Porţile Ierusalimului    -   J. L. Ayers

   Această lucrare scurtă tratează cele zece porţi din zidurile Ierusalimului, aşa cum sunt ele enumerate în cartea lui Neemia capitolul 3. Însemnătatea numelor în succesiunea lor ne oferă un tablou al progresului normal al vieţii spirituale a credinciosului.

   Evenimentele despre care se relatează în acest capitol au avut loc aproximativ în anul 445 înainte de Hristos, aceasta a fost la aproximativ 90 de ani de la sfârşitul captivităţii babiloniene.

   Cores (Cirus), împăratul Persiei, a fost folosit de Dumnezeu ca unealtă, ca să aducă pe poporul Său înapoi la Ierusalim, ca să reclădească din nou Casa lui Dumnezeu (Ezra 1, 1-4). Ierusalimul trebuia să devină din nou punctul central şi locul de adunare, căci Ierusalimul era singurul loc unde Dumnezeu a făgăduit să lase Numele Său să locuiască. Tot aşa şi astăzi există numai un singur loc adevărat al strângerii laolaltă, şi anume acolo unde credincioşii se strâng numai în Numele Domnului Isus (Matei 18, 20).

   Profeţiile care se referă la Cirus le găsim în cartea prorocului Isaia capitolul 44 versetul 28 şi capitolul 45 versetele 1-4. Cele două cărţi, a lui Ezra şi Neemia, care în vechiul canon ebraic constituie o singură carte, relatează despre realizarea poruncilor lui Cirus, şi anume zidirea Templului, reclădirea cetăţii şi reconstruirea zidurilor cu porţile lor.

   Evenimentul, despre care relatează capitolul trei al cărţii Neemia, a avut loc la aproximativ 90 de ani de la începutul reîntoarcerii descrisă în Ezra 1. Între Ezra capitolul 3 versetul 10 şi Ezra capitolul 6 versetul 15  sunt aproximativ 20 de ani, deoarece în reconstrucţia Templului a intervenit o perioadă lungă de întrerupere a lucrărilor. Între capitolul 6 şi capitolul 7 este de asemenea o perioadă lungă de timp în care lucrările au încetat.

   În Neemia 3 ni se relatează numai cum au fost construite zidurile şi cum au fost aşezate porţile. Nu se relatează nimic despre greutăţi, împotriviri şi piedici, cu toate că satan, aşa cum rezultă din capitolele următoare, a încercat sub tot felul de forme să împiedice lucrarea sau chiar s-o nimicească. În capitolul de faţă sunt amintite numai zece porţi. Au fost şi alte porţi, care nu sunt amintite aici, ca de exemplu poarta Efraim şi poarta închisorii, care sunt numite în Neemia 12. Fără îndoială, aceasta are o însemnătate deosebită, dacă Cuvântul inspirat de Dumnezeu prezintă o anumită selecţie şi o anumită rânduială. Numărul zece vorbeşte despre plinătatea, despre toată responsabilitatea omului înaintea lui Dumnezeu. Aşa a dat Dumnezeu zece porunci, ca să facă omului cunoscut voia Sa sfântă. Dar ce cutremurător este să citim în Numeri 14, 22, că Dumnezeu a fost ispitit de zece ori în Pustie de poporul Său încăpăţânat şi rebel! Neemia 11, 1 ne arată şi că a zecea persoană poartă suplinitor responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu pentru întreg poporul.

   Dar aici nu vrem să vorbim despre responsabilitatea sub Lege, ci sub Duhul harului, aşa cum ne arată Faptele Apostolilor 11, 23 şi 2 Corinteni 8, 5-7. Credinciosul, care se află sub har, acţionează sub impulsul dragostei. El are dorinţa să facă progrese spirituale, să crească în cunoaşterea lui Isus Hristos, Domnul său, şi să crească spre desăvârşirea lui Hristos, ca să fie găsit spre lauda şi glorificarea Numelui Său.

   Dacă vom merge în jurul cetăţii de la o poartă la altă poartă, vom găsi referiri foarte bune pentru viaţa credinciosului, începând de la întoarcerea lui la Dumnezeu şi până în clipa când va ajunge să vadă faţa Domnului în slavă.

   Porţiunile de zid dintre porţi arată viaţa noastră ca mărturie înaintea lumii. Dar aici vrem să ne preocupăm numai cu porţile. Ele sunt enumerate în capitolul 3 în următoarea succesiune: poarta oilor, poarta peştilor, poarta cea veche (sau: poarta zidului vechi), poarta văii, poarta gunoiului, poarta izvorului, poarta apelor, poarta cailor, poarta de la răsărit şi poarta Mifcad.

   În versetul 1 este amintit marele preot Eliaşib ca constructor al porţii oilor, fără îndoială cel mai înalt rang al cetăţii, şi în această poziţie el trebuia să fie potrivit cu Maleahi 2, 6-7 păstorul oilor şi prin aceasta un exemplu pentru ele. Dar nu citim că el a pus încuietori şi zăvoare, aşa cum este în cazul celorlalte porţi. Da, dimpotrivă, el se uneşte cu Tobia, duşmanul poporului lui Dumnezeu (Neemia 13, 4)! El nu şi-a crescut copiii »în mustrarea şi învăţătura Domnului« (Efeseni 6, 4), căci vedem în Neemia 13, 28, că copiii lui se abat de pe drumul credincioşiei; nepotul lui se căsătoreşte cu o fiică a lui Sanbalat, care de asemenea era un duşman al poporului. Nu vrem să ne preocupăm mai mult cu acest bărbat; îl amintim numai din cauza funcţiei lui şi a legăturii lui cu poarta.

