Explicaţii şi cuvinte cheie

   Cu privire la titlu. Acel Core, ai cărui fiii, sau urmaşi, sunt numiţi aici, este cu toată probabilitatea acel levit, care a iniţiat în pustie răscoala împotriva lui Moise şi Aaron (Numeri 16). Găsim pe urmaşii lui în timpul lui David, ca fiind o familie levită cu influenţă mare, sub premiza că noi vedem în ei aceiaşi oameni care sunt numiţi Coreiţi în 1 Cronici 12, 6, care par să fi înţeles (să ne amintim de episcopii războinicii din trecut!) să schimbe la nevoie haina preoţească cu armura, şi a căror mână era tot aşa de instruită să mânuiască sabia, cum cântau la harfă. Din aceşti Coreiţi fac parte şi unii păgâni, care s-au strâns la Ţiclag în jurul lui David, avându-l conducător al lor. Potrivit cu 1 Cronici 9, 19, pe timpul lui David, Coreiţii împlineau slujba de păzitori ai pragurilor cortului, aşa cum deja pe timpul lui Moise părinţii lor păzeau intrarea în tabăra Domnului. În 1 Cronici 26, 1-19 găsim două ramuri ale acestei familii cu copiii lui Merari ca păzitori ai uşilor Templului, şi în Psalmul 84, 10 avem probabil o aluzie la această funcţie. Dar fiii lui Core au fost şi muzicieni şi cântăreţi renumiţi: dacă citim în 1 Cronici 6, 16-33, vom găsi pe Heman, unul din cei trei mari cântăreţi din timpul acela, ca aparţinând familiei lui Core (compară cu 1 Cronici 25). Chiar şi în timpul lui Iosafat (2 Cronici 20, 19) aceiaşi familie avea renumele de muzicieni (J.J. Stewart Perowne 1864).

   Comentatorii Evului Mediu atrag atenţia, că în cazul fiilor lui Core, aşa cum este cazul deseori, a fost voia lui Dumnezeu, să dea exemple de evlavie, acolo unde ea era mai puţin de aşteptat. Cine s-ar fi gândit, că din urmaşii omului, care s-a răsculat aşa de nelegiuit, vor apare acei cântăreţi credincioşi, ai căror Psalmi vor constitui moştenirea comunităţii lui Dumnezeu până la sfârşitul timpurilor? (John Mason Neale 1860).

   Cu privire la tot Psalmul. Psalmul 42 cu refrenul său »Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu?« l-a folosit urmaşul lui Zwingli, Antistes Heinrich Bullinger (†17 septembrie 1575) în ultima sa rugăciune; tot aşa preotul evlavios Aloys Henhöfer şi amiralul eroic Michael de Ruyter (1676), căruia un proiectil i-a sfărâmat ambele picioare. (A. von Salis 1902).

v.1 Am văzut în jurul râurilor din marea pustie a Siriei Centrale cum turme întregi de astfel de cerbi însetaţi se strângeau, şi care erau aşa de copleşiţi de sete, că puteai să vii foarte aproape de ei, fără ca ei să fugă. (W. M. Thomson 1859).

   Beţivii noştri, care găsesc o desfătare aşa de mare în a merge la cârciumă, nu pot să viseze, că oamenii evlavioşi au o bucurie mult mai mare în vizitarea Casei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a vorbit de mult prin proroci, despre o astfel de bucurie sfântă: »Îi voi aduce (pe cei care s-au alipit de Domnul) la muntele Meu cel sfânt, şi-i voi umplea cu veselie în Casa Mea de rugăciune« (Isaia 56, 7). Cu câtă plăcere se desfătau credincioşii vechiului legământ în cadrul frumoaselor servicii divine ale Domnului! Dacă trebuiau să fie lipsiţi numai pentru scurt timp de ele, inima lor se prăpădea de dorinţă. Sărmanii deportaţi la Babilon nu puteau să uite cetatea lui Dumnezeu. »Dacă te voi uita, Ierusalime, să-şi uite dreapta mea destoinicia ei!« Da, ei preţuiau bucuria Locului Sfânt mai mult decât orice. »Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!« (Psalmul 137, 5-6) Poetul psalmist spune în Psalmul 84, 10: »Căci mai mult face o zi în curţile Tale, decât o mie în altă parte; eu vreau mai bine să stau în pragul Casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii!« Şi una din marile dorinţe a lui David a fost să locuiască în Casa Domnului toate zilele vieţii sale. (Zachary Bogan †1659).

