Marile mărturii ale lui Dumnezeu: Gânduri referitoare la Psalmul 19 - Ortwin Schäfer

   În Psalmi ne este prezentat drumul lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc în legătură cu Mesia, după luarea acasă a miresei cereşti.[1] Chiar dacă Psalmii au o aplicare directă la Israel şi Mesia al lui, şi nu la Hristos şi Adunare, totuşi ei sunt importanţi şi pentru noi care acum aparţinem Adunării Sale. „Toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care le dau Scripturile, să avem nădejde” (Romani 15.4).

   În prima carte a Psalmilor (Psalmii 1-41) vedem rămăşiţa credincioasă a poporului aflată încă în Ierusalim în împrejurări grele, care culminează cu judecata. Dumnezeu apare în cartea aceasta preponderent sub Numele „Iehova”, acesta fiind Numele Său în legământul cu Israel.[2] Prima carte a Psalmilor este oarecum baza pentru cărţile următoare, şi astfel vedem în această carte în mod deosebit pe Mesia ca Izvor al tuturor binecuvântărilor pentru poporul Său conform planurilor lui Dumnezeu.

   Aceasta devine deosebit de clar în Psalmii 16-24, care au fost numiţi „Psalmi mesianici”. În Psalmii 16-18 vorbitorul este Mesia, care în toate împrejurările Lui Se încrede în Dumnezeu, în Psalmii 19-21, Mesia este Cel despre care se vorbeşte.[3] În Psalmul 22vorbeşte Mesia suferind ca jertfa desăvârşită pentru păcat, despre ceea ce se petrece între sufletul Său şi Dumnezeu; bazat pe aceasta vedem în Psalmul 23 încrederea desăvârşită în El, ca Păstorul, şi Psalmul 24 ni-L arată ca Împărat al gloriei.

   În cadrul acestor „Psalmi mesianici” Psalmul 19 joacă un rol deosebit: Duhul Sfânt a folosit pe David, omul după inima lui Dumnezeu[4], să scrie acest Psalm[5], ca să ne prezinte marile mărturii ale lui Dumnezeu:

-     în versetele 1-6 mărturia creaţiei,

-     în versetele 7-11 mărturia Legii şi

-     în versetele 12-14 efectul acestor mărturii asupra conştiinţei celor credincioşi.

   Între cele două mărturii este ceva asemenea unui context istoric: Dumnezeu S-a revelat oamenilor ca şi Creator. Se spune că la început toate naţiunile mari aveau relatarea despre creaţie printr-un singur Dumnezeu, dar care apoi ele au falsificat-o prin mitologia[6] lor şi astfel s-au abătut de la mărturia curată a creaţiei[7]. Însă Dumnezeu dorea să fie prezentă o mărturie despre El. Astfel El Şi-a ales dintre naţiuni poporul Israel şi a dat acestui popor mărturia Legii[8]. Însă poporul ca întreg a părăsit mărturia Legii; în Lege avea cel mult „dreptarul cunoştinţei şi al adevărului”[9], dar nu a mai lăsat Legea să lucreze asupra lui şi astfel a pierdut etalonul dumnezeiesc, faţă de care trebuia să se orienteze conştiinţa fiecăruia în parte.

   În contrast cu eşecul omului străluceşte gloria lui Hristos, ca Fiul veşnic al lui Dumnezeu, centrul creaţiei şi ca Om adevărat, împlinitorul Legii. Dumnezeu în harul Său „la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în Fiul” (Evrei 1.1), în El, Cel care a păzit cu credincioşie mărturia lui Dumnezeu şi prin moartea şi învierea Sa a pus baza, pentru ca copiii oamenilor să regăsească drumul înapoi spre Dumnezeu, să înţeleagă marea Lui mărturie, s-o lase să lucreze la sufletele lor şi să le poată da corespunzător viaţa.

Mărturia creaţiei

Versetele 1-6

„La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul” (Geneza 1.1)

   Ce cuvânt simplu şi totuşi aşa de sublim tocmai la începutul Sfintei Scripturi! Cel care cercetează sincer nu poate face altceva, decât să confirme această mărturie a lui Dumnezeu. Cel care crede nu are nevoie de o astfel de confirmare prin oameni: „Prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că cele văzute n-au fost făcute din cele care se arată” (Evrei 11.3).[10]

    Omul în general nu vrea să fie răspunzător faţă de un Creator; de aceea el a încercat dintotdeauna să falsifice această mărturie sau chiar s-o respingă, căutând s-o înlocuiască prin imagini construite de el despre naşterea şi evoluţia acestei lumi.[11] Însă mărturia creaţiei rămâne de nezdruncinat în toată mărimea şi măreţia ei, în ciuda tuturor acestor încercări nebune.

   Versetul 1:Cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu şi întinderea arată lucrarea mâinilor Sale.

   „Cerurile vestesc.” Nu se spune că şi pământul vesteşte gloria lui Dumnezeu. De ce pământul este exclus de la aceasta, cu toate că şi el a fost creat de Dumnezeu? Când Dumnezeu „a întemeiat pământul”, era bucurie în cer, „când stelele dimineţii cântau împreună şi toţi fii lui Dumnezeu strigau de bucurie” (Iov 38.4,7). Omul nu era încă întocmit, păcatul încă „nu venise în lume” (Romani 5.12). Dar prin căderea în păcat a omului „pământul a devenit blestemat” din cauza omului (Geneza 3.17).[12] Chiar dacă măreţia şi frumuseţea creaţiei originale a pământului străluceşte încă prin toată stricăciunea, totuşi acest blestem al lui Dumnezeu apasă asupra pământului, mulţimea oamenilor merge încă pe căile ei proprii; şi pământul suspină din cauza aceasta.[13]

   Însă cerurile, în afara razei de acţiune a omului, vestesc încă gloria lui Dumnezeu. Aici este vorba nu numai de atmosferă cu procesele ei meteorologice minunate, ci în mod deosebit este vorba de firmamentul minunat cu corpurile sale cereşti până în depărtarea nesfârşită. – Aceste ceruri sunt în cele din urmă de nepătruns şi pot da naştere numai la uimirea noastră plină de admiraţie. Cu adevărat, aceste ceruri „vestesc gloria lui Dumnezeu”.[14] Noi putem şti astăzi, că Dumnezeu „a făcut lumile” prin Fiul Său (Evrei 1.2). „Pentru că toate au fost create prin El” (Coloseni 1.15-16). Ce unitate minunată! Ce mult pot inimile noastre să se înalţe spre Dumnezeul şi Tatăl nostru, şi spre Fiul dragostei Sale (Coloseni 1.13)!