   Vrem să studiem însemnătatea porţilor în succesiunea prezentată:

   Poarta oilor ne îndreaptă privirea spre Păstorul cel bun, care Îşi dă viaţa pentru oi (Ioan 10, 11), care merge înaintea lor şi oile Lui Îl urmează (Ioan 10, 14). Aici este fundamentul vieţii veşnice. El a fost aşezat în veşnicie, înainte de a începe timpul (Efeseni 3, 11). El este aşa de adânc şi aşa de lat, că poate primi pe orice păcătos pierdut care îşi pune încrederea în Păstorul cel bun. El Şi-a dat viaţa pentru oi, El Şi-a vărsat sângele scump pe crucea Golgota pentru iertarea păcatelor; căci »fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate« (Evrei 9, 22).

   Dar acest minunat plan de mântuire, pe care Dumnezeu l-a alcătuit în hotărârea Lui veşnică, trebuie făcut cunoscut oamenilor, şi Dumnezeu în harul şi dragostea Lui inegalabilă îl face cunoscut! Vom vedea cum ne este prezentată această dragoste divină.

   De fiecare parte a porţii oilor este un turn. Turnurile sunt locul paznicilor; ele vorbesc de vigilenţă. Cât de des a fost necesar pentru oamenii lui Dumnezeu să fie vigilenţi, în toate timpurile trecute, şi cât de necesar este şi astăzi! Satan a încercat mereu să acopere adevărul cu privire la harul lui Dumnezeu, să-l întunece sau să-l denatureze. Dar Dumnezeu Însuşi veghează asupra lui, şi lui satan nu-i va reuşi. Numele celor două turnuri vorbesc de dragostea şi de harul lui Dumnezeu. »Mea« înseamnă „o sută”, şi ce ar putea altceva să însemne decât plinătate (Matei 13, 23)? Celălalt turn se numeşte »Hananeel«, şi înseamnă „harul lui Dumnezeu”. În felul acesta harul lui Dumnezeu este făcut cunoscut în toată plinătatea sa. Şi cui? Îngerilor? Nu, ci oamenilor lumii. Alături de el »au zidit şi oamenii din Ierihon«, citim în versetul 2.

   Ierihonul, care înseamnă „locul mirosurilor plăcute”, este un tablou al lumii cu bucuriile şi plăcerile ei, dar el este aşezat lângă râul morţii, Iordan. Lumea aceasta poate fi atrăgătoare pentru om; dar cu toate acestea ea stă sub blestem, şi mânia lui Dumnezeu este asupra ei, aşa cum stătea odinioară blestemul asupra Ierihonului.

   »Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului«, se spune în Iosua 6, 26. Dar nu este voia lui Dumnezeu, ca omul să fie lăsat fără speranţă. Nu! El se gândeşte la creaturile Sale: nici o pasăre nu cade la pământ fără voia Sa. Şi aceasta o vedem în »Zacur«, care înseamnă: „îşi aduce aminte de el” sau „păstrat în memoria lui Dumnezeu”. Dumnezeu îşi aduce aminte de creaturile Lui, care de la căderea lui Adam stau sub blestem, El Îşi aduce aminte de ele în planul Său minunat de mântuire. Aceşti bărbaţi din Ierihon, care au participat la construcţia zidurilor, sunt monumente ale harului lui Dumnezeu! Ei au fost chemaţi şi mântuiţi din lumea care merge în întâmpinarea pieirii, deoarece Dumnezeu în îndurarea Sa ocupat de ei. El nu vrea ca cineva să piară. Pentru ei blestemul asupra Ierihonului nu are valabilitate.

   Aşa cum s-a spus la început, nu este intenţia noastră să ne ocupăm cu porţiunile de zid dintre două porţi. Versetul 2 a fost studiat aici numai ca să arate legătura care există între fundamentul Evangheliei şi efectul ei. Ajungem acum la poarta a doua.

   Poarta peştilor. Ea vorbeşte de vestirea Evangheliei. Domnul Isus spune în evanghelia după Marcu 1, 17: »Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni«. Această chemare a avut ca efect, că aceia cărora le-a fost adresată chemarea şi-au părăsit activitatea şi L-au urmat. Ei s-au pus la dispoziţia Lui, ca să devină pescari de oameni, ca să vestească Evanghelia, vestea bună.