   Uită-te cum psalmistul, un om de compătimit, alungat din patria sa, se comportă în acest necaz mare – cât de diferit de Themistokles sau Camillus, sau alţi oameni renumiţi asemenea lor, care ca şi el au trebuit să trăiască în exil. El nu se plânge de nerecunoştinţa ţării sale, de răutatea împotrivitorilor lui, sau de nenorocirea care a venit peste el. Nu, nicio cârtire, ci nostalgia îi umple sufletul, şi anume nostalgia numai după Dumnezeu. (Nathanael Culverwell 1650).

v.2 În dorinţa sa după Casa lui Dumnezeu şi după sărbătorile Domnului, cântăreţul psalmist era preocupat cu Dumnezeu. Sufletul lui înseta după Dumnezeu. Ia seama, ca tu în rugăciunile tale, în cântările tale, la ascultarea vestirii Cuvântului, şi aşa mai departe, să savurezi cu adevărat părtăşia cu Hristos, şi caută-L, până când ţi se descopere. Bradford, martirul (†1555), a spus, că nu poate să înceteze în a-şi mărturisii păcatele, până când va găsi că inima lui este zdrobită cu adevărat, nu va înceta cu implorarea, până când inima sa nu va fi umplută de frumuseţea binecuvântărilor dorite, nu va înceta să mulţumească, până când inima lui nu va fi reînviorată prin mulţumire, nu va renunţa să fie instruit de Dumnezeu, până când inima lui nu va fi adusă prin aceasta să aibă o atitudine corectă şi să fie în părtăşie cu Hristos. Tot aşa zice şi Bernhard von Clairvaux  (†1153): Nunquam abs te absque te recedam Domine, adică , niciodată nu voi vrea să plec de la Tine, Doamne, fără Tine. Şi Augustinus (†430) spune, că în discursurile alese ale lui Cicero nu mai găseşte plăcere (ca odinioară), deoarece în ele nu poate găsi pe Hristos. Da, este aşa, vorbirile înflorate, rugăciunile şi predicile artistice, dar lipsite de Duhul, nu sunt pâine hrănitoare pentru sufletele însetate după Dumnezeu, ci sunt tobe sunătoare, şi sufletul nu se lasă satisfăcut cu fraze de lăudăroşenie, sau cu vorbiri şi cântări care gâdilă urechile, dar care nu vin din inimă, şi de aceea nu merg la inimă. Dacă Hristos vorbeşte cu tine, atunci inima va arde în tine (Luca 24, 16, 32) (Christopher Neß 1679).

   După Dumnezeul cel viu. Dumnezeul nostru este numit în Scriptură în trei sensuri Dumnezeul cel viu. În primul rând, pentru că El singur are viaţa în Sine şi prin Sine Însuşi, şi prin aceasta este începutul vieţii. În al doilea rând: pentru că numai El dă viaţa oricărei făpturi. Viaţa naturală, viaţa spirituală şi viaţa veşnică ne vine de la Dumnezeu. În al treilea rând, Dumnezeu este numit Dumnezeul cel viu în opoziţie cu dumnezeii falşi. (D. Thomas Horton †1673).

   Psalmul ne oferă o privire în adâncul inimii împăratului. Faptul că este despărţit de Casa lui Dumnezeu îi provoacă mai mult decât orice altceva dureri. Compară cu 2 Samuel 15, 25: »Dacă voi căpăta trecere înaintea Domnului, mă va aduce înapoi şi mă va face să văd chivotul şi locaşul Lui.« (Prof. Joh. Wichelhaus 1891).

   Un om fără Dumnezeu nu va putea niciodată să zică cu adevărat: Când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?, căci el va trebui să apară în curând înaintea lui Dumnezeu, înainte ca el să vrea, şi fără ca el să vrea. Compară cum au zis demonii, că Hristos a venit să-i chinuiască înainte de vreme. Întreabă un hoţ, sau pe un alt făcător de rele, dacă ar vrea să apără de bună voie înaintea judecătorului. Nu, te asigur, nu va veni de bună voie înaintea lui; el doreşte să nu existe judecători, înaintea cărora trebuie să apară. Şi tot aşa sunt şi oameni lumii înaintea lui Dumnezeu; nu-şi doresc nimic altceva mai bun, decât să poată rămâne ascunşi dinaintea Lui. (D. Thomas Horton †1673).

