Fii tare şi curajos! – Studiu asupra cărţii Iosua

Capitolul 14-15

Partea de moştenire a lui Iuda

Introducere (14,1-5)

   Începând de acum lucrurile se desfăşoară în ţara însăşi, deci pe partea vestică a Iordanului. Capitolele 14 până la 19 redau împărţirea ţării între cele nouă seminţii şi jumătate.

   În Ghilgal au primit partea lor de moştenire în ţară prin tragere la sorţi numai două seminţii şi jumătate. Ea a fost împărţită prin Eleazar şi Iosua, împreună cu căpeteniile de familie (versetul 1). Este vorba de fapt numai de Iuda şi Iosif. Amândouă căpeteniile de familie sunt un tablou minunat al lui Hristos: Hristos este înfăţişat în Iosif ca Întâiul născut  şi în Iuda ca Împăratul. Amândoi au înlocuit pe Ruben, bătrânul familiei lui Iacov: «Dreptul lui de întâi-născut a fost dat fiilor lui Iosif, fiul lui Israel; totuşi Iosif n-a fost scris în spiţele de neam ca întâi născut. Iuda a avut întâietate printre fraţii săi, şi din el este domnitorul; dar dreptul de întâi-născut era al lui Iosif.» (1 Cronici 5,1.2). Din acest motiv Iosif a primit o parte dublă, aşa că amândoi fiii lui, Manase şi Efraim, alcătuiesc două seminţii diferite.

   Mai întâi în capitolele 14 şi 15 este prezentată moştenirea lui Iuda şi apoi urmează prezentarea moştenirii celor doi fii ai lui Iosif. Moştenirea lui Efraim este prezentată în capitolul 16 şi moştenirea jumătăţii din seminţia lui Manase, care a traversat Iordanul, este prezentată în capitolul 17.

   Ultimele şapte seminţii (Beniamin, Simeon, Zebulon, Işahar, Aşer, Neftali şi Dan) au primit moştenirea lor în Silo, unde erau unite întreaga adunare a lui Israel şi cortul întâlnirii (capitolele 18 şi19). Exemplul luminos al lui Caleb prefaţează spre învăţătura şi încurajarea noastră relatarea detaliată a luării în posesiune a ţării de către fiecare seminţie în parte.

Caleb, un bărbat al credinţei (capitolul 14,6-12)

   Caleb a ieşit în evidenţă prin credinţa sa şi legătura sa strânsă cu Domnul, în comparaţie cu indolenţa şi lipsa de energie a poporului în general. El apare prima dată la trimiterea iscoadelor lui Israel pentru recunoaşterea ţării (Numeri 13.14). Caleb reprezenta atunci seminţia Iuda, în timp ce Iosua, care începând de atunci era aşa de des unit cu el, seminţia Efraim, a fiului lui Iosif.

   În timp ce mergeau prin Hebron, cele douăsprezece iscoade au întâlnit pe cei trei uriaşi. Fiii lui Anac sunt împreună un tablou al lumii, care se împotriveşte lui Dumnezeu. Privit din punct de vedere omenesc ei insuflau destulă groază, ca să descurajeze pe iscoade. Însă aceştia au uitat nu numai roadele minunate ale ţării (reprezentate prin strugurele din Eşcol), ci înainte de toate făgăduinţele lui Dumnezeu şi puterea Sa.

   Caleb şi Iosua au încercat zadarnic să aducă la tăcere pe celelalte zece iscoade, care prin descrierea ţării au descurajat poporul. Când adunarea lui Israel a murmurat împotriva lui Dumnezeu, cele două iscoade credincioase au ocupat locul potrivit al smereniei (Numeri 14,6-10). Credinţa lui Caleb i-a fost socotită ca dreptate (compară cu Romani 4,3). El a avut voie nu numai să rămână în viaţă împreună cu Iosua, ci Moise i-a făgăduit o parte de binecuvântare în ţară (Iosua 14,9; Deuteronom 1,36) – şi anume exact locul unde piciorul lui a călcat atunci: Hebron.

   Numele Caleb înseamnă „leu tânăr” („cel mic al leoaicei” sau „cel mic al ursoaicei”), o expresie cu care Iacov a caracterizat în prorocia sa pe Iuda (Geneza 49,9). Pentru Caleb leul era simbolul energiei şi puterii aceluia care «nu se dă înapoi dinaintea nimănui» (Proverbe 30,30). În Hristos se vor revela cu desăvârşire aceste însuşiri, când Leul din seminţia lui Iuda (Apocalipsa 5,5) va reveni pe pământ în glorie şi putere.