   A doua parte a versetului nostru clarifică prima parte. Din relatarea despre creaţie recunoaştem că „cerurile” – firmamentul – se acoperă cu „întinderea”.[15] Din relatarea despre creaţie vedem şi că Dumnezeu a făcut toate: „Dumnezeu a făcut întinderea”. „Şi Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători … a făcut şi stelele. Şi Dumnezeu i-a pus în întinderea cerurilor.”[16] Aşa înţelegem deci mai bine: „şi întinderea arată lucrarea mâinilor Sale.”

   Versetul 2: O zi istoriseşte altei zile acest lucru şi o noapte îl face cunoscut altei nopţi.

   Acest verset ne arată că mărturia creaţiei este dată neîntrerupt spre glorificarea lui Dumnezeu. Ea este o mărturie permanentă, deoarece ea este de nepătruns. Dacă vrem să spunem ceva despre un lucru, atunci cândva vine momentul în care nu mai ştim să spunem nimic despre acel lucru, deoarece din cauza cunoaşterii şi înţelegerii noastre limitate tema a fost tratată complet de noi. Însă în cadrul acestei mărturii nu este aşa: mereu este ceva nou de relatat, este mereu de dat o veste despre „lucrarea mâinilor Sale”.

   În privinţa aceasta în pasajul nostru se face diferenţiere între zi şi noapte. Pe de o parte este ziua cu multiplele ei glasuri, în a cărei învălmăşeală unele lucruri sunt uşor trecute cu vederea; pe de altă parte avem noaptea, în a cărei linişte o ureche atentă poate auzi mai mult decât într-o zi neliniştită. De aceea ziua şi noaptea prezintă feluri diferite de a depune mărturie despre creaţie. Aceasta devine deosebit de clar dacă folosim traducerea textuală a versetului nostru: „O zi revarsă altei zile vorbirea despre aceasta”, - ce râvnă, şi în timpul zilei să dea mai departe audibil vorbirea – „şi o noapte arată altei nopţi cunoaşterea despre aceasta” – ce liniştit şi ce sublim este dată mărturia în felul acesta pe parcursul nopţii.

   Versetul 3: nu este nici o vorbire şi nu sunt cuvinte, glasul lor nu se aude.

   Mărturia creaţiei este o mărturie tăcută. Creaţia vorbeşte prin sine însăşi şi astfel mărturiseşte gloria lui Dumnezeu; pentru aceasta ea nu are nevoie de o vorbire bine aleasă şi de nici un cuvânt rostit, aşa de măreaţă şi impresionantă, da, în cele din urmă convingătoare, este ea în sine însăşi pentru fiecare care vrea „să audă”. Care om bine intenţionat nu s-ar vedea obligat să admire lucrările lui Dumnezeu în creaţie? Pentru aceasta ele ne-au fost date de Dumnezeu. „care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Timotei 6.17). Desigur nu este aşa, ca şi cum glasul lor nu se aude sau că – aşa cum de fapt se spune – „al căror glas nu ar fi de auzit”. Probabil noi suntem uneori surzi pentru acest glas, deoarece noi ne preocupăm aşa de puţin cu lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Dacă ne-am preocupa mai mult – şi noi avem voie să ne preocupăm, da, ar trebui să ne preocupăm -, cât de mult ne-ar deveni mai conştient şi ne-ar impresiona „atât puterea Sa veşnică cât şi Dumnezeirea Lui, care se văd lămurit începând de la crearea lumii în lucrurile făcute” (Romani 1.20).

   Cine încă nu poate numi pe acest Dumnezeu Tată al său, acela ar putea să fie indiferent şi de această mărturie a lui Dumnezeu în creaţie sau chiar s-o respingă. El ar putea chiar să rămână la jumătatea drumului şi să privească acest univers minunat ca pe dumnezeul său şi să spună: „Natura este dumnezeul meu”.[17] Începând de atunci pasul următor nu mai este departe să te închini corpurilor cereşti, aşa cum are loc în anumite popoare. Căci pentru cei cu adevărat sinceri acest glas al creaţiei, şi prin aceasta cunoaşterea Creatorului, poate numai să-i umple cu teamă. Un astfel de om poate fi condus să recunoască că el nu poate fi adus din îndepărtarea lui de Dumnezeu la Dumnezeu prin simpla privire a lucrărilor măreţe ale creaţiei, ci numai prin „Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu” (1 Petru 1.23), acest Cuvânt, care revelează pe Hristos, care o dată „a suferit pentru păcătoşi”, „Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3.18). Ce bine ar fi dacă mărturia tăcută a creaţiei ar îndruma pe unii pe drumul spre o astfel de cunoaştere.

   Versetul 4a: Întinderea mărturiei lor se întinde peste tot pământul şi vorbirea lor până la marginea lumii.

   Nimeni nu poate spune că el nu ar putea auzi această mărturie permanentă şi elocvent-tăcută a creaţiei. „Întinderea mărturiei lor” se întinde „peste tot pământul”. De asemenea nimeni nu poate spune că glasul acestei mărturii nu a ajuns până la el, căci „vorbirea lor”[18] se întinde „până la marginea lumii”, oriunde s-ar putea afla un om sau unde s-ar fi îndepărtat el,[19] „pentru ca ei să fie fără scuză” (Romani 1.20b). Apostolul Pavel citează tocmai acest loc,[20] ca să arate că nimeni nu poate afirma, că el nu ar fi putut auzi mărturia lui Dumnezeu.

