Capitolul 6

»Toată ziua îmi sucesc cuvintele, toate gândurile lor sunt împotriva Mea spre rău!«  (GBV 2001) Psalmul 56, 5

O farsă: procesul din casa marelui preot

   Hristos a fost dus din grădina Ghetsimani direct la Ana – marele preot de odinioară, care mai exrcita o putere apreciabilă în funcţia de preot (Ioan 18, 3). Ana a dispus să-L lege şi să-L ducă în casa lui Caiafa, ginerele lui, care în timpul acela era marele preot oficial (versetul 24). Caiafa a convocat în grabă marele sfat, şi Hristos a fost pus sub acuzare chiar în noaptea aceea. Acuzaţile care I se aduceau au fost inventate, au mituit martori, care s-au ridicat împotriva Lui. Tot procesul era o batjocură a dreptăţii. Evaluat după etaloanele biblice, care ar fi trebuit să fie decisive în pronunţarea sentinţei în Israel, procesul a fost ilegal şi sentinţa dată a fost nedreaptă.

   Normele de drept de bază în Israel au fost stabilite prin Legea divină, dată lui Moise. Sistemul juridic, introdus de Dumnezeu în Israel, avea ca ţel să ofere cea mai mare dreptate posibilă şi să sprijine îndurarea. Da, etaloanele legii mozaice au constituit, prin introducerea lor, un progres imens în dreptul civil şi dreptul penal. Ordinea mozaică era superioară tuturor normelor de drept canaanitice. Ea prezenta o îmbunătăţire în comparaţie cu sistemul juridic egiptean şi era mai aproape de dreptate decât acesta. Da, normele introduse prin legea mozaică constituie întreaga bază a noţiunilor de drept moderne.

   Deuteronom 16, 18-20 stabilea principiile pronunţării sentinţei în Israel:

   »Să pui judecători şi dregători în toate cetăţile pe care ţi le dă Domnul, Dumnezeul tău, după seminţiile tale; şi ei să judece poporul cu dreptate. Să n-atingi niciun drept, să nu cauţi la faţa oamenilor, şi să nu iei daruri, căci darurile orbesc ochii înţelepţilor şi sucesc cuvintele celor drepţi. Să urmezi cu scumpătate dreptatea, ca să trăieşti şi să stăpâneşti ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.«

   În timpul Vechiului Testament, tribunalele erau subordonate autorităţilor locale. Problemele juridice erau rezolvate repede şi conform dreptului, deoarece pronunţarea sentinţei se făcea pe teritoriul localităţii respective, atât de către cei ce erau responsabili pentru aceasta cât şi de către cetăţenii localităţii respective. Israel era o teocraţie, în care Dumnezeu ca Împărat Îşi exercita domnia pe baza descoperirii Cuvântului Său. În cadrul acestei forme de autoritate teocratică, dreptul civil şi dreptul religios erau legate de nedespărţit unul de altul, aşa că aceia care cunoşteau cel mai bine Scriptura erau consideraţi experţi în drept. Dacă în Noul Testament se foloseşte expresia »învăţătorii Legii«, atunci este vorba de bărbaţii care învăţau pe alţii Vechiul Testament şi care cunoşteau foarte bine legea mozaică. De aceea, în primul rând principiile biblice erau decisive pentru sistemul juridic civil.

   Cândva, după captivitatea babiloniană – probabil în perioada de trecere de la Vechiul Testament la Noul Testament, cunoscută sub denumirea de perioada Macabeilor – a fost instaurat în Ierusalim marele sinedriu ca tribunal suprem. (Existau »sinedrii« mai mici, care aveau rolul de tribunale în localităţi, dar marele sinedriu din Ierusalim constituia curtea supremă în Israel). Marele sinedriu a fost alcătuit după modelul marelui sfat, care a fost convocat de Moise în Numeri 11, 16: »Domnul a zis lui Moise: „Adună la Mine şaptezeci de bărbaţi, dintre bătrânii lui Israel, din cei pe care-i cunoşti ca bătrâni ai poporului şi cu putere asupra lor; adu-i la cortul întâlnirii, şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine.« Aceşti şaptezeci de bărbaţi împreună cu Moise au constituit un sfat de 71 de bătrâni, a căror misiune era să ocupe funcţii de conducere între israeliţii din pustie.

   Deoarece sfatul bătrânilor după rânduiala mozaică a slujit de model pentru sinedriu, respectiv pentru marele sfat, acel sfat avea 71 de membri. Sfaturile se compuneau din 24 de preoţi principali (căpeteniile celor 24 de cete de preoţi; compară cu 1 Cronici 24, 4; Apocalipsa 4, 4) şi din 46 de bătrâni, aleşi din rândul cărturarilor, fariseilor şi saducheilor. Marele preot era atât preşedintele sfatului cât şi membru cu drept de vot al marelui sfat (70 de membri şi el). (Numărul impar ajuta în cazul deciziilor cu hotărâri majoritare).

