Psalmul 107

Conţinut

   Acest Psalm este o comoară a celor răscumpăraţi de Domnul (versetul 2), a acelora cărora El le-a pus o cântare de laudă în gură. Cu toate că sunt eliberări din tot felul de nevoi pământeşti pe care el le celebrează, aşa că el poate fi cântat de orice om care a fost salvat din pericolele mari din viaţă, totuşi sub acest voal el laudă în mod deosebit pe Domnul pentru binecuvântările spirituale, în comparaţie cu care acele binefaceri vremelnice sunt numai imagini, umbre. Tema este: aducerea de mulţumire lui Dumnezeu şi felurite motive pentru această proslăvire. Psalmul are o deosebită frumuseţe poetică; chiar dacă l-am privi numai ca operă de artă, ar fi greu să găsim în literatura frumoasă o operă de acelaşi rang. Poeţii Bibliei nu ocupă o poziţie mai joasă decât fiii oamenilor.

Împărţirea Psalmului

Cântăreţul începe dedicând cântarea sa celor răscumpăraţi, celor care au fost aduşi acasă din exil (versetele 1-3). El compară istoria lor cu trăirile drumeţilor care s-au rătăcit în pustie (versetele 4-9), ale celor întemniţaţi, legaţi cu legături de fier (versetele 10-16), ale bolnavilor de moarte (versetele 17-22), ale călătorilor pe marea învolburată (versetele 23-32). În versetele următoare poetul se ocupă de judecăţile lui Dumnezeu asupra celor răi şi faptele Sale pline de Har faţă de cei apăsaţi ai Lui (versetele 33-42). Psalmul se încheie cu învăţătura care se deduce din cele prezentate (versetul 43), în care se atestă că cel ce ia seama la lucrările şi căile Domnului, acela va recunoaşte bunătatea Sa şi o va lăuda.

Comentariu

1. Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci în veac ţine îndurarea Lui!

2. Aşa să zică cei răscumpăraţi de Domnul, pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmaşului,

3. şi pe care i-a strâns din toate ţările: de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la mare.

1. Lăudaţi pe Domnul. Lauda, mulţumirea, este minimul şi totodată supremul pe care putem să-l aducem; de aceea să fim plin de râvnă pentru acestea. Din tonul Psalmului vedem cât de mult dorea psalmistul acest lucru. Să lăudăm şi noi pe Domnul totdeauna şi cu toată adorarea, atât cu gura, cât şi prin umblarea noastră; să mulţumim şi să trăim mulţumirea. Iehowa – acesta este Numele lui Dumnezeu folosit aici – nu vrea să fie lăudat prin oftaturi şi gemete, ci prin laudă şi mulţumire, căci este bun, şi această mulţumire să-I fie adusă din toată inima, căci bunătatea Lui nu este una obişnuită. El este bun în Natura Lui, în fiinţa Lui lăutrică, şi aşa S-a arătat de la început. Nimeni nu este bun, aşa cum este El, nici măcar unul; El este totdeauna bun, în cel mai înalt grad, enorm de bun. Zi de zi şi clipă de clipă trăim savurând bunătatea Lui, şi de aceea, mai mult decât toate celelalte creaturi, să lăudăm Numele Lui. Lauda noastră ar trebui să crească tot mai mult, căci bunătatea Sa nu este trecătoare, ci ni se arată veşnic prin harul felurit de care avem parte: căci în veac ţine îndurarea (textual: harul) Lui. Verbul »ţine« a fost adăugat corect de traducător, însă prin aceasta sensul este într-o oarecare măsură îngrădit; înţelesul deplin îl vom înţelege mai bine dacă vom privi forma scurtă din textul original: şi îndurarea Lui – veşnic. Aşa cum această îndurare (har) nu a avut niciodată un început, tot aşa nu va avea nici sfârşit. Păcatele noastre au făcut necesar ca această bunătate a lui Dumnezeu să ni se arate ca Har, şi ea a făcut aceasta şi o va face totdeauna. Să nu obosim în a lăuda bunătatea care ne-a fost dată în starea noastră decăzută.

2. Aşa să zică cei răscumpăraţi de Domnul, sau, potrivit textului original; răscumpăraţii lui Iehova. Orice ar zice sau ar gândi unii oameni, cei răscumpăraţi au motive impresionante să laude bunătatea Domnului. Mântuirea lor este deosebită, de aceea se cuvine ca ei să mulţumească pentru ea în mod deosebit. Mântuitorul lor este aşa de minunat, preţul, cu care au fost răscumpăraţi, este aşa de mare şi mântuirea este aşa de desăvârşită, că au o înşeptită obligaţie să mulţumească Domnului şi să cheme şi pe alţii să laude pe Domnul. Să nu se mulţumească cu simţăminte de mulţumire, ci să spună ce este în inima lor; să laude şi să antreneze şi pe ceilalţi răscumpăraţi în lucrarea de laudă. Pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmaşului. Deoarece ei au fost eliberaţi dintr-o mare strâmtorare printr-o putere mult mai mare, ei sunt datori să adore lăudând pe Domnul, Eliberatorul lor. Salvarea lor este devină. El, şi nimeni altul, i-a salvat. Braţul Său a lucrat eliberarea lor, şi nimeni nu I-a ajutat în aceasta. Să nu sărute sclavii eliberaţi mâna celui care i-a eliberat? Care mulţumire poate fi deajuns pentru eliberarea de sub puterea păcatului, a morţii şi a iadului? Chiar şi în cer nu este o cântare mai plăcută ca aceea al cărei ton este: Tu ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Tău (Apocalipsa 5, 9).

3. Şi pe care i-a strâns din toate ţările: de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la mare. După eliberare urmează unirea. Prizonierii aceia au fost aduşi înapoi în ţara lor, din toate ţările, chiar şi cei ce au fost dincolo de mare. Orice i-ar despărţi, Domnul va strânge pe ai Săi într-un trup. Chiar şi pe pământ vor fi legaţi printr-un Domn, o credinţă, un botez (Efeseni 4, 5), recunoscuţi ca un popor al singurului Dumnezeu, iar în cer desfătarea comună îi va contopi pe deplin într-o comunitate fericită. Ce Păstor minunat, care Îşi aduce turma răscumpărată cu sânge din cele mai îndepărtate colţuri ale pământului, o conduce prin nenumăratele pericole prin care trece şi o aşează pe păşunile verzi ale paradisului ceresc! Unii s-au rătăcit într-o direcţie, alţii în altă direcţie, toţi au părăsit ţara lui Emanuel, şi s-au risipit, care cum a putut; cu adevărat, mare este harul şi mare este puterea care îi strânge într-o turmă şi un Păstor, Hristos. Să laude cei răscumpăraţi cu o gură pe Domnul, care adună într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (Ioan 11, 52).

4. Ei pribegeau prin pustie, umblau pe căi neumblate, şi nu găseau nici-o cetate, unde să poată locui.

5. Sufereau de foame şi de sete; le tânjea sufletul în ei.

6. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor;

7. i-a călăuzit pe drumul cel drept, ca să ajungă într-o cetate de locuit.

8. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui, şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!

