La Dumnezeu este salvare - G. C. Willis

Capitolul 4 – Iona este foarte mânios

   Am urmărit în această carte lucrarea frumoasă a Duhului lui Dumnezeu, cum El se preocupă cu oamenii, ca să-i aducă pe deplin la întoarcere la Dumnezeu. Am văzut, că corăbierii păgâni s-au întors de la idolii lor la Dumnezeul adevărat şi viu. Am văzut în continuare cum profetul egoist şi neascultător s-a întors de pe drumul său spre vest la Tars şi a fost determinat să meargă în direcţie opusă la Ninive. Am studiat pe împărat şi poporul din Ninive, cum s-au întors de pe căile lor greşite şi în smerenie profundă şi căinţă au căutat pe Dumnezeul care le-a trimis pe profetul Iona.

   Cele trei capitole, pe care le-am studiat până acum, sunt ca o invitaţie a Domnului adresată nouă, să ne bucurăm împreună cu El: „Bucură-te împreună cu Mine, căci am găsit ce era pierdut” (Luca 15,6.9). Dacă inimile noastre sunt cu adevărat armonizate cu bucuria cerului, atunci nu vom putea altfel: ne vom bucura nespus de mult, când vedem, că aşa de mulţi păcătoşi se căiesc.

   Urmează apoi capitolul patru. El pare să fie în total dezacord, ai impresia că locul lui nu este nicidecum aici şi că ar fi un final complet greşit al acestei cărţi. Dar dacă vom privi mai exact acest capitol scurt, va trebui să recunoaştem, că harul lui Dumnezeu, care luminează pretutindeni în această carte, străluceşte aici aproape mai mult decât oriunde. Domnul să ne deschidă ochii, ca să-L vedem pe El Însuşi, atunci când vom medita la ultimele versete ale acestei istorisiri!

   Aşa cum am constatat deja, capitolele, pe care le-am studiat până acum, sunt ca o strigare a Domnului Însuşi, să ne bucurăm împreună cu El de păcătoşii care se căiesc. Noi am presupune, că dintre toţi aceia care sunt chemaţi să ia parte la bucuria cerului, niciunul nu s-a bucurat aşa de mult ca profetul Iona. Ar trebui de fapt să presupunem că gura lui era plină de strigăte de bucurie şi limba de cântări de veselie (Psalm 126,2), atunci când a văzut harul lui Dumnezeu, care a schimbat propriile lui păcate într-o binecuvântare aşa de mare, că tot echipajul corabiei s-a întors la Domnul. După aceea Domnul a onorat pe slujitorul Lui, prin aceea că, cu tot eşecul lui, l-a lăsat să devină mijlocul prin care toată cetatea Ninive s-a întors la Dumnezeu. De fapt el ar fi trebuit să fie un om vesel. Dar nu era aşa.

   «Lucrul acesta n-a plăcut deloc lui Iona şi s-a mâniat.» Ce fel de stare este aceasta pentru un profet al Domnului, pentru unul care tocmai a fost instrumentul în mâna Domnului pentru o lucrare aşa de mare! Pe cine s-a supărat şi s-a mâniat el aşa de tare? Este rău să spunem aceasta: pe Domnul Însuşi. Şi de ce a fost el supărat şi mânios? Deoarece Domnul nu a distrus cetatea Ninive, ci a arătat har acestor păcătoşi care s-au căit. Dacă a fost vreodată cineva, care să fi avut nevoie de harul Domnului, atunci acesta era Iona însuşi, atunci când el era în pântecele peştelui mare. Lui i-a fost arătat acest har. Dar acum era supărat, că alţi primeau ceea ce el avea aşa de mare nevoie şi ceea ce i s-a dat din belşug.

   Aceasta ne aminteşte de fiul mai mare din evanghelia după Luca 15: «Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre în casă.» Mânios, pe cine? Pe tatăl său s-a mâniat. Şi de ce? Deoarece tatăl a reprimit pe fratele care s-a căit şi nu a spus nici un cuvânt despre păcatele acestuia; deoarece el a arătat har în loc de judecată. Astfel fratele mai mare s-a mâniat şi nu a vrut să intre în casă. Probabil el a crezut că în felul acesta va putea jigni pe fratele lui. Dar în realitate era tatăl său care a fost jignit prin aceasta.