   Cei care cred se pot bucura, că această mărturie pentru gloria Dumnezeului lor este suficientă pentru toţi şi chiar şi pentru ei înşişi. Ei pot înţelege caracterul ei pătrunzător a toate şi fericiţi recunosc că prin această mărturie Dumnezeu este prezentat clar în atotputernicia Sa creatoare şi gloria Sa. Aceasta îi determină să aducă preamărire lui Dumnezeu deja aici pe pământ; şi în cer, înaintea Aceluia care stă pe tron îşi „vor arunca cununile lor şi vor spune: «Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria şi onoarea şi puterea, pentru că Tu eşti Acela care ai creat toate şi datorită voii Tale ele erau şi sunt create” (Apocalipsa 4.10,11).

O, Doamne Mare, când privesc eu lumea,

Ce ai creat-o prin al Tău Cuvânt,

Şi fiinţele ce-mpodobesc natura,

Cum le-ntreţii cu braţul Tău cel sfânt.

Atunci Îţi cânt, Măreţ Stăpânitor:

„Ce mare eşti! Ce mare eşti!“

Privirea când mi-o-nalţ şi văd minunea:

Mulţimea astrelor ce-alerg pe cer,

Frumosul soare cât şi mândra lună

Plutind ca mingi de aur prin eter,

Atunci Îţi cânt, Măreţ Stăpânitor:

„Ce mare eşti! Ce mare eşti!“

Când întâlnesc pe Domnu-n Cartea Sfântă,

Şi când zăresc mulţimea de-ndurări,

Pe-ai Săi aleşi cum i-a iubit întruna

Şi i-a condus prin binecuvântări.

Atunci Îţi cânt, Măreţ Stăpânitor:

„Ce mare eşti! Ce mare eşti!“

Şi-L văd pe/Domnul pe pământu-acesta,

Ca serv, dar plin de dragoste şi har;

Zăresc în duh amara-I suferinţă

Şi mântuirea ce mi-o dă în dar.

Atunci Îţi cânt, Măreţ Stăpânitor:

„Ce mare eşti! Ce mare eşti!“

Manfred von Glehn, 1867-1924, Estland

   Versetul 4b: În ele a întins un cort soarelui.

   Observăm că începând de acum în Psalmul nostru, în ceea ce priveşte mărturia creaţiei, avem numai soarele înaintea noastră, cu toate că în cadrul nenumăratelor corpuri cereşti el este încadrat numai ca un astru pitic. Vedem în aceasta ce importanţă acordă Dumnezeu soarelui, corpul central al sistemului nostru solar cu planetele şi cu lunile lui[21]. În cadrul acestui sistem solar pământul nu este nicidecum planeta cea mai mare, dar acest pământ este locuit de oameni, de care Dumnezeu Se interesează şi spre care El Se îndreaptă, şi aceasta îi dă importanţa lui deosebită.

   Felul de exprimare aici şi în următoarele două versete se potriveşte felului în care soarele este văzut de pe pământ, acest soare, care pentru pământ este planeta cea mai importantă. Nu se spune simplu, că soarele iese pe ceruri, ci că Dumnezeu „în ele a întins un cort soarelui”. Acest cort se întinde totodată peste pământ. Soarele lucrează în acest cort; el este centrul luminii şi căldurii şi izvorul vieţii pentru pământ şi locuitorii lui; lipsa lui înseamnă răceală, întuneric şi moarte.

   Dacă Dumnezeu ne-a dăruit în felul acesta soarele pentru viaţa noastră pământească, cât de mult suntem îndrumaţi aşa de clar spre Unul, pe care El n-I L-a dăruit ca lumină şi căldură şi viaţă pentru viaţa noastră spirituală, pe Fiul dragostei Sale.

   Nu degeaba psalmistul la contemplarea cerului a acordat soarelui un loc aşa de deosebit, prin aceasta el a vestit şi pe Hristos. El este Soarele gloriei întregi. El era Acela, a cărui faţă „a strălucit ca soarele”[22], Acela, despre care Pavel în relatarea lui despre convertirea lui spune: „Şi, pe când călătoream … spre Damasc, … la amiază, pe drum, am văzut o lumină mai presus de strălucirea soarelui, strălucind din cer în jurul meu şi al celor care călătoreau împreună cu mine” (Faptele Apostolilor 26.12,13). Da, „Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut; Domnul va da har şi glorie; nu va refuza nici un bine celor care umblă în nevinovăţie” (Psalm 84.11), şi noi putem vedea în soare, aşa cum el ne este prezentat în psalmul nostru, o imagine a Domnului Isus:

Tu, al cerului Sfânt Soare,

Slava îngerilor eşti,

Tu, a Tatălui plăcere,

Doamne, pururea Tu eşti.

   Versetul 5: El iese ca un mire din camera lui de nuntă; ca un viteaz, se bucură să-şi alerge cursa.

   Ce comparaţie frumoasă găsim aici pentru răsăritul soarelui! Ce bucurie este pentru o mireasă, ca după timpul îndelungat de aşteptare să vadă pe mirele ei venind din camera lui în dimineaţa zilei ei de nuntă, să ştie că acum el se îndreaptă spre ea ca să-i arate toată dragostea lui şi să se unească pe deplin cu ea. Ce tablou impresionant este şi atunci când după noaptea lungă soarele se ridică la orizont, ca să lumineze, să încălzească şi să învioreze toate cu razele lui. „Dulce este lumina şi este plăcut pentru ochi să vadă soarele” (Eclesiastul 11.7). – Astfel înţelegem pe David când vorbeşte în ultimele lui cuvinte despre Domnitorul care va veni între oameni: „Şi El va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui, o dimineaţă fără nori, când din strălucirea soarelui, după ploaie, iarba verde încolţeşte din pământ” (2 Samuel 23.4), şi că Maleahi strigă „rămăşiţei” din ultimele zile: „Şi vouă, care vă temeţi de Numele Meu, vă va răsări Soarele dreptăţii cu vindecarea în aripile Lui” (Maleahi 4.2). Da, cât de minunat va fi aceasta pentru poporul pământesc al lui Dumnezeu, când Mesia al lui va veni la el, îi va aduce vindecare şi ca Împărat al lui va domni în dreptate în Împărăţia de o mie de ani a păcii.

