Fii tare şi curajos! – Studiu asupra cărţii Iosua

Capitolul 8

Biruinţa asupra cetăţii Ai

Introducere (versetele 1.2)

   După ce poporul a fost curăţit de rău, el era din nou în stare cu ajutorul lui Dumnezeu să reia lupta. Mai întâi trebuia cucerită cetatea Ai, înainte ca poporul să poată lua în posesiune ţara prin construirea altarului pe muntele Ebal, potrivit poruncii Domnului dată lui Moise (versetele 30-35). Ce binecuvântare şi ce îmbărbătare pentru popor, că Dumnezeu era iarăşi în mijlocul lor! Luptele lui Israel erau iarăşi luptele lui Dumnezeu, deoarece El Însuşi a dat lui Iosua indicaţiile pentru cucerirea cetăţii Ai.

   Din această întâmplare rezultă pentru noi o lecţie morală importantă. În istoria lui Acan am văzut cum păcatul jefuieşte capacitatea de judecată morală şi îndepărtează inima de Dumnezeu (Isaia 59,2; Osea 4,11). Cu toate că poporul stătea din nou în satisfacția lui Dumnezeu, el a trebuit să descopere că şi-a pierdut puterea. El a trebuit să vadă că era slab. Nu se mai punea întrebarea, dacă cu adevărat întreg poporul trebuia să participe la cucerirea micii cetăţi (compară cu Iosua 7,3.4). Dimpotrivă, toţi bărbaţii de război au fost chemaţi de Dumnezeu să se unească cu Iosua (versetul 1). Era nevoie de zece ori mai mulţi bărbaţi viteji decât la primul atac, şi anume 30.000, care printr-o strategie amănunţit studiată să cucerească cetatea mică de numai 12.000 de locuitori (versetul 25).

Comparaţie între cucerirea cetăţii Ierihon şi a cetăţii Ai

   Cuceririle celor două cetăţi Ierihon şi Ai sunt singurele despre care Biblia ne dă detalii. În general ele reprezintă tot parcursul luptei spirituale a unui creştin în locurile cereşti cu privire la luarea în posesiune a moştenirii dumnezeieşti.

   Diferenţele dintre cele două cuceriri nu puteau fi mai mari:

·         În Ierihon poporul a recunoscut puterea lui Dumnezeu. Chivotul legământului, un tablou al lui Hristos, a adus biruinţa. Poporul nu a trebuit nicidecum să lupte. Puterea duşmanului este înfrântă pe baza victoriei lui Hristos la cruce.

·         La cucerirea cetăţii Ai poporul a constat propria lui slăbiciune. Chivotul legământului nu este amintit. După smerirea lui Iosua şi a bătrânilor lui Israel (Iosua 7,6) şi după scena pe muntele Ebal şi Garizim (Iosua 8,33), chivotul legământului nu se mai întâlneşte în cartea Iosua. El a rămas în tabără la Ghilgal, unde poporul se reîntorcea după fiecare biruinţă. Prin aceasta el nu mai era instrumentul public al victoriei.

Mai târziu chivotul legământului îl găsim în Betel (Judecători 20,26.27), apoi în Silo (1 Samuel 3,3), înainte ca el să fie păstrat în Chiriat-Iearim în casa lui Abinadab. Sub David a venit în cele din urmă la Ierusalim. Poporul era aici în lupta directă cu vrăjmaşul. Într-o astfel de situaţie creştinul experimentează în lupta spirituală atât sursele de ajutor divin ale puterii cât şi slăbiciunea omenească.

Cucerirea cetăţii Ai (versetele 3-28)

   Indicaţiile date de Dumnezeu pentru lupta împotriva cetăţii Ai şi a împăratului ei conţin următoarele puncte:

·         Iosua şi poporul de război trebuiau să se apropie dinspre nord de cetatea Ai, deci de partea cealaltă a văii (versetul 11).

·         Iosua trebuia să pună în partea de vest o pândă de 5.000 de bărbaţi, care se ţineau ascunşi de duşman (versetul 12).

·         Poporul de război trebuia să traverseze noaptea valea. Iordanul l-au traversat ziua. Şi Ierihonul l-au cucerit ziua, pentru ca victoria să fie văzută în lumină.

·         Ei trebuiau să dea impresia poporului că sunt înfrânţi, aşa cum prima dată realmente a fost aşa (versetele 14-16).

