Fii tare şi curajos! – Studiu asupra cărţii Iosua

Capitolul 6

Cucerirea Ierihonului

Israel înaintea Ierihonului (versetul 1)

   Omeneşte vorbind, situaţia poporului era fără scăpare. Apele Iordanului, pe care ei îl trecuseră ca pe uscat, şi-au reluat cursul şi ca şi mai înainte treceau peste maluri.

   Iordanul era acum tot aşa de netrecut din partea vestică cum a fost din partea de răsărit, înainte ca chivotul legământului să-i biruiască puterea şi să deschidă lui Israel un drum în ţară. Acum însă drumul de întoarcere le era închis.

   Înaintea poporului se ridica deci puterea aparent de nebiruit a Ierihonului. Zidurile, aşa părea, se înălţau până la cer şi porţile erau bine zăvorâte pentru izraeliţi.

   Aceasta arată imediat, că ţara odihnei viitoare era pentru început o ţară a luptei. Acelaşi lucru este valabil pentru viaţa unui creştin: timpurile de odihnă urmează după timpurile de luptă spirituală.

   Însă poporul era pregătit pentru biruinţă prin trei lucruri, prezentate în capitolul 5, pe care Dumnezeu voia să le obţină pentru poporul Său:

·         Punerea deoparte pentru Dumnezeu şi înlăturarea ruşinii lumii (circumcizia şi Ghilgal);

·         Hrana spirituală (paştele şi produsul ţării);

·         În cele din urmă apariţia minunată a lui Hristos ca şi Căpetenie supremă a oştirii Domnului şi conducător al armatei în luptă.

Lupta împotriva Ierihonului (versetele 2-24)

   Dumnezeu Însuşi a condus lupta împotriva Ierihonului şi a împăratului lui. Mai întâi Iosua şi poporul au primit promisiunea biruinţei: «Vezi, am dat în mâna ta Ierihonul şi pe împăratul său, pe cei viteji la luptă» (versetul 2). Pentru popor era suficient să creadă şi să asculte. Cucerirea Ierihonului era pentru ei un act al credinţei (Evrei 11,30). Mai întâi ascultarea, apoi lupta – aşa arată ordinea morală a lui Dumnezeu.

   Poporul trebuia să alcătuiască un convoi, care trebuia să înconjoare de mai multe ori cetatea: şapte preoţi purtau şapte trâmbiţe din corn de berbec şi mergeau înainte chivotului legământului Domnului. Ei erau înconjuraţi de toţi oamenii de război ai lui Israel. Punctul central al acestui convoi era chivotul legământului, un simbol al lui Hristos. Chivotul legământului Domnului este amintit numai o singură dată în versetul 11 în relatarea despre prima zi. Prin această rânduială a lui Dumnezeu învăţăm, că puterea lui Hristos este glorificată în mijlocul poporului prin trâmbiţe – un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu. Zelul lui Iosua şi zelul poporului este scos în evidenţă prin aceea, că Iosua şi poporul s-au trezit dis-de-dimineaţă (versetele 12 şi 15).

   Instrumentele dumnezeieşti rânduite de Dumnezeu pentru poporul Israel nu aveau nici o valoare pentru lume. Însă noi ştim: «Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii» (1 Corinteni 1,24.25); şi: «Armele luptei noastre nu sunt fireşti (literar: carnale), ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor» (2 Corinteni 10,4).

   După al şaptelea înconjur al cetăţii în ziua a şaptea şi la strigătul mare al poporului «zidul a căzut pe loc» (versetul 20). Ceva asemănător nu a mai fost niciodată! Prin aceasta a devenit clar, că putea să fie vorba numai de un act de putere dumnezeiască.

   După aceea poporul a făcut judecata rânduită de Dumnezeu: «Şi au nimicit cu desăvârşire cu ascuţişul sabiei …» (versetul 21). Tot aşa posedă creştinul armele luminii (Romani 13,12): el trebuie să ia «sabia Duhului» (Efeseni 6,17), ca să lupte împotriva duşmanilor lui spirituali din locurile cereşti.

Blestemul Ierihonului şi salvarea lui Rahab (versetele 25.26)

   Dumnezeu a dat nimicirii cetatea şi toată bogăţia ei (versetele 17.18). La comanda Domnului, lucrurile date nimicirii erau pentru El, în timp ce oamenii exilaţi trebuiau ucişi (Levitic 27,28.29). Căci era imposibil să existe părtăşie între poporul lui Dumnezeu şi duşmani şi posesiunile lor. Bogăţiile care au rezistat încercării focului erau sfinţite prin judecată şi din momentul acela aparţineau comorii dumnezeieşti.