   Şi cum va fi cu noi, poporul Lui ceresc? Noi avem voie să-L aşteptăm înainte de răsăritul Soarelui ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă (Apocalipsa 22.16): „Mirele” va ieşi pentru noi, mireasa Sa cerească, deja mai înainte din „camera Lui”, ca să ducă mireasa Sa la nunta cerească şi să Se unească pentru totdeauna cu ea:

Şi strălucirea Ta va-nvălui mireasa,

O, Doamne, spre onoarea şi spre slava Ta.

Deplin va umple ea, la Tatăl, toată casa

Cu frumuseţea Ta şi cu splendoarea Ta.

   Soarele este văzut apoi în pasajul nostru şi ca un viteaz, care se bucură să alerge cursa sa. Acum El, Soarele nostru, este ca Om adevărat în cer, şi ca atare El, Biruitorul de pe Golgota, va merge pe drumul Său ca un viteaz şi după ce a avut împlinită bucuria să ducă acasă mireasa Sa şi a instaurat Împărăţia Sa pământească – însă atunci şi cu noi, care suntem ai Săi –, până când Dumnezeu „Îi va fi supus toate. Dar, când Îi va supune toate, atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15.28).

   Versetul 6: Ieşirea lui este la un capăt al cerurilor şi drumul său până la celălalt capăt; şi nimic nu se ascunde de căldura sa.

   În versetul acestea ne este numit începutul şi sfârşitul drumului soarelui, şi ni se arată cât de atotcuprinzătore este acţiunea soarelui cu lumina şi căldura lui. Dacă prin aceasta ne putem gândi direct la drumul Său cu poporul Său pământesc, noi ne putem gândi în mod deosebit la venirea Sa din cer pentru poporul Său ceresc şi întoarcerea Lui împreună cu ei în casa Tatălui. „Pentru că Domnul Însuşi, … va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4.16,17). Atunci noi, cei care aici am crezut în El, vom avea voie să fim acolo unde tot ce aici era acoperit şi ascuns va fi făcut cunoscut înaintea scaunului Său de judecată în lumină (2 Corinteni 5.10) şi unde după aceea noi ne vom bucura pe deplin şi veşnic de căldura nespus de mare a dragostei Sale de nepătruns:

Orice ochi Te va cunoaşte

Şi Te va vedea cum eşti,

Toţi vor arde în iubire,

Toate cetele cereşti.

Mărturia Legii

Versetele 7-11

   Atât mărturia creaţiei cât şi mărturia legii aşează pe om sub responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Însă în timp ce la mărturia creaţiei este vorba de lucrarea lui Dumnezeu, în cadrul mărturiei legii este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu. Mărturia creaţiei a fost adusă în legătură cu Dumnezeu, mărturia Legii este adusă în legătură cu Iehova, cu Acela care a făcut legământul Său cu poporul Său pământesc.

   Versetul 7a: Legea Domnului [Iehova] este perfectă, înviorând sufletul.

   Este important să se înţeleagă că prin lege aici nu este vorba numai de Legea dată poporului Israel prin Moise.[23] Principial în cuvântul „lege” avem a face cu cele date, stabilite de Dumnezeu în dimensiunea lor.[24] Când a fost compus Psalmul nostru, chiar şi Cuvântul lui Dumnezeu Vechiul Testament nu era complet.[25]

   Noi putem astăzi să aplicăm cuvântul „Lege” din Psalmul nostru la Cuvântul lui Dumnezeu[26] complet, pe care Îl avem, şi astfel avem un privilegiu mare faţă de aceia care au trăit în timpul întocmirii Psalmului nostru.

   „Legea Domnului [Iehova] este perfectă [sau: desăvârşită]”, ea este un conducător infailibil. Cuvântul lui Dumnezeu conţine pe de o parte gândurile desăvârşite ale lui Dumnezeu referitoare la felul cum ar trebui să fie omul întotdeauna faţă de voia Sa, şi astfel ea poate lucra cu toată puterea ei la conştiinţe; dar pe de altă parte ea ne arată şi căile desăvârşite ale lui Dumnezeu cu ai Săi în harul Său, aşa că inima temătoare de Dumnezeu poate avea încredere în acest Dumnezeu şi cu privire la un viitor necunoscut ei.

   Această „Lege” trebuie să aducă sufletul la odihnă. „Mare este pacea celor care iubesc Legea Ta”.[27] Astfel Legea desăvârşită a lui Iehova înviorează sufletul. Dacă deja David a simţit aceasta atunci[28], cu cât mai mult ar trebui să fie aşa la noi astăzi! Nu este umilitor, că deseori noi preţuim marea comoară a Cuvântului complet al lui Dumnezeu mult mai puţin decât a preţuit David atunci „Legea”? Cât de mult ar trebui să ne dorim să pătrundem adânc în gândurile desăvârşite ale lui Dumnezeu, pentru ca ele să poată înviora şi sufletele noastre pe drumul uneori aşa de greu!

   Versetul 7b: Mărturia Domnului [Iehova] este sigură, făcând înţelept pe cel simplu [neştiutor].

   Faptul că în versetul nostru „Legea Domnului” este pusă alături de „mărturia Domnului” este un indiciu că este vorba de acelaşi lucru sub puncte de vedere diferite. Trebuie să ne arate, că Domnul Însuşi dă mărturie despre gândurile sale prin Legea Sa desăvârşită. De aceea această mărturie este sigură, de încredere; te poţi baza în totul pe ea. Să ţinem cu tărie la inspiraţia divină a Cuvântului, tocmai în timpul nostru când el este zgâlțâit aşa de mult. Nu există nimic mai demn de încredere decât Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece el vine de la „Dumnezeu, care nu poate minţi” (Tit 1.2). Numai aceasta oferă siguranţă într-un timp când pretutindeni este nesiguranţă.