   Constructorii porţii peştilor erau fiii lui Senaa; acest nume înseamnă „tufă de mărăcini”. Nu ne aduce aceasta aminte de blestemul rostit asupra pământului din cauza pătrunderii păcatului în această creaţie? »Blestemat este acum pământul din pricina ta« (Geneza 3, 17)! Spini şi pălămidă va da de aci înainte. Însă acest nume ne îndreaptă privirea şi spre acea scenă zguduitoare descrisă în Matei 27, 29: »Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap«. Acesta a fost sfârşitul interogării lui Isus înaintea lui Pilat, în momentul când El era gata de a merge la Golgota, ca să fie înălţat pe cruce, ca să poarte blestemul pe care l-am meritat noi. Şi acum aceia, care pe baza Evangheliei cred în El, pot să fie mântuiţi şi ei înşişi să devină vestitori ai Evangheliei. Această poartă are încuietori şi zăvoare. Aceasta ne aminteşte, că duşmanul stă pregătit afară, ca să încerce cu toate mijloacele să intre în cetate, ca să distrugă lucrarea. Este nevoie de foarte mare atenţie, ca el să fie ţinut afară. Aceasta era valabil nu numai atunci în timpul construirii şi al luptei, ci este şi acum valabil, şi este valabil şi în viitor. Duşmanul se străduieşte întotdeauna să distrugă zidurile de separare; el caută acces în familii, în Adunarea lui Dumnezeu, ca să introducă întinăciunea, aşa cum vedem în exemplul îngrozitor din capitolul 13. Poporul lui Dumnezeu are misiunea să prevadă toate porţile cu încuietori şi zăvoare. Aceasta este deosebit de important în timpul nostru, când învăţături greşite caută să pătrundă. Rămâne valabil: marele adevăr al Evangheliei trebuie păstrat curat şi trebuie păzit. Ne ocupăm acum cu următoarea poartă.

   Poarta cea veche, sau: poarta zidului vechi indică umblarea în adevăr. »Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună; umblaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre« (Ieremia 6, 16).

   Dacă prin credinţa în Evanghelie am devenit copii ai lui Dumnezeu, atunci avem nevoie de lumina adevărului pentru drumul nostru de credinţă. »Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate« (Psalmul 119, 130). Nu cunoaşterea înţelepciunii lumii, nu învăţăturile şi rânduielile din partea oamenilor sunt cele după care noi trebuie să ne orientăm; firul nostru călăuzitor este numai Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru umblarea noastră avem nevoie de un fundament tare, aşa cum este el prezentat în Faptele Apostolilor 2, 42. Aici avem cele patru părţi principale ale umblării unui creştin potrivit cu adevărul. Acolo se spune: »Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească (sau: în părtăşie), în frângerea pâinii şi în rugăciuni.« Pe acest fundament stăteau primii creştini, pe el s-au bazat părinţii, care au mers înaintea noastră, a căror credinţă suntem chemaţi s-o urmăm. Ca sfinţi şi iubiţi, ca cetăţeni din Casa lui Dumnezeu, şi noi trebuie să fim clădiţi pe temelia apostolilor şi profeţilor, să creştem şi să fim zidiţi împreună, ca să fim un Templu sfânt în Domnul, un lăcaş al lui Dumnezeu în Duhul (compară cu Efeseni 2, 20-22).

   Dacă în umblarea noastră corespundem acestei chemări înalte, dacă suntem credincioşi adevărului în dragoste (Efeseni 4, 15), dacă suntem din inimă ascultători de modelul învăţăturii în care am fost instruiţi (Romani 6, 17), atunci ascultarea faţă de adevăr va aduce roadă în inima noastră, roadele Duhului, pe care Dumnezeu vrea să le vadă la noi, căci Cuvântul adevărului Evangheliei este aducător de roadă (Coloseni 1, 5-6). În viaţa noastră se va vedea că »umblăm în adevăr«. Şi dacă acest adevăr divin va fi lucrător în inimile noastre, atunci el ne va smeri. Adevărul nu vrea să înalţe pe credincios, ci să-l aşeze pe locul supunerii, al modestiei, al smereniei. Vom vedea aceasta când ne vom ocupa cu poarta următoare.

   Poarta văii. »Când străbat aceştia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare, şi ploaia timpurie o acopere cu binecuvântări« (Psalmul 84, 6). Valea vorbeşte de coborâre. De smerenie. Dar orice credincios, care ocupă acest loc, poate fi sigur, că acest loc nu este numai un loc al plânsului şi lacrimilor, ci că el va fi pentru el un loc al binecuvântării. »Valea Baca« va deveni un loc de izvoare, un loc al binecuvântării, a cărei înfăţişare o găsim în ploaia timpurie. Aici ne este prezentată lecţia: »Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe« (1 Petru 5, 6). Deseori credincioşii se roagă ca Domnul să-i smerească, dar aceasta nu este potrivit cu voia lui Dumnezeu; dar noi ne putem ruga pentru harul de care avem nevoie, ca noi să ne smerim.

   Şi în 1 Petru 5, 5 suntem îndemnaţi să ocupăm locul de smerenie: »... să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.« Expresia: »împodobiţi cu smerenie« este remarcabilă. Ea înseamnă, ca şi cum ai fi încins cu smerenie. A fi încins cu smerenie înseamnă să ocupi locul de smerenie, dar nu înaintea oamenilor, ci înaintea lui Dumnezeu. Observă marele exemplu din Filipeni 2, 3-8! Aici Domnul nostru preaslăvit a ocupat locul cel mai de jos, cum n-a făcut nimeni niciodată. El S-a smerit până la moarte, da, până la moarte pe cruce. Să tragem foloase din aceste îndemnuri!

   Semnificativ este şi înţelesul numelor constructorilor acestei porţi: Hanun şi locuitorii Zanoahului. Hanun înseamnă „graţiat” şi Zanoah înseamnă „lepădare, a arunca sau a casa”. Ca unii care am fost graţiaţi, să casăm şi să aruncăm tot ce ne împiedică, dar în mod deosebit »să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii« (compară cu Romani 13, 12). »Nu luaţi deloc parte la lucrările întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le« (Efeseni 5, 11). Numai când noi, ca unii care am avut parte de îndurare în Preaiubitul, dorim să fim ca El şi să ocupăm locul de smerenie vom fi capabili, ca şi locuitorii Zanoahului, să lepădăm faptele neroditoare ale întunericului. Vedem aceasta la poarta următoare.