   Poporul a împlinit această poruncă a Domnului (versetul 24). O încălcare a acestei porunci îl punea pe acela, şi chiar poporul întreg, - deoarece se unea cu făcătorul de rele - sub judecata dreaptă a lui Dumnezeu.

   Rahab şi familia ei, care stăteau sub protecţia firului stacojiu, au fost cruţaţi de judecată. Siguranţa lor se baza pe cele două iscoade din poporul lui Dumnezeu, care printr-un jurământ „s-au obligat”, ca să zicem aşa, înaintea lui Dumnezeu faţă de Rahab (versetele 22.23.25). Ierihonul a fost în cele din urmă complet distrus prin foc. Toţi locuitorii lui au murit din cauza necredinţei lor (Evrei 11,31), în timp ce Rahab şi casa ei au fost salvaţi prin credinţă.

   Scena judecăţii asupra duşmanilor lui Dumnezeu şi a împăratului lor se încheie cu blestemul dumnezeiesc asupra cetăţii precum şi asupra aceluia care va reclădi cetatea (versetul 26). Hiel, un izraelit din Betel a avut efectiv parte de acest blestem în zilele triste ale lui Ahab, care erau marcate de decăderea copiilor lui Israel (1 Împăraţi 16,34).

Urmările primei biruinţe (versetul 27)

   Dumnezeu mărturiseşte aici acordul lui deplin cu privire la slujitorul Său credincios Iosua: «Domnul a fost cu Iosua şi faima lui s-a răspândit în toată ţara» (versetul 27). Aceiaşi expresie se foloseşte pentru Iosif în Egipt (Geneza 39,2.21), care a fost vândut de fraţii lui (Faptele Apostolilor 7,9). Acesta este un indiciu frumos la Acela care în Persoana Sa a fost lepădat ca şi Iosif şi în misiunea Sa a fost lepădat ca Moise: «Isus din Nazaret … pentru că Dumnezeu era cu El» (Faptele Apostolilor 10,38). Însă numai despre Hristos se poate spune, că «Dumnezeu era în Hristos» (2 Corinteni 5,19), pentru că «întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El» (Coloseni 1,19; 2,9); «Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci» (Romani 9,5).

   Cucerirea Ierihonului era pentru Israel o victorie desăvârşită a puterii lui Dumnezeu asupra duşmanilor lor. Ea este un tablou, cum Hristos în ultimele zile va nimici puterea răului. Poporul vedea acum întreaga ţară deschisă înaintea lui. Dar cucerirea trebuia să aibă loc conform cu strategia prevăzută de Dumnezeu. De la Ierihon s-a mers în direcţia spre vest, ca în felul acesta să despartă duşmanii din nord şi din sud, înainte ca ei să atace aceşti duşmani şi pe rând să-i înfrângă.

   Cele trei etape ale luptei ne sunt prezentate în capitolele 6-11 spre învăţătura noastră morală:

a) Asaltul în direcţia vest prin cucerirea cetăţilor Ierihon şi Ai (capitolele 6-8): în Ierihon premisa pentru victoria divină era credinţa, ascultarea şi curajul poporului. În opoziţie cu aceasta stă Ai, unde poporul s-a lăsat călăuzit de mulţumire cu sine şi lăcomie şi a suferit prima înfrângere.

b) Cucerirea părţii din sud (capitolele 9 şi 10): Gabaonul şi Bet-Horon caracterizează această etapă.

c) Cucerirea părţii de nord şi apele Merom (capitolul 11).

Capitolul 7

Înfrângerea de la Ai şi păcatul lui Acan

   Victoria asupra Ierihonului a reuşit şi cucerirea ţării părea acum lui Iosua şi poporului să fie uşoară. Însă poporul trebuia să cunoască propria slăbiciune şi prin înfrângere să înveţe lecţii importante, deoarece ei au renunţat la dependenţa lor de Dumnezeu. Aceasta este tema principală, care ne este prezentată în capitolele 7-12.

   Primul pericol, care ne este prezentat aici prin păcatul lui Acan, constă în aceea, că lumea caută un loc în inima credinciosului. Al doilea pericol, care ne este prezentat pe baza istoriei Gabaonului, constă în aceea, că lumea vrea să marcheze viaţa credinciosului. Domnul să ne păzească de aceste două pericole.

Evaluarea dumnezeiască (versetul 1)

   La începutul relatării despre înfrângerea de la Ai, Dumnezeu dă la o parte voalul de pe adevărata stare a poporului şi a păcatului său. Unul din bărbaţii lui Israel, Acan, a încălcat porunca dată cu privire la nimicirea Ierihonului şi a luat din lucrul dat spre nimicire (Iosua 6,18). Prin aceasta a pângărit tot poporul şi a atras mânia lui Dumnezeu asupra lor.