·         Abia la sfârşit după toate aceste măsuri strategice a venit cucerirea adevărată a cetăţii şi judecata ei.

   Acestea sunt căile pe care Dumnezeu a condus poporul Său, să judece încrederea de sine şi să suporte consecinţele practice ale greşelilor de odinioară.

   Cu toate acestea nu lipsea harul lui Dumnezeu, care a dus la o victorie deplină asupra cetăţii Ai. Această victorie s-a bazat pe suliţa din mâna întinsă a lui Iosua în mijlocul poporului (versetul 26). Iosua a acţionat ca şi conducător al poporului şi aici el este iarăşi un tablou al lui Hristos, care poartă arma judecăţii, suliţa. Cu câtva timp în urmă Iosua a văzut în câmpiile Ierihonului pe îngerul Domnului cu sabia scoasă (Iosua 5,13). Acum Iosua purta o suliţă, care trebuia să rămână ridicată, până când judecata va fi deplin executată.

   Cele două arme de atac ale creştinului împotriva puterilor spirituale ale răutăţii sunt pe de o parte sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, şi suliţa, un tablou al rugăciunii. Aceste arme trebuie să le folosim în tot timpul luptei până la victoria definitivă (Efeseni 6,17.18). Aceeaşi învăţătură o găsim şi în lupta împotriva lui Amalec, unde Iosua este numit pentru prima dată (Exod 17,11-13). Rugăciunea de mijlocire a lui Moise, ale cărui mâini ridicate erau susţinute de Aaron şi Hur, au garantat poporului victoria sub conducerea lui Iosua. De aceea noi trebuie, ca Pavel (Filipeni 1,30) şi Epafra (Coloseni 4,12.13), să ne ostenim să ne folosim de aceste două surse de ajutor divin, atât pentru noi cât şi pentru fraţii noştri de credinţă.

   După ce victoria a fost obţinută, a fost permis poporului să prădeze cetatea (versetul 2 şi 27). La victoria asupra Ierihonului a devenit vizibilă gloria divină pentru tot poporul Israel, care a fost numai martor la această biruinţă şi nu putea să ia parte la obţinerea acestei biruinţe. Obiectele de preţ au venit în visteria Domnului (Iosua 6,19). În contrast cu aceasta stă cucerirea cetăţii Ai, unde poporul a participat activ în luptă şi unde avea voie să savureze roadele victoriei. Cetatea însăşi a fost arsă şi prin aceasta a devenit «pentru totdeauna un morman de dărâmături» (versetul 28). În ochii lui Dumnezeu ea a fost totdeauna aşa. Mai înainte însă ea a produs poporului mult necaz şi a adus puţină glorie.

   Aici învăţăm o lecţie morală importantă: judecata de sine (capitolul 7) premerge judecata asupra duşmanului (capitolul 8). Sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, îşi face efectul său de sfinţire şi de străpungere mai întâi în propria noastră conştiinţă (Evrei 4,12), înainte ca ea să poată fi folosită împotriva duşmanului.

Judecata asupra împăratului din Ai (versetul 29)

   Ultimul act al judecăţii asupra cetăţii Ai a fost omorârea împăratului ei, un subiect al blestemului dumnezeiesc (Deuteronom 21,22.23). Iosua s-a supus aici pe deplin prescripţiilor Legii, lăsând ca împăratul să fie îngropat sub o grămadă mare de pietre, înainte să apună soarele. Apostolul Pavel ne aminteşte de această prescripţie a Legii din cartea Deuteronom, ca să ne arate cum Domnul prin moartea Sa «ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi» (Galateni 3,13). Să ne amintim şi de faptul că trupul sfânt al Fiului lui Dumnezeu a fost luat jos de pe cruce înainte ca ziua să se termine. Nici nu putea fi altfel pentru Acela care a spus Dumnezeului Său: «Legea Ta este înăuntrul inimii Mele» (Psalm 40,8), pentru El, Cel care a venit să împlinească Legea şi nu ca s-o desfiinţeze (Matei 5,17).

   Conform cerinţelor de pe muntele Ebal (compară cu Deuteronom 27,15 şi următoarele), blestemul, pe care Hristos l-a purtat pe cruce, era esenţa judecăţii asupra poporului Israel, dacă ei încălcau Legea. Blestemul ne-ar fi lovit şi pe noi, dacă Hristos nu ne-ar fi eliberat.