   Marele sfat era în timpul lui Isus un gremiu corupt şi care urmărea interese politice. Numirea în sfat se putea face pe baza unor facilităţi politice şi câteodată se putea cumpăra chiar cu bani. Favoritismul şi nepotismul erau foarte răspândite, la care deseori oportunismul politic decidea cine ajungea la putere în interiorul sfatului, sau cine pierdea puterea. Controlul asupra funcţiei marelui preot îl avea puterea ocupantă romană, deoarece ea numea sau destituia pe marele preot. Atât marele preot cât şi preoţii conducători de la Templu erau numai din rândul saducheilor, care negau public elementele supranaturale din Vechiul Testament. Tensiuni politice permanente clocoteau între diversele grupe de interese ale marelui sfat, ale poporului Israel, ale romanilor şi ale lui Irod. De aceea marele sfat lua decizii care erau condiţionate politic. Da, în afară de duşmănia lor evidentă, motivată religios, împotriva învăţăturii lui Hristos, era pragmatismul politic pur care i-a făcut să se unească cu alţii, ca să prindă pe Isus şi să-L răstignească (vezi Ioan, 47-53).

   Cu toată corupţia din interiorul marelui sfat, sistemul juridic se baza încă pe reguli de strângere a probelor şi pe principiul imparţialităţii, introdus de Moise. Ca şi mai înainte, erau necesari doi martori, ca să se dovedească vina. Cel acuzat avea dreptul la un proces public. Cel învinovăţit avea dreptul la apărare. Aceasta însemna că avea dreptul să-şi pună martori şi să se apere singur.

   Pentru intimidarea celui care în anumite împrejurări ar fi depus mărturie falsă, legea mozaică a prevăzut următorul principiu:

   »Când un martor mincinos se va ridica împotriva cuiva ca să-l învinuiască de vreo nelegiuire, cei doi oameni cu pricina să se înfăţişeze înaintea Domnului, înaintea preoţilor şi judecătorilor care vor fi atunci în slujbă. Judecătorii să facă cercetări amănunţite. Dacă se va afla că martorul acela este un martor mincinos, şi că a făcut o mărturisire mincinoasă împotriva fratelui său, atunci să-i faceţi cum avea el de gând să-i facă fratelui său. Să scoţi astfel răul din mijlocul tău.« (Deuteronom 19, 16-19).

   Deci, când cineva depunea mărturie falsă faţă de semenul lui, care a fost acuzat de infracţiune de moarte, martorul fals putea fi condamnat la moarte.

   Tradiţia rabinică a adăugat o îngrădire la procesele care se încheiau cu pedeapsa cu moartea: pentru membrii sfatului era prevăzută o zi întreagă între rostirea sentinţei şi executarea criminalului, şi în această zi ei trebuiau să postească. (Aceasta împiedeca nu numai procesele  şi execuţile desfăşurate în grabă, ci prin aceasta se avea grijă ca judecătoriile să nu se preocupe în zilele de sărbătoare cu crime care atrag pedeapsa capitală.) După ziua obligatorie de post, membrii sfatului erau întrebaţi din nou, ca să se constate dacă şi-au schimbat părerea. Dacă sentinţa de culpabilitate putea prin aceasta să fie anulată, anularea sentinţei de nevinovăţie nu era însă posibilă.

   Toate aceste principii au fost stabilite, ca să se asigure, că în timpul proceselor se vor respecta principiile dreptăţii şi îndurării. Juriştii, care au studiat sistemul juridic al marelui sfat, citează şi alte principii, care erau decisive în cazul proceselor în legătură cu pedeapsa capitală. Pentru ca să se procedeze corect, sfatul nu putea să dezbată cazuri în care acuzarea era ridicată de o parte care nu era direct implicată. Dacă acuzarea vinovatului se făcea de membrii sfatului, atunci întreg sfatul era exclus de la prelucrarea cazului. Mărturiile martorilor trebuiau să fie exacte, în ceea ce priveşte ziua, ora şi locul unde s-a petrecut evenimentul. Femeile, copiii, sclavi şi handicapaţii mintali nu erau admişi ca martori. Persoanele al căror caracter era dubios erau de asemenea excluse de la dreptul de a fi martori. Acuzatul era considerat nevinovat până în momentul când se rostea oficial sentinţa de culpabilitate. Acţiunile penale nu aveau voie să aibă loc noaptea. Dacă un proces era deja în derulare şi venea noaptea, judecătoria trebuia să-l întrerupă şi să continue a doua zi.