9. Căci El a potolit setea sufletului însetat, şi a umplut de bunătăţi sufletul flămând.

4. Ei pribegeau prin pustie. Pribegeau, căci au pierdut cărarea, nu se mai găsea nici-o urmă de drum, şi ce era şi mai rău, ei pribegeau prin pustie, unde de jur împrejur nu era decât nisip fierbinte. S-au rătăcit în locul cel mai rău posibil, ca şi omul care s-a pierdut în pustia păcatului. Mergeau la dreapta, şi mergeau la stânga, mergeau înainte şi se întorceau înapoi într-o căutare zadarnică, ca şi păcătosul care s-a trezit şi a recunoascut starea lui pierdută. Însă totul era în zadar; căci ei erau şi au rămas în pustie, şi-au pierdut orice speranţă să iese de acolo. Pe căi neumblate, textual, pe un drum care era o pustie nesfârşită. În lung şi-n lat nu era nici-o locuinţă de oameni şi nu se vedea nici-o altă caravană, la care puteau să strige. Singurătatea măreşte foarte mult simţământul durerii. Izolarea într-un ţinut lipsit de oameni dă naştere la cele mai zdrobitoare simţăminte aceluia care s-a rătăcit în pustia fără sfârşit. Cărarea drumeţului în ţinuturi sălbatice este un drum neumblat, şi când el însuşi părăseşte chiar şi aceste uşoare urme şi ajunge în pustietate, unde nici-un picior de om nu a călcat, el este într-o stare deosebit de jalnică, de compătimit. Un suflet care nu are pe nimeni, care să simtă împreună cu el, este la marginea iadului; drumul singurătăţii, în adevăratul sens al cuvântului, este drumul deznădejdii. Şi nu găseau nici-o cetate, unde să poată locui. Cum ar fi fost de altfel posibil? Nu era. Pe când Israel străbătea pustia, a locuit în corturi şi nu savura confortul unei locuinţe stătătoare; şi în Sahara, călătorul va căuta zadarnic o cetate sau un sat. Fiii oamenilor cu sufletul întristat nu găsesc odihnă, nici înviorare şi nici loc de poposire. Oricât de mari ar fi încercările lor să se salveze, eforturile lor duc numai la epuizarea puterii, toate drumurile lor se sfârşesc în dezamăgiri amare iar singurătatea inimii lor îi umple cu frică mare şi chinuri.

5. Sufereau de foame şi de sete; le tânjea sufletul în ei. Duhul de viaţă se stinge, când forţele trupului sunt măcinate de suferinţe îndelungate. Cine mai poate avea curaj, când corpul epuizat este gata să se scufunde la fiecare pas? Ultima îmbucătură de păine a fost înghiţită, apa din urcior s-a terminat, cât vezi cu ochii nu se vede nici câmpie, nici pârâu în pustia înfiorătoare – inima se prăbuşeşte într-o deznădejde chinuitoare. Aceasta este starea unei conştiinţe trezite, înainte de a cunoaşte pe Domnul. Este o dorinţă neîmplinită, un sentiment dureros de lipsă a tot ce este necesar şi plin de o teamă îngrozitoare. Te simţi total epuizat, fără putere şi în toată creaţia nu se găseşte nimic care să-ţi poată da înviorare.

6. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul. Nu înainte de a ajunge în cea mai mare nevoie şi-au găsit refugiul în rugăciune; cât este de bine, că totuşi atunci s-au rugat, aşa cum trebuie, strigând din toată inima la Acela, singurul, care putea să-i salveze: la Domnul. Nici nu puteau să facă altceva, singuri nu se puteau ajuta şi nici la alţii nu puteau găsi ajutor: atunci au strigat la Dumnezeu. Rugăciunile care se nasc când suntem constrânşi de necazuri nu sunt din cauza aceasta mai puţin primite de Dumnezeu, dimpotrivă, au mai multă putere, căci sunt sincere şi imploră cu mai multă putere mila divină. Unii oameni nu-şi vor găsi niciodată refugiul la rugăciune, numai dacă sunt jumătate pe moarte, şi în acest caz este în avantajul lor că sunt flămânzi şi slabi, şi nu sunt sătui şi plini de putere. Când foamea ne duce pe genunchi, ne este mai de folos decât o viaţă bună, în sărbătoare; când setea ne împinge spre Izvorul vieţii, ea aduce mai multă vindecare decât sorbirea din fântânile murdare ale plăcerilor lumii; şi dacă tânjirea ne face să strigăm la Dumnezeu, este mai bine decât puterea celor tari. Şi El i-a izbăvit din necazurile lor. Salvarea urmează totdeauna implorării. Strigătul lor trebuie să fi fost destul de slab, căci tânjeau, şi credinţa lor a fost probabil tot atât de slabă ca şi strigătul lor; şi cu toate acestea au fost auziţi, şi anume, imediat. O mică întârziere ar fi însemnat moartea lor, dar nu a fost nici-o amânare, căci Domnul a fost gata să-i ajute. Este o bucurie pentru Domnul să intervină şi să ajute, când nimeni nu mai poate ajuta. Situaţia era fără speranţă, până în momentul când a intervenit Domnul – şi imediat s-a schimbat totul. Aceşti fii ai oamenilor era încercuiţi de necazuri, împinşi la extrem în nevoi şi chiar aproape să moară; eliberarea lor a venit îndată ce au început să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi să se roage pentru ajutor. Cine nu vrea să se roage pentru pâine, acela merită să moară de foame; şi cine nu vrea să ceară ajutorul unei călăuze, cu toate că s-a rătăcit în pustiul fără cărări, nu poate avea pretenţia la compătimire, chiar dacă moare în ţinuturile sălbatice şi carnea lui devine hrană pentru corbi.

7. I-a călăuzit pe drumul cel drept. Sunt multe drumuri false, dar există numai un singur drum adevărat, şi pe acesta nu ne poate aduce nimeni altul, decât numai Dumnezeu. Dacă Domnul este Călăuzitorul nostru, atunci drumul este cu siguranţă cel adevărat; niciodată nu trebuie să ne îndoim de aceasta. El a scos pe cei pierduţi din labirintul fără ieşire, El a găsit drumul, a croit drumul şi i-a făcut apţi să meargă pe el, cu toate că erau slabi şi flămânzi. Ca să ajungă într-o cetate de locuit. Pentru ţinta aceasta s-a meritat să parcurgă drumul; El nu i-a condus dintr-o pustie în alta, ci a dat pelerinilor un acoperiş, celor obosiţi un loc de odihnă. Ei nu au găsit nici-un loc unde să poată locui; El a găsit repede unul. Ce putem face noi şi ce poate să facă Dumnezeu sunt două lucruri diferite, ca cerul faţă de pământ. Ce schimbare a fost pentru ei, singurătatea lor s-o schimbe cu o cetate, drumul neumblat, pe care nu a călcat nici-un picior de om, schimbat cu străzi locuite şi inima lor, care se prăpădea, a primit înviorarea unui cămin! Mult mai mari sunt schimbările pe care le face dragostea divină în starea păcătoşilor, când Dumnezeu le aude rugăciunile şi îi aduce la Isus. Să nu lăudăm noi pe Domnul pentru aceste dovezi de Har? Putem noi, cei care le-am trăit, să persistăm în tăcere, fără să mulţumim?

8. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui!  Aceasta este prima datorie a celor răscumpăraţi. Îngerii, păsărelele, soarele, luna şi stelele laudă pe Domnul; cu cât mai mult o vor face cei care păstrează vie în amintirea lor marea mântuire de care au avut parte! Este un act îngrozitor de mare al nemulţumirii dacă nu se preamăreşte Salvatorul care ne-a adus eliberarea de cea mai crudă moarte. Este bine că cei salvaţi sunt îndemnaţi ca mereu să mulţumească Domnului; căci primirea vieţii merită aducerea mulţumirii pe viaţă! Chiar şi aceia care nu au trecut prin aceleaşi pericole şi nu au avut parte de aceiaşi salvare să laude pe Domnul cu acelaşi simţământ în inimă, pe care îl au tovarăşii lor, să ia parte la bucuria lor. Şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor. Aceste minunate fapte de har au fost făcute neamului nostru, membrilor familiei din care facem parte; de aceea să ne unim în mulţumire. Fiii oamenilor sunt creaturi aşa de neînsemnate, de slabe şi nedemne, că este o minune când Domnul face ceva pentru ei; dar El nu se mulţumeşte să facă fapte mici, ci oferă plinătatea înţelepciunii, puterii şi dragostei Sale, ca să lucreze minuni spre binele celor ce Îl caută. În viaţa celui salvat este o lume întreagă de minuni, de aceea cântarea de laudă să reverbereze din viaţa fiecăruia în acorduri maestoase. În ceea ce priveşte minunile Harului, pe care Domnul le-a făcut pentru Adunarea Sa, nu se poate face nici-o evaluare; sunt mult mai presus de gândurile noastre, ca cerul peste pământ. Când va veni ziua în care neamul de oameni, care a avut parte de aşa de mult har, favorizat faţă de celelalte creaturi prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, se va dedica laudei lui Dumnezeu?