   Dacă am fost la Biserică, să ne verificăm, pentru ce ne-am dus să vedem acolo. Forme de servicii divine frumoase? Sau un vorbitor elocvent la amvon? Atunci, ar fi fost mai înţelept, dacă ne-am fi dus în pustie, ca să vedem o trestie bătută de vânt (Luca 7, 24). Putem noi să spunem, ca acei greci, care s-au suit la Ierusalim la sărbătoarea corturilor: vrem să vedem pe Isus? (Ioan 12, 21). Sau ca Absalom (2 Samuel 14, 32): la ce-mi foloseşte, că am venit la Ierusalim, dacă nu pot să văd faţa împăratului? Ne este de puţin folos, sau chiar nu ne foloseşte la nimic, că mergem la Biserică, dacă acolo nu căutăm pe Dumnezeu şi nu venim înaintea feţei Lui. (D. Isaak Watts †1748).

   Vei încerca să mângâi un bebeluş flămând cu tot felul de jucării şi lucruri frumoase, dar el nu va fi mult timp mulţumit cu ele, ci curând va ţipa după pieptul mamei. Tot aşa va fi, când un predicator va rosti la amvon tot felul de maxime latine şi greceşti, sau va duce cu vorba pe ascultătorii lui prin fraze care sună frumos şi istorisiri frumoase. Sufletele flămânde nu se satură prin acestea, ele doresc laptele curat al Cuvântului. (Oliver Heywood  †1702).

v.3 Mi se zice fără încetare ... Ei nu vorbesc numai despre el, ci vorbesc cu el; îi spun în faţă, că Dumnezeu l-a părăsit, ca şi cum în orice moment ar fi gata să-i dovedească că aşa este. Să batjocoreşti pe cineva pe la spate dovedeşte multă josnicie, dar astfel de reproşuri directe arată o măsură mare de cruzime, de neruşinare şi obrăznicie; şi de astfel de vicii se făceau vinovaţi în acest caz duşmanii lui David (D. Thomas Horton  †1673).

   Unde este Dumnezeul tău? Copiii lui Dumnezeu, în caracterul lor de oameni, sunt sensibili la reproşuri, dar ca creştini consideră insuportabil, când ceea ce cred, când Numele lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc, şi relaţia lor cu El devin ţinta atacurilor. Batjocoritorii, care chinuiau zilnic pe psalmist cu vorbirea lor dispreţuitoare, nu erau ateişti obraznici, care să pună la îndoială existenţa lui Dumnezeu, cu toate că nu erau cu mult mai buni; ei reproşau mai de grabă robului Domnului legătura lui cu Dumnezeu: »Unde este Dumnezeul tău?« Tu eşti unul din iubiţii lui Dumnezeu, tu credeai, că nimeni nu slujeşte lui Dumnezeu, ca şi tine; ai arendat evlavia pentru tine, şi Dumnezeu trebuie să fie în mod deosebit Dumnezeul tău. Cum stau lucrurile acum? Ce ai din toată râvna şi evlavia ta exagerată? Ce-i cu Dumnezeul tău, cu care te-ai lăudat aşa de mult şi în care te simţeai aşa de fericit, ca şi cum El ar fi fost numai Dumnezeul tău, şi nicidecum şi al altuia?  Astfel de vorbiri răutăcioase folosesc cu plăcere cei păcătoşi împotriva celor mai buni oameni, şi în mod deosebit când aceştia sunt în necaz, şi vrem să recunoaştem din aceasta răutatea păcătoşilor; căci este semnul unei gândiri complet otrăvite şi demnă de a fi blestemată, când necăjeşti pe un om cinstit cu evlavia lui. Dar ce voiau să facă cu aceasta? Scopul era mult mai rău decât cuvintele. Scopul era să-i zdruncine credinţa, încrederea lui în Dumnezeu, şi aceasta îl durea pe el cel mai mult. Diavolul ştie foarte bine, că osteneala să chinui un om este zadarnică, atâta timp cât părtăşia lui cu Dumnezeu nu este tulburată. De aceea el caută să dezbine pe cei doi, acuză pe Dumnezeu înaintea oamenilor şi pe oameni înaintea lui Dumnezeu. El ştie, că nimic din lume nu se poate împotrivi lui Dumnezeu. Atâta timp cât Dumnezeu este încrederea noastră, toate atacurile lui sunt zadarnice. De aceea el încearcă să ne despartă de Dumnezeu. »Unde este Dumnezeul tău?« Cu astfel de întrebări a venit chiar şi la Mântuitorul. »Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini« (Matei 4, 3). Voia să-I insufle îndoială cu privire la filiaţiunea lui La Dumnezeu. Satana s-a despărţit el însuşi cândva de Dumnezeu, şi de atunci toată străduinţa lui este să despartă şi pe alţii de Dumnezeu, el a încercat chiar să facă o prăpastie între Dumnezeu Tatăl şi Fiul. Tot aşa lucrează el, ca să despartă pe creştini de Hristos, Capul lor. O, de am fi mereu conştienţi de planurile lui! (Richard Sibbes  †1635)