   Pentru noi creştinii această energie naturală trebuie permanent ţinută sub controlul puterii Duhului Sfânt, căci altfel stăm în pericol să cădem în starea tristă a lui Nabal, un urmaş al lui Caleb din timpul lui David: «Bărbatul era aspru şi rău în faptele lui. El se trăgea din Caleb.» (1 Samuel 25,3).

   În contrast cu acesta, Caleb a dovedit blândeţea duhului şi multă smerenie, deoarece el se baza numai pe Dumnezeu şi nu pe propria lui putere: «Domnul va fi, poate, cu mine, şi-i voi izgoni» (versetul 12). În credinţa lui Caleb se văd şi alte însuşiri instructive:

Energia şi siguranţa credinţei (Evrei 10,22)

   Iosua, conducătorul poporului, prezintă simbolic pe Isus ca Iniţiatorul şi Desăvârşitorul credinţei (Evrei 12,2), ca Acela care face primul pas şi merge în frunte. Chiar dacă puterile omeneşti ale lui Iosua au slăbit, cele ale lui Hristos rămân veşnice, asemenea celor ale soarelui (Apocalipsa 1,16; Psalm 19,5.6; 45,4.5). Caleb putea să mărturisească cu bucurie, că puterile nu i-au slăbit (versetul 11). El este un tablou al lui Hristos ca Desăvârşitor al credinţei (Evrei 12,2). El este cel care a trăit viaţa şi drumul credinţei în toată desăvârşirea şi plinătatea lor.

Preţuirea moştenirii făgăduite

   Caleb a atribuit o mare valoare moştenirii sale: «Dă-mi dar muntele acesta» (versetul 12). În aceasta nu era nimic lumesc, ca la Esau. Nu, Caleb a preţuit binecuvântarea dumnezeiască. Dorinţa lui se asemăna cu cea a apostolului Pavel cu privire la premiul alergării creştine (Filipeni 3,12-14).

Certitudinea deplină a speranţei (Evrei 6,11)

   Caleb a adăugat certitudinea speranţei la certitudinea credinţei sale într-un mod aşa de viu, că ea s-a extins şi la alţii: fiica lui Acsa a arătat aceeaşi energie ca şi tatăl ei, ca să primească binecuvântarea.

Faptele credinţei

   Pentru credinţă are valoare ceea ce ea a savurat: înainte ca credinciosul să poată savura odihna viitoare, lupta este ceva normal pentru el în lumea aceasta. Dacă nouă ne este prezentată ca exemplu credinţa lui Caleb, să luăm seama, ce însemna aceasta pentru el. Probabil au fost necesari cinci ani de luptă, ca să ia moştenirea din mâinile duşmanului (versetul 10).

Încercarea credinţei

   În încheiere punctul cel mai de valoare: Dumnezeu a vrut să pună la probă credinţa lui Caleb. Caleb a explicat înaintea întregii adunări a lui Israel – şi în afară de Iosua şi el, toţi au pierit în pustie – că ei sunt capabili să ia ţara în posesiune (Numeri 13,30). Acum, după mulţi ani, venise momentul să dovedească cele spuse. Caleb a trebuit personal să se angajeze în luptă, ca să ia Hebronul din mâinile lui Anac şi al celor trei fii ai lui (tablou al lui satan şi al puterii lumii). Încrederea în făgăduinţele şi atotputernicia lui Dumnezeu a dăruit lui Caleb biruinţa deplină.

Caleb şi cetatea Hebron (14,13-15)

   Hebron, o cetate în Iuda, a devenit domiciliul omului credinţei Caleb. Cetatea a devenit mai târziu unul din locurile de scăpare în Israel (Iosua 21,13). Ca loc de scăpare (în simbol: Isus Hristos Însuşi) ea a fost dată familiei preoţeşti. Se pare că prin credinţă Caleb a dat moştenirea lui înapoi lui Dumnezeu, ca să păstreze pentru sine numai câmpia şi satele cetăţii (Iosua 21,11.12). Este ceva mai bun pentru noi, decât să imităm pe acest slujitor credincios al lui Dumnezeu?