Lupta împotriva cetăţii Ai (versetele 2-5)

   În lupta împotriva cetăţii Ai – o cetate mică, al cărei nume înseamnă grămadă de dărâmături – Iosua nu a plecat din Ghilgal, ci din Ierihon (Iosua 6,2). Nici chivotul legământului nu este amintit. Era corespunzător gândului lui Dumnezeu, că el a trimis iscoade? Ei au spionat cetatea. Însă ei s-au înşelat şi au gândit că 2000 până la 3000 de soldaţi ar fi suficienţi ca să cucerească cetatea.

   Se poate uşor înţelege, că Israel trebuia să sufere o înfrângere împotriva cetăţii Ai. Căci Dumnezeu nu mai era de partea poporului Israel (versetul 12). În cele din urmă au trebuit să lupte 30.000 de bărbaţi viteji în luptă ca să învingă această cetate mică (Iosua 8,3). Cât de repede se întoarce foaia în viaţa unui credincios.

   După o victorie măreaţă asupra Ierihonului a urmat o înfrângere amară, şi inima poporului s-a topit şi a ajuns ca apa. Rolurile între Israel şi duşmanii lui s-au schimbat (compară Iosua 7,5 cu Iosua 5,1).

Umilirea lui Iosua şi rugăciunea sa (versetele 6-9)

   Iosua a ocupat acum locul care se cuvenea, şi anume acela de umilire. El şi-a rupt hainele şi a căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului legământului Domnului. În locul acesta a rămas până seara împreună cu bătrânii. Această atitudine ni se cuvine nouă (Iacov 4,10; 1 Petru 5,6).

   Cuvintele lui Iosua în prezenţa lui Dumnezeu ne arată un bărbat care greşeşte, un bărbat cu aceleaşi simţăminte ca şi noi (Faptele Apostolilor 14,15; Iacov 5,17). În acest moment el ca şi conducător al poporului nu era un tablou al lui Hristos. Cuvintele lui se aseamănă cu cele ale poporului la reîntoarcerea iscoadelor necredincioase (Numeri 14,2.3). Cu toate acestea credinţa lui Iosua este vizibilă în gândurile lui cu privire la Numele mare al Dumnezeului său, în contrast cu necredinţa poporului de atunci.

Răspunsul lui Dumnezeu şi indicaţiile date poporului (versetele 10-15)

   Dumnezeu l-a întrerupt pe Iosua şi i-a prezentat starea morală a poporului. Făgăduinţa dată lui Iosua, că nici un duşman nu va rezista împotriva lor (Iosua 1,5) s-a inversat şi era împotriva lor (versetul 12) şi anume atâta timp, până când poporul se va fi curăţit de necurăţiile lui. Prezenţa unui Dumnezeu sfânt în mijlocul lor (Levitic 19,2) obliga la sfinţire ( 2 Corinteni 6,17; 1 Petru 1,16), care trebuia să aibă prioritate faţă de orice activitate. Ordinea morală a acestui moment serios era deci: umilire, sfinţire şi în cele din urmă darea afară a răului.

   Păcatul lui Acan l-a făcut vinovat personal. Totodată însă tot Israel a fost murdărit: «Israel a păcătuit» (versetul 11) şi: «Ce este dat nimicirii este în mijlocul tău, Israele» (versetul 13).

   Răspunsul lui Dumnezeu la umilirea lui Iosua şi a bătrânilor a constat în indicaţii clare despre felul în care păcatul să fie descoperit şi judecat. Căci până în momentul acesta păcatul era încă ascuns faţă de popor (versetele 14 şi 15).

Descoperirea răului (versetele 16-23)

   Iosua s-a ridicat din starea de umilire şi s-a reîntors la râvna lui de odinioară, pe care el a dovedit-o deja la cucerirea Ierihonului. El s-a sculat dis-de-dimineaţă în ascultare de indicaţiile date de Dumnezeu.

   Prin sorţ s-a constatat că Acan, un bărbat din seminţia împărătească Iuda, era vinovat. Ceea ce la început era cunoscut numai lui Dumnezeu, a devenit acum cunoscut tuturor. Chiar şi numai demascarea publică făcută prin Dumnezeu era spre onoarea Domnului (versetul 19). Era necesară mărturisirea din partea lui Acan: «Într-adevăr, am păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului lui Israel» (versetul 20). De ce a tăcut el în timpul înfrângerii fraţilor lui împotriva cetăţii Ai şi în timp ce Iosua stătea deznădăjduit înaintea chivotului legământului?