   În războaiele religioase franceze, mulţimea fanatică adunată şi călăii au folosit Psalmii după placul lor. La masacrul din Orange, au rupt foile din cărţile Psalmilor şi le-au îndesat în rănile celor bătuţi. Soldaţii Montlucs recitau batjocoritor cuvintele Psalmilor înaintea celor osândiţi, ca »Unde este Dumnezeul tău?«, fără să-şi dea seama sub ce osândă se puneau prin aceasta. Psalmul 42 şi Psalmul 50 erau cei mai urâţi Psalmi pentru călăi. (A. von Salis 1902).

v. 4 Când mă gândesc. Binecuvântarea serviciilor divine este aşa de mare, că numai aducerea aminte de ele păstrează sufletul neliniştit să nu ajungă la deznădejde. (Gen. –sup. D. Bernhard Moll †1878).

   Amintirea bucuriei, pe care a savurat-o odinioară, l-a făcut pe cântăreţul Psalmului să verse mai multe lacrimi. În suferinţă se măreşte jalea noastră, gândindu-ne că odinioară am fost fericiţi. A existat un timp, se plânge sufletul sărman, când gândul la Dumnezeu mă mângâia foarte mult, deoarece Îl puteam numi Dumnezeul meu. Să pierzi pe un astfel de Dumnezeu, care era bucuria şi desfătarea mea, este cea mai rea pierdere, dintre toate pierderile mele şi cea mai îngrozitoare groază a mea. Odinioară puteam să mă rog Lui cu încredere, şi inima mea se uşura în rugăciune; dar acum îmi lipseşte curajul, să vin înaintea Lui, nu mai am nici o nădejde, că voi fi ascultat, şi nu văd nici un rezultat al rugăciunilor mele. A fost un timp, când citeam cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, înregistram în inimă făgăduinţele şi puteam să văd Ţara făgăduită ca fiind moştenirea mea; dar acum aproape că nu îndrăznesc să arunc privirea în Biblie, de teamă să nu găsesc în ea condamnarea mea. Duminica era odinioară pentru mine gustul anticipat al cerului, dar acum ea este ca oricare altă zi, o zi tristă, înnorată. Numele lui Isus era odinioară plăcerea mea, stăteam »la umbra Lui« (Cântarea Cântărilor 2, 3) şi savuram dragostea Lui; dar sufletul meu este acum asemenea pustiei Arabiei, sunt uscat de căldura dogoritoare. Odinioară înverzeam şi înfloream în Curţile Domnului, dar acum toată roada mea este pârjolită şi ofilită. Dacă nu aş fi auzit Evanghelia, nu aş fi aşa plin de jale, cum sunt acum; dacă nu aş fi cunoscut pe Dumnezeu, starea mea ar fi fost îngrozitoare, dar nu aşa de înfiorătoare ca acum. O, dacă aş fi ca în lunile trecute, când lumina lui Dumnezeu strălucea deasupra capului meu (Iov 29, 2-3) (Timothy Rogers †1729).

   Dacă psalmistul ar fi trebuit să piardă pe tatăl său, pe mama sa, soţia, copiii, averea, libertatea, da, viaţa sa, nu i-ar fi fost aşa de greu, ca această lipsă de părtăşie cu Dumnezeu (Henry Smith †1591).

   De ce este legată inima noastră se vede evident din lucrurile care constituie subiectul amintirilor noastre duioase. (Henry March 1823).

v. 5 Athanasius cel Mare (†373) a sfătuit pe unul din prietenii lui, să citească acest Psalm 42, atunci când ajunge în vre-un necaz; ar fi o metodă să vindeci ceva prin ceva, ca şi prin contrariul.

Pentru ce te mâhneşti? Să se observe forma activă a verbului, textual: pentru ce te pleci la pământ, sufletul meu? Din aceasta putem deduce, că copiii lui Dumnezeu pot fi foarte mâhniţi din propria vină. Nu Dumnezeu, şi nici diavolul, nu te apasă aşa de mult, ci tu singur o faci (Christopher Love †1651).