   Aproape toate aceste principii au fost nesocotite în procesul împotriva lui Hristos. Evaluat la principiul de drept, practic cunoscut de toţi din timpul acela, a fost un proces nedrept şi ilegal. Caiafa şi ceilalţi membrii ai sfatului au transformat sfatul lor într-o judecată coruptă, fiind stabilit mai dinainte să omoare pe Isus. Procesul impus Lui a fost pur şi simplu un act cu caracter inuman, cea mai mare încălcare a dreptului în istoria lumii.

Un proces nocturn şi laş

   Evanghelistul Matei scrie: »Cei ce au prins pe Isus, L-au dus la marele preot Caiafa, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii. Petru L-a urmat de departe, până la curtea marelui preot« (Matei 26, 57-58). Relatarea apostolului Ioan oferă şi alte detalii. Şi Ioan a urmat pe Isus în curtea marelui preot (Ioan 18, 15). De la Ioan aflăm că înainte de interogatoriul de la Caiafa, ei »L-au dus întâi la Ana; căci el era socrul lui Caiafa, care era mare preot în anul acela« (versetul 13).

   Ana era unul din oamenii cei mai puternici din Ierusalim. El a fost mai înainte douăzeci de ani în funcţia de mare preot (din anul 7 înainte de Hristos şi până în anul 14 după Hristos), şi de atunci a exercitat practic control permanent asupra funcţiei de mare preot. Cinci din fiii lui i-au urmat în funcţia de preot, iar acum ginerele lui ocupa funcţia lui Caiafa. Prin aceasta, lui Ana i-a reuşit prin fiii săi şi prin ginerele lui să aibă sub control funcţia de mare preot până la sfârşitul vieţii lui. Ca acela care avea realmente puterea, şi-a păstrat şi titlul. De aceea el este numit de mai multe ori în Noul Testament ca mare preot (compară cu Luca 3, 2).

   Ana şi adepţii lui au reuşit să transforme funcţia de mare preot într-o afacere deosebit de rentabilă. Prin aceasta şi-au strâns bogăţii foarte multe. Aceasta le-a reuşit în primul rând, pentru că încasau taxe de aprobare şi provizion de la negustorii care schimbau bani şi vindeau animale de jertfă pe teritoriul Templului. Toată afacerea era coruptă. Atât schimbătorii de bani cât şi negustorii de animale erau cunoscuţi pentru necinstea şi pentru lăcomia lor. Deoarece Ana avea monopolul peste toată întreprinderea, negustorii care lucrau pentru el puteau stabili taxe mai mari decât se cuvenea – în mod deosebit în timpul sărbătorilor, când cetatea era plină de pelerini. Desigur, Ana lua pentru sine o parte importantă a câştigului. În felul acesta Ana şi fiii lui s-au îmbogăţit pe seama oamenilor care veneau să se închine lui Dumnezeu. Aceasta explică mânia lui Isus asupra acestor afaceri. L-a făcut să cureţe Templul, alungând în două ocazii pe schimbătorii de bani şi pe vânzătorii de animale (Matei 21, 11-13; Marcu 11, 15-17; Ioan 2, 14-16).

   De ce erau, de fapt, schimbători de bani în Templu? Deoarece pe monezile romane, care se foloseau în cele mai multe afaceri, era chipul cezarului – un fapt considerat ca fiind slujire la idoli (compară cu Matei 22, 20-21). De aceea monezile romane nu aveau voie să fie folosite ca ofrande destinate comorii Templului. Participanţii la servicile divine, care veneau la Templu, trebuiau să folosească monezi iudaice pentru zeciuială, pentru milostenii şi pentru taxele pentru Templu. Se pare că din motive practice, schimbătorii de bani, care posedau concesii din partea marilor preoţi, puteau să-şi facă afacerile direct pe teritoriul Templului, schimbând banii străini cu monezi iudaice. Cursul de schimb oferit de ei era în dezavantajul participanţilor la servicile divine. Pe scurt: marele preot permitea o formă de hoţie organizată.

   Asemănător se petrecea şi cu negoţul de vite pe locul Templului şi pretutindeni în Ierusalim. În timp ce participanţii la servicile divine trebuiau să aducă un animal fără cusur, preoţii confirmau dacă animalul respectiv era potrivit pentru jertfă. Toate animalele negustorilor din Templu au fost declarate în prealabil ca fiind potrivite pentru jertfă. De aceea pentru participanţii la servicile divine veniţi din afară era deseori mult mai simplu să cumpere un animal în Templu, sau în apropierea Templului, decât să aducă cu sine de departe animalul lui, şi care putea să nu fie potrivit pentru jertfă, dacă preotul găsea un cusur la el. Ana, ca mare preot, poseda licenţa pentru animalele verificate mai dinainte. El şi negustorii care lucrau pentru el s-au folosit pe deplin de această situaţie şi fără ruşine au fixat preţuri mari pentru animalele verificate în prealabil, atât pe muntele Templului, cât şi în tot oraşul Ierusalim.