9. Căci El a potolit setea sufletului însetat. Acest ultim verset al secţiunii acesteia ne pune încă o dată, în puţine cuvinte, înaintea ochilor schimbarea minunată de care a avut parte pelerinul. Cine a fost efectiv salvat de la pieirea în pustie, acela să mulţumească Domnului care l-a făcut să mănânce iarăşi pâine împreună cu oamenii. Sensul spiritual este mult mai sublim. Mai întâi, Domnul trezeşte în noi setea şi dorinţa, iar apoi le potoleşte pe deplin. Această sete spirituală ne duce la singurătate şi izolare, la o dorinţă arzătoare, la o stare de moarte şi de disperare; însă toate acestea ne duc la rugăciune, la credinţă, la experienţa călăuzirii divine, la potolirea setei sufletului şi la odihnă: mâna plină de Har a Domnului devine vizibilă în toate aceste împrejurări şi în finalul minunat. Şi a umplut de bunătăţi sufletul flămând. Aşa cum El a potolit setea, tot aşa a liniştit foamea. În ambele cazuri, nevoia este mai mult decât satisfăcută; plinătatea, cu care sunt împlinite nevoile, merită toată atenţia. Domnul nu o face cu zgârcenie; să sature şi să dea din belşug, acesta este modul în care tratează El pe oaspeţii lui. Cine vine la masa Domnului, acela nu se va putea plânge de neîndestulare. Domnul nu dă celor flămânzi o mâncare obişnuită, ci le dă bunătăţi, în cel mai înalt şi deplin sens al cuvântului. Să nu răspundă cu mulţumire la aceste daruri de dragoste, cei care în starea lor de sărăcie au fost aşa de bine trataţi şi îngrijiţi? Nu este posibil! Nu, şi noi vrem să mulţumim împreună cu toată ceata celor răscumpăraţi, şi să ne rugăm să vină în curând timpul când toată lumea va fi plină de slava Domnului.

10. Cei ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii, trăiau legaţi în ticăloşie şi fiare,

11. pentru că se răzvrătiseră împotriva cuvintelor lui Dumnezeu, pentru că nesocotiseră sfatul Celui Prea Înalt.

12. El le-a smerit inima prin suferinţă; au căzut şi nimeni nu i-a ajutat.

13. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor.

14. I-a scos din întuneric şi din umbra morţii, şi le-a rupt legăturile.

15. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui, şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!

16. Căci El a sfărâmat porţi de aramă, şi a rupt zăvoare de fier.

10. Cei ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii. Celula celui întemniţat este întunecoasă, iar frica că va fi executat răspândeşte şi mai mult întuneric peste închisoare. Cruzimea omului faţă de semenul lui este atât de mare, că zeci de mii au trebuit să sufere, fiind destinaţi mormântului; au murit înghesuiţi în celulele murdare, în care au fost aduşi, cu inima zdrobită. Teama faţă de moartea neaşteptată  a fost cea mai îngrozitoare parte a pedepsei lor; pentru cei întemniţaţi era ca şi cum umbrele morţii i-ar fi străpuns până în măduva oaselor. Starea sufletului care sufere ca urmare a convingerii de păcatele sale este simbolizată prin această situaţie. Fiii oamenilor, care au această stare lăuntrică, nu pot vedea făgăduinţa care le aduce mângâiere; stau inactivi şi deznădăjduiţi, se tem de judecata care se apropie şi sunt într-o stare de frică, ca şi cum ar fi la porţile morţii. Legaţi în ticăloşie şi fiare. Mulţi întemniţaţi erau multiplu legaţi la inimă şi la mâini. Cuvintele par să spună că povara suferinţei era asupra lor ca şi cătuşele de fier, sau legăturile de fier apăsau greu pe inima lor. Aceste stări le cunoaşte numai acela care a trecut prin ele; am preţui mai mult libertatea noastră, dacă am şti ce înseamnă cătuşele şi lanţurile. În viaţa spirituală, necazul este însoţit deseori de conştienţa păcatelor, şi atunci necazul dublu pricinuieşte o dublă încătuşare. În astfel de situaţii, fierul pătrunde în suflet, sărmanii întemniţaţi nu se pot mişca din cauza lanţurilor, nu se pot ridica spre speranţă din cauza necazului şi nu au nici-o putere, din cauza lipsei de curaj. Durerea inimii este partea tuturor celor legaţi lăuntric cu lanţuri, sunt prinşi şi nu pot scăpa. O, voi, care aţi fost eliberaţi de Hristos, gândiţi-vă la cei legaţi!

11. Pentru că se răzvrătiseră împotriva cuvintelor Domnului. Aceasta a fost cauza robiei vechiului popor al lui Dumnezeu: au fost daţi în mâna vrăjmaşilor lor, pentru că nu au fost credincioşi Domnului lor. Nu este de glumit cu cuvintele lui Dumnezeu, şi cine are curajul să se împotrivească cuvintelor Lui, se duce singur la prinsoare şi suferinţă. Pentru că nesocotiseră sfatul Celui Prea Înalt. Credeau că ştiu mai bine decât Judecătorul întregei lumi şi de aceea au părăsit căile Lui şi au mers pe căile lor proprii. Dacă oamenii nu ascultă de sfatul divin, prin aceasta dau dovada că Îl nesocotesc. Cine nu vrea să fie legat prin porunca lui Dumnezeu, se va lega în curând cu cătuşele judecăţii. Ah, cum şi printre creştini este dezapreciat sfatul lui Dumnezeu! De aceea sunt puţini printre ei care cunosc libertatea de care ne-a făcut parte Hristos.

12. El le-a smerit inima prin suferinţă. În închisorile din orient, deseori oamenii sunt constrânşi să lucreze ca animalele. Aşa cum nu au libertate, tot aşa nu au odihnă şi pace. Aceasta smereşte chiar şi inima cea mai plină de mândrie; lăudărosul cel mai închipuit cântă curând o altă melodie. Necazul şi munca aspră îmblânzeşte chiar şi pe un leu. Dumnezeu nu este dependent de mijloce, ca să facă ochii răzvrătiţilor să privească în jos; temniţa şi munca grea fac chiar şi pe uriaşi să tremure. Au căzut, şi nimeni nu i-a ajutat. S-au împiedicat în întuneric, sub povara lor grea, până ce au căzut cu faţa la pământ, lipsiţi complet de ajutor; şi nimeni nu poate să-i compătimească, sau să le ajute. Chiar dacă zac cu mădularele zdrobite, în urma căderii lor zguduitoare, nimeni nu se interesează de ei. Nimeni nu vedea suferinţa lor, sau chiar dacă o vedea cineva, nimeni nu poate să intervină între ei şi Domnul lor, care îi tratează cu asprime. Într-o astfel de stare jalnică, israelitul încăpăţânat s-a smerit şi a început să gândească altfel despre Dumnezeul Lui şi despre greşelile lui faţă de El. Când un om face experienţa amară, că toate eforturile lui de a se ajuta sunt zadarnice şi se simte lipsit de putere, atunci Domnul este la lucru, ca să-l elibereze de mândria lui şi să-l pregătească să primească Harul. Starea sufletului descrisă aici biblic este lipsită de speranţă şi de aceea oferă mai mult loc intervenţiei divine. Unii dintre noi îşi amintesc bine cât de luminos a strălucit harul în temniţa noastră şi ce muzică făceau lanţurile când au căzut de pe mâinile noastre. Nimic altceva nu ne putea elibera, ci numai dragostea Domnului; fără ea nu ne-ar fi rămas nimic, decât să cădem zdrobiţi de suferinţă.

13. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul. Abia atunci! Atât timp cât era speranţă de ajutor, nu au privit în sus. Nici-un strigăt de ajutor nu venea din gura lor, până când inima lor a fost smerită prin necaz şi toate speranţele lor au murit – atunci au strigat la Dumnezeu. Unii oameni lasă să treacă ani mulţi, căci le merge bine şi au părere bună despre ei, nu lipsesc rugăciunile, după cum cred ei, în realitate primul strigăt adevărat către Dumnezeu le este provocat probabil prin sentimentul de nedumerire şi suferinţa jalnică. Cel mai bine ne rugăm când, lipsiţi fiind complet de ajutor, am căzut cu faţa la pământ. Şi El i-a izbăvit din necazurile lor. El le-a trimis repede eliberarea. A durat mult din partea lor, până când au strigat la Domnul; dar El nu a fost încet în a le trimite ajutorul. Au încercat pretutindeni în jur, înainte de a veni la El; când însă sau îndreptat spre El, au fost primiţi imediat cu prietenie. El, Cel care a fost de ajutor celor ce erau în pustie, poate salva şi pe cei ce sunt în închisoare; încuietori şi zăvoare nu-L pot împiedica şi nici nu vor ţine mult timp încuiaţi pe răscumpăraţii Lui.

14. I-a scos din întuneric şi din umbra morţii. Prin puterea previziunii Sale, Domnul scoate pe cei prinşi din celulele lor şi îi face să inspire iarăşi aerul proaspăt, le dezleagă cătuşele şi dă mădularelor lor cuprinse de durere mult dorita libertate. Tot aşa eliberează El pe oameni de grijile şi nevoile lor şi în special de suferinţa şi robia păcatului. O face cu propria-I mână; este confirmat de experienţa tuturor credincioşilor că eliberarea din această închisoare nu se face decât numai de Judecător. Şi le-a rupt legăturile. I-a eliberat cu putere, şi anume, în aşa fel, ca să nu mai poată fi legaţi, căci le-a rupt lanţurile în bucăţi. Eliberările lucrate de Domnul sunt desăvârşite şi Îl confirmă ca Biruitor minunat; El nu lasă sufletul nici în întuneric, şi nici legat, şi nu permite forţelor răutăţii să subjuge iarăşi pe cei eliberaţi. Ce face El, este pentru totdeauna bun făcut. Slăvit să-I fie Numele.

15. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui, şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor! Privirea unei astfel de bunătăţi trezeşte în cel cu convingeri curate dorinţa de a vedea că Domnul este lăudat aşa cum se cuvine pentru îndurarea Sa minunată. Cine poate refuza să adore bunătatea mare a Domnului, când uşile temniţei se desfac şi lanţurile sunt sfărâmate? Te doare inima când te gândeşti că aceste binefaceri mari ale Harului ar putea să nu fie lăudate; nu ne dau linişte, trebuie să aducem aminte oamenilor de îndatoririle lor şi să laude pe Domnul, Dumnezeul lor.

16. Căci El a sfărâmat porţi de aramă şi a rupt zăvoare de fier. Acest verset se leagă de cel anterior şi sintetizează harurile de care au avut parte cei întemniţaţi. Domnul distruge cele mai întărite uşi şi zăvoare, atunci când a venit ora eliberării prinşilor Săi; şi în sens biblic, Domnul Isus a sfărâmat legătura spirituală cea mai puternică şi ne-a făcut cu adevărat liberi. Arama şi fierul sunt ca firul de cânepă în flăcările dragostei lui Isus. Porţile iadului nu ne vor birui şi zăvoarele mormântului nu ne vor putea ţine. Toţi aceia care au experimentat puterea eliberatoare a Domnului trebuie şi vor preamări pe Domnul pentru minunile Harului, care le-a făcut spre binele nostru.

17. Nebunii, prin purtarea lor vinovată, şi prin nelegiuirile lor, ajunseseră nenorociţi.

18. Sufletul lor se dezgustase de orice hrană, şi erau lângă porţile morţii.

19. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor;

20. şi a trimis Cuvântul Său şi i-a tămăduit, şi i-a scăpat din groapă.

21. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!

22. Să-I aducă jertfe de mulţumiri, şi să vestească lucrările Lui cu strigăte de bucurie.

17. Nebunii, prin purtarea lor vinovată şi prin nelegiuirile lor, ajunseseră nenorociţi. Multe boli sunt consecinţa modului stricat de a acţiona. Cei ce trăiesc nechibzuit, oamenii dedaţi plăcerilor introduc în corpul lor diverse materii patogene prin beţie, excese sau satisfacerea altor patimi. Păcatul stă la baza tuturor întristărilor şi durerilor, dar unele suferinţe sunt rezultatul nelegiuirii; prin căile lor păcătoase, oamenii se nenorocesc şi în durerile lor ar trebui să devină conştienţi de nebunia lor. Însă cel mai rău este, că şi în suferinţă rămân nebuni; şi chiar dacă ar fi zdrobiţi ca şi grăunţele în piuliţă, nu se lasă de nebunia lor (Proverbe 27, 22). De la o nelegiuire trec la multe alte greşeli, şi chiar şi atunci când sunt înfăşuraţi de durerile pricinuite de nuia, grămădesc păcat peste păcat. Cât este de trist, că uneori chiar şi dintre cei care aparţin poporului lui Dumnezeu sunt unii care fac pe nebunii.

18. Sufletul lor se dezgustase de orice hrană. Când oamenii sunt bolnavi, pierd pofta de mâncare; le este greaţă chiar şi de cea mai bună mâncare, stomacul lor se revoltă. Şi erau lângă porţile morţii. Prin lipsa de hrană şi prin puterea de distrugere a bolii lunecă tot mai mult spre moarte, şi toată iscusinţa medicilor nu este în stare să oprească decăderea. Deoarece nu se pot hrăni, corpul lor nu se întăreşte, şi deoarece boala bântuie în ei, restul de putere din ei va fi curând măcinat de durere şi necaz. În mod asemănător se petrece şi cu sufletul care sufere din pricina păcatului. El nu poate găsi mângâiere nici chiar în cele mai preţioase făgăduinţe, ci cu dezgust se îndepărtează de Evanghelia dulce, aşa că puterea lor spirituală scade rapid, iar ei se apropie tot mai mult de mormântul deznădejdii. Dar, priveşte harul!; chiar dacă sunt la porţile morţii, ei nu cad în mormânt.

19. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul. În ultimul moment se alătură de ceata celor care se roagă. Şi Saul este între profeţi! Nebunul schimbă haina de măscărici cu haina păcătosului nenorocit, căci i se flutură haina de înmormântare, şi cade în genunchi. Ce cură de vindecare a sufletului devine deseori boala trupului, prin Harul Domnului! Şi El i-a izbăvit din necazurile lor. Rugăciunea este aşa de eficientă pe patul de suferinţă, ca şi în închisoare şi în pustie; se poate testa cu succes în orice loc şi în orice împrejurare. Chiar şi în privinţa durerilor noastre trupeşti şi a slăbiciunilor noastre ne putem ruga lui Dumnezeu şi putem aştepta răspuns din partea Lui. Când boala stinge orice poftă de mâncare în noi, poate lua totuşi naştere foamea după rugăciune către Dumnezeu. Şi chiar dacă cineva este atât de slab şi bolnav în trup sau suflet, că nu mai poate să se hrănească din Cuvântul lui Dumnezeu, el se poate totuşi nemijlocit adresa lui Dumnezeu, ca să găsească Har la El.