   Hebron era pentru Caleb, în mijlocul poporului necredincios, punctul de plecare al încercărilor credinţei sale. La sfârşitul vieţii sale a fost locul de odihnă, care a încununat lucrarea şi suferinţa sa. Să ne amintim că, împreună cu Iosua, Caleb a avut parte fără cârtire de 40 de ani de încercare în pustie. Această judecată a lui Dumnezeu era consecinţa necredincioşiei poporului, împotriva căreia Iosua şi Caleb pe drept se revoltă şi la care ei nu au nici o contribuţie.

   Adunarea pe pământ cunoaşte şi necazuri, care pot fi urmarea necredincioşiei ei din trecut. Le privim noi cu smerenie ca expresie a credincioşiei lui Dumnezeu faţă de aceia pe care El îi iubeşte? Să ne îndreptăm ca şi Caleb privirea credinţei spre ziua odihnei şi a moştenirii veşnice.

   Capitolul 14 se încheie cu acest gând al odihnei (versetul 15). După ce odihna a fost amintită ca rezultat al credincioşiei lui Iosua (Iosua 11,23), ea este aici legată cu faptele de credinţă ale lui Caleb.

Otniel şi Acsa (15,13-19)

   Istoria lui Caleb se continuă cu relatarea semnificativă despre Otniel şi Acsa. Caleb a luat în posesiune Hebronul, alungând pe cei trei fii ai lui Acan. Acesta este singura victorie deplină, care a fost obţinută în Israel asupra duşmanilor lui.

   Energia credinţei nu s-a oprit însă la aceasta. Caleb a vrut să cucerească şi cetatea Chiriat-Sefer. Numele Chiriat-Sefer înseamnă „cetatea leilor”. Ea este un tablou al puterii oamenilor care nu cunosc gândurile lui Dumnezeu. Este vorba de Debir (versetul 15), o cetate care a fost deja cucerită în timpul primelor expediţii militare ale lui Iosua (Iosua 10,38) şi posedarea reală a ei trebuia acum asigurată.

   Otniel, nepotul lui Caleb, a răspuns la apelul credinţei. El va fi primul din cei doisprezece judecători, prin care Dumnezeu a eliberat pe poporul Său (Judecători 3,9). Cucerirea cetăţii Debir este pentru noi aşa de importantă, că relatarea se găseşte de două ori în Scriptură (Iosua 15,13-19; Judecători 1,11-15).

   Acsa, fiica lui Caleb, a devenit soţia cuceritorului cetăţii Chiriat-Sefer. Ea a primit deja un pământ secetos de la tatăl ei. Acum ea îşi dorea un izvor de apă, ca să-l ude şi să-l răcorească de căldura soarelui. Caleb i-a dat mai mult decât aşteptările ei,

·         Izvoarele de sus, care se referă la Hristos în glorie şi la binecuvântările cereşti în El;

·         Izvoarele de jos, care izvorăsc dintr-o ţară spre care Dumnezeu Îşi avea ochii permanent îndreptaţi (Deuteronom 8,7; 11,12). Acesta este un tablou al Duhului Sfânt pe pământ.

   Rugămintea lui Acsa, care a făcut pe tatăl ei s-o dăruiască aşa de mult, ne stimulează să luăm practic în posesiune moştenirea noastră cerească cu rugăciune. Cele trei expresii: «Mi-ai dat», «dă-mi» şi «i-a dat» (Iosua 15,19) sintetizează dorinţa şi răspunsul credinţei lui Acsa. Fie ca fiecare din noi să facă această experienţă în domeniul spiritual!

   Otniel, ca şi cap al acestei familii, a continuat lucrarea lui Caleb, aşa cum Timotei a continuat lucrarea lui Pavel în Adunare. Acsa se ocupa la locul ei de domeniul ascuns al familiei.

   Adunarea pe pământ are nevoie de luptători motivaţi împotriva duşmanilor. Este o luptă împotriva lui satan şi a îngerilor lui. Pentru aceasta sfinţii trebuie hrăniţi şi învioraţi de Hristos. El este Izvorul viu, care lucrează în noi prin Duhul Sfânt. Apa devine în ei o fântână de apă vie (Ioan 4,14) şi «râuri de apă vie» (Ioan 7,38).

Obstacole în luarea în posesiune a ţării

   Încurajaţi prin exemplul strălucitor al lui Caleb, Acsa şi Otniel noi suntem informaţi şi de obstacolele la luarea în stăpânire a ţării făgăduite.