   Ana poseda această poziţie de putere prin fiii săi, care încasau regulat partea de profit a marelui preot, rezultată din această afacere dubioasă. Ana deţinea în multe privinţe funcţia, asemenea unui boss al criminalităţii moderne organizate. Nu este de mirare, că Hristos a curăţit de două ori Templul. Ana l-a transformat – în adevăratul sens al cuvântului – într-o casă de comerţ şi o peşteră de tâlhari (Ioan 2, 16; Marcu 11, 17).

   Şi tot aşa nu este de mirare că Ana era aşa de hotărât să elimine pe Hristos. Isus a periclitat deseori interesele de afaceri ale lui Ana. În afară de aceasta, Hristos îndeplinea toate criterile unui adevărat mare preot – sfânt, evlavios, integru, cinstit şi virtuos. Oamenii corupţi, care exrcită puterea ca Ana, nu pot să prezinte adevărata dreptate. Ana se simţea permanent mustrat prin prezenţa lui Isus. Din cauza tuturor acestor motive, Ana căuta să-L înlăture.

   Faptul că Isus a fost dus de copoi prima dată la Ana, dovedeşte că Ana era cel care trăgea sforile înapoia complotului împotriva lui Isus. El era cel care avea puterea să aprobe fapta, şi fără acordul lui conspiraţia perfidă nu ar fi putut niciodată să fie transpusă în fapte. Faptul că conspiratorii L-au dus la Ana, înainte de a merge la Caiafa, lasă să se recunoască cum funcţiona de fapt marea preoţie a lui Caiafa: el era practic o marionetă în mâna socrului său.

   Judecarea în casa lui Ana a fost evident organizată cu un anumit scop: se căuta o acuzare specială împotriva lui Isus. Ana intenţiona să ofere posibilitatea lui Isus să prezinte verbal învăţătura Lui. După acea va decide ce fel de acuzare să I se aducă. Îi stăteau mai multe opţiuni la dispoziţie. Putea să-L acuze de blasfemie – o infracţiune care în cadrul legii iudaice se pedepsea cu moartea. Deoarece în timpul lucrării Sale publice Isus a spus multe lucruri, considerate de conducătorii iudei ca blasfemie, această acuzare era pe prim plan.

   Dar romanii, care aprobau şi făceau toate execuţiile, aprobau rareori pedeapsa cu moartea din cauza blasfemiei. Din acest motiv Ana ar fi putut să caute şi o altă posibilitate să acuze pe Isus, instigare în popor sau incitaţie. În mod uşor de înţeles, Roma nu era dispusă să ofere milă celor ce se răsculau împotriva imperiului roman.

   În timp ce Isus a fost dus la Ana, Caiafa a avut timp suficient să cheme în casa sa marele sfat şi să organizeze judecarea (Matei 26, 57). Faptul că a putut să facă aşa de repede acest lucru, dovedeşte cât de mult era pornit tot sfatul ca să omoare pe Isus.

   Ioan relatează că Ana »a întrebat pe Isus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui« (Ioan 18, 19). În fond Isus era învinovăţit (trebuind să răspundă în instanţă la acuzări), cu toate că nu era încă acuzat (şi formal nu a fost învinovăţit de nicio infracţiune specială). Aceasta nu avea absolut nimic a face cu ordinea de drept şi contrazicea orice normă a dreptului nepărtinitor. În afară de aceasta, Ana a încercat să constrângă pe Isus să se acuze pe Sine Însuşi – o cutezanţă care era de asemenea împotriva principiilor dreptului, pe care ar fi trebuit să le stabilească marele sfat.

   Replica lui Isus a demascat pătrunzător metoda de interogare nedreaptă a lui Ana: »Eu am vorbit lumii pe faţă; totdeauna am învăţat pe norod în sinagogă şi în Templu, unde se adună toţi iudeii, şi n-am spus nimic în ascuns. Pentru ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, aceia ştiu ce le-am spus« (Ioan 18, 20-21). Din cuvintele acestea nu reiese nicio obrăznicie. Din punctul de vedere al legii, nu era obligat să se pronunţe împotriva Lui Însuşi – şi în mod deosebit de aceea nu, pentru că nu era încă nicio acuzare împotriva Lui. Ana trebuia să prezinte acuzaţiile aduse lui Isus, înainte ca să-L supună unui astfel de interogatoriu. Deoarece nu erau aduse acuzaţii concrete împotriva Lui, Isus nu a fost obligat să ofere informaţii lui Ana, care mai târziu puteau fi folosite de acesta, pentru a-L acuza. Ana ştia desigur lucrul acesta.