20. A trimis Cuvântul Său şi i-a tămăduit. Nimeni nu va fi vindecat numai prin medicamente, ci prin Cuvântul care iese din gura Domnului (Deuteronomul 8, 3) va fi salvat omul de coborârea în mormânt. Un cuvânt este suficient, un cuvânt a lucrat înmiit. Şi i-a scăpat de groapă. Cu toate că au fost cufundaţi în suferinţe, au fost prinşi în multe pericole de moarte, ei au scăpat totuşi. Cuvântul Domnului are putere mare de eliberare; El trebuie numai să-L rostească şi toate obstacolele dispar şi stăpânirile morţii fug într-o clipă. Sufletele bolnave de păcat să se gândească la această putere a Cuvântului şi să-L asculte, deseori şi mult, şi să-L pună pe inimă.

   În înţeles spiritual aceste versete descriu sufletul obosit de păcat, bolnav din cauza păcatului. Atât timp cât el se dovedeşte a fi nebun, cât timp refuză orice mângâiere, chiar şi aceea care vine din izvorul curat, să fie trezit şi să devină conştient de vina sa, stupiditatea rigidă a deznădejdii îl va paraliza. Nu va vedea în jurul lui decât numai stricăciune în cele mai diferite forme; porţile morţii stau larg deschise înaintea lui şi el se simte împins cu putere într-acolo. În necazul lui amar, sufletul este împins să strige către Domnul şi Hristos, Cuvântul veşnic, vine cu puterea Lui vindecătoare şi îl salvează pe deplin.

21. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor! Este uimitor, că oamenii sunt vindecaţi de boala grea şi cu toate acestea refuză să mulţumească Domnului. Este imposibil ca ei să poată uita această mare binefacere; ne-am aştepta mai mult, ca ei şi prietenii lor, cărora le-au fost redăruiţi, să se unească în mulţumire cât timp vor trăi. Însă, când sunt zece vindecaţi, rareori se întoarce unul înapoi ca să slăvească pe Dumnezeu. Încă mai răsună întrebarea plină de durere: Unde sunt cei nouă? Când marele Medic a făcut una din marile Sale vindecări spirituale, lauda însoţită de mulţumire este semnul sigur al sănătăţii redobândite. O conştiinţă eliberată de boala păcatului şi de chinul conştienţei vinovăţiei, trebuie să laude, şi va lăuda cu adorare pe Medicul minunat; ar fi bine dacă această laudă ar fi de o mie de ori mai multă.

22. Să-i aducă jertfe de mulţumiri. În astfel de situaţii se cuvine să se aducă daruri şi jertfe, pe lângă cuvintele inimii. Să aducem Medicului plin de iubire preţul de cinste al mulţumirii! Fie ca toată viaţa de acum în colo să-I fie închinată, Aceluia care a lungit-o, fie ca fapta mulţumirii dezinteresate să se repete necontenit: sunt necesare jertfe de bucurie, acea binefacere minunată să fie sărbătorită cum se cuvine! Şi să se vestească lucrările Lui cu strigăte de bucurie. Astfel de experienţe trebuiesc făcute cunoscut, căci mărturisirea celor trăite onorează pe Dumnezeu, ne întăreşte pe noi înşine, mângâie pe alţii şi prezintă înaintea ochilor oamenilor fapte cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, pe care nu vor putea s-o respingă.

23. Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, şi făceau negoţ pe apele mari,

24. aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului.

25. El a zis, şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării.

26. Se suiau spre ceruri, se pogorau în adânc; sufletul le era pierdut în faţa primejdiei.

27. Apucaţi de ameţeală, se clătinau ca un om beat, şi zadarnică le era toată iscusinţa.

28. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor.

29. A oprit furtuna, a adus liniştea, şi valurile s-au potolit.

30. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit, şi Domnul i-a dus în limanul dorit.

31. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui, şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!

32. Să-L înalţe în adunarea poporului, şi să-L laude în adunarea bătrânilor!

23. Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii. Israeliţii nu obişnuiau să facă călătorii mari pe mare, aşa că marinarii erau înconjuraţi de o mare vrajă de mistere iar meseria lor era văzută ca un mare act de cutezanţă şi periculos. Istorisirile despre marinari umpleau sufletele cu fiori, şi cine a călătorit la Ofir sau Tars şi s-a întors viu de acolo era privit ca un om renumit, ca marinar bătrân, cu experienţă, care trebuia ascultat cu tot respectul. Plecarea în călătorie pe mare era privită ca o coborâre în adânc, aşa cum se spune aici textual: cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, în timp ce marinarii zilelor noastre obişnuiţi cu marea vorbesc de marea de sus. Şi făceau negoţ pe apele cele mari. Dacă nu ar fi fost mânaţi de afaceri, niciodată nu s-ar fi dus pe ocean; căci nu citim niciunde în Scriptură că cineva s-a dus să se desfăteze pe mare. Sufletul israelitului era aşa de detaşat de călătoriile pe mare, că nici măcar despre Solomon nu auzim că şi-a făcut un iaht pe care să se distreze. Marea Mediterană era pentru David şi concetăţenii lui Marea cea Mare, şi ei priveau cu admiraţie mare pe cei ce făceau negoţ pe mare.

24. Aceia au văzut lucrările Domnului. Cu totul altfel decât locuitorii uscatului văd ei lucrările măreţe ale lui Dumnezeu, sau cel puţin aşa apreciază oamenii care au rămas acasă, atunci când aud povestindu-se despre ele. În loc ca mările lumii să se dovedească a fii o pustie umplută cu apă, ele sunt mai de grabă pline de fiinţe ale Celui Atotputernic, şi dacă încercăm, ca şi Iona, să fugim dinaintea Lui, fugind la marea cea mai îndepărtată, vom ajunge în braţele lui Iehova cel veşnic şi în felul acesta ne vom găsi în mijlocul atelierului Lui. Şi minunile Lui în mijlocul adâncului. În sau pe adâncul învolburat ei văd minuni. Marea învolburată este în sine însuşi o minune şi mişună de minuni. Deoarece marinarilor se oferă puţine lucruri de văzut, darul observaţiei este la ei mult mai mare decât al locuitorilor uscatului; de aceea se spune accentuat despre ei aici, că ei văd minunile adâncului. În afară de aceasta, oceanele au multe creaturi ciudate ale lui Dumnezeu şi este scena unor neobişnuite evenimente ale naturi, înfiorătoare, prin care se descopere puterea şi maestatea Domnului înaintea fiilor oamenilor. Minunile deosebite pe care psalmistul le are acum înaintea ochilor sunt furtuna izbucnită deodată, şi liniştea care a urmat. Nu toţi credincioşii au experienţe la fel de adânci; însă pentru scopuri înţelepte, ca ei să facă negoţ aducător de mare câştig pentru El, Domnul trimite pe unii din sfinţii Lui pe marea adâncă a suferinţelor sufleteşti şi acolo ei văd minunile Harului divin, aşa cum alţii nu pot vedea. Prin faptul că ei navighează prin adâncimile cunoaşterii stricăciunii interioare, prin pustia apelor sărăciei, pe talazurile prigonirii şi pe stâncile incendiate ale tentaţiilor, devin într-un mod cu totul deosebit conştienţi că înainte de toate ei trebuie să aibă pe Dumnezeu, şi ei Îl găsesc.