   Drumul trist al poftei din inima omului a rămas acelaşi de la căderea lui Adam şi Eva: «am văzut … am poftit şi le-am luat …» (versetul 21). Aceasta este de fapt ceea ce ne atenţionează Iacov cu privire la pornirile inimii noastre: «Dar fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă; apoi pofta, după ce a zămislit, naşte păcat, iar păcatul, odată împlinit, aduce moarte» (Iacov 1,14.15).

   Obiectul poftei lui Acan a fost o manta frumoasă de Şinear , 200 sicli de argint şi un lingou de aur. Şinear era situat în câmpia Eufratului (Geneza 10,10) şi era locul primei răscoale a omului: mândrie împotriva lui Dumnezeu după potop, şi anume cu construirea turnului de la Babel (Geneza 11,2-8). Acest loc a devenit mai târziu reşedinţa puterii şi idolatriei în Babel (Daniel 1,2) şi răsadniţa răutăţii umane (Zaharia 5,5-11). Biblia ne atenţionează insistent în 1 Timotei 6,9.10 cu privire la atracţia bogăţiei şi efectele ei devastatoare în viaţa unui creştin. Prada, pe care Acan a furat-o contrar rânduielii lui Dumnezeu, era ascunsă în cort. Aceasta arată spre domeniul vieţii personale a unui creştin.

   În felul acesta a fost introdus răul în poporul Israel. Şi tot aşa a venit el mai târziu prin Anania şi Safira în Adunare. Păcatul avea aici acelaşi caracter ca şi la Acan. La Anania păcatul era mai grav, deoarece această pereche căsătorită a minţit pe Duhul Sfânt, care era prezent personal în Adunare (Faptele Apostolilor 5,3.4).

   Această întâmplare serioasă a avut loc înaintea Domnului (versetul 23). «Dumnezeu va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor … prin Isus Hristos» (Romani 2,16), şi «toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face» (Evrei 4,13).

Judecata asupra lui Acan şi uşa speranţei (versetele 24-26)

   Tot poporul a fost întinat prin păcatul lui Acan. Cu toate acestea numai Acan singur a trebuit să suporte judecata vinei. Împreună cu Iosua, poporul a dovedit prin mărturisirea publică a răului, că el era curat în privinţa aceasta (versetul 24). Aceasta trebuie să aibă loc şi în Adunare (2 Corinteni 7,11). Cu privire la problema tristă şi dureroasă a disciplinării colective este necesar să te aşezi împotriva răului şi prin aceasta să stai de partea lui Dumnezeu. Totodată să nu uităm niciodată, că noi toţi suntem capabili să facem aceleaşi păcate, dar cu toate acestea rămânem totdeauna subiecte ale harului lui Dumnezeu.

   Şi familia lui Acan a ajuns sub judecata de care a avut parte căpetenia ei, ceea ce lasă să se presupună că lor le era cunoscută taina. Pe baza gravităţii păcatului şi pe fundalul mărturisirii de mai târziu sub presiunea împrejurărilor acesta era un păcat spre moarte (1 Ioan 5,16.17). Dumnezeu a făcut cunoscut că Israel va avea parte de mâhnire (Iosua 6,18), dacă ei vor încălca porunca Lui. Ultimele cuvinte ale lui Iosua, pe care Acan le-a auzit, erau o mărturie severă în privinţa aceasta (versetul 25). Acor înseamnă tulburare, tristeţe adâncă, mâhnire. În felul acesta numele acestei văi, în care a avut loc judecata, aminteşte de păcatul lui Acan şi de urmările lui. Aici este vorba numai de o judecată temporală a lui Acan, şi nu de o pedeapsă veşnică, definitivă. Omorârea cu pietre a lui Acan era un caz de judecată în acţiunea lui Dumnezeu în căile Lui de guvernare cu oamenii pe pământ. Ea este urmarea comportării unui om în viaţa sa pe pământ.

   Totodată numele acestei văi a judecăţii şi un indiciu spre credincioşia lui Dumnezeu, care totdeauna a iubit poporul Său, chiar dacă El a fost deseori constrâns să-i disciplineze. Acor va deveni în viitor pentru Israel o uşă de speranţă (Osea 2,16.17). Căci ambele afirmaţii despre Israel din acest profet, Lo-Ami şi Lo-Ruhama, vor fi în favoarea poporului. Dumnezeu Se va îndura iarăşi de Israel şi îl va recunoaşte ca popor al Său. «Priveşte deci la bunătatea şi la asprimea lui Dumnezeu» (Romani 11,22). «O, adânc al bogăţiilor şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui! … A Lui fie gloria în veci! Amin.» (Romani 11,33.36).