   Şi cu toate acestea se spune după aceea: »La auzul acestor cuvinte, unul din aprozii, care stăteau acolo, a dat o palmă lui Isus, şi a zis: „Aşa răspunzi marelui preot?”« (versetul 22). Prin această faptă probabil că slujitorul a vrut să ascundă derutarea marelui preot. Ea poate fi şi o încercare conştientă de provocare a lui Isus. Dacă El ar fi replicat mânios, ar fi fost posibil să folosească aceasta împotriva Lui.

   Dar Isus Şi-a păstrat cumpătul. El i-a răspuns »Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău; dar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?« (versetul 23). Dacă Isus ar fi vorbit de rău sau ar fi încercat să aţâţe prin activităţi de doctrină revoluţionară, atunci acuzatorii Lui erau obligaţi să facă un raport detaliat despre infracţiunea Lui şi să aducă dovezi. Dar dacă ei nu cunoşteau nicio infracţiune de care putea fi învinovăţit, atunci ei nu erau îndreptăţiţi să-L ţină prins, cu atât mai puţin să-L bată.

   Evident Ana a fost derutat de răspunsul lui Isus. Hristos a dat pe faţă şiretlicul marelui preot, fără să-i dea informaţii, care l-ar fi ajutat să inventeze acuzaţii. Supărat şi fără să aibă ceva cu care să acuze pe Isus, Ana a dispus în cele din urmă să-L lege şi să-L trimită în casa lui Caiafa, unde membrii marelui sfat erau deja adunaţi pentru a începe judecarea.

   Casele lui Ana şi Caiafa aveau evident o curte comună. În cultura din timpul acela se obişnuia ca fiii şi ginerii să construiască case învecinate cu casa părintească, sau chiar lipite de ea. Între case se afla în mod obişnuit o curte, şi după câte se pare era de aşa natură, că Petru şi Ioan au intrat acolo, şi şi-au încălzit mâinile la focul de cărbuni, aşteptând rezultatele judecăţii (Ioan 18, 15-18). Ioan »era cunoscut marelui preot« (versetul 16), ceea ce arată probabil poziţia socială a lui. Prin aceasta Ioan creează posibilitatea, ca Petru să fie lăsat în curte. Evanghelistul Matei relatează că Petru era în curtea lui Caiafa împreună cu slujitorii şi aştepta rezultatele  judecăţii (Matei 26, 58). Acesta este probabil acelaşi loc la care se referă şi Ioan: se afla lângă casa lui Ana – acolo unde slujitorii au aprins un foc de cărbuni. Aceasta înseamnă că a mers foarte repede, când Ana a legat pe Isus şi L-a trimis la Caiafa – probabil că drumul trecea prin aceiaşi curte, în care Petru şi Ioan aştepta.

   Faptul că acuzarea formală împotriva lui Isus nu a fost încă făcută, a pus probabil în derută pe membrii sfatului şi cu siguranţă au fost frustraţi, dar nu constituia niciun obstacol pentru planurile lor. Ei aveau deja un număr de martori dubioşi, care erau gata să depună mărturie falsă împotriva lui Isus.

Chemarea martorilor mincinoşi

   Evanghelistul Matei scrie: »Preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi tot soborul căutau vre-o mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-L poată omorî. Dar n-au găsit niciuna, măcar că s-au înfăţişat mulţi martori mincinoşi« (Matei 26, 59-60).

   Misiunea membrilor sfatului nu era să caute martori. Ei trebuiau să acţioneze conform cu statutul lor de judecători nepărtinitori, şi nu ca reprezentanţi ai acuzării. Prin faptul că au căutat martori, care să mărturisească în dezavantajul lui Isus, au pierdut orice calitate de imparţialitate. Probabil însă că ei au crezut în acel „acum sau niciodată”, ca să conducă la succes conspiraţia lor împotriva lui Isus. De aceea erau hotărâţi să facă imposibilul. Voiau cu orice chip să reuşească în chestiunea îndreptată împotriva lui Isus, voiau să găsească o acuzare care să fie cât de cât demnă de crezut – chiar dacă aceasta ar fi însemnat ca ei să şteargă orice urmă de legitimitate care le-ar fi putut sta în cale, în interogarea nelegitimă a lor.