25. El azis: Cuvântul Lui este suficient pentru toate; dacă El vrea, se porneşte furtuna. Şi a pus să sufle furtuna. Se părea că aceasta dormea mai înainte; dar ea cunoaşte vocea Stăpânului ei, la porunca Lui se ridică într-o clipită şi cu toată tăria puterii ei. Care a ridicat valurile mării. Oglinda apelor mării se sparge, apar nenumărate creste albe de valuri, care se rostogolesc şi se aruncă tumultos încoace şi încolo, după cum vântul sufla asupra lor. În timp ce mai înainte se odihneau liniştite, talazurile se înalţă acum cu putere şi sar spre cer, de îndată ce urletul vântului le trezeşte.

 Tot aşa, este suficient un cuvânt din partea Lui Dumnezeu, şi sufletul devine o mare furtunoasă, aruncat încoace şi încolo de mii de ispite. Îndoială, teamă, groază, frică de tot felul îşi înalţă capetele tot aşa ca şi talazurile înfuriate, când Domnul permite vântului furtunii să sufle asupra noastră.

26. Se suiau spre ceruri, se pogorau în adânc. Purtaţi în sus pe spatele valului, marinarii cu vapoarele lor par să se urce spre cer; dar numai pentru un moment, căci imediat după aceea sunt în golul creat între două valuri şi se pare că adâncul vrea să-i înghită. Ca şi cum vaporul uriaş ar fi ca un pescăruş, aşa sunt legănaţi marinarii în sus şi în jos, din adânc şi până pe creasta valului. Sufletul le era pierdut în faţa primejdiei. Obosiţi, uzi, descurajaţi, fără speranţă de salvare, li se topeşte inima ca apa, şi toată bărbăţia lor se pare că i-a părăsit.

   Aceia dintre noi care au fost în furtuni mari pe puhoiul talazurilor spirituale, care zguduie câteodată sufletul, ştiu ce înseamnă acest verset. În asemenea vijelii sufleteşti îndrăzneala cedează locul deznădejdii, indiferenţei cu cele mai mari chinuri sufleteşti. Nu te mai atrage nimic, curajul a dispărut, speranţa aproape a murit. Aceste trăiri sunt atât de adevărate, ca şi aruncarea încoace şi încolo pe marea în furtună, însă mult mai îngrozitoare. Unii dintre noi au trăit în astfel de furtuni sufleteşti şi au văzut realmente lucrările minunate ale Domnului.

27. Apucaţi de ameţeală (textual: se învârteu în cerc), se clătinau ca un om beat. Mişcările violente ale corăbiei fac pe oameni să nu mai stea în picioare, iar frica le distruge toată puterea de a mai judeca, aşa că se aseamănă cu oamenii beţi. Şi zadarnică le era toată iscusinţa. Ce mai puteau să facă? S-au folosit de toată arta conducerii vaporului, dar vaporul este aşa de aruncat încoace şi încolo, că toată înţelepciunea lor nu le foloseşte la nimic şi nu ştiu cum s-o menţină activă.

   Şi în privinţa aceasta jurnalul de bord al navigatorului sufletesc coincide cu cel al vaporului de pe mare. Cât de îngrozitoare a fost balansarea încoace şi încolo! Nu puteam să stăm nicidecum în picioare, nu puteam să ne agăţăm de nimic. Nu ştiam ce să facem, şi nici nu puteam face nimic, chiar dacă am fi ştiut ce trebuie făcut. Eram ca oamenii care şi-au pierdut minţile şi ne aflam într-o stare sufletească îngrozitoare, aşa că pieirea noastră ni se părea mai bună decât această stare înfiorătoare. Toată înţelepciunea noastră nu folosea la nimic, ştiam numai un singur lucru: aşa nu poate continua.

 28. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul. Cu toate că se părea că s-a terminat cu iscusinţa lor, au fost totuşi destul de raţionali ca să se roage; inima lor, care se topise, s-a revărsat în rugăciuni fierbinţi de implorare. Era bine ce făceau, şi s-a terminat cu bine, căci se spune în continuare: şi El i-a izbăvit din necazurile lor. Cât de potrivită este rugăciunea în timpul furtunii! Ne putem ruga, chiar şi atunci când ne clătinăm şi şovăim, şi suntem la capăt cu toată înţelepciunea noastră. Dumnezeu ne aude chiar şi când bubuie tunetul şi ne va răspunde din mijlocul furtunii (Iov 38, 1). El a fost cel care a adus necazul peste călătorii pe mare, de aceea au făcut bine că s-au întors la El ca să îndepărteze necazul; şi nu în zadar au privit la El.

29. A oprit furtuna, a adus liniştea. Şi-a arătat puterea în schimbarea uimitoare, care a avut loc deodată, la porunca Sa. El a pornit furtuna, iar acum i-a poruncit să se potolească. Dumnezeu este în toate evenimentele din natură, şi este bine să luăm seama la lucrarea Lui. Şi valurile s-au potolit. Ele se scufundă într-o tăcere solemnă la picioarele Lui. Acolo unde odinioară se îngrămădeau valurile furioase, acum abia dacă se vede o încreţitură de apă. Când Dumnezeu crează liniştea, atunci este linişte adevărată, o pace care întrece orice pricepere. El poate schimba pe deplin chiar şi starea sufletească a unui om, că i se pare o minune, că deodată a fost mutat din furtuna furioasă în linişte senină. O, dacă ar lucra Domnul aceasta şi în viaţa cititorului, dacă inima lui este în aceste momente în necazuri venite din afară, sau în necazuri lăuntrice, lovită din toate părţile ca de furtună! Domnul rosteşte porunca, cuvântul care este necesar, şi deodată se face o linişte mare (Marcu 4, 39).

30. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit. Numai acela care a fost în furtună pe mare poate înţelege aşa cum se cuvine aceste cuvinte. După astfel de evenimente, nici-o muzică nu este mai plăcută ca păcănitul lanţurilor, când marinarii coboară ancora, şi nici-un loc nu ste mai de dorit decât micul golf marin, sau largul sân al mării unde vaporul se odihneşte în pace. Şi Domnul i-a dus la limanul dorit. Cu cât călătoria este mai aspră, cu atât mai mult doresc marinarii să ajungă în port, şi pentru noi cerul devine tot mai mult portul dorit, cu cât necazurile noastre sunt mai mari. Prin furtuni şi prin brise favorabile, prin vijelii şi prin lumina senină a soarelui, Pilotul nostru minunat, Stăpânitorul mării, duce călătorii pe mare în port şi pe aleşii Lui în cer. Lui I se cuvine onoarea pentru călătoria fericită cu vaporul pe marea timpului şi când odată în scurgerea vieţii vom sta în siguranţă lângă ancoră, vom avea de grijă ca lauda Sa să nu fie dată uitării. De mult am fi devenit un vrac nefolositor, dacă mâna Lui nu ne-ar fi păzit, şi toată speranţa noastră de a rezista în furtunile pe care ni le va aduce viitorul se bazează pe înţelepciunea, puterea şi credincioşia Lui. Cum va răsuna portul ceresc de strigăte de bucurie umplute cu mulţumire, când vom ajunge odată la ţărmul paradisului.

31. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui, şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor! Faceţi să răsune marea de lauda Domnului din pricina Harului Lui salvator! Să-şi înalţe marinarul cântarea de laudă solemnă către cer, când îşi pune piciorul pe ţărm, şi toţi aceia care au fost salvaţi din ghiara morţii să intoneze împreună cu el, cuprinşi fiind de profund impresionanta mulţumire!