   Nu vedem noi în aceşti doi oameni tabloul nostru propriu? Cine nu a trăit deja, că un frate s-a supărat şi nu a vrut să intre la ora de adunare din cauza unei chestiuni, pe care el nu a considerat-o bună! Probabil el a crezut, că prin aceasta va putea demonstra, că el este foarte supărat şi foarte mânios pe un anumit frate. Dar în realitate jignirea era îndreptată spre Domnul lui. Căci cine este punctul central, atunci când noi ne strângem? Din pricina cui participăm noi la serviciile divine? Sunt fraţii noştri, sau este Domnul?

   Întreaga scenă din Iona 4 este aşa de tristă şi neobişnuită – şi totuşi, dacă privim în inimile noastre proprii, atunci ştim foarte bine, că acest capitol 4 este foarte apropiat de viaţă. Iona simţea că prestigiul lui de profet dispăruse. El a prorocit, că în patruzeci de zile Ninive va fi răsturnată, şi acum Dumnezeu s-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă şi nu l-a făcut. Avertismentul lui Iona nu s-a dovedit a fi adevărat. Cât de des nu am fost posomorâţi, ne-am supărat şi am devenit mânioşi, ca şi Iona, cu privire la ceva, pe care Dumnezeu Însuşi l-a permis să vină în viaţa noastră, dar despre care noi simţeam că lezează prestigiul nostru! Dacă mă uit la mine însumi şi nu la Dumnezeu, atunci voi deveni foarte mare şi important în ochii mei.

   Să ascultăm rugăciunea lui Iona, şi să numărăm de câte ori vorbeşte despre sine însuşi! «S-a rugat Domnului şi a zis: „Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur, fugind la Tarsis. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău! Acum, Doamne, Te rog ia-mi viaţa, căci mai bine este pentru mine să mor decât să trăiesc”!» De zece ori vorbeşte Iona aici despre sine însuşi. Cât de mult ne aminteşte aceasta iarăşi de fratele mai mare din Luca 15: «Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am călcat vreo poruncă; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied ca să mă înveselesc cu prietenii mei.» Amândoi au acelaşi lucru înaintea ochilor: pe sine însuşi, eul demn de urât – eul, care la scriitor, la cititor şi la Iona rămâne totdeauna acelaşi.

   S-ar putea crede, că o astfel de experienţă ca aceasta, pe care a avut-o Iona puţin mai înainte, a înlăturat natura veche a profetului, da, ar fi distrus-o (aşa cum încearcă unii să ne convingă). Din păcate ea era în Iona tot aşa de tare, cum a fost dintotdeauna. Ea se manifestă printr-o erupţie de proastă dispoziţie, aşa cum noi, tu şi eu, cu siguranţă am constat-o la noi înşine. Aceasta ne spune cu toată puterea şi autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, că învăţătura cu privire la distrugerea naturii vechi, învăţătura despre lipsa de păcat nu este altceva decât un mit, o minciună a diavolului, ca să înşele pe oameni. Dacă a fost vreodată un om care să fi trăit experienţa, că „Iona” cel vechi a murit şi acum trăieşte numai „Iona” cel nou, atunci acesta este profetul nostru. Însă capitolul 4 ne lasă să vedem, că şi vechiul Iona era acum tot aşa de viu, cum a fost dintotdeauna. Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la noi. Iona este o mărturie puternică despre adevărul cuvântului: «Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi» (1 Ioan 1,8).

   «Lucrul acesta n-a plăcut deloc lui Iona şi s-a mâniat. S-a rugat Domnului…». Supărarea şi mânia nu sunt un început foarte bun pentru rugăciune, şi probabil nu trebuie să ne mirăm când auzim ce se roagă. Cu toate că Iona şi-a îndreptat cuvintele spre Dumnezeu, este foarte evident că în această rugăciune el a privit numai la sine; şi el avea plăcere să aducă jigniri. Ne amintim, că aceasta nu era prima rugăciune a lui Iona, pe care noi o auzim. Cât de cu totul altfel este aceasta decât aceea pe care el a înălţat-o spre Dumnezeu din pântecele peştelui mare! Acolo ochii lui erau îndreptaţi spre muntele sfânt al lui Dumnezeu; nu mai privea la sine însuşi, ci la Dumnezeu. Acum nu mai privea la Dumnezeu, ci la sine însuşi. Este posibil ca şi noi să ne fi rugat având o asemenea stare sufletească. Probabil ne-am dus la Dumnezeu, ca să ne plângem sau să acuzăm, în loc să cerem. Este posibil să privim la noi înşine sau la fraţii din jurul nostru, în loc să ne ridicăm ochii spre cer, aşa cum a făcut Domnul nostru, atunci când S-a rugat (Ioan 17,1). Ceea ce noi vedem în jurul nostru, aproape cu siguranţă ne va supăra şi ne va mânia.