Altarul de muntele Ebal (versetele 30-35)

   «Şi Iosua a zidit un altar Domnului Dumnezeului lui Israel pe Muntele Ebal» (versetul 30). Prin îngroparea împăratului din Ai şi prin construirea unui altar pentru Domnul în Canaan, Iosua a arătat clar, că ţara aparţinea lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu a dat-o ca moştenire poporului Său. Aşa a acţionat credinţa lui Iosua în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu.

Altarul Domnului

   De la darea Legii pe Muntele Sinai Dumnezeu a cerut poporului Său să-I construiască un altar din pământ s-au din pietre, ca să-I aducă jertfe de ardere de tot şi jertfe de pace (Exod 20,24-26). Dumnezeu a confirmat poporului gândurile Sale prin Moise şi prin bătrânii poporului pentru ziua când el va intra în ţară (Deuteronom 27,2.5-7). Acum venise timpul să se construiască acest altar.

   Altarele plăcute lui Dumnezeu trebuiau construite din pietre întregi, care nu erau prelucrate de oameni. În afară de aceasta nu era permis să fie trepte de urcare spre altar, pentru că ele ar fi descoperit goliciunea omului. Aceasta este valabil şi pentru noi astăzi în sens spiritual. Creştinii nu se pot închina în adevăr lui Dumnezeu, Tatăl, pe terenul aroganţei umane, aşa cum era în Sardes (prezentat simbolic prin pietrele prelucrate, care arată frumos). Acelaşi lucru este valabil pentru Laodiceea, unde creştinii nu sunt conştienţi de goliciunea lor (aceasta înseamnă, starea lor naturală fără Hristos) şi nu au îmbrăcat haina dreptăţii (pe Hristos Însuşi) – (Isaia 61,10).

Ebal şi Garizim

   Altarul trebuia construit pe Muntele Ebal. Cei doi munţi, Ebal şi Garizim, care sunt în apropiere de Iordan, sunt despărţiţi de o vale, în care se află cetatea Sihem.

·         Pe Muntele Garizim trebuiau să stea reprezentanţii a şase seminţii, care binecuvântau poporul (printre aceştia erau Levi, Iuda, Iosif şi Beniamin – patru simboluri spre Domnul Isus)

·         Pe Muntele Ebal  trebuiau să fie reprezentate celelalte şase seminţii (care blestemau poporul (printre ei este Ruben, un simbol al naturii rele, şi Dan, care simbolizează decăderea religioasă).

   Binecuvântările de pe Muntele Garizim nu sunt numite, deoarece nici poporul şi nici vreun alt om le-ar fi meritat vreodată. Numai Omul Hristos Isus a corespuns pe deplin cerinţelor Legii. Cerul şi tronul Tatălui sunt recunoştinţa lui Dumnezeu pentru viaţa Lui unică în felul ei şi pentru lucrarea Lui de răscumpărare făcută la cruce.

   Dimpotrivă, poporului i-a fost prezentat de pe Muntele Ebal blestemul în toată asprimea lui. De douăsprezece ori se spune în Deuteronom 27,15-26 «blestemat să fie», şi fiecare blestem trebuia confirmat de popor prin «Amin». Apostolul Iacov se referă la blestem şi arată că prin încălcarea unei singure porunci te faci vinovat de toată Legea (Iacov 2,10). În felul acesta orice gură este astupată; toţi sunt sub judecata lui Dumnezeu (Romani 3,19).

   Însă Dumnezeu Însuşi dă singurul răspuns posibil la această stare lipsită de speranţă a omului: altarul (un simbol al crucii lui Hristos) este construit tocmai pe Muntele Ebal. Moartea lui  Hristos eliberează pe cel care crede de toată vina şi îl justifică fără plată prin harul lui Dumnezeu (Romani 3,24; 8,1).

Jertfa de pace de pe Muntele Ebal

   Acum tot poporul s-a strâns la Sihem împreună cu bătrânii şi mai marii poporului, cu judecătorii, cu preoţii şi leviţii în prezenţa chivotului legământului Domnului. Până în momentul acesta poporul era un popor de războinici şi a fost implicat în lupte. Acum el a devenit un popor de adoratori, pentru ca în bucuria prezenţei Domnului să aducă jertfe de ardere de tot şi jertfe de pace (Deuteronom 27,6.7). Acesta este un tablou al părtăşiei care se poate savura în unitatea poporului răscumpărat la cruce. Este un popor, care a primit în dar binecuvântările lucrării înfăptuite la cruce (despre care altarul este un simbol).