32. Să-L înalţe în adunarea poporului. Mulţumirea pentru astfel de fapte bune trebuie făcută public, acolo unde fiii oamenilor se strâng pentru servicii divine. Şi să-L laude în adunarea bătrânilor. Cântarea de laudă trebuie să fie festivă în prezenţa oamenilor în vârstă cu multă eperienţă şi influenţă, care stau în fruntea poporului ca sfătuitori. Dovezile de har deosebite necesită mulţumiri deosebite, festive; de aceea să se aducă jertfa într-o ţinută cuvincioasă şi cu toată demnitatea. Deseori când oamenii aud că cineva a scăpat cu greu dintr-o situaţie dificilă, trec cu uşurinţă pe lângă fapte, spunând cu indiferenţă că a avut noroc, dar cu astfel de lucruri serioase nu este de joacă. Când un suflet a trecut prin furtuni spirituale mari şi în cele din urmă a găsit pacea, în mod normal, este o datorie sfântă şi un privilegiu sfânt să urmeze o mărturie publică despre harul Domnului înaintea poporului Său, şi este cuvincios şi folositor ca aceasta să aibă loc în prezenţa acelora care poartă răspunderea înaintea Adunării şi în baza experienţei lor de ani de zile pot să aprecieze mai bine această mărturie.

33. El preface râurile în pustiu, şi izvoarele de apă în pământ uscat,

34. ţara roditoare în ţară sărată, din pricina răutăţii locuitorilor ei.

35. Tot El face pustiul în iaz, şi pământul uscat în izvoare de ape.

36. Aşează acolo pe cei flămânzi, şi ei întemeiază o cetate ca să locuiască în ea;

37. însămânţează ogoare, sădesc vii, şi-i culeg roadele.

38. El îi binecuvintează, şi se înmulţesc nespus, şi nu le împuţinează vitele.

39. Dacă sunt împuţinaţi şi apăsaţi prin asuprire, nenorocire şi suferinţă,

40. El varsă dispreţul peste cei mari, şi-i face să pribegească prin pustiuri fără drum,

41. dar ridică pe cel lipsit, izbăveşte pe cel nevoiaş, şi înmulţeşte familiile ca pe nişte turme.

42. Oamenii fără prihană văd lucrul acesta şi se bucură, şi orice nelegiuire îşi închide gura!

33. El preface râurile în pustiu, şi izvoarele de apă în pământ uscat. Când Domnul are a face cu oameni care se împotrivesc, poate uşor să ia binecuvântările de la aceia care se simt cel mai sigur. Ei cred că râurile mari şi izvoarele ţării lor nu le pot fii luate; dar Domnul poate să le ia printr-un cuvânt. În ţările cu mult soare, chiar şi cele mai mari râuri seacă în timpul secetei lungi, şi chiar şi cele mai mari izvoare, acelaşi lucru s-a întâmplat şi în locurile unde, de exemplu, au fost cutremure de pământ. Aceste catastrofe naturale îşi au perechea în viaţa oamenilor, când afacerile nu mai aduc nici-un câştig şi izvoarele bogăţiei seacă, când ni se ia sănătatea şi puterea de muncă, ajutorul aparent de nelipsit al prietenilor nu mai vine şi când relaţiile, care ne dădeau savurarea confortului vieţii, sunt întrerupte. Şi în domeniul spiritual viaţa cea mai roditoare se poate vesteji, sau seca pentru noi, cele mai binecuvântate studii nu ne mai pot folosi la nimic şi cele mai binecuvântate momente de reculegere de odinioară devin lipsite de înviorarea care o dădeau vieţii noastre spirituale. Deoarece numai Dumnezeu este cel care ne dă mângăierea, pacea şi bucuria, sau poate să le facă să sece, se cuvine să umblăm cu recunoştinţa plină de respect înaintea Lui şi să trăim aşa fel ca să nu devină o necesitate pentru El să ne reţină mijloacele Harului Său.

 34. Ţara roditoare în ţară sărată. Aceasta nu a avut loc de puţine ori, cel mai bine cunoscut în ţara poetului este cazul Sodomei şi Gomorei. Şi nu este astăzi toată ţara Israel aproape o pustie, care  odinioară era cea mai frumoasă dintre toate ţările (Ezechiel 20, 6, 15). Din pricina răutăţii locuitorilor ei. Toată jalea de pe pământ este din cauza păcatul. El a făcut pământul neroditor în zilele tatălui nostru Adam, şi împrăştie astăzi mana otrăvitoare peste toţi cei care îl ating. Dacă ducem lipsă de sarea sfinţeniei, în curând ne va acoperi sarea sterilităţii. Dacă nu aducem Domnului roada ascultării, El poate interzice ogorului să ne dea snopii purtători de pâine (vezi Geneza 4, 12), şi ce te vei face atunci? Dacă transformăm binele în rău, să ne mirăm atunci dacă Domnul ne plăteşte în acelaşi fel şi face ca ticăloşia noastră să se reîntoarcă în sânul nostru? Unele biserici neroditoare au ajuns în această stare tristă datorită comportării lor lipsite de responsabilitate, şi mulţi creştini, care se aseamănă cu pustia neroditoare, au ajuns în această stare din cauză că umblarea lor înaintea ochilor lui Dumnezeu a fost nepăsătoare şi fără sfinţenie. Fie ca nici-un credincios, a cărui viaţă este acum folositoare, să nu se expună pericolului de a pierde darurile şi privilegile care i-au fost date, ci să rămână treaz şi veghetor, ca toată alergarea lui să fie binecuvântată până la sfârşit şi să ajungă la ţintă.

35. Tot El preface pustiul în iaz. Cu o nouă intervenţie a mâinii Sale, Domnul redă pe deplin, da, mai mult chiar, ce a luat prin judecată. Îşi face lucrarea de har în chip împărătesc; căci un lac adânc apare acolo unde era o pustie de nisip. Nu prin legile naturii, care lucrează de la sine prin puterea dată lor, se înfăptuieşte minunea, ci nemijlocit prin El  - El preface pustia în iaz. Şi pământul uscat în izvoare de ape. Inepuizabilul, plinătatea şi prospeţimea, toate acestea ne amintesc tabloul izvoarelor, şi astfel de izvoare de apă sunt create acolo unde odinioară totul era pustiu. Această minune a harului este contrariul judecăţii descrise în versetele anterioare, şi este lucrată de aceiaşi mână. Tot aşa îndurarea Domnului lucrează în Adunare, precum şi în fiecare credincios în parte, schimbări uimitoare, unde harul aducător de ordine şi prospeţime îşi face lucrarea binecuvântată. O, dacă am vedea realizându-se acest verset pretutindeni în jurul nostru şi în inima noastră! Atunci aceste cuvinte ne-ar servi ca strigăt de uimire recunoscătoare şi cântare de laudă cuvenită.

36. Aşează acolo pe cei flămânzi, le stabileşte domiciliul acolo unde mai înainte nimeni nu putea să locuiască. Vor şti să preţuiască schimbarea şi să laude aşa cum se cuvine bunătatea lui Dumnezeu. Aşa cum pustiul ţării le-a pricinuit lipsa, tot aşa fertilitatea ei va înlătura pentru totdeauna lipsa, şi ei se vor stabili pe ţinuturile binecuvântate ca fii ai oamenilor fericiţi şi mulţumitori, care vor lăuda pe Dumnezeu pentru fiecare pumn plin cu grăunţe, pe care le dă ogorul. Nimeni nu va fi gata să dea lui Dumnezeu, pentru harul Lui bogat, dobânda datorată a cântării de laudă, ca acela care ştie din experienţă ce înseamnă să fii lipsit de binecuvântările lui Dumnezeu. Din sufletele înfometate curge muzica dulce, atunci când Domnul le satură cu bunătăţile harului Său. Aparţinem noi celor înfometaţi? Sau suntem mulţumiţi cu roşcovele acestei lumi sărace şi murdare? Şi ei întemeiază o cetate ca să locuiască în ea. Când umiditatea roditoare se revarsă pe pământ şi omul lucrează pământul cu hărnicie, din pământ vor ieşi sate şi oraşe care vor furnica de locuitori; şi când Harul devine covârşitor de puternic, acolo unde domnea păcatul, inimile găsesc pace şi locuiesc în dragostea lui Dumnezeu ca într-o cetate întărită. Adunarea lui Dumnezeu se zideşte sufleteşte, acolo unde totul era o pustie, pe când Domnul nu lăsa să curgă râurile Evangheliei.