   Să ne îndreptăm atenţia spre rugăciunea lui Iona! Numai harul putea să numească aceasta rugăciune. Vom vedea, că numai puţin din aceasta se potriveşte unei adevărate rugăciuni. Iona începe: «Ah, Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea?» Aceasta este o întrebare, şi nu o rugăciune – în afară de aceasta, este o întrebare, pe care el o adresează Domnului, ca să se îndreptăţească tocmai cu privire la acel păcat care a adus asupra lui o disciplinare aşa de îngrozitoare. Noi am presupus însă, că el s-a căit cu adevărat din cauza acestui păcat! Şi acum aceste exprimări: cuvintele mele, ţara mea! Nu recunoaştem în acestea mândria lui Iona cu privire la sine însuşi şi la o anumită ţară? Suntem noi cumva mai buni? Cine dintre noi nu vorbeşte cu mare plăcere despre sine însuşi, repetă ce ar fi „vorbirea mea”, povesteşte, „ce am zis eu”, şi dovedeşte, că „eu am avut tocmai dreptate”. În locul lui Iona toate acestea ar fi putut fi spuse de unul din noi; numai că în acest caz probabil nu l-am judeca aşa de aspru pe vorbitor. În afară de aceasta Iona a uitat complet, că ţara, despre care el vorbea, era dintotdeauna ţara lui Dumnezeu, şi nu a lui. Domnul a spus clar în privinţa aceasta: «Ţara Mea» (Levitic 25,23).

   Ce a spus Iona în „ţara mea”? Din ce cauză şi-a propus să fugă la Tarsis? El însuşi ne-o spune: «Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău!» Ce însuşiri minunate, şi cât este de adevărat ce spune! Da, Iona cunoştea cu adevărat pe Dumnezeul său. Să ne amintim, că şi un altul putea spune: «M-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru» (Luca 19,21). Cât de puţin cunoştea acest slujitor pe stăpânul său! Iona era un adevărat slujitor al Domnului, şi el cunoştea realmente fiinţa Stăpânului său. Aceasta o cunoştea înainte ca el să plece pe drumul spre Tarsis. Eşti înclinat să presupui, că Iona a avut deja experienţe personale cu harul lui Dumnezeu înainte ca el să aibă parte de ele în mod aşa de deosebit ca în pântecele peştelui mare. Natura neascultătoare, rebelă şi încăpăţânată a profetului s-a dovedit probabil deja înainte de experienţele despre care ne relatează această carte mică, şi profetul a cunoscut deja cu adevărat mai înainte pe Domnul său. Este bine dacă noi Îl cunoaştem în felul acesta pe Domnul nostru. Aceasta ne dă încredere în El şi ne readuce înapoi la El, când suntem în ruşine şi suferinţă. Tocmai această cunoaştere a Domnului său l-a adus pe Petru înapoi la El. Niciodată noi nu vom fi dezamăgiţi de El, dacă revenim la El şi ne bizuim pe ceea ce este El, pe trăsăturile Lui de caracter – oricât de mare este păcatul şi eşecul. Să ne gândim încă o dată la aceste cinci trăsături de caracter, pe care Iona le numeşte, şi să le întipărim adânc în mintea noastră!

«Un Dumnezeu milos

şi plin de îndurare,

îndelung răbdător

şi bogat în bunătate

şi că Te căieşti de rău.»

   Şi acest Dumnezeu este Dumnezeul nostru, totdeauna şi în veac (compară cu Psalm 48,14).