   Chivotul legământului stătea pe Muntele Ebal. Aşa a suferit Hristos la cruce blestemul în locul poporului. Pietrele altarului vorbesc aici despre unitatea poporului, pe care Dumnezeu o recunoaşte. Cele douăsprezece pietre din Ghilgal şi din Iordan prezintă pentru prima dată unitatea poporului salvat la intrarea în ţară. Mai târziu Ilie a construit prin credinţă pe Muntele Carmel altarul lui Dumnezeu cu douăsprezece pietre ca referire la cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (1 Împăraţi 18,30-32). În momentul acesta unitatea vizibilă în exterior a poporului încetase de mult să existe. Numai credinţa ne poate ridica şi astăzi peste nenorocirea noastră proprie din poporul ceresc şi ne poate duce la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu.

Legea este onorată

    În final Iosua a scris o copie completă a Legii pe pietrele altarului potrivit indicaţiilor pe care le-a dat Moise deja în câmpia Moabului (Deuteronom 27,8). Legea a fost însă scrisă nu numai pe pietrele altarului, ci şi ea a fost citită înaintea întregii adunări a lui Israel, atât a femeilor cât şi a copiilor, precum şi a străinilor care erau în mijlocul lor (versetul 35).

   Cuvântul lui Dumnezeu are o valoare de nedescris. El este etalonul vieţii noastre şi hrana sufletului nostru. Aşa după cum Adunarea este pentru Dumnezeu o ceată de preoţi, care Îi aduce lauda, ea este totodată o mărturie faţă de lume, stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3,15). Fiecare creştin este o scrisoare a lui Hristos (2 Corinteni 3,3).

Concluzie

  Cu privire la poporul pământesc al lui Dumnezeu această scenă fericită îşi va găsi împlinirea desăvârşită, când Dumnezeu pe baza noului legământ va scrie Legea Sa înăuntrul lor. Despre aceasta citim în profetul Ieremia: «Voi pune Legea Mea înăuntrul lor şi o voi scrie în inima lor» (Ieremia 31,33).

   Ambele cetăţi, Ierihon şi ai, au fost cucerite. Prescripţiile lui Dumnezeu au fost recunoscute şi poporul şi-a ocupat locul în ţară în jurul chivotului legământului (Hristos) şi în prezenţa altarului (crucea lui Hristos), ca să aducă jertfe plăcute lui Dumnezeu. Mai târziu însă a trebuit să se aştepte începutul domniei lui Solomon, pentru ca chivotul legământului şi altarul să fie din nou unite, dar nu în acest loc intermediar Sihem. A avut loc în Ierusalim, şi anume «pe muntele pe care Dumnezeu Şi l-a dorit ca locuinţă» (Psalm 68,17). Acest munte aminteşte de suferinţele lui Hristos (Moria) şi de harul împărătesc al lui Dumnezeu (Sion). Citeşte pentru aceasta locurile următoare: Geneza 22,2; 2 Cronici 3,1; 4,1.19; 5,7; 6,40-42.

Capitolul 9

Legământul cu gabaoniţii

Introducere (versetele 1 şi 2)

   După victoria dublă de la Ierihon şi Ai, şase naţiuni s-au unit ca să lupte împotriva lui Iosua şi Israel.

   Acestea erau, în afară de ghirgasiţi, care nu sunt amintiţi aici, acele naţiuni pe care Israel trebuia să le exproprieze. Trecerea chivotului legământului prin Iordan a arătat deja, că Dumnezeul cel viu a intervenit în favoarea poporului Său, ca să nimicească aceste naţiuni şi să dea ţara lor ca moştenire poporului Său (Neemia 9,8). Dumnezeu le-a dat indicaţii categorice cu privire la ele (Deuteronom 7,1.2). Ele trebuiau nimicite complet, cu ele nu avea voie niciodată să se încheie un legământ.

   Un grup etnic dintre acestea erau gabaoniţii. Aceştia populau cetăţile Gabaon, Chefira, Beerot şi Chiriat-Iearim (versetul 17). Ei au încercat în alt fel să scape de nimicirea lor de către Israel. Prin viclenie le-a reuşit să intre în mijlocul poporului Israel, ca să scape de judecată. Aceasta o găsim în capitolul 9, consecinţa imediată a acestui fapt pentru Israel o aflăm în capitolul 10. Aceste două capitole ne ilustrează cum un eşec în comportarea creştinului (sau a poporului lui Dumnezeu) pe pământ poate aduce cu sine roade amare pentru toată viaţa.