   Poarta gunoiului. Ea vorbeşte despre întinare, necurăţie, mizerie şi păcat.

   »Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu« (2 Corinteni 7, 1). Citeşte şi Efeseni 5, 3-11.

   Pe această poartă s-a scos gunoiul şi murdăriile din cetate într-un loc stabilit pentru aceasta în afara zidurilor cetăţii. Este remarcabil, că poarta gunoiului se afla de partea opusă a porţii oilor, în partea cea mai îndepărtată a cetăţii. Şi gunoiul de la animalele de jertfă trebuia îndepărtat cât mai mult de teritoriul Templului. Nu arată cu toată severitatea acest fapt cât de dezgustător este în ochii lui Dumnezeu orice necurăţie şi întinăciune, pe scurt, orice păcat? El nu poate tolera niciodată păcatul în prezenţa Sa. Dar cât este de mângâietor să şti că El a îndepărtat de la noi orice fărădelege, cât este de departe răsăritul de apus, şi nu vrea să-Şi mai aducă aminte de ele. Noi suntem solicitaţi să ne curăţim de orice întinăciune. Dar aceasta este imposibil, dacă avem o părere înaltă despre noi; noi trebuie să ocupăm locul de la poarta văii, cu toată smerenia, dar şi cu frică şi cutremur înaintea sfinţeniei lui Dumnezeu. Urmarea binecuvântată va fi sfinţirea în frica de Dumnezeu. Apostolul Pavel a considerat tot ce lumea îi oferea, ca o pierdere, da, ca un gunoi, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Isus Hristos. Să nu renunţăm şi noi la ispitele şi plăcerile lumii acesteia, la legăturile rele şi la orice jug nepotrivit? Aşa ne îndeamnă apostolul Ioan: »Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. ... pofta firii pământeşti (a cărnii), pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii nu este de la Tatăl, ci din lume« (1 Ioan 2, 15-16).

   Ca şi copii ai lui Dumnezeu avem Duhul Sfânt. El vrea să fie Conducătorul şi Călăuzitorul nostru. Cât de des nu am împiedecat noi puterea prezenţei Sale prin preocuparea cu lucrurile lumii acesteia? Dragă cititor, cât de des foloseşti tu această poartă? Sau permiţi lucrurilor lumii acesteia să se cuibărească la tine? Eşti aşa de preocupat cu ele, că Duhul Sfânt, care locuieşte în tine, nu are nici o putere să acţioneze în viaţa ta? Să ne folosim mai mult de această poartă, să ne curăţim, ca lucrarea Duhului în viaţa noastră să devină tot mai vizibilă.

   Poarta izvorului ne arată acum viaţa credinciosului umplută de Duhul. Trebuie să luăm seama, că traducerea exactă nu este poarta izvorului, sau poarta izvoarelor, ci aici este vorba de un „izvor artezian”, din care iau naştere toate acţiunile. Cine scoate din acest izvor, »din trupul lui vor curge râuri de apă vie« (Ioan 7, 38). Această poartă nu vorbeşte de primirea Duhului Sfânt, căci aceasta are loc atunci când primim Evanghelia, aşa cum am văzut clar la studiul porţii peştilor. Duhul Sfânt Îşi face locuinţă în cel credincios în momentul când el ajunge la credinţa vie în Mântuitorul lui. Atâta timp cât nu ne lăsăm călăuziţi şi conduşi de Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, revărsările Duhului în viaţa noastră nu sunt simţite şi nici văzute. Dacă nu are loc curăţirea şi sfinţirea, puterea spirituală nu poate fi activă.

   Dar dacă am îndepărtat din viaţa noastră toate lucrurile care pot să ne întineze, aşa cum am văzut la poarta gunoiului, atunci poate să devină vizibilă acţiunea Duhului care locuieşte în noi, atunci »umblăm în Duhul«.

   Vrem să ne amintim aici că curăţirea nu înseamnă acelaşi lucru cu mântuirea. Curăţirea este lucrarea Duhului lui Dumnezeu în noi după ce am fost mântuiţi. Ce înseamnă curăţirea vedem în 1 Petru 1, 22, unde ea este caracterizată ca »ascultarea faţă de adevăr«. Prin faptul că ascultăm de adevăr, că ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, creăm premiza să se vadă influenţa Duhului în noi. »Roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei« Galateni 5, 22-24). Nu este o nebunie şi pierdere de timp, să ocupi poziţia unui creştin şi să umbli în poftele firii pământeşti, (compară cu Galateni 16-21)? De ce să nu respectăm porunca din versetul 25: »Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul«?

    Cititorul atent va observa că poarta izvorului este singura poartă care a fost acoperită (versetul 15). Cât de important este deci să luăm seama ca prospeţimea izvorului Duhului Sfânt să nu fie tulburată prin tot felul de influenţe din afară. Să ne ferim cu mare atenţie, să nu întristăm Duhul, să nu-L sufocăm sau să-L stingem!

   Supunându-ne călăuzirii Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu va câştiga tot mai multă putere în viaţa noastră. Gândul acesta ne conduce la poarta următoare.