   Ne mirăm, că Iona dorea să fugă din prezenţa unui astfel de Dumnezeu, în loc să se bucure în strălucirea dragostei Sale şi a harului Său. De ce să poată el dori, să plece de la El? Se pare, că el ştia foarte bine, că Domnul, dacă cetatea vinovată se va căi, se va căi şi El de răul pe care voia să i-l facă şi nu-l va face. Pe de altă parte, nu se va dovedi a fi adevărat ceea ce Iona a spus cu privire la distrugerea cetăţii şi prestigiul lui Iona ca profet va fi lezat. Şi în cele din urmă, se poate foarte bine ca Iona să fi privit peste ani în viitor, şi a văzut, că în nu prea mare îndepărtare în timp „ţara mea” va fi pustiită tocmai de cetatea pe care el acum o dorea cu atâta plăcere să fie distrusă. Acestea sunt două motive, care ni se potrivesc foarte mult: atât pierderea prestigiului cât şi pierderea patriei au o importanţă mare aproape pentru fiecare dintre noi şi ne vor face să facem lucruri rele.

   Vedem astfel că mânia lui Iona îşi avea cauza în harul nespus de mare al lui Dumnezeu. El s-a supărat, că Dumnezeu nu a exercitat pedeapsa îngrozitoare asupra unei naţiuni, pe care Iona o privea ca rivală şi pe care cu plăcere ar fi ştiut-o nimicită. Cred că cei mai mulţi dintre noi, dacă suntem sinceri, ştiu foarte bine, că noi în inima noastră am avut aceleaşi gânduri cu privire la popoare, pe care le-am privit ca rivale ale poporului nostru, şi că noi am fost vinovaţi în acelaşi fel.

   Este bine să mai facem o remarcă cu privire la ceea ce spune Iona despre Dumnezeu: «Te căieşti de rău». Am constatat deja, că la om căinţa, respectiv pocăinţa înseamnă „să gândeşti din nou” sau „schimbarea felului de a gândi” sau „schimbarea gândirii”. Într-un alt loc din Scriptură (1 Samuel 15,29) citim: «Cel ce este nădejdea lui Israel nu minte şi nu Se căieşte, căci nu este un Om ca să-I pară rău.» Aici nu este vorba de schimbarea gândirii la Dumnezeu, ci de o acţiune schimbată, care este provocată prin schimbarea gândiri din partea omului. Dumnezeu trimite omului avertismente, pentru ca el să-şi schimbe gândirea, să se căiască, aşa fel ca Dumnezeu să schimbe acţiunea Sa şi în loc de judecată să poată da har; gândurile Sale au fost totdeauna gânduri de har. «Tu eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare». Dar păcatul omului trebuie să aducă asupra lui judecata dreaptă a lui Dumnezeu, şi aceasta, cu toate că Dumnezeu este încet la mânie. Este numai o cale, pe care se poate scăpa de la această judecată, şi aceasta este căinţa din partea omului păcătos. Cu acest ţel, Dumnezeu trimite avertismente la fiecare om şi la popoare. Dacă ei ascultă şi se căiesc, atunci Dumnezeu poate acţiona aşa fel, după cum doreşte inima Sa, ca să dea har. Dar dacă omul nu vrea să se căiască, atunci nu este o altă cale – judecata îl va ajunge.

   Să privim mai departe rugăciunea lui Iona! El continuă: «Acum, Doamne, Te rog ia-mi viaţa, căci mai bine este pentru mine să mor decât să trăiesc!» Singura rugăminte în rugăciunea lui Iona este aceea de a muri. Şi de ce? Deoarece el nu a putut merge pe drumul lui propriu. Egoismul şi dezamăgirea l-a făcut să renunţe la poziţia lui plină de onoare ca profet şi slujitor al Domnului său şi chiar să fie un martor al Lui într-o ţară străină. Din toate neplăcerile lui voia să fugă în moarte. Aceasta era foarte greşit şi foarte laş. Dar tot aşa gândim şi noi. Când totul merge strâmb şi nu putem merge pe drumul pe care dorim cu plăcere să mergem, când suntem dezamăgiţi şi descurajaţi, atunci suspinăm şi sperăm că Domnul va veni în curând să ne ia la Sine în cer. Scriitorul trebuie să recunoască, că el a făcut deja exact ca Iona, şi probabil cititorul este cu puţin mai bun. Căci cum ne loveşte sabia Duhului, dacă noi permitem! Ea este cu adevărat un judecător al gândurilor şi intenţiilor inimii (compară cu Evrei 4,12).