   Înainte să înceapă războiul deschis între Israel şi naţiuni, Israel a trebuit să se împotrivească vicleniei gabaoniţilor. Aşa este creştinul chemat să stea «împotriva uneltirilor diavolului» (Efeseni 6,11), care se preface în «înger al luminii» (2 Corinteni 11,14), înainte ca el să pornească lupta deschisă împotriva lui satan, în care acesta întrebuinţează puterea «leului care răcnește» (1 Petru 5,8).

Viclenia gabaoniţilor (versetele 3-13)

   Gabaoniţii au înşelat poporul Israel. Au simulat că vin dintr-o ţară îndepărtată, cu toate că erau vecini (versetele 9 şi 16). Au fost aşa de îndrăzneţi, că s-au prezentat în Numele Domnului şi prin aceasta au adăugat linguşire religioasă – o armă periculoasă în mâna împotrivitorului.

   Acesta este un exemplu potrivit pentru înţelepciunea fiilor lumii acesteia, care sunt preocupaţi de avantajul propriu (Luca 16,8). Spre deosebire de Rahab, nu este credinţa care a provocat activitatea, ci înţelepciunea omenească, care se foloseşte de iscusinţa carnală.

   În contrast cu gabaoniţii citim în evanghelii despre o femeie canaaneancă dintr-un popor condamnat la judecată, care vine în credinţă la Hristos şi primeşte mântuirea.

Greşeala lui Iosua şi a căpeteniilor lui Israel (versetele 14-27)

    Responsabilitatea lui Iosua şi a poporului Israel era cu totul alta decât cea a gabaoniţilor, căci lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu (Romani 3,2). Tabăra era într-adevăr în Ghilgal, acolo unde li s-au descoperit gândurile lui Dumnezeu, cu regret însă ei au uitat să întrebe gura Domnului (versetul 14). Cuvântul lui Dumnezeu a fost într-adevăr onorat în Sihem (Iosua 8,23), dar acum a fost neglijată rugăciunea în Ghilgal. O atitudine în armonie cu învăţătura Scripturii cu privire la drumul comun al copiilor lui Dumnezeu nu ne va păzi, dacă noi nu vom căuta să aflăm gândurile lui Dumnezeu în rugăciune permanentă!

   Apoi citim, că bărbaţii lui Israel au luat din hrana gabaoniţilor: în felul acesta au savurat părtăşia cu lumea. Aceasta a făcut-o şi Adunarea pe pământ. Istoria bisericii din Pergam corespunde perioadei de timp în care împăratul Constantin a rânduit puterea civilă romană să fie protectoarea Adunării cereşti. Duhul Sfânt a trebuit să rostească cu privire la ea: «Ştiu unde locuieşti: unde este tronul lui satan, … printre voi, unde locuieşte satan» (Apocalipsa 2,13), aceasta înseamnă: în lume.

   Temerile justificate ale bărbaților lui Israel (versetul 7) au fost spulberate prin hotărârea pripită şi irevocabilă a lui Iosua şi a căpeteniilor adunării (versetul 15). În felul acesta Iosua şi izraeliţii fac pace cu gabaoniţii, au încheiat un legământ cu ei şi s-au obligat printr-un jurământ în Numele Domnului Dumnezeului lui Israel (versetul 18).

   Adevărul a venit la lumină trei zile mai târziu. Înţelegem bine cârtirea adunării lui Israel împotriva căpeteniilor. Dar aşa după cum păcatul unuia singur (Acan) a întinat toată adunarea, aşa cum hotărârea lui Iosua şi a căpeteniilor poporului crea obligaţii.

   Fie ca aceia, cărora Domnul le-a dat un loc deosebit de responsabilitate în mijlocul Adunării, să ia seama cu grijă la ei înşişi. Ca ei să asculte de fraţii lor şi să nu conducă întrunirile locale pe un drum care nu este în concordanţă cu adevărul!

   La înfrângerea din Ai, poporul s-a încrezut în puterea proprie şi a trebuit să facă experienţa propriei slăbiciuni. În situaţia cu gabaoniţii, mai marii poporului se sprijină pe înţelepciunea oamenilor, fără să întrebe pe Dumnezeu. Pofta lui Acan arată simbolic cum lumea şi păcatul se pot strecura în inima creştinului. Necredincioşia lui Israel cu privire la gabaoniţi ne arată cum lumea poate pătrunde în viaţa poporului lui Dumnezeu.

