dăruirea naturii Sale. El este Dumnezeul adevărat şi de asemenea şi viaţa eternă. Fără această viaţă nu am putea cunoaşte nici pe Tatăl şi nici pe Fiul, pe care El L-a trimis. În Hristos Cel înviat posedăm acum această viaţă în toată însemnătatea ei pentru sufletele noastre. După învierea noastră sau transformarea noastră la venirea Sa o vom poseda şi pentru trupurile noastre.

După ce harul şi adevărul ne-au fost prezentate aşa de impresionant se introduce o atenţionare scurtă, serioasă: «Dragi copii, păziţi-vă de idoli!» Tot ce este în afara lui Hristos, ceea ce captivează şi umple inima omului, este făcut de satan un idol. În zilele noastre s-ar putea ca aceşti idoli să nu fie din aur, argint, lemn sau piatră, ci de o formă mult mai vicleană. Se apropie cu grăbire ziua când marea mulţime a iudeilor se vor reîntoarce la vechile lor păcate, slujirea idolilor, oricât de puţin ar părea aceasta posibil acum. Tot aşa şi creştinătatea se va deda la păcate, oricât s-ar lăuda ea cu protestantismul ei şi cu antipatia ei de neînvins faţă de slujba idolatră romană. În decăderea care va veni se vor contopi una cu alta. Ambii, iudeii şi creştinii cu numele, vor preamări pe «omul păcatului», pe antihrist, când acesta se va aşeza în Templul lui Dumnezeu şi se va da drept Dumnezeu, pentru ca apoi împreună cu marii lor aliaţi politici, fiara romană din zilele acelea, să fie aruncaţi în pierzarea veşnică.

[1] Adepţii panteismului nu cred într-un Dumnezeu personal sau personificat, ei privesc lumea întreagă, de la macrocosmos şi până la microcosmos ca fiind „divină“. Panteismul nu este o religie, ci o concepţie despre lume, căci el nu are nici un întemeietor religios, nu există nici comunităţi religioase, nu au scrieri sfinte, nici instituţii, nu cunoaşte nici ritualuri sau dogme.

Pelagianismul (de la călugărul Pelagius V ca. 418) în sensul lui original este credinţa, că păcatul moştenit nu poate să strice natura omenească, şi că voinţa muritoare este în stare să diferenţieze între bine şi rău fără ajutorul divin. El vede rolul Domnului Isus Hristos ca un exemplu bun pentru oameni (fiind contrariul exemplului rău al lui Adam). De aceea omul are influenţă deplină asupra mântuirii sufletului, şi prin aceasta şi responsabilitatea deplină. De aceea harul lui Dumnezeu are un rol secundar şi este numai o complectare la voinţa omului. (n. tr.)

[2] «… în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei sunt una; şi sunt trei care mărturisesc pe pământ: …»

[3] Curent religios în creştinism care susţine că natura omenească nu poate fi stricată prin păcatul moştenit – n.tr.