   Iona nu este singurul profet al Domnului, care într-un moment de dezamăgire s-a rugat să poată muri. Aşa cum ne amintim, Ilie s-a rugat: «Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei.» (1 Împăraţi 19,4) Cu siguranţă şi noi am avut gânduri asemănătoare, când am fost deosebit de dezamăgiţi cu privire la noi înşine. Cât de cu totul ar fi, dacă toată speranţa noastră ar fi îndreptată spre Domnul şi noi am fi învăţat cu adevărat, că în mine, aceasta este în carnea mea, nu locuieşte nimic bun (compară cu Romani 7,18).

   Cât de îndurător este Domnul, indiferent dacă este vorba de Iona, de Ilie sau de noi! El ar fi putut face reproşuri severe lui Iona, din cauza unei astfel de rugăciuni, sau pentru că el a venit plin de supărare şi mânie în prezenţa Sa. Însă câtă îndurare dovedeşte replica Sa! Ea constă dintr-o altă întrebare: «Bine faci tu că te mânii?»  Şi cu câtă bunătate răspunde Domnul şi la rugăciunea lui Ilie! În acest caz El nu a spus absolut nimic; în locul unui răspuns prin cuvinte El a dat robului Său un somn de întărire sub un ienupăr, după aceea la hrănit cu o turtă coaptă pe nişte pietre încălzite (era această turtă coaptă de Acela care în Ioan 21 a pregătit pâinea şi peştii pe un foc de cărbuni?), şi l-a înviorat cu un urcior de apă. Dumnezeu nu a împlinit niciodată rugăciunea tocmai citată a lui Ilie. În loc să-i ia viaţa şi să-l lase să moară, aşa cum el şi-a dorit, Domnul l-a luat acasă în propriul Său car de foc, fără să trebuiască ca el să treacă prin moarte. Şi cât de prieteneşte şi îndurător ne-a răspuns deja şi nouă Domnul, când am fost dezamăgiţi şi descurajaţi, prin aceea că ne-a dat ceva mai bun decât noi am cerut sau ne-am putut imagina! În privinţa aceasta fiecare poate vorbi pentru sine. Dar toţi împreună putem spune:

Tu îmi dai binecuvântare, / Tu eşti, rămâi comoara mea.

Cu bucurie ʼmi-ieşi în cale, / Odihnă are inima.

Oriunde merg, Tu eşti cu mine;

Da, tot ce am, am doar prin Tine!

   «Şi Iona a ieşit din cetate şi s-a aşezat la răsărit de cetate. (Aceasta era partea cea mai îndepărtată de Israel.) Acolo şi-a făcut un umbrar şi s-a aşezat sub el, până va vedea ce se va întâmpla cu cetatea.» Presupun că lucrul cel mai grav, pe care îl putem face după ce am predicat, este acesta: să ne aşezăm pe cât se poate de mult mai comod, să nu facem nimic şi să aşteptăm rezultatele. Noi trebuie să spunem mesajul lui Dumnezeu, să lăsăm rezultatele pe seama Lui şi să lucrăm în continuare într-o altă lucrare pentru acelaşi Domn.

   Harul lui Dumnezeu urmărea încă pe profetul îndărătnic. «Şi Domnul Dumnezeu a făcut să crească o curcubetă, care s-a ridicat peste Iona, ca să facă umbră capului lui şi să-l scoată din necaz.» Cât de îndurător şi bun este Domnul, că El face aceasta! El cunoaşte fiinţa noastră; El ştie totdeauna, că noi suntem ţărână (Psalm 103). El îngrijeşte de ce noi avem nevoie fizic, fie odihna sau hrana pentru Ilie sau umbra pentru Iona. Să observăm că era Iehova Elohim Însuşi, care a făcut să crească această curcubetă! Probabil aceasta ne spune ceva nu numai de bunătatea şi amabilitatea Lui, ci şi de puterea Sa. Nu era primul lucru pe care Domnul l-a făcut pentru slujitorul Lui rătăcit. El a comandat şi peştele mare, a comandat să vină vântul mare, şi acum comandă să crească o curcubetă. Pentru Dumnezeul nostru nu este nici o diferenţă, dacă sunt lucruri mari sau mici. El poate face una tot la fel de uşor cum poate face pe cealaltă. Cât de des suntem noi ispitiţi să zicem în inima noastră, că aceasta sau aceea este prea mare, ca şi cum ne-am aştepta ca Dumnezeu să facă aceasta pentru noi, chiar dacă probabil noi am învăţat să-I încredinţăm lucrurile mici. Pe de altă parte, probabil am înţeles că Dumnezeul nostru este în stare şi vrea să intervină pentru noi în lucrurile mari, dar noi ne ruşinăm să ne aşteptăm, că Dumnezeul nostru ar putea avea interese pentru o curcubetă. Aceasta este, aşa gândim noi, mult prea neînsemnată. Este foarte important pentru noi să învăţăm că pentru El nu este nici o diferenţă în privinţa aceasta.