   Ori de câte ori te cuprinde durerea, pune sufletului tău întrebarea, pe care cântăreţul Psalmului şi-o pune aici de trei ori: pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Fără îndoială sufletul îţi va răspunde. Tristeţea şi neliniştea mea vin din necredinţă. Poţi să recunoşti boala din medicamentul prezentat în cuvintele următoare. Nădăjduieşte în Dumnezeu. Toată durerea inimii îşi are cauza propriu zisă în necredinţa noastră, şi nu în mărimea nenorocirii, care ne-a cuprins. Vorbesc despre acea tristeţe, care pustieşte sufletul, căci întristarea care este după voia lui Dumnezeu are bucuria divină ca însoţitoare. Nu este atât de mult greutatea sarcinii, care răneşte spatele, şi chinuie pe sărmanul animal purtător de poveri, aşa cum nu este apăsarea, care vine de la necazul din afară, care ne chinuie şi ne nelinişte pe noi fiinţele sărmane, ci mult mai mult este faptul că conştiinţa noastră a fost rănită şi nu a fost curăţită şi vindecată. (Matthew Lawrence 1657).

   Gândeşte-te sufletul meu, de câte ori ai avut parte de călăuzirea lui Dumnezeu în necazurile tale! A venit ceva asupra ta, fără ca Dumnezeu să ştie? Atunci de ce eşti aşa de neliniştit? Tatăl ştie necazul tău, şi cu siguranţă l-ar fi împiedecat să vină, dacă ar fi fost bine pentru tine. A venit necazul tău, fără să fi poruncit Dumnezeu? Dacă nu, atunci de ce eşti aşa de neliniştit? Este paharul, pe care Tatăl ţi-l dă, nu vrei să-l bei? Este voinţa Tatălui tău să suferi, şi tu vrei să I te împotriveşti? Ţi-a dat Dumnezeu mai multă supărare decât trebuia să-ţi dea? Pentru ce murmuri, ca şi cum El ţi-ar fi făcut o nedreptate? Nu este şi călăuzirea aceasta una din faptele Lui înţelepte? Cum poţi să aşezi voinţa ta nebună peste înţelepciunea Sa nemărginită? Nu este drumul Său un drum al harului? Cum se face că tu te împiedici pe el, ca şi cum ar fi plin de pietre? Este bine ce a venit înaintea ta? Pentru ce te cerţi cu Dumnezeu, ca şi cum El ar fi un rău? Nu suferi tu mai puţin decât alţi oameni, decât alţi copii ai lui Dumnezeu, da, decât a suferit Singurul Fiu al lui Dumnezeu? Ai motive să te plângi? Suferi pe drept, şi chiar mai puţin decât meriţi? Să se plângă un om, căruia Dumnezeu i-a dat viaţa, că este pedepsit pentru păcatele lui? Te pedepseşte Domnul cu măsură, şi băutura amară îţi este prescrisă cu grijă de mâna Medicului, în porţiuni mici, în raport exact cu ce poţi tu suporta şi cu puterea pe care El Însuţi ţi-o dă? Pentru ce eşti aşa de agitat? Nu este scopul pedepsei ca să te curăţe de toate păcatele şi să te păzească de altele noi? Nu remarci deja acum ceva din eficienţa ei? Ei bine, atunci linişteşte-te, mângâie-te, Dumnezeu va duce la bun sfârşit! (John Collinge 1652).

   Şi gemi înăuntrul meu? Cuvântul este folosit deseori pentru vuietul şi agitaţia mării, de exemplu în Isaia 17, 22; Ieremia 5, 22; 6, 23; 51, 55 (Henry March 1823).

   Nădăjduieşte în Dumnezeu. Dacă necazul şi nerăbdarea ta te descurajează şi dacă te chinuie duhul de nemulţumire, nu te gândi că este destul dacă ai reuşit să-ţi linişteşti inima, ca să nu mai cârtească împotriva lui Dumnezeu, ci nu te odihni, până când nu ţi-ai adus inima să se încreadă pe deplin în Dumnezeu. Şi  poetul acestui Psalm şi-a mustrat sufletul nu numai din cauza neliniştii, ci i-a cerut să nădăjduiască cu credinţă în ajutorul sigur al lui Dumnezeu. (William Gurnall †1679).

   O oarecare Alice Benden stătea închisă din cauza credinţei împreună cu alţii în castelul Canterbury, dar după un timp, la porunca episcopului, a fost mutată într-un beci adânc, unde nu putea să vină niciunul din tovarăşii ei de credinţă. Ea stătea acolo pe câteva paie, lângă un zid, cu picioarele în butuci. Hrana care i se dădea – puţină pâine şi bere – o ajuta numai să nu moară de foame, şi nici nu era voie să i se dea mai mult, nici măcar pe banii ei. Această situaţie tristă a apăsat-o aşa de mult, că îşi plângea cu amar soarta, se jelea şi gândea insistent, pentru ce Domnul, Dumnezeul ei, a lovit-o aşa de rău, şi de ce El a permis ca ea să devină lipsită de părtăşia mângâietoare a celorlalţi întemniţaţi plini de dragoste. A rămas în această stare de deprimare până când şi-a adus aminte de cuvintele psalmistului »Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntru meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu«, şi alte cuvinte: „Dar am zis: eu trebuie să sufăr toate acestea; mâna dreaptă a Celui prea înalt poate să schimbe toate acestea”, prin care a fost foarte mângâiată în necazul ei. După aceea a rămas bucuroasă, până când a venit ora eliberării ei. (Samuel Clarke  †1682)