   Poarta apelor. Aici este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu. »La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu« (Ioan 1, 1). Apa este în Scriptură un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 3, 5), şi acest Cuvânt este veşnic. La poarta izvorului a fost de asemenea vorba de apă, dar era apa în acţiune, era vizibilă în revărsarea ei ca răspuns la lucrarea Duhului Sfânt. Vedem aceasta în Ioan 7, 37-39. Acolo Scriptura vorbeşte clar despre faptul că apa curgătoare este rezultatul acţiunii Duhului Sfânt în cel credincios: »Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El.« La poarta apelor, dimpotrivă, în tabloul apei vedem Cuvântul lui Dumnezeu în existenţa lui veşnică. »Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri« (Psalmul 119, 89).

   În Ioan 1, 1 Cel veşnic este El Însuşi Cuvântul, şi în Apocalipsa 19, 13 Numele lui este numit: »Cuvântul lui Dumnezeu«. Acest Cuvânt stă înaintea noastră în toată măreţia Lui, aşa cum spune Isaia 26, 4: »Domnul Dumnezeu (sau: Iah) este Stânca veacurilor«. Iah este numele lui Dumnezeu care caracterizează veşnicia existenţei Lui, pentru care trecutul, prezentul şi viitorul înseamnă un singur acum. Numele Iehova ne prezintă pe Dumnezeu ca Cel ce există veşnic, Cel ce nu se schimbă, care va fi pentru poporul Său ce a promis să fie. Este »Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine« (Apocalipsa 1, 8).

   La această poartă nu ne sunt prezentate nici un fel de lucrări de îmbunătăţire, şi ca simbol nici nu are nevoie. Probabil că nu a fost distrusă prin pustiirile provocate de război. Ce ar putea oamenii face împotriva »Stâncii veacurilor«? »Temelia puternică a lui Dumnezeu stă«!

   În Neemia 8, 1 poporul se strânge ca un singur om pe locul dinaintea porţii apelor, ca să asculte citirea Cuvântului lui Dumnezeu: »Tot poporul a fost cu luare aminte la citirea cărţii Legii« (versetul 3).

   Ce putere minunată este în acest Cuvânt divin! Prin acest Cuvânt oamenii se nasc din nou (1 Petru 1, 23). El este o candelă pentru picioarele noastre şi o lumină pe cărarea noastră (Psalmul 119, 105). Evrei 3, 1 ne relatează că toate lucrurile sunt purtate prin cuvântul puterii Sale. Să punem la inimă îndemnul apostolului Pavel, să lăsăm cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi (Coloseni 3, 16). O, dacă ne-am bucura de Cuvânt, aşa cum se bucura psalmistul, »ca unul care a găsit o pradă mare« (Psalmul 119, 162). Prin folosirea continuă a acestei porţi vom deveni echipaţi pentru orice lucrare bună şi vom deveni capabili să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă în faţă. Acest gând ne conduce la poarta următoare.

   Poarta cailor. Înaintăm cu grăbire în întâmpinarea ţintei!

   Cu privirea şi inima îndreptată spre Hristos glorificat, subiectul sublim şi ţinta credinţei, putem să spunem împreună cu apostolul Pavel: »uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus« (Filipeni 3, 13b-14).

   Calul este privit în mod obişnuit ca model al luptătorului în credinţă, din cauza caracteristicilor lui minunate, care îl arată ca un cal de luptă şi de război, şi anume, puterea, gata de a intra în acţiune şi curajul. Caracteristicile lui ca şi cal de cursă, rapiditatea şi tenacitatea, ne pot sluji ca model pentru alergarea care ne stă în faţă, a cărei ţintă şi preţ este Hristos Însuşi. Aşa spune apostolul Pavel: »M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa« (2 Timotei 4, 7). În capitolul 3 din scrisoarea adresată filipenilor, apostolul ne dă un exemplu bun a ceea ce înseamnă să alergi spre ţintă: în această alergare nimic nu trebuie să-l împiedice şi nici să-l reţină.

   Pentru un concurs de alergări este necesar să te încingi. Chiar de la ieşirea copiilor lui Israel din Egipt citim că ei trebuiau să mănânce paştele în grabă, având mijlocul încins. Şi noi suntem solicitaţi să ne încingem coapsele minţii noastre, şi este realmente aşa; numai când avem privirea îndreptată ţintă spre ţel şi luăm gândurile roabe ascultării de Hristos, putem să înaintăm siguri şi zeloşi spre ţintă şi nu vom fi abătuţi de unele lucruri şi influenţe ale lumii acesteia.

   Dragă cititorule, să ne încingem coapsele cu adevărul, ca şi apostolul Pavel, ca să putem spune împreună cu el: »Fac un lucru ...« (vezi Filipeni 3, 13-14). Aceasta ne pune ţinta, finalul, înaintea ochilor şi ne conduce la poarta următoare.

   Poarta de la răsărit. Ea arată spre revenirea Domnului.

   Nostalgia oricărei creaturi este îndreptată spre răsărit. Este direcţia din care răsare soarele. Spre răsărit se îndreaptă aşteptările tuturor fiinţelor vii şi a plantelor. Ca exemplu ar putea să fie practica care se poate vedea zilnic într-o colonie mare de păsări. Când prima mică incandescenţă se iveşte pe cer în răsărit, începe între păsări o trezire succesivă. Pretutindeni începe agitaţia. Cu cât strălucirea luminii creşte mai mult, cu atât mai mare devine agitaţia. După aceea începe cântarea şi jubilarea: un cor pe multe voci al entuziasmului şi mulţumirii salută lumina zilei noi. Dar când primele raze de soare se revarsă deplin pe locul unde se află ele, cântarea încetează deodată, ca la o comandă secretă. Aşteptările creaturilor s-au împlinit, şi vocile păsărilor amuţesc.