   În fond gabaoniţii şi-au salvat viaţa (versetul 26): aşa este harul suveran al lui Dumnezeu, cu toate că acţiunea gabaoniţilor este tot aşa de nescuzabilă ca şi a administratorului necredincios din pilda din evanghelia după Luca 16. Ca urmare a înşelăciunii lor ei au rămas pentru totdeauna străini şi robi, chiar dacă începând din acest moment ei sunt legaţi cu poporul lui Dumnezeu.

Urmările cu consecinţe mari: Saul şi gabaoniţii

   Greşeala lui Israel în chestiunea cu gabaoniţii a fost mai gravă decât greşeala lui Acan cu privire la urmările pentru toată istoria poporului.

   Patru secole mai târziu au apărut rezultate ale acestei hotărâri  greşite. Saul a încercat în râvna lui grăbită să bată pe gabaoniţi (2 Samuel 21,2). Roadele triste ale greşelii lui Saul au fost trei ani de foamete pentru tot poporul şi moartea dezonorabilă a celor şapte fii ai împăratului: el a încălcat jurământul, care a  fost jurat în Numele Domnului. Cât de departe este carnea – chiar şi la un împărat – de gândurile lui Dumnezeu! Saul a cruţat pe împăratul amaleciţilor şi ce era mai bun din pradă, pe care ar fi trebuit să le nimicească (1 Samuel 15,9), a pus însă mâna pe gabaoniţi, în loc să-i lase să locuiască în pace în mijlocul poporului. După ce Israel s-a curăţit de această vină a lui Saul, «Dumnezeu a fost binevoitor faţă de ţară» (2 Samuel 21,14).

Concluzia şi aplicaţia spirituală

   Istoria gabaoniţilor în mijlocul copiilor lui Israel se continuă cu două remarci îmbucurătoare în istoria poporului:

·         «Işmaia, … un viteaz dintre cei treizeci şi peste cei treizeci» (1 Cronici 12,4) era un gabaoniter, care l-a ajutat pe David în timpul lepădării sale.

·         După ducerea în captivitate «Melatia gabaonitul şi Iadon meronoritul, bărbaţii din Gabaon şi din Miţpa» (Neemia 3,7) au lucrat împreună la reconstruirea zidurilor Ierusalimului.

   Din această relatare vrem să luăm pentru noi o aplicaţie practică importantă. Să fim treji şi în situaţii personale să nu ne obligăm cu uşurătate faţă de alţii – fraţii noştri sau persoane din lume. Deseori nu ne mai putem elibera din acestea (Proverbe 6,1.2; Romani 13,8). Însă credincioşia faţă de Dumnezeu cere ca noi să împlinim cu conștiinciozitate toate obligaţiile la care ne-am angajat: aceasta este mărturia primară pe care o avem de depus faţă de lume.

Capitolul 10

Biruinţa asupra Gabaonului

Alianţa celor cinci împăraţi (versetele 1-6)

   Nu durează mult până când se văd urmările legământului cu gabaoniţii. O alianţă a împăraţilor amoriţilor s-a suit împotriva cetăţii Gabaon. Ei i-au identificat cu Israel. Ce era de făcut?

·         Să ajuţi pe Gabaon – aceasta ar trezi impresia că se acceptă definitiv legământul cu lumea.

·         Să abandonezi pe Gabaon – nu era aceasta ocazia să te eliberezi de obligaţii necugetate?

   Nu, credincioşia faţă de jurământul făcut obligă pe Israel să intervină pentru apărarea gabaoniţilor, care i-au chemat în ajutor (versetul 6). Domnul l-a sprijinit pe Iosua în această acţiune (versetul 8).

   De data aceasta totul a fost simplu, căci Dumnezeu era cu poporul Său, şi robul a vorbit cu îndrăzneală Domnului Său (versetul 12). Ghilgal a devenit din nou punctul de plecare al biruinţelor şi după aceea punctul de strângere (versetele 7.15.43). Alianţa duşmanilor lui Gabaon şi ai lui Israel cuprindea cinci împăraţi ai amoriţilor:

·         Adoni-Ţedec, împăratul Ierusalimului,

·         Hoham, împăratul Hebronului,

·         Piream, împăratul Iarmutului,

·         Iafia, împăratul Lachisului,

·         Debir, împăratul Eglonului.