   Formularea »n-au găsit niciuna, măcar că s-au înfăţişat mulţi martori mincinoşi« înseamnă că au venit mulţi, care erau gata să depună mărturie mincinoasă împotriva lui Isus. Dar nu au găsit pe niciunul, a cărui mărturie să fie suficient de demnă de crezut, ca acuzarea împotriva Lui să aibă valabilitate. Evanghelistul Marcu spune că martorii mincinoşi se contraziceau între ei: »mărturisirile lor nu se potriveau« (Marcu 14, 56). N-au putut nici măcar să găsească mincinoşi, care să fie suficient de isteţi, să inventeze o istorisire, care să fie în concordanţă cu minciunile celorlalţi.

   În cele din urmă au venit doi martori, care au zis: »Acesta a zis: „Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile”« (Matei 26, 60-61). Relatarea evanghelistului Marcu descrie mai detaliat ce au afirmat martorii mincinoşi: »Noi L-am auzit zicând: „Eu voi strica Templul acesta, făcut de mâini omeneşti, şi în trei zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut de mâini omeneşti”« (Marcu 14, 58). Marcu adaugă: »Nici chiar în privinţa aceasta nu se potrivea mărturisirea lor« (versetul 59). Detaliile mărturiei lor nu sunt în concordanţă – dar erau multe asemănări în cuvintele lor, ca să ofere mărturiilor lor aparenţa de verosimilitate. Un martor spune că a auzit pe Hristos zicând, că El poate să rezidească Templul în trei zile, dacă ar fi dărâmat (Matei 26, 61). Celălalt a afirmat, că El a spus realmente, că El va distruge Templul şi va zidi unul nou, nu făcut cu mâinile (Marcu 14, 58).

   Amândoi se refereau la o afirmaţie, pe care Isus a făcut-o la începutul lucrării Sale, după ce a curăţit pentru prima dată Templul. Redăm relatarea evanghelistului Ioan, cum de fapt s-au derulat lucrurile:

   »Iudeii au luat cuvântul şi I-au zis: „Prin ce semn ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?” Drept răspuns Isus le-a zis: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile Îl voi ridica.” Iudeii au zis: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani, ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Dar El le vorbea despre Templul trupului Său.« (Ioan 2, 18-21)

  Acest eveniment a avut loc în timpul Paştelui, în primul an al lucrării publice a lui Isus – aproape exact cu trei ani în urma acestei judecăţi din casa lui Caiafa. Cei mai mulţi din ascultătorii lui Isus din timpul acela au presupus greşit, că El vorbea despre nimicirea Templului vizibil. Ce a spus El era cu două înţelesuri, ucenicii au înţeles abia după înviere, că El S-a referit la Templul trupului Său (versetul 21). Dar cei mai mulţi ascultători din popor au presupus că El vorbea despre Templul din Ierusalim (versetul 20). Cei doi martori din casa lui Caiafa au fost evident în ziua aceia, cu trei ani în urmă. Nu au uitat această întâmplare, chiar dacă niciunul din ei nu a fost în stare să redea exact ce a zis Isus. Contradicţiile din mărturia lor lasă să se recunoască cât de greşit au fost înţelese cuvintele lui Isus de către oamenii care L-au ascultat la început.

   Şi cu toate acestea, afirmaţiile celor doi martori au slujit în atingerea scopului lui Caiafa. Puteau fi aşa de răstâlmăcite, că se putea deduce din ele, că Isus a venit să distrugă întreg sistemul religios iudaic (înlocuind Templul actual cu altul). În afară de aceasta, marele sfat putea să-L acuze de blasfemie, referindu-se la afirmaţia Lui, că El va reconstrui Templul cu mijloace supranaturale (»nu cu mâinile«; compară cu Marcu 14, 58). Se lucrase patruzeci şi şase de ani la Templul irodian (Ioan 2, 20), şi cu toate că nu era complet construit, reprezeta una din construcţiile cele mai impunătoare ale timpului acela. În felul acesta afirmaţia lui Isus părea probabil deosebit de arogantă, vorbind de distrugerea şi reconstrucţia Templului irodian. De aceea Caiafa s-a concentrat asupra acestei afirmaţii. El a întrebat pe Isus: »Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?« (Matei 26, 62)

O încercare descurajată de a constrânge pe Isus să Se acuze singur

   Deoarece în mărturia martorilor erau absurdităţi evidente, trebuia ca acestea să fie respinse automat şi judecarea lui Isus să fie întreruptă. Dar membrii marelui sfat aveau evident cu totul alte interese. Ei hotărâseră deja pe ascuns să înlăture ameninţarea pe care o prezenta Isus pentru puterea lor, aşa gândeau ei. Ca să poată facă aceasta, aveau nevoie de dovezi veridice împotriva Lui. Ei credeau că acum le au – cel puţin puteau să răstâlmăcească afirmaţiile acestor martori ca să dea impresia unei dovezi care să-L dovedească de blasfemie. De aceea »marele preot s-a sculat în picioare, şi I-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?”« (Matei 26, 62).