   Dacă aşa este în natură, cu cât mai mult cei mântuiţi ar trebui să caute cu privirea, cuprinşi fiind de o aşteptare nostalgică, spre revenirea Domnului.

   El va veni pentru Israel ca Soare al dreptăţii şi pe norii cerului (Maleahi 4, 2; Matei 24, 30), când va apare cu toţi sfinţii Săi în putere şi slavă, ca să-Şi întemeieze Împărăţia pe pământ, şi o mie de ani să domnească cu dreptate. Atunci va începe timpul de strălucire pentru pământ, pe care l-au vestit profeţii.

   Dar în timp ce poarta de la răsărit vorbeşte despre venirea Domnului, Ezechiel 10 şi 11 ne relatează unele întâmplări triste din istoria poporului pământesc al lui Dumnezeu. Cu câţiva ani înainte de distrugerea definitivă a Ierusalimului, Ezechiel a fost dus captiv la Babilon (2 Cronici 36, 17-21). Acolo, la râul Chebar, a primit viziuni din partea lui Dumnezeu. El vede cum norul slavei lui Dumnezeu părăseşte Ierusalimul, acea slavă, care odinioară a fost de partea poporului Israel, când a călătorit prin pustie spre Canaan (Exodul 13, 20,22; Exodul 14, 19-21). Era aceeaşi slavă care a umplut cortul din pustie (Exodul 40, 34-38) şi Templul (1 Împăraţi 8, 10-13; 2 Cronici 5, 11-14). Citim în Ezechiel 10, 3 că norul este pe cale de a părăsi Templul; el umple curtea interioară cu strălucirea slavei lui Dumnezeu. În versetul 4 se pare că el zăboveşte pe pragul Casei lui Dumnezeu, ca să mai rămână un timp. Dar în versetul 18 norul slavei se ridică de pe pragul Casei şi se opreşte la uşa porţii de la răsărit. Norul zăboveşte din nou aici şi exprimă dorinţa de a nu trebui să se despartă. Nu ne aminteşte aceasta de acea scenă emoţionantă, când Domnul Isus a plâns asupra Ierusalimului şi a zis: »Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi« (Luca 19, 42).

   Dar Israel nu a vrut să-şi recunoască păcatele, nu a vrut să se plece cu pocăinţă şi credinţă, şi din cauza aceasta a trebuit să se împlinească sentinţa rostită de Dumnezeu. Astfel, din poporul lui Dumnezeu a devenit „Lo-Ami” (Nu-i poporul Meu) (Osea 1, 9). Şi acum vedem în Ezechiel 11, 23 cum slava lui Dumnezeu părăseşte Ierusalimul: »Slava Domnului s-a înălţat din mijlocul cetăţii, şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul cetăţii«. Acest munte este Muntele Măslinilor, pe care S-a strâns Domnul cu ucenicii Săi, când El a fost înălţat la cer înaintea ochilor lor (Faptele Apostolilor 1, 9,12).

   Pe acest munte va sta El, când va veni pe norii cerului (Matei 24. 30). Şi aici vede Ezechiel norul care zăboveşte pentru ultima dată; dar în versetul 24 se întrerupe viziunea şi prin aceasta se termină cu prezenţa permanentă a lui Dumnezeu la poporul Său. Poporul Său este de acum în colo „Lo-Ami” (Nu-i poporul Meu).

   Toate acestea se referă la lucrarea lui Dumnezeu cu Israel, şi cu siguranţă amintirea porţii de la răsărit are însemnătatea ei în acest context. Noi însă, preaiubiţilor, avem binecuvântata speranţă, care în 1 Tesaloniceni 4, 13-18 ne este pusă aşa de viu înaintea ochilor. Pentru noi revenirea Domnului nu este comparată cu răsăritul soarelui, ci noi Îl aşteptăm pe Domnul nostru, ca pe »Luceafărul strălucitor de dimineaţă« (Apocalipsa 22, 16).

   Cu această speranţă şi cu această mângâiere în inimă privim înainte şi aşteptăm clipa când vom fi strânşi în jurul Lui şi Îl vom vedea, aşa cum este. Acesta va fi următorul eveniment mare, pe care noi îl aşteptăm: »Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.« (1 Tesaloniceni 4, 16-17). Cu aceasta ajungem în studiul nostru la ultima poartă, la care avem a face cu strângerea noastră în prezenţa Lui.

   Dar mai înainte de aceasta, încă câteva remarci cu privire la »Ziua lui Hristos«, care mai este denumită şi »ziua aceea« (2 Timotei 4, 8). Această perioadă merge paralel cu timpul necazului cel mare de pe pământ, sau cu cele 70 de săptămâni-ani din cartea lui Daniel.