   Astfel această mărturie demnă de încredere face înţelept chiar şi pe cel neştiutor, pe cel fără experienţă, care pe drumul său prin viaţa aceasta nu poate face nimic de la sine şi de aceea are nevoie de un conducător de încredere. Pe acesta el îl are pe deplin în Cuvântul lui Dumnezeu, şi dacă el se bazează cu deplină încredere pe El, atunci Cuvântul îl face înţelept, şi „chiar şi cei fără minte nu vor putea să se rătăcească” (Isaia 35.8). Da, „Pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii” (1 Corinteni 1.25), care în presupusa lor experienţă şi înţelepciune se ridică mai presus de mărturia lui Dumnezeu în Cuvântul Său. Dumnezeu a ales chiar „lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cei înţelepţi” (1 Corinteni 1.27). Să fim împreună „pentru toate bogăţiile siguranţei depline a înţelegerii, pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii” (Coloseni 2.2,3).

   Versetul 8a: Rânduielile Domnului sunt drepte, înveselind inima.

   În „rânduielile Domnului” vedem aplicarea principiilor Cuvântului lui Dumnezeu la împrejurările vieţii zilnice. Aceste rânduieli trebuie respectate, dacă se ajunge în anumite împrejurări. Vedem atunci că aceste rânduieli sunt corecte, în contrast cu unele rânduieli şi sfaturi omeneşti, care deseori conduc în rătăcire. Corectitudinea dovedită a rânduielilor Domnului a înveselit inima lui David, şi dacă noi aplicăm Cuvântul[29] la noi, atunci el înveseleşte şi inima noastră. Ce ar putea fi mai bine venit pentru o inimă înnoită, decât să fie călăuzită prin Cuvântul Său prin lumea aceasta?

   Versetul 8b: Porunca Domnului este curată, luminând ochii.

   Aşa cum în versetul 7 „Legea” şi „mărturia” au fost văzute ca fiind acelaşi lucru privit din puncte de vedere diferite, la fel este şi în versetul nostru cu noţiunile „rânduieli” şi „poruncă”. În expresia „porunca Domului” vedem mai mult referirea la fiecare prescripţie. Totodată este scos în evidenţă caracterul moral al unei astfel de porunci, ea „este curată”; ea a fost dată fără nici o prezentare şi este clară pentru cei ascultători.[30] Dacă porunca este văzută în felul acesta, atunci ea luminează şi ochii. Nu ne-am dorit noi uneori ca pe drumul nostru să avem ochii luminaţi cu privire la anumite lucruri? Noi vom fi făcuţi capabili pentru aceasta, dacă în această privinţă dorim să împlinim nepărtinitor şi necondiţionat porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu poate atunci să ne arate voia Sa cu privire la o anumită poruncă sau în principiile Cuvântului Său. Şi tot mai mult noi ajungem „prin obişnuinţă să avem simţurile deprinse” (Evrei 5.14)[31] să recunoască voia Sa.

   Versetul 9a: Teama de Domnul este curată, rămânând pentru totdeauna.

   „Teama de Domnul” rezultă din faptul că, conştienţa prezenţei lui Dumnezeu lucrează asupra mea. Prin aceasta ia naştere teama de a dezonora în vreun fel oarecare pe acest Dumnezeu. Deci nu este o teamă de rob şi nicidecum teama de a fi smuls din mâna Sa.[32] Este vorba de starea practică a inimii mele, este vorba de faptul că inima mea stă aşa fel faţă de El, că eu Îl am pe El în toate înaintea mea şi orice sentinţă, pe care El o are în fiecare din situaţiile mele, eu sunt gata s-o accept. O astfel de teamă de Dumnezeu[33] este curată, lipsită de orice pată. Ea mă face să fiu în armonie cu Dumnezeu. Astfel teama de Dumnezeu lucrează curăţie, aşa că eu am intrare liberă la El şi am părtăşie cu El.[34] Acest principiu al temerii de Dumnezeu, de care ar trebui să fie marcată relaţia mea cu Dumnezeu, este un principiu totdeauna valabil, „rămânând pentru totdeauna”, deoarece el îşi are baza în natura lui Dumnezeu, care este lumină şi dragoste.

   Versetul 9b: Judecăţile Domnului sunt adevăr, sunt drepte toate împreună.

   Aşa cum în cadrul mărturiei creaţiei (versetele 1-6) în final era vorba numai despre soare (versetele 4b-6), la fel este acum în cadrul mărturiei Legii (versetele 7-12) numai de „judecăţile Domnului” (versetele 9b-11). Dacă în cadrul mărturiei creaţiei soarele a fost scos în mod deosebit în evidenţă, acum sunt scoase în evidenţă judecăţile Domnului.

   În ceea ce priveşte caracterul lor de bază, este vorba de linii directoare, care caracterizează acţiunea lui Dumnezeu şi căile Sale. În concordanţă cu caracterul lui Dumnezeu ele sunt de aceea adevăr.[35]

   Expresia „judecăţile Domnului” include şi aplicarea acestor linii directoare prin Dumnezeu. Dacă nu respectăm „judecăţile” Sale, Dumnezeu ne disciplinează, şi atunci judecăţile Sale „sunt drepte toate împreună”. Credinţa adevărată recunoaşte aceasta în încercări, prin aceea că ea evaluează încercarea din punctul de vedere al înţelepciunii lui Dumnezeu. Astfel disciplinarea poate să-şi atingă ţelul, ca „noi să devenim părtaşi sfinţeniei Sale” şi „după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii” (Evrei 12.10-11).

   Versetul 10: Ele sunt mai de preţ decât aurul şi decât mult aur fin; şi mai dulci decât mierea şi decât picurul din faguri.

   Caracterul dublu prezentat al „judecăţilor Domnului” (de la prezentarea liniilor directoare ale lui Dumnezeu , până la aplicarea lor în disciplinare din partea lui Dumnezeu) se reflectă în versetul acesta şi în cel următor. În timp ce la prezentarea „judecăţilor Domnului” în versetul anterior stătea pe prim plan caracterul de bază, în versetul nostru şi în cel următor este invers: de fiecare dată prima jumătate a acestor versete se referă mai mult la disciplinarea din partea lui Dumnezeu, partea a doua a lor se referă mai mult la liniile directoare ale lui Dumnezeu. În versetul nostru este descrisă valoarea judecăţilor Domnului, în versetul următor efectul lor. În versetul nostru găsim o creştere de la aur la aurul fin şi de la miere la picurul din faguri.