   Isus a reacţionat cu tăcere. Ne putem uşor imagina cum El cu o linişte netulburată a privit pe Caiafa în ochi. El nu a fost obligat să mărturisească împotriva Lui Însuşi. Şi aşa cum a făcut mai înainte la Ana, a făcut şi acum la Caiafa mult mai drastic – simplu, prin aceea că a refuzat să mărturisească împotriva Sa. Cu sute de ani mai înainte această tăcere a fost profeţită: »Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura« (Isaia 53, 7).

   În cele din urmă, plin de mânie, Caiafa L-a pus sub jurământ: »Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu« (Matei 26, 63). Evident Caiafa cunoştea afirmaţiile lui Isus. El ştia că Isus zicea în public, că »Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu« (Ioan 5, 18). Înainte de acest interogatoriu, Isus S-a exprimat de mai multe ori că El este Mesia (Hristosul) şi Fiul lui Dumnezeu  (Ioan 4, 25-26; 9, 35-37; Matei 16, 20). Cine, ca om obişnuit, afirma că este Dumnezeu, acela oferea suficiente motive pentru a fi acuzat de blasfemie, care, după legea mozaică, era o infracţiune care se pedepsea cu moartea (»Cel care huleşte Numele Domnului să fie omorât« Levitic 24, 16).

   Dar Caiafa avea nevoie de mărturisiri veridice, ca să dovedească că Isus a afirmat aşa ceva. Tot ce avea până acum era din auzite. Şi în mărturia celor doi martori erau greşeli. Ar fi fost de ajuns, dacă nu ar fi găsit alte dovezi mai bune. Înainte să continue, a pus pe Isus sub jurământ şi I-a cerut să spună dacă El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.

   Răspunsul lui Isus a conţinut exact ce aştepta el. El a replicat: »Da, sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.« (Matei 26, 64). Evanghelistul Marcu relatează că Isus a adăugat acestei mărturii »Eu sunt« - acesta era Numele prin care Dumnezeu S-a descoperit lui Moise (Exodul 3, 13-14). Isus a mărturisit, şi prin aceasta a confirmat, ca acuzat, despre Sine, ceea ce Îl acuza marele sfat: El afirma că este Dumnezeu. Făgăduinţa, după care El va veni pe norii cerului, era o altă declaraţie clară a mesianităţii Sale, o referire clară la prorocia mesianică general cunoscută din Daniel 7, 13-14:

   »M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.«

   Aceasta era tot ce voia Caiafa să audă.

O sentinţă stabilită mai dinainte

   În evanghelia după Matei 26, 65-66 se spune: »Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui. Ce credeţi?”« Prin faptul că şi-a rupt hainele, Caiafa voia să facă cunoscut toată indignarea şi mânia sa asupra unui pretins act evident de blasfemie. Cine îşi rupea hainele exprima, din timpurile biblice cele mai vechi, tristeţea şi consternarea sa mare (compară cu Geneza 37, 34; Numeri 14, 6; 2 Samuel 1, 11). Dar marelui preot îi era interzis să-şi rupă hainele (Levitic 21, 10). Aici este o ironie: în timp ce Caiafa, cu gesturi teatrale, simula consternare cu privire la presupusa blasfemie din partea lui Isus, el însuşi a înfăptuit o blasfemie, profanând funcţia de mare preot într-un mod interzis categoric în Biblie.

   Consternarea teatrală a lui Caiafa nu lăsa să se recunoască nicio grijă adevărată cu privire la sfinţenia Numelui lui Dumnezeu. Dimpotrivă, în taină trebuie să fi tresăltat de bucurie, când a auzit cum Isus a spus, după părerea lui, ceva demn de condamnat. Când şi-a rupt hainele cu acest gest exagerat, abia că putea să-şi ascundă bucuria perfidă de pe faţa lui. S-a bucurat că a reuşit să-L facă pe Isus să facă o afirmaţie, care avea aparenţa unei blasfemii – sau ar fi avut, dacă Isus ar fi fost un om simplu.