   Deci ziua lui Hristos ne prezintă o scenă cerească. Ea începe cânt toţi morţii în Hristos au înviat şi toţi credincioşii care mai sunt în viaţă au fost luaţi cu toţii împreună în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh (1 Tesaloniceni 4, 13-18). Această zi se va încheia, după cum credem noi, când Mirele va coborî din cer împreună cu mireasa Sa cu putere şi slavă mare, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor (Apocalipsa 19, 7,8,11-16). Primul eveniment din timpul acestei perioade va fi scaunul de judecată al lui Hristos, şi ultimul va fi nunta Mielului, scurt timp înainte de a doua venire a Lui în putere şi slavă. Fără îndoială vor avea loc unele lucruri între Hristos şi Biserica Sa, care nu ne sunt descoperite direct; dar din simboluri, dacă le studiem cu atenţie, putem primi unele cunoştinţe binecuvântate referitoare la »ziua aceea«. Mulţi creştini privesc cu mare teamă şi frică spre scaunul de judecată al lui Hristos, când se gândesc la faptele lor, care vor trebui judecate acolo. Dar dacă vom studia atent poarta Mifcad în înţelesul ei simbolic, toată frica şi teama va dispărea; căci această poartă ne arată aşa de multă dragoste divină, simpatie şi gingăşie, că va trezi chiar şi în inima celui mai slab copil al lui Dumnezeu dorinţa arzătoare după această clipă a descoperirii. Vrem să ne ocupăm cu ultima poartă.

   Poarta Mifcad. Este vorba de »ziua lui Hristos«.

   Aceasta este ziua când toţi cei mântuiţi, începând de la Abel şi până la sfârşitul timpului de har, vor fi chemaţi de pe acest pământ şi vor apărea înaintea Mai-marelui Păstor (1 Petru 5, 4). Cuvântul Mifcad are înţeles dublu: înseamnă atât trecere în revistă cât şi distribuire. Trecerea în revistă este o expresie militară, este strângerea unei trupe cu scopul de a fi inspectată. Distribuirea înseamnă împărţirea dreaptă a răsplatei. Acestea au loc în Apocalipsa 22, 12: »Iată, Eu vin curând, şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta Lui«. Este semnificativ şi adevărat, că: »Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-Şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.« (2 Corinteni 5, 10). Atunci Acela, care are ochii ca flacăra focului, va despărţi lemnul, fânul  şi trestia de aur, argint şi pietre scumpe (compară cu 1 Corinteni 3, 12-15). Ca şi aurul curat şi argintul purificat vom reflecta chipul Celui care face curăţirea, căci vom fi asemenea Lui (1 Ioan 3, 2).

   Dar lecţia pe care o învăţăm la această poartă nu se referă numai la judecata înaintea tronului de judecată pentru răsplătire al lui Hristos; poarta Micfad şi numele care sunt în legătură cu ea ne vorbesc despre gingăşia, simpatia şi bucuria Aceluia care ne-a iubit aşa de mult, că S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Aceasta este valabil atât pentru noi, cât şi pentru Israel şi pentru sfinţii din timpurile trecute.

   Dacă deja pelerinii obosiţi din toate timpurile au privit cu nostalgie spre ziua unirii lor cu Domnul lor, nu este mai puţin adevărat, că inima Lui aşteaptă cu o dorinţă fierbinte clipa când va avea cu Sine pe cei care i-a cumpărat cu un preţ aşa de mare. Vedem aceasta din următoarele locuri din Scriptură: »... cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine« (Isaia 62, 5). »... aşa cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea« (Efeseni 5, 25). Nici măcar dragostea firească nu se mulţumeşte până nu şi-a atins ţinta. Tot aşa şi dragostea Domnului nostru plin de har nu este satisfăcută, până când nu şi-a găsit odihna în obiectele simpatiei sale. Cât de clar exprimă profetul Ţefania acest lucru: »Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, Se va veseli de tine cu cântare de veselie« (Ţefania 3, 17). Şi în Isaia 53 versetul 11 se spune: »Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va înviora«. Nu exprimă aceste cuvinte gingăşia emoţionantă, care fericeşte, a dragostei Sale, pe care o va arăta celor ce sunt ai Săi în acele zile, când El ca Mire va întâmpina cu bucurie mireasa? Despre această dragoste gingaşă vorbeşte poarta Mifcad şi porţiunea de zid care o înconjoară.

   Această porţiune de zid este reparată până la casa Netinim. Înţelesul acestui cuvânt este „cei daţi”. Sunt unii, pe care Dumnezeu i-a cruţat de pedeapsa meritată şi pe care i-a dat pentru lucrarea la Casa lui Dumnezeu. Despre aceasta se relatează în Iosua 9, când locuitorii din Gabaon au indus în eroare pe Iosua de frica lui Israel, şi el a făcut un legământ cu ei, prin care ei erau cruţaţi de la nimicire. Vedem apoi în versetul 27, că ei au fost hotărâţi să stea la dispoziţie pentru popor şi pentru altarul Domnului. Şi în Numeri 31, 47 se spune că o parte din captivii madianiţi au fost aleşi şi rânduiţi, ca sub comanda leviţilor să facă slujbe la Casa Domnului. Dar vor fi şi »în ziua aceea« din aceia care au fost „daţi”? Desigur! Sunt din aceia care au rămas cruţaţi de judecată. Despre ei este vorba în Ioan 17, 9-24: »Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi«, şi mai departe: »Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea«. Aceştia sunt deci, cei care au crezut în Domnul Isus ca Mântuitor al lor şi au devenit moştenitorii slavei. Şi acum El îi păstrează pentru ziua aceea, ziua descoperirii, când El îi va prezenta lui Dumnezeu şi Tatăl Său cu cuvintele: »Iată-Mă, Eu şi copiii, pe care Mi i-a dat Dumnezeu« (Evrei 2, 13).