37. Însămânţează ogoare, sădesc vii, şi-i culeg roadele. Oamenii lucrează atunci când Dumnezeu lucrează. Binecuvântarea Lui îl face pe semănător să lucreze plin de speranţă, încurajează pe plantator în munca lui obositoare şi dă agricultorului harnic plata la timpul recoltei. Nu numai nevoile strict necesare ale vieţii sunt satisfăcute, ci şi consumul delicateselor, vin şi cereale, sunt date oamenilor, când Cel Atotputernic porunceşte cerului să dea ploaia şi să umple cursurile de apă. Cercetările harului divin aduc bogăţii spirituale, dau naştere la lucrări mari ale credinţei şi faptelor de dragoste, fac să crească din belşug tot felul de roade bune spre bucuria noastră şi lauda lui Dumnezeu. Când Dumnezeu dă binecuvântare, prin aceasta nu dă la o parte efortul omenesc, ci îmbărbătează şi multiplică puterile. Pavel a semănat, Apolo a udat şi Dumnezeu a făcut să prospere.

38. El îi binecuvintează, şi se înmulţesc nespus, şi nu le împuţinează vitele. Binecuvântarea lui Dumnezeu este cea care dă naştere la toate. El face nu numai pe oameni fericiţi, ci face pe oameni să prospere, făcându-i să se înmulţească pe pământ. Când Domnul a creat prima pereche de oameni, i-a binecuvântat şi le-a zis: »Creşteţi şi înmulţiţi-vă«, şi aici găsim reînnoirea binecuvântării iniţiale. Să observăm, că atât animalelor cât şi oamenilor le merge bine când Dumnezeu cercetează pe poporul Său cu Har; animalele iau parte împreună cu oamenii la bunătatea sau asprimea activităţii providenţei divine. Turmele sunt cruţate de lipsă şi epidemii atunci când Dumnezeu se îndură de un popor; dacă pedepseşte păcatul, dispar oile şi vitele. O, dacă în timpul de prosperitate ar recunoaşte popoarele mâna plină de Har a lui Dumnezeu; căci numai binecuvântării Lui datorează ei totul.

39. Dacă sunt împuţinaţi şi apăsaţi prin asuprire, nenorocire şi suferinţă. Aşa cum s-au schimbat în felul de gândire şi umblare, tot aşa s-au schimbat şi împrejurările lor. În Vechiul Legământ se vede clar aceasta; prosperitatea şi căderea au fost la Israel consecinţele nemijlocite ale căinţei şi păcatului. Biblia şi experienţa oamenilor au o comoară mare de cuvinte pentru necazul felurit al neamului nostru. Dumnezeu are multe feluri de nuiele, şi noi avem multe feluri de dureri; şi toate acestea din cauză că avem multe păcate. Popoarele şi comunităţile creştine se reduc la număr când nu mai au parte de Harul lui Dumnezeu. Dacă am slăbit în dragoste faţă de Domnul, să nu ne mirăm dacă El ne lasă să slăbim în alte lucruri. Dumnezeu poate să schimbe complet ritmul bunăstării noastre şi să ne dea tactul diminuendo, acolo unde am crezut că vom continua cu un crescendo puternic; de aceea să umblăm cu mare atenţie înaintea Lui, gândindu-ne permanent cât de dependenţi suntem noi de privirea Lui prietenoasă care străluceşte peste noi.

40 şi 41. În aceste două versete ni se arată cum Domnul învârte roata vieţii aşa cum voieşte. El nu arată nici-un respect faţă de mândria închipuită a omului, ci totdeauna se împlineşte ce a fost spus deja în cartea lui Iov (Iov 12, 21, 24): El varsă dispreţul asupra celor mari (textual: voievozii tiranici), îi doboară de pe scaunul lor, şi îi face să rătăcească în pustiuri fără drum, tot aşa cum ei au făcut pe supuşii lor să rătăcească prin pustiuri fără drum, alungându-i dintr-o ţară în alta. În toate timpurile se arată cu câtă gingăşie se descoperă Cel Atotputernic săracilor şi celor apăsaţi. Mereu răsună vechiul cântec: El ridică pe cel lipsit, îl salvează din suferinţele lui mari şi îl aşează în condiţii de viaţă plăcute, fericite, îi înmulţeşte familia ca pe nişte turme, şi cei ce odinioară erau cuprinşi de întristare, aşa cum spune Iov 21, 11, îşi lasă copiii să se împrăştie ca nişte oi, şi copiii se zbenguiesc împrejurul lor. Astfel de schimbări se văd mereu în sulurile cărţii istoriei, iar în experienţa spirituală vedem acelaşi lucru: cei mulţumiţi cu sine însuşi ajung să se dezguste de ei înşişi, caută zadarnic ajutor în natura lor pustie fără drumuri, în timp ce cel sărac, sufletele convinse de vina lor sunt adăugate familiei lui Dumnezeu şi locuiesc în siguranţă, ca oi ale turmei Sale.

42. Oamenii fără prihană văd lucrul acesta şi se bucură. Domnia lui Dumnezeu este pentru cei ce aparţin cu adevărat poporului Său o pricină de bucurie; ei văd mâna Domnului în toate, şi este pentru ei o desfătare să mediteze la căile dreptăţii Sale şi ale Harului Său. Şi orice nelegiuire îşi închide gura. Ea trebuie să amuţească. Domnia lui Dumnezeu este deseori aşa de evidentă prin dovezile faptelor Lui, că nu mai este posibilă nici-o vorbire împotriva ei şi nici întrebări nu se mai pot pune. Desigur, neruşinarea nelegiuirii nu poate mult timp să tacă; dar când se pornesc judecăţile lui Dumnezeu, ea trebuie să-şi închidă gura.

43. Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri, şi să fie cu luare aminte la bunătăţile Domnului.

43. Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri, şi să fie cu luare aminte la bunătăţile Domnului. Cine vrea să ia seama la providenţa lui Dumnezeu, acela va ajunge curând să ia seama la multe. Este bine să luăm seama la ce face Domnul; căci El este înţelept la sfat şi mare la fapte. Ne-a dat ochi ca să vedem, şi este o nebunie să-i închidem, când sunt atât de multe şi minunate lucruri de văzut. Dar privirea noastră trebuie să fie cu înţelepciune; putem să ne inducem uşor în eroare, atât pe noi, cât şi pe alţii, dacă privim precipitat şi superficial domnia Domnului, şi tragem concluzii grăbite. Bunătatea Domnului în călăuzirea fiilor oamenilor se recunoaşte în mii de feluri, şi dacă vom lua seama cu înţelepciune la ea vom căpăta tot mai multă înţelegere. Să priveşti binefacerile Domnului cu ochii şi inima deschisă şi din ele să înţelegi caracterul preţios şi divin al harului este o artă plăcută şi folositoare; cine înaintează în aceasta, inima şi gura lui vor revărsa cântări plăcute spre slava Celui Preaînalt.