   Dar Isus nu era un om obişnuit, şi revendicările Lui nu erau blafemie. Membrii marelui sfat au făcut o greşeală mare, ignorând mulţimea minunilor făcute de Isus, multe din ele având loc public în Ierusalim – ca să zicem aşa, înaintea casei lor. Da, cu ani în urmă, la începutul lucrării Sale, a avut loc o întâmplare în Galileea. Atunci, unele căpetenii religioase ale iudaismului au căutat să omoare pe Isus, deoarece El a afirmat că Dumnezeu este Tatăl Său. În privinţa aceasta El S-a apărat cu cuvintele:

   »Dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Este un Altul, care mărturiseşte despre Mine; şi ştiu că mărturisirea, pe care o face El despre Mine, este adevărată. Voi aţi trimes la Ioan, şi el a mărturisit pentru adevăr. Nu că mărturia, pe care o primesc Eu, vine de la un om; dar spun lucrurile acestea pentru ca să fiţi mântuiţi. Ioan era lumina, care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă veseliţi câtăva vreme la lumina lui. Dar Eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan; căci lucrările, pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea, pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis. Şi Tatăl, care M-a trimis, a mărturisit El Însuşi despre Mine.« (Ioan 5, 31-37)

   Nu numai Ioan Botezătorul a mărturisit că Isus este Mesia, ci Dumnezeu, Tatăl, a confirmat aceasta prin numeroase minuni. Membrii marelui sfat cunoşteau aceste lucruri şi ei înşişi au trăit unele din aceste minuni. (Cert este, că învierea lui Lazăr era evenimentul care a pricinuit această ultimă lovitură de moarte a lui Isus, pentru care se hotărâseră ferm conspiratorii – Ioan 11, 46-53). Dar în râvna lor fanatică, de a înlătura pe Hristos, n-au ţinut seama de niciuna din dovezile care îndreptăţeau revendicările Lui.

   Când marele preot şi-a rupt hainele, a zis: »Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui« (Matei 26, 65). Avea acum „dovada”, de care avea nevoie, prin care, spre bucuria lui nemărginită, nu mai avea nevoie de alte mărturii. Din punctul lui de vedere, Hristos a hulit înaintea întregului sfat. Toţi membri sfatului puteau să-L acuze de hulă. Condamnarea Lui era acum un lucru hotărât. Marele preot a solicitat imediat în privinţa aceasta sentinţa sfatului: »Ce credeţi?«

   Fiind obligaţi să dea un răspuns, au zis: »Este vinovat să fie pedepsit cu moartea« (versetul 66). Sfatul a rostit sentinţa în procedură de urgenţă: »Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea« (Marcu 14, 64). Era sentinţa, la care ei se învoiseră, cu mult timp înainte de a fi cercetat cazul.

   Nimeni nu avea voie să vorbească pentru apărarea Lui. În tot timpul procesului nu s-a ridicat nicio voce, care să-i someze să fie precauţi. Nici-o cerere de graţiere n-a fost luată în seamă. Nu s-a ţinut seama de niciuna din dovezile care sprijineau revendicările Lui. Isus a fost constrâns de judecata coruptă a marelui preot să primească sentinţa de vinovat, care a fost pusă la cale, şi la care s-au înţeles, cu mult timp înainte ca El să ajungă în sala de judecată.

Cruzimea brutală

   După ce membrii marelui sfat au atins ţinta de mult propusă, au început să dea la iveală ura lor satanică faţă de Isus: »Atunci L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii, şi L-au pălmuit, zicând: „Hristoase, proroceşte-ne – cine Te-a lovit?”« (Matei 26, 67-68). Evanghelistul Luca ne spune că L-au legat la ochi, înainte ca să-L bată, şi I-au cerut să prorocească, cine tocmai Îl lovea. Luca adaugă: »Şi rosteau împotriva Lui multe alte batjocuri« (Luca 22, 65). Culmea ironiei, toate acestea erau blasfemia, de care ei Îl acuzau, dar ei au fost cei care au luat vina asupra lor.

   Hristos a purtat toate maltratările în linişte şi cu eleganţă maestetică, care este deosebit de remarcabilă. Pentru El era permanent valabil: »Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului judecător« (1 Petru 2, 23). În curând va purta păcatele altora şi de aceea a purtat cu răbdare maltratările lor atroce, oferite mai înainte.

   Prorocia lui Isaia, scrisă cu cel puţin şapte sute de ani mai înainte, a descris în chip desăvârşit acest moment: »Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.« (Isaia 53, 3). Isaia a prorocit lipsa de compasiune a întregii lumi faţă de Isus Hristos. Nimeni nu L-a apărat. Nimeni nu a vorbit în favoarea Lui. L-au lăsat singur în necazul Lui.

   Şi astfel Hristos a fost condamnat la moarte pe nedrept. Procesul înaintea marelui sfat s-a desfăşurat exact după planul sinistru al lui Caiafa. În acelaşi timp însă s-a realizat planul lui Dumnezeu, exact aşa cum a fost prevăzut.