   În Cuvântul lui Dumnezeu deseori lucrurile preţioase sunt comparate cu metalul preţios aurul şi pe lângă aceasta sunt prezentate mai preţioase decât aurul. Aurul în Scriptură este într-adevăr o referire la dreptatea proprie lui Dumnezeu, în care El acţionează şi atunci când disciplinează. Şi aici judecăţile Domnului sunt văzute chiar mai preţioase decât „mult aur fin”.[36]

   O preţuire aşa de mare poate veni numai de la cineva care, ca David, a făcut experienţe preţioase cu acţionarea dreaptă a lui Dumnezeu în actul de disciplinare. Cum stau lucrurile cu noi? Suntem noi din aceia, cărora trebuie să li se spună: „Fiul Meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului” (Evrei 12.5)? Sau ne supunem ei, conştienţi fiind de valoarea ei mare pentru dezvoltarea vieţii noastre spirituale?

   David a recunoscut de asemenea că liniile directoare ale lui Dumnezeu, care stau la baza disciplinării făcute de El, sunt „mai dulci decât mierea şi decât picurul din faguri”. Mierea ne arată ceea ce în mod normal este dulce. Dumnezeu ne lasă să savurăm şi lucrurile naturale, dar El doreşte totuşi ca ceea ce determină acţiunile Sale şi căile Sale, să fie „mai dulci decât mierea”, chiar mai dulci decât „picurul din faguri”[37], deoarece ele vin dintr-o inimă iubitoare în favoarea acelora care vor să-I fie ascultători.

   Sunt judecăţile Domnului şi pentru noi la fel de preţioase, aşa cum ele erau pentru David? Nu ar trebui noi, care înainte de toate timpurile am fost incluşi în planul de dragoste al lui Dumnezeu, să preţuim mult mai mult valoarea lor? Nu avem noi motive mult mai multe să ne bucurăm de ele? Şi cu toate acestea noi avem mai mult interes de lucrurile trecătoare ale timpului acesta. Ce pagubă!

   Versetul 11: Şi slujitorul Tău este învăţat prin ele; este o mare răsplată în păzirea lor.

   Este frumos, că David spune aici „robul Tău”. El ocupă o poziţie de subordonare şi dependenţă. Şi noi? „Să nu ne supunem cu mult mai mult Tatălui duhurilor şi să trăim?” (Evrei 12.9). Aici este realmente vorba, aşa cum am spus la început în legătură cu versetul anterior, de disciplinarea din partea lui Dumnezeu. Aceasta devine mai clar prin adăugarea expresiei „este învăţat”. Avem a face întrucâtva cu o „învăţătură de atenţionare”. Cât de important este aceasta, căci suntem expuşi unor ispite din afară şi înclinaţiilor dăunătoare ale inimii noastre. Toate acestea au scopul să ne depărteze de Dumnezeu. Avem nevoie de învăţătură, da, de atenţionare, pentru ca în confuzia zilelor noastre să ni se poată arăta şi deschide un drum divin de ieşire din mijlocul răului. Nu este aceasta un rezultat important al „judecăţilor Domnului” în disciplinarea pe care o face El?

   După aceea ni se arată şi că „este o mare răsplată în păzirea lor”. Dacă am fi respectat mai mult liniile directoare ale lui Dumnezeu, principiile Lui de acţionare, atunci am fi ştiut mai bine ce ar fi trebuit să fim aici pe pământ şi cum să ne comportăm. Atunci nu ne-am mai ghida după liniile noastre directoare. „Pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi” (1 Corinteni 11.31). Atunci vom merge pe drumul nostru fiind conştienţi că suntem în concordanţă cu Dumnezeul nostru şi Tatăl. Aceasta dă pace inimii şi ne face fericiţi. Nu este chiar şi numai aceasta o răsplată mare?

   Dar este vorba nu numai de răsplata actuală. Dumnezeu va răsplăti odată din belşug, când vom fi la El în casa Tatălui, pe robul credincios şi dependent, care aici jos pe pământ s-a supus Legii Sale şi în mod deosebit judecăţilor Sale. Moise „a privit spre răsplătire” (Evrei 11.26), şi la fel avem voie să facem şi noi. Şi noi putem şti că o astfel de răsplătire în cele din urmă va fi spre glorificarea Domnului nostru Isus. Având în vedere această răsplătire, acest ţel, să mergem cu credincioşie pe drumul nostru conform drepturilor Domnului, până când vom fi la El în veşnicie.

Sus, în slavă-a Te vedea

Cum Ţi se dă adorare

Şi mărire pururea,

E dorinţa noastră mare.

Şi acolo când vom sta

Veşnic proslăviţi cu Tine,

Va vedea în noi oricine,

Doamne, numai slava Ta!

Efectele marilor mărturii ale lui Dumnezeu asupra conştiinţei celor credincioşi[38]

Versetele 12-14

   După căderea primului om, Domnul Dumnezeu a zis: „Iată, omul a ajuns ca unul din Noi, să recunoască binele şi răul” (Geneza 3.22). Această conştienţă despre bine şi rău este prezentă mai mult sau mai puţin marcată în fiecare om. Aceasta este conştiinţa omului. Fiecare om are o astfel de conştiinţă.[39] Desigur conştiinţa nu este o instanţă de decizie obiectivă pentru faptul dacă gândirea, vorbirea şi fapta noastră sunt bune sau rele înaintea lui Dumnezeu, deoarece foarte des noi facem gândurile noastre sau gândurile insuflate de alţii ca etalon pentru comportarea noastră. Dar dacă ne punem sub influenţa marilor mărturii ale lui Dumnezeu studiate în Psalmul acesta, în mod deosebit sub mărturia Legii (a Cuvântului lui Dumnezeu), atunci conştiinţa noastră va fi marcată în mod corect şi poate contribui ca noi să mergem pe un drum plăcut lui Dumnezeu.