   Păsărica nebună, care stă închisă în cameră, ale cărei uşi şi ferestre sunt încuiate, se loveşte de pereţi şi ferestre, îşi rupe penele şi se răneşte grav, pe când, dacă ar aştepta cu răbdare, până i se deschide ieşirea, ar putea să iese de acolo nevătămată. Exact aşa ne merge nouă, căci dacă Domnul ne încuie şi pentru un timp ne ia libertatea, noi vrem să ne creem singuri scăparea, facem multe planuri şi vrem chiar să străpungem pereţii previziunii Sale; iar dacă am aştepta timpul lui Dumnezeu, ne-am baza pe Cuvântul Lui şi ne-am lăsa în mâna Lui, am putea suporta mult mai uşor închisoarea şi la timpul potrivit am putea să ajungem în libertate cu puţine pagube. Căci Dumnezeu nu se schimbă, ce ne-a promis, cu siguranţă va face. (John Barlow 1618).

   Căci iarăşi Îl voi lăuda. Dacă se poate spune: »Doamne, Cel pe care Tu îl iubeşti este bolnav«, atunci se poate spune şi »Boala aceasta nu este spre moarte« (Ioan 11, 3 şi următoarele). Cine se putea gândi, când Iona a fost în mare, că el va predica în Ninive? Sau cine putea crede despre Nebucadneţar, pe când era în lanţuri de fier şi păştea iarbă împreună cu animalele pe câmp, că el va sta iarăşi pe scaunul de domnie în Babilon? Cine s-ar fi gândit, că, după ce Iosif a fost vândut de fraţii lui, fraţii lui vor căuta să-i vadă faţa, ca şi cum ei ar sclavii lui? Cine ar fi putut visa, că, pe când Iov şedea pe grămada de cenuşă, şi se scărpina cu ciobul, cu casele lui arse, cu animalele jefuite, şi copiii morţi, el va ajunge mai bogat decât a fost vreodată? Da, acestea sunt minunile îndurării divine, pe care le laudă cei neprihăniţi. (Henry Smith †1591).

v. 6 Dumnezeul meu. Cine are curajul să numească aşa pe Creatorul lumii, pe Majestatea cerească sublimă? Un deportat, care rătăceşte încoace şi încolo fără odihnă şi fără patrie, un repudiat; un om, pe care toţi l-au părăsit, îl dispreţuiesc şi batjocoresc; un nenorocit, al cărui suflet este foarte neliniştit şi zdruncinat; acela are curajul. Şi ce îl îndreptăţeşte să facă aşa? O face pe baza legământului. (Henry March 1823).

   De aceea. Tocmai pentru că sufletul meu este necăjit şi descurajat, de aceea mă gândesc la Tine. Vreau să mă gândesc, cum Te pleci permanent spre ai Tăi, atunci când sunt în nenorocire şi suferinţă; că Tu eşti totdeauna gata să-i strângi la pieptul Tău, atunci când sunt părăsiţi de oameni sau sunt alungaţi; cât de prietenos şi răbdător asculţi plângerile lor, când îşi revarsă sufletele înaintea Ta. Vreau să mă gândesc, cât de bun ai fost cu mine în timpul trecut, cum mi-ai văzut suferinţa, mi-ai ascultat cererea mea şi m-ai salvat din necaz, sau mi-ai dat putere să îndur necazul. Vreau să mă gândesc cât de des mi-ai făcut parte în harul Tău de apropierea Ta, când am intrat în Locul Preasfânt înaintea Ta şi acolo Te-am lăudat împreună cu sfinţii Tăi. Vreau să mă gândesc cine eşti Tu, cât de preţuit eşti Tu, pentru că un părăsit şi întristat ca mine, poate să se încreadă în Tine. Căci dacă eu sunt sărac, Tu eşti bogat, dacă sunt slab, Tu eşti puternic; dacă sunt foarte nefericit, Tu eşti cel fericit. Şi vreau să mă gândesc, că Tu eşti Dumnezeul meu, că Te-ai descoperit sufletului meu, că mi-ai dat har, să Te aleg pentru mine, şi că în încrederea mea în Tine niciodată nu am fost făcut de ruşine. Vreau să mă gândesc la cuvintele făgăduinţei, la care mă laşi să sper, şi în care Te-ai dovedit credincios, şi cu siguranţă vei fi şi în viitor. Cât de fericite sunt sufletele în necazurile lor, care în ispite pot să-şi ia scăparea la Tine. (Henry March 823).

v. 7 Chiar şi lucrurile frumoase, da, cele mai frumoase, oferă celor întristaţi analogii şi tablouri pentru experienţele lor triste, care fac ca întristarea să crească şi mai mult. (Prof. D. Fr. W. Schultz 1888).