   Scriptura ne prezintă cel puţin trei obstacole în această privinţă:

   a) Incapacitatea omenească: Fiii lui Iuda nu au putut să alunge pe iebusiţii din Ierusalim (Iosua 15,63). Tot așa și fiii lui Manase nu au fost în stare să desproprietărească pe canaaniţii, care au rămas în cetăţile lor, chiar dacă au plătit tribut (Iosua 17,12.13).

  b) Compromisuri şi înţelegeri cu duşmanii: Efraim a lăsat pe canaaniţi să locuiască în mijlocul poporului (Iosua 16,10). Cu toate că duşmanul era subjugat prin tribut, el a rămas totuşi o cursă de cădere şi o nuia pentru poporul lui Dumnezeu (Iosua 23,13).

  c) Delăsarea poporului în luarea în posesiune a ţării: Iosua i-a mustrat aspru (Iosua 18,3). Ea este în opoziţie cu credinţa activă a lui Caleb. Această stare de pasivitate este rezultatul trândăviei spirituale (Proverbe 10,4). Ea duce la sustragere de la chemarea lui Dumnezeu (Iosua 1,5.6).

Moştenirea lui Iuda (15,1-12.20-63)

   Sorţul, expresia alegerii suverane a lui Dumnezeu, a căzut mai întâi pe Iuda, seminţia împărătească (versetul 1). Ea a primit partea cea mai distinsă şi cea mai mare a moştenirii, cu Ierusalimul, cetatea împărătească, ca centru. Iuda, care a fost preamărit de fraţii săi, trebuia să posede sceptrul împărătesc şi toiagul dătătorului Legii (Geneza 49,8-10).

   Cetatea împărătească purta aici încă numele Iebus (domiciliul iebusiţilor, versetul 8). Ea este aşezată în apropiere de valea Hinom, care este un tablou al întunericului moral. Localitatea Ghehena (=chinuri) se afla în partea de sud a Ierusalimului şi ea şi-a luat numele de la această vale (ge-hinom). Mai târziu a fost necesar ca David – care este un tablou al Unuia mult mai mare decât el - să angajeze toate forţele, ca să facă din această cetate un loc al harului împărătesc, fără duşmani şi curat. Acolo a vrut Dumnezeu să locuiască, «pentru ca Numele Meu să locuiască în ea pe vecie» (2 Cronici 7,16).

   Partea de moştenire a lui Iuda cuprindea 112 cetăţi, împărţite în patru regiuni: sudul, câmpia, regiunea muntoasă şi pustia.

   De pe munte privirea se poate îndrepta spre câmpie şi se poate admira frumuseţea cetăţii lui Dumnezeu (Psalm 122,3-8). Aşa a privit Moise ţara de pe vârful muntelui Pisga (Deuteronom 34,1-3). Mai târziu apostolul Ioan a fost condus în duhul «pe un munte mare şi înalt», ca să vadă Noul Ierusalim (Apocalipsa 21,10).

   Pustia Iuda a fost locul de scăpare al împăratului David în timpul exilului său. Acolo a compus el cântările impresionante, care exprimă experienţele sufletului lui în timpul acestei încercări a credinţei (Psalm 63,1). În timpul Împărăţiei de o mie de ani pustia va înflori (Isaia 35,1). Ea va fi udată de apele care izvorăsc din Locul Preasfânt, ca să redea din nou pământului viaţa şi fertilitatea (compară cu Ezechiel 47,12).

   Două detalii ating în mod deosebit conștiința noastră:

·         Cetăţile filistenilor, Ecron, Asdod şi Gaza (versetele 45-47), nu sunt enumerate împreună cu celelalte cetăţi ale părţii de moştenire. Se pare, că Iuda nu le-a luat cu adevărat în stăpânire şi nu a alungat pe locuitorii lor. Filistenii sunt un tablou al creştinilor, care au numai o mărturisire exterioară, dar nu posedă viaţă din Dumnezeu. Filistenii vor mai juca un rol trist în istoria lui Israel, în mod deosebit în timpul lui Samson, fiind singurul care s-a ridicat împotriva lor (Judecători 15,11), sau când mai târziu ei au luat chivotul legământului (1 Samuel 5,1).

·         Copiii lui Iuda nu au putut alunga pe iebusiţii din Ierusalim (versetul 63). Aici Scriptura constată pentru prima dată necredincioşia poporului, aceea de a nu lua pe deplin moştenirea lor din ţară. Dacă ne lipseşte puterea să învingem pe duşmanii noştri spirituali, necondiţionat pierdem bucuria pentru libertatea minunată a copiilor lui Dumnezeu.