   Adoni-Ţedec, al cărui nume înseamnă „Domnul dreptăţii”, a purtat acelaşi nume ca şi înaintaşul lui, Melhisedec (împărat al dreptăţii), care a ieşit în întâmpinarea lui Avraam după biruinţa acestuia asupra împăraţilor (Geneza 14,18; Evrei 7,1-3). Ca preot al Dumnezeului Preaînalt şi împărat al dreptăţii şi al păcii (împărat al Salemului), Melhisedec a domnit asupra cetăţii, care mai târziu a fost numită Ierusalim (întemeierea păcii).

   Dar toată teama de Dumnezeu a dispărut între urmaşii lui Melhisedec pe tronul Salemului şi a făcut loc urii religioase împotriva poporului lui Dumnezeu, al cărui Nume ei L-au recunoscut odinioară. Chiar şi după nimicirea amoriţilor, iebusiţii au luptat pe Muntele Sionului până la extrem împotriva unsului lui Dumnezeu, împăratul Israelului (2 Samuel 5,6-9).

   Din aceasta învăţăm următoarele: nimic nu împietreşte inima mai mult ca un simplu contact exterior cu Dumnezeu şi poporul Său, în timp ce conştiinţa rămâne neatinsă.

Judecata asupra amoriţilor (versetele 7-15)

   A venit deci ziua judecăţii, pe care Avraam a anunţat-o cu mult timp înainte, căci nelegiuirea a umplut măsura (Geneza 15,16). Alianţa lor împotriva Gabaonului s-a ridicat, din cauza legământului cu Israel, împotriva poporul lui Dumnezeu, şi în fond împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Căci în versetul 14 se spune, că Domnul lupta pentru Israel. În felul acesta atacul lor a fost cauza înfrângerii şi nimicirii lor. Două lucruri caracterizează judecata asupra amoriţilor:

·         Pe de o parte, Domnul lupta împreună cu Israel.

·         Pe de altă parte, Iosua şi tot poporul s-au suit din Ghilgal şi după luptă s-au reîntors înapoi la Ghilgal (versetele 7.15)

   Dumnezeu Însuşi a atacat, fie prin sabia poporului Său sub conducerea lui Iosua, fie prin acţiuni neaşteptate: El a aruncat pietre mari din cer peste duşmani (versetul 11). Singurul atac similar al lui Dumnezeu a avut loc la plăgile din Egipt (Exod 9,24.25), un preludiu al judecăţilor sfârşitului, care vor creşte în intensitate (Apocalipsa 11,19; 16,21; 20.9).

   Când Iosua s-a rugat la Dumnezeu, se spune că Dumnezeu a ascultat de glasul unui om şi pentru aproximativ o zi întreagă a intervenit în mersul natural al corpurilor cereşti, până când a avut loc judecata asupra duşmanilor poporului lui Dumnezeu (versetele 12-14).

   Biblia relatează despre o a doua întâmplare, când Dumnezeu a întrerupt derularea timpului: cu acest semn Dumnezeu a confirmat împăratului Ezechia vestea însănătoşirii lui (Isaia 38,8). Mersul înapoi cu zece trepte a umbrei pe cadranul solar corespunde unei lungiri a acestei zile remarcabile cu 40 de minute. S-a presupus că oprirea soarelui peste Gabaon (aproape o zi întreagă, versetul 13) a durat exact 23 de ore şi 20 de minute, aşa că această intervenţie dublă a lui Dumnezeu corespunde în total unei zile întregi. Aceasta este ziua care lipseşte astronomilor în calculele exacte, care s-au preocupat îndeaproape cu cosmologia începând de la creaţie.

   Această primă parte a capitolului (versetele 1-15) relatează deci despre judecata asupra celor cinci împăraţi ai amoriţilor şi armatele lor, un tablou al nimicirii duşmanilor Domnului la venirea Sa. Când lumea va spune: «Pace şi siguranţă» (1 Tesaloniceni 5,3), atunci deodată va veni pieirea peste ei. Niciodată lumea nu a fost mai aproape de acest moment ca astăzi – în mod deosebit în Orient, centrul hărţii profetice al evenimentelor care vor veni. Judecata anunţată va veni deodată tot aşa cum a venit potopul în zilele lui Noe, şi va veni tot aşa de sigur ca şi nimicirea Sodomei şi Gomorei în zilele lui Lot (Luca 17,26-29). Lumea va spune atunci: «A venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?» (Apocalipsa 6,17).