   În restul de versete ale Psalmului nostru vedem ceva din aceste rezultate ale marilor mărturii ale lui Dumnezeu asupra conştiinţei celor credincioşi, prezentate în rugăciunea lui David adresată Domnului Dumnezeului Său, în a cărui prezenţă el se vede pe sine.

   Versetul 12a: Cine îşi înţelege greşelile?

   Rugăciunea psalmistului începe cu o întrebare, care exprimă o oarecare nedumerire. Psalmistul este conştient înaintea lui Dumnezeu, că el nu se cunoaşte suficient pe sine însuşi, nu poate cerceta adâncimile inimii lui.[40] – Mă aflu eu pe un drum al greşelilor; m-am abătut eu de pe calea dreaptă?[41] Da, „Cine îşi cunoaşte greşelile?” Chiar şi cel sincer nu este întotdeauna în clar cu privire la acestea. Însă este Dumnezeu. Dacă ne adresăm Lui, ai cărui ochi văd mult mai mult decât aduce la lumină verificarea noastră de sine, oricât de temeinică ar fi ea, înaintea căruia „totul este gol şi descoperit” (Evrei 4.13). Să ne expunem de bună voie aici şi acum luminii Sale şi adevărului Său! El vrea să ne aducă chiar şi de pe un drum al confuziei pe un drum plăcut Lui.

   Versetul 12b: Curăţeşte-mă de [păcatele] cele ascunse ale mele!

   Aşa cum deseori noi nu cunoaştem greşelile, la fel noi facem unele păcate, fără să le vedem imediat; ele ne sunt ascunse. Însă din cauza aceasta ele nu sunt nevătămătoare, deoarece noi nu suntem conştienţi de ele. Aşa spune apostolul Pavel: „Pentru că nu sunt conştient de nimic rău despre mine însumi; însă nu prin aceasta sunt îndreptăţit” (1 Corinteni 4.4). David însuşi voia să fie curăţit de astfel de păcate ascunse. – Cât de mult şi noi avem nevoie să rostim o astfel de rugăciune. Tocmai în zilele noastre suntem înconjuraţi aşa de mult de mizerie, că mizeria se poate depune pe neobservate în inima noastră, deoarece satan „ca înger de lumină” (2 Corinteni 11.14) îmbracă păcatul în haine atrăgătoare şi ne prezintă „plăcerea trecătoare a păcatului” (Evrei 11.25).

   Nu sunt însă păcate ascunse în viaţa noastră şi din cauză că noi nu ne expunem suficient luminii Cuvântului lui Dumnezeu, „spălării cu apă prin Cuvânt” (Efeseni 5.26)? Tocmai din cauza păcatelor ascunse este foarte necesară slujba „spălării picioarelor” prin Domnul Isus şi unii altora pentru păstrarea părtăşiei cu El şi între noi (Ioan 13.5,8,14-15). Dar dacă suntem leneşi în privinţa aceasta, cât de uşor atunci „ne vom împietri prin înşelăciunea păcatului” (Evrei 3.13), mai mult prin amăgirea lui decât prin înfăţişarea lui vizibilă.

   Versetul 13a: Păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de păcatele mândriei, să nu stăpânească ele peste mine!

   Este evident, că este o mare diferenţă între păcatele „ascunse” şi păcatele „mândriei”. Un păcat făcut cu adevărat în neştiinţă nicidecum nu exclude pe Dumnezeu aşa cum face un păcat făcut împotriva conştiinţei[42]; căci altfel părtăşia practică cu Dumnezeu ar fi imposibilă. Dacă lipseşte dorinţa de a fi curăţit de păcatele ascunse, atunci aceasta ne poate uşor expune la fărădelegi mai mari. Nu se mai merge pe cale potrivit luminii, care este încă prezentă, ci după propriile păreri, te excluzi de la o cunoaştere mai bună şi nu vrei să fi deranjat pe drumul pe care ai pornit. Nicidecum să nu ajungi la linişte! Astfel conştiinţa se împietreşte şi în cele din urmă păcătuieşti în egoismul inimii proprii.

   Niciodată Dumnezeu nu presupune o astfel de păcătuire temerară la copiii Săi. Dar dacă totuşi are loc, atunci El trebuie să intervină sever. David voia să fie reţinut de la astfel de păcate îndrăzneţe, deoarece el se temea că în cele din urmă ele ar putea să pună stăpânire pe el. El a lăsat aceasta în seama Domnului Dumnezeului său, deoarece nu a avut încredere în sine însuşi. – Să verificăm şi noi căile noastre! Cât de mult ne-am îndepărtat de calea Sa?

   Probabil oamenii nu pot observa clar aceasta, dar Dumnezeu ştie şi vede totul. Să nu ne rugăm noi atunci: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Şi vezi dacă este în mine vreo cale a întristării şi condu-mă pe calea eternă!” (Psalm 139.23-24)?

   Versetul 13b: atunci voi fi desăvârşit şi voi fi nevinovat de mare fărădelege.

   Să fie „desăvârşit” şi „nevinovat de mare fărădelege”, aceasta era dorinţa sinceră a lui David. Dacă chiar şi păcatele ascunse au fost îndepărtate prin acţiunea curăţitoare a lui Dumnezeu, cât de desăvârşit putea el atunci să fie înaintea Lui![43] – Dacă desăvârşirea se realizează astfel prin curăţirea de păcate ascunse, atunci putem lega „nevinovat de mare fărădelege”[44] cu păzirea de păcate arogante. Cât de important era totuşi pentru David să fie curat. Vedem aici dimensiunea în care omul poate păcătui, dar totodată şi ce poate face Dumnezeu începând de la curăţirea de păcate ascunse şi până la păzirea de păcate arogante.

   Versetul 14: Fie cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele plăcute înaintea Ta, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!

   David s-a rugat mai întâi pentru îndepărtarea lucrurilor negative (versetele 12-13). Acum el se roagă pentru producerea lucrurilor pozitive (versetul 14). – Găsim în aceasta principiul important, binele poate fi produs în noi numai pe baza judecării de sine.

   Mai întâi găsim „cuvintele gurii mele”, ceea ce devine cunoscut în afară. Următoarele locuri din Scriptură ne arată o scală de la vorbirea care nu este bună spre vorbirea tot mai plăcută:

- „Lepădând deci … orice vorbiri de rău” (1 Petru 2.1).