   Putem presupune că poarta Mifcad este identică cu poarta păzitorului şi cu poarta de aur; căci pe locul din interiorul acestei porţi se ofereau spre vânzare diferite animale şi păsări pentru jertfe, care erau aduse de departe. Grija pentru aceste animale de jertfă făcea parte din datoria slujitorilor Templului (sau: netinim – slujitori ai Templului cu rang inferior). Păstrarea şi vânzarea avea loc înaintea casei slujitorilor Templului şi a negustorilor (versetul 31).

   Vrem să îndreptăm atenţia cititorului şi spre un alt lucru, care cu siguranţă nu este lipsit de importanţă. La primele nouă porţi denumirea porţii ocupă primul loc; textual ar trebui tradus astfel: a oilor poartă, a peştilor poartă, etc. Aceasta este valabil şi pentru poarta cea veche, sau „poarta zidului vechi”. La ultima poartă este invers. Aici numele stă pe locul doi – fiind singura poartă denumită în această ordine, chiar şi în ebraică. Desigur există un motiv pentru aceasta, căci în Cuvântul lui Dumnezeu totul are însemnătatea lui, chiar şi numele. Înainte de a cerceta motivele, de ce poarta Mifcad are această denumire, vom face o scurtă privire retrospectivă la porţile deja studiate.

   Aşa cum am constatat la început, în acest studiu se va arăta că fiecare poartă din zidurile Ierusalimului în succesiunea lor prezintă progresul în viaţa spirituală a credinciosului, din momentul în care el a venit la credinţa vie în Domnul Isus ca Mântuitor al lui, şi până în momentul când la prima venire a Domnului el va fi dus în slavă.

   La poarta oilor am văzut pe Păstorul bun, care Şi-a dat viaţa pentru oile Sale, şi în felul acesta a pus temelia mântuirii. Poarta peştilor ne-a arătat, cum este oferită Evanghelia păcătoşilor pierduţi, pentru mântuirea tuturor celor care cred. Poarta cea veche a vorbit despre adevărul care devine posesiune a credinciosului tânăr şi îi oferă un fundament puternic pentru umblarea lui, în timp ce poarta văii a arătat poziţia celui smerit, care este necesară, ca să-i arate celui care crede propria incapacitate şi lipsa de demnitate, ca astfel să fie trezită dorinţa de a renunţa la tot ce îl împiedică să meargă pe drumul credinţei cu credincioşie şi dependenţă. Am văzut aceasta la poarta gunoiului, unde este vorba de curăţirea de orice întinăciune a cărnii (a firii pământeşti) şi a duhului, ca să fi făcut apt pentru a trăi o viaţă în Duhul, aşa cum ne-a devenit clar la studiul porţii izvorului. Cine oferă în felul acesta loc acţiunii Duhului Sfânt, acela va fi tot mai mult întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu, despre care a dat mărturie poarta apelor. Prin faptul că credinciosul face Cuvântul lui Dumnezeu ca singur fir călăuzitor al lui, în el se trezeşte dorinţa de înaintare în alergarea credinţei, am văzut aceasta la poarta cailor. Având coapsele încinse cu adevărul, el aleargă spre ţintă: Hristos în slavă. Poarta de la răsărit a fost un model al speranţei care ne aşteaptă, care arată spre revenirea Domnului; El va lua pe ai Săi la Sine în slavă.

   De ce denumirea porţii Mifcad este prezentată invers?

   Toate cele nouă porţi studiate până acum ne prezintă drumul călătorului, care merge spre ţinta sa cu privirea îndreptată înainte şi cu inima îndreptată în sus. Ţinta lui este atinsă şi nădejdea lui împlinită când va fi la Domnul, pentru ca să fie pentru totdeauna cu El. Atunci el va cânta împreună cu ceilalţi cântarea nouă, pe care o găsim în Apocalipsa 5, 5-10: »Vrednic eşti Tu ... căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o Împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru ...«.

   Aşa cum numele porţii este prezentat în succesiune inversă, tot aşa va fi şi poziţia noastră: atunci nu vom mai privi spre ţintă; nu, atunci vom fi ajunşi la ţintă şi vom privi înapoi. Atunci vom recunoaşte, aşa cum şi noi am fost cunoscuţi şi privind înapoi vom preamări bunătatea Lui, care în fiecare dimineaţă a fost nouă. Vom înţelege harul Său, care ne-a purtat, ne-a păstrat şi ne-a adus la ţintă. Vom privi cu admiraţie şi vom lăuda călăuzirea de care am avut parte aici din partea Lui, care deseori nu am înţeles-o. Atunci vom înţelege dragostea mai presus de orice înţelegere a lui Hristos, care S-a dat pe Sine la crucea Golgota lui Dumnezeu ca Miel sfânt de jertfă.

   Călătoria noastră în jurul cetăţii Ierusalimului se încheie aici, căci în versetul 32 ajungem din nou la poarta oilor. Aceasta vrea să ne amintească, că El este începutul şi sfârşitul, că toate lucrurile din cer şi de pe pământ se referă la El şi în El sunt desăvârşite. Nu vrem să-L pierdem niciodată dinaintea ochilor, pe El, Cel care a spus: »Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi« (Ioan 10, 11). Toate binecuvântările pământului îşi au izvorul numai în lucrarea de pe Golgota. Crucea de pe Golgota va fi în toată veşnicia izvorul bucuriei strălucite şi al desfătării inexprimabile.