   Un val cheamă un alt val, la vuietul căderii apelor Tale. Ţinuturile înconjurate de multe ape, în care se afla poetul, l-au inspirat să folosească acest tablou expresiv pentru descrierea stării lui sufleteşti. El a văzut căderile de apă care se aruncau asupra stâncilor, a auzit ecoul lor, şi i se părea că ele strigă unele la altele după ajutor împotriva lui; aşa, spune el, merg toate talazurile şi valurile  Tale, acestea sunt durerile şi ispitele, peste mine. (John Morison 1829).

v. 8 Ziua şi noaptea sunt la fel pentru un om mântuit. Căci ce noapte poate să existe pentru acela care are pe Dumnezeu totdeauna cu el, căruia El îi este Soare şi pavăză, lumină şi protecţie şi lasă să strălucească faţa Lui totdeauna pentru el? El poate spune: dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este lumina mea (Mica 7, 8), şi:  Domnul, Dumnezeul meu, Îmi luminează întunericul meu (Psalmul 18, 28). Da, orele liniştite de noapte sunt deseori foarte plăcute pentru copilul lui Dumnezeu, deoarece atunci poate să savureze nederanjat părtăşia cu Dumnezeul său. Noaptea, cântam laudele Lui, spune psalmistul aici; cântecul său, şi anume acel cântec, pe care El mi-l insuflă, El, Cel care insuflă cântări de veselie noaptea (Iov 35, 10). Oamenii fireşti ar putea să gândească că noi visăm, şi muzica şi cântările de laudă, despre care vorbim, nu sunt nimic altceva decât închipuiri ale unei minţi bolnave; dar aşa cum a mărturisit Petru în ziua cincizecimii despre aceia, asupra cărora coborâse Duhul Sfânt: »Aceştia nu sunt beţi, după cum credeţi voi«, tot aşa răspundem şi noi: nu, cei fericiţi în Dumnezeu nu şi-au pierdut minţile, aşa cum gândiţi voi, şi cântările lor din noapte nu sunt produse ale fanteziei lor bolnave, ci sunt un dar al harului Dumnezeului lor. (Zachary Bogan †1659).

v.9. Dumnezeu, Stânca mea. David era un fugar, aproape fără nici un mijloc de apărare şi permanent urmărit de mulţi duşmani puternici. Ţinutul, în care rătăcea el, era muntos şi el a căutat şi şi-a găsit refugiul pe vârful stâncilor abrupte, sau în peşterile şi crăpăturile din stânci. Deoarece noţiunea de scăpare şi siguranţă împotriva atacurilor era pentru el aşa de strâns legată de stânci şi crăpături în stâncă, cât de natural a fost pentru el să numească pe Dumnezeu, ca Apărător, ca Stâncă a lui (sau, cum de fapt este aici: adăpostul său). Pentru ce mă uiţi? Psalmistul nu gândea că el a fost realmente uitat de Dumnezeu şi părăsit; el avea încă suficientă încredere în credincioşia lui Dumnezeu, ca să-şi caute adăpostul la El şi să nădăjduiască în harul Său. Cuvintele trebuie privite ca expresie a ceea ce simţea el, şi nu ca sentinţă a minţii. După aparenţe şi după simţămintele lui, părea ca Dumnezeu să-l fi uitat. Dovezile vizibile şi palpabile ale bunăvoinţei divine, care odinioară i-au înviorat inima aşa de mult şi care erau dovezi evidente, că Dumnezeu se gândeşte la el, îi dispăruseră acum, tocmai în momentul când i se păreau foarte necesare şi de dorit în starea de părăsire şi strâmtorare în care se afla; din cauza aceasta i se părea că Dumnezeu l-a uitat şi l-a părăsit. (Henry March 1823).

v. 10. Vrăjmaşii mei. Diavolul nu s-a pocăit încă, şi el nu se va schimba niciodată în bine; căci el este prins în cătuşele de nedezlegat ale păcatului, el nu mai poate să facă altceva. El este, în ceea ce priveşte starea lui interioară, deja în iad, cu toate că are o anumită libertate să producă nenorocire pe pământ. Atâta timp cât diavolul nu a devenit mai bun, copiii lui Dumnezeu nu vor fi lipsiţi de duşmani. El nu va deveni niciodată mai bun, de aceea cei neprihăniţi să nu uite că vor avea tot timpul duşmani, atâta timp cât diavolul mai are libertate de acţiune pentru răutatea lui în lume. Trebuie să luăm seama la duşmanii care nu îşi ascund răutatea. Ar fi ceva deosebit, dacă şi-ar lăsa răutatea să fiarbă şi să spumege numai în inimă; dar aceluia, a cărui inimă este plină, i se va revărsa şi gura. (Richard Sibbes 1635).