- „Nu vorbiţi unul împotriva altuia, fraţilor!” (Iacov 4.11).

- „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi între voi pe când mergeţi şi sunteţi trişti?” (Luca 24.17).

- „Atunci cei care se tem de Domnul vorbesc unul cu altul” (Maleahi 3.16).

- „Vorbiţi între voi cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale” (Efeseni 5.19).[45]

Câtă nevoie avem şi noi în această privinţă, să-L rugăm pe Dumnezeu, ca vorbirea gurii noastre să fie plăcută Lui.

   „Cuvintelor gurii mele” revelate în afară le urmează „cugetarea inimii mele”, care are loc numai lăuntric.[46] Şi aici vrem să arătăm pe baza unor locuri din Scriptură o „scală urcătoare”:

- „Cine se gândeşte să facă rău …” (Proverbe 24.8).

- „gândesc cele ale cărnii” (Romani 8.5a).

- „care gândesc cele pământeşti” (Filipeni 3.19).

- „cuget la lucrarea mâinilor Tale” (Psalm 143.5).

- „gândesc la cele ale Duhului” (Romani 8.5b).

- „gândiţi la cele de sus” (Coloseni 3.2).

David poate fi cu adevărat un model pentru gândirea noastră, atât în ceea ce priveşte conţinutul cât şi în ceea ce priveşte statornicia.[47] Cât de repede ne lăsăm captivaţi de lucrurile zilnice şi de unele griji ale vieţii, probabil chiar de lucruri carnale şi păcătoase. Cum este posibil aşa ceva? Pentru că noi ne preocupăm prea puţin cu marile mărturii ale lui Dumnezeu, cu lucrarea Sa minunată a creaţiei şi în mod deosebit cu Cuvântul Său, şi în ambele mărturii cu Persoana preţioasă a Domnului Isus. Dacă am face mai mult aceasta, cât de mult ar fi călăuzită gândirea noastră pe cărarea dreaptă spre buna Sa plăcere! Să spunem împreună cu David: „Fie plăcută Lui cugetarea mea” (Psalm 104.34).

   Psalmistul doreşte ca vorbirea gurii sale şi cugetarea inimii sale să fie plăcute Domnului. Faţă de oameni putem ascunde foarte bine cugetarea inimilor noastre. Chiar şi cu vorbirea noastră putem înşela pe oameni.[48] Cu câtă plăcere dorim să facem o impresie pozitivă asupra oamenilor, fie direct sau indirect (prin ceea ce spun alţii despre noi). Noi însă ar trebui să fim permanent conştienţi că noi suntem înaintea lui Dumnezeu, şi dovedim o adevărată viaţă temătoare de Dumnezeu prin aceea că vorbirea şi gândirea noastră, când suntem înaintea ochilor lui Dumnezeu, sunt plăcute Lui.

   În rugăciunea sa David foloseşte adresarea „Doamne [Iehova], Stânca mea şi răscumpărarea mea”. „Iehova” este Numele lui Dumnezeu, pe care El Îl are în legământul Său cu poporul Său pământesc Israel. În sens larg însă este principial Numele relaţiei Sale cu oamenii în general, în mod deosebit în acţiunile Sale cu ei.[49] Aşa se vede şi David pe sine, atunci când în rugăciunea lui se adresează lui Dumnezeu cu „Iehova”, în această relaţie generală cu Dumnezeu.

   După aceea David arată în adresarea lui ce este Iehova pentru el. El spune „Stânca mea şi Răscumpărarea mea”.[50] El a constat din belşug cum el se poate baza pe această Stâncă. O stâncă este realmente imaginea stabilităţii şi tăriei, pe care te poţi sprijini cu deplină încredere. – Şi noi avem voie să ne sprijinim pe Dumnezeu; în mod deosebit pentru noi Domnul Isus este stânca: cu privire la trecut ne putem baza pe lucrarea Sa înfăptuită, şi acum în prezent ne putem odihni pe El, Stânca. Ce bine este să ai o astfel de Stâncă!

   În final David adaugă: „şi Răscumpărătorul meu”[51]! Este singura dată când noi găsim în gura lui David în Scriptură această expresie[52], şi cu siguranţă aceasta îi dă un înţeles deosebit. Că David a cunoscut nu numai o răscumpărare temporală, ci avea şi o speranţă care trecea peste aceasta, rezultă din faptul că după moartea copilului său născut de Bat-Şeba a putut spune: „Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine” (2 Samuel 12.23).-

   Cât de mult ne îndreaptă aceasta privirea la Acela care ne-a răscumpărat sufletul şi care va face şi „răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8.23), „care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale” (Filipeni 3.21). Ce privilegiu avem noi totuşi, să-L cunoaştem în chip mult mai minunat ca Răscumpărător, decât a putut David să-L cunoască. Şi cu toate acestea noi – în contrast cu David – putem să fim deseori aşa de indiferenţi faţă de mărimea pe care o cunoaştem şi avem voie s-o posedăm. Cât de mult ar trebui inimile noastre să fie mai mult umplute de Persoana preţioasă a Domnului Isus, căreia Îi datorăm totul!

   Am avut ocazia să ne preocupăm cu marile mărturii ale lui Dumnezeu, cu mărturia creaţiei Lui minunate şi cu mărturia Cuvântului Său desăvârşit, şi să vedem efectul acestor mărturii asupra psalmistului. – Atitudinea de inimă frumoasă a lui David este şi pentru noi o piatră de încercare. Noi putem vedea marile mărturii ale lui Dumnezeu într-o lumină mult mai strălucitoare decât le-a văzut David, deoarece noi putem recunoaşte în ele pe Mântuitorul şi Domnul nostru Isus Hristos. Nu ar trebui aceasta să ne determine să ne preocupăm tot mai mult cu El? Ce bucurie va fi pentru noi să-L vedem în curând faţă către faţă pe El, centrul tuturor lucrărilor şi gândurilor lui Dumnezeu! Vino Doamne Isuse!