   Înainte să vină aceste judecăţi, Dumnezeu lasă să răsune mesajul Său: «Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile» (Psalm 95,7.8; Evrei 3,8.15; 4,7)

Sfârşitul împăraţilor amoriţilor (versetele 16-21)

   Partea a doua a capitolului conţine detalii concludente despre biruinţa lui Israel şi cucerirea celor şapte cetăţi ale duşmanului.

   Cei cinci împăraţi ai amoriţilor s-au ascuns într-o peşteră din Macheda. Iosua i-a încuiat acolo, până când înfrângerea duşmanilor a fost completă. Judecata lor a fost aceeaşi ca şi a împăratului din Ai; s-a dat ascultare prescrierilor Legii cu privire la cadavrele lor tot aşa de conştiincios ca şi mai înainte (Iosua 8,29; 10,27). Iosua a anunţat poporului întreg şi conducătorilor oamenilor de război, că aceste prime biruinţe sunt o anticipaţie a biruinţei depline asupra tuturor duşmanilor (versetul 25).

   Aceeaşi făgăduinţă a făcut-o Dumnezeu creştinilor: satan împreună cu toate căpeteniile şi autorităţile a fost biruit de Hristos la cruce (Evrei 2,14; Coloseni 2,15), dar puterea efectivă a duşmanului va fi în curând distrusă pentru totdeauna: «Iar Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele voastre» (Romani 16,20).

Luarea în stăpânire a ţării (versetele 22-39)

   Tabăra lui Israel a venit acum la Macheda, ca să ia în stăpânire ţara amoriţilor (versetul 21). În felul acesta cu ajutorul Domnului au fost cucerite şase cetăţi: Macheda, Libna, Lachis, Eglon, Hebron şi Debir (versetele 28-39). O altă cetate, a şaptea, Ghezer, a avut parte de soarta tristă a celorlalte şase, deoarece împăratul ei Horam s-a lăsat sedus să ajute Lachis (versetul 33). Împăraţii a trei cetăţi dintre acestea au fost deja judecaţi.

   O remarcă deosebită trebuie făcută cu privire la Hebron, al cărei împărat Hoham a fost prins şi omorât (versetele 2.23.26). Când Iosua s-a pregătit să ia în stăpânire această cetate, părea că acolo s-a ridicat un alt împărat (versetul 37). Duşmanul sufletelor noastre nu se dă niciodată bătut. Pentru o biruinţă definitivă nu este suficient să faci o înfrângere mare trupelor aliate. Soldaţii fugari au găsit refugiu în cetăţile întărite (ca Hebron) şi s-au format din nou împotriva poporului lui Dumnezeu. Vegherea şi energia spirituală sunt necesare până la ajungerea la ţintă: «Fiţi tari şi curajoşi» (versetul 25).

Cucerirea părţii de sud (versetele 40-42)

   Biruinţa supra duşmanilor s-a extins acum spre partea de sud a ţării. Până în acest moment al cuceririi, posesiunile lui Iuda, Beniamin şi Simeon până la pustia Sur, Paran şi Sin, care se învecinau cu ţara Egipt, erau aproape complet eliberate de duşmani.

   Prima biruinţă, pe care fiecare creştin trebuie s-o aibă, înainte ca el să poată savura binecuvântările spirituale în Hristos, este biruinţa asupra lui însuşi şi asupra naturi lui adamice (simbolizată prin Egipt).

  Noi trebuie să presupunem, că filistenii n-au fost complet alungaţi din făşia de coastă a Mării Mari (Mediterana), ceea ce explică mândria lor din timpul judecătorilor.

 Întoarcerea la Ghilgal (versetul 43)

   La sfârşitul acestei expediţii militare, Iosua şi tot poporul cu el s-au întors înapoi la Ghilgal. Macheda a fost punctul de plecare temporal spre nimicirea puterii duşmanilor. Însă după biruinţă ei trebuiau totdeauna să se întoarcă înapoi la Ghilgal, tabloul judecăţii de sine prin puterea crucii lui Hristos. Aceasta este lecţia serioasă pentru fiecare creştin, care stă ca soldat în slujba lui Isus Hristos.