   Neîncetat, textual toată ziua. Priveşte cât de stăruitori sunt ei în răutatea lor. În fiecare zi şi toată ziua batjocoresc, vorbesc de rău şi înţeapă. Încep dimineaţa devreme şi continuă până vine noaptea, aşa cum obişnuiesc să facă bârfitorii; încep săptămâna aşa, şi continuă până în săptămâna nouă, când vechea răutate îşi începe din nou lucrarea. Psalmistul nu putea să vină cu ei în contact, fără să audă astfel de vorbiri din gura lor. (D. Thomas Horton †1673).

   Oricât de mici ar fi frânele, ele duc la disperare calul de rasă. Tot aşa a suferit şi David sub înţepăturile duşmanilor lui. (Frederick W. Robertson †1853).

   Unde este Dumnezeul tău? David ar fi putut să le spună mai înainte: Unde vă sunt ochii? Căci cu toate că a fost alungat de la Locul Preasfânt pământesc, Dumnezeu avea totuşi un loc preasfânt în sufletul lui (compară cu Isaia 57, 15). Dar aceşti oameni fireşti nu aveau ochi să vadă partea divină din David, şi tot aşa de puţin au înţeles căile tainice, pe care Dumnezeu conduce pe copiii Săi. De aceea întrebarea lor lipsită de înţelepciune este un semn al felului lor de a gândi fără Dumnezeu. (Richard Sibbes 1635).

   Dumnezeu însoţeşte pe copiii Lui, nu numai atunci când ei sunt într-un paradis al plăcerilor, ci şi în pustie. Când odinioară o ceată de creştini a mers în exil, unul dintre cei care privea coloana tristă a zis: sărmanii de ei, este trist că ei sunt excluşi în felul acesta din societatea oamenilor şi sunt făcuţi tovarăşii animalelor de pe câmp. Un altul a zis: de fapt, starea lor ar fi tristă, dacă ar fi exilaţi într-un loc unde ei n-ar putea găsi pe Dumnezeul lor; dar ei sunt plini de curaj, căci Dumnezeu merge cu ei, şi El îi va face să simtă prezenţa Lui mângâietoare, oriunde s-ar afla ei. (Thomas Brooks †1680).

v. 11. Imită exemplul psalmistului, în loc să-ţi faci tot felul de supărări şi gânduri inutile. Adu-ţi sufletul înaintea scaunului de judecată al duhului tău şi interoghează-l cu privire la cauza necazului lui. Fii neutral; va urma o altă judecată, mult mai aspră. Fii stăruitor, asemenea psalmistului, întoarce-te mereu la cercetarea situaţiei. Fă-o cu rugăciune, căci altfel s-ar putea să fi înşelat de dragostea de sine sau de înşelătoria inimii tale. De aceea roagă-te Domnului: Cercetează-mă Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima. (Thomas Brooks †1680)

    Într-o zi de februarie ai văzut soarele strălucind, cerul era albastru, în tufişuri au început să iese mugurii, ghioceii îţi zâmbeau, păsările cântau prin tufişuri, şi te-ai gândit, a venit primăvara cu splendoarea şi parfumul ei. Dar după câteva zile au venit din nou norii, aerul s-a răcit, păsările au tăcut şi zăpada acoperea pământul – atunci te-ai gândit, primăvara nu va mai veni. Tot aşa este şi cu cel întors de curând la Dumnezeu: toată teama i-a dispărut, mângâierea adusă de Evanghelie îi umple inima, lauda şi mulţumirea îi curg de pe buze. Şi el se gândeşte că necazul şi întristarea au dispărut pentru totdeauna. Dar după un timp devine cuprins iarăşi de îndoială, bucuria dispare, lumina nu mai luminează aşa de clar, inima lui devine biruită de întristare, şi în grabă trage concluzia; mântuirea cu toate binecuvântările ei nu este pentru el. Dar primăvara revine biruitoare, chiar dacă el va trebui să lupte un timp cu iarna. (H. G. Salter 1840).