   «Iona s-a bucurat foarte mult de curcubeta aceasta.» El nu numai s-a bucurat, ci s-a bucurat foarte mult, aşa cum nu i-a plăcut deloc de harul lui Dumnezeu. Cât de mult ne bucurăm noi de astfel de dovezi ale harului, care slujesc comodităţii noastre şi măresc confortul pentru noi! Confortul zilelor noastre este deseori pentru noi aşa cum era curcubeta pentru Iona, şi anume pricina unei bucurii mari.

   «Dar a doua zi, la răsăritul soarelui, Dumnezeu a pregătit un vierme, care a înţepat curcubeta, încât s-a uscat.» Fie că este vorba de un peşte sau de un vierme, se foloseşte acelaşi cuvânt: Dumnezeu le-a comandat (sau: pregătit) pe amândouă. Când noi vedem lucrurile, care au contribuit la comoditatea şi la desfătarea noastră, că se ofilesc şi pier, atunci vom face foarte bine să ne gândim, că este Dumnezeul nostru iubitor, Cel care Însuşi a comandat viermele, care a făcut ca toate acestea să treacă. Noi putem în nenorocire la apusul soarelui, în sărăcie şi lipsă, să învăţăm lucruri pe care niciodată nu le-am fi învăţat în fericire, comoditate şi lux.

   Trebuia să vină necaz şi mai mare. O curcubetă uscată şi soarele tropical erau destul de grave. Dar acum Dumnezeu a pregătit să vină şi alte lucruri: «Când a răsărit soarele, Dumnezeu a pregătit un vânt înăbuşitor de la răsărit şi soarele a bătut peste capul lui Iona, încât el a leşinat.» Dumnezeu a trimis vântul mare pe mare, dar acest vând de răsărit înăbuşitor a fost trimis categoric de mâna lui Dumnezeu Însuşi, ca să înveţe ceva pe Iona, pe care probabil altfel niciodată nu l-ar fi învăţat. Tăria şi înăbuşeala acestui vânt au fost cântărite şi măsurate de mâna lui Dumnezeu. Şi noi putem învăţa ceva de aici, că unele lucruri, pe care noi le numim nenorocire, au fost trimise în mod special de mâna lui Dumnezeu pentru noi. Aşa cum vedem în cazul lui Iov, se poate ca şi satan să trimită necaz, nenorocire şi mânie şi că şi satan poate provoca un vânt puternic (Iov 1,9); însă noi putem, fie că este vorba de Iov sau de noi înşine, lua toate aceste lucruri din mâna lui Dumnezeu. Noi avem voie să ne amintim totdeauna, că este adevărat, că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu (Romani 8,28). De asemenea este valabil ce spune în 2 Corinteni 4,15: «Toate lucrurile sunt spre folosul vostru», şi noi avem voie să spunem totdeauna, că totul este de la Dumnezeu (2 Corinteni 5,18). Aşa a mărturisit Iona însuşi, că Dumnezeu era Cel care a adus ambele, atât viermele cât şi vântul înăbuşitor de la răsărit, şi noi avem voie să credem, că a venit timpul când el să ia totul din mâna iubitoare a lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru aceasta.

   Probabil este de folos să privim încă o dată cum este descrisă activitatea lui Dumnezeu în această carte mică:

   «Cuvântul Domnului a venit la Iona» (Iona 1,1).

   «Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt puternic» (Iona 1,4).

   «Şi Domnul pregătise un peşte mare» (Iona 1,17).

   «Şi Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat» (Iona 2,10).

   «Şi cuvântul Domnului a venit a doua oară la Iona» (Iona 3,1).

   «Dumnezeu (Elohim) a văzut ce făceau ei» (Iona 3,10).

   «Dumnezeu (Elohim) S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă» (Iona 3,10).

   «Şi Domnul a răspuns: „Bine faci tu că te mânii?”» (Iona 4,4).

   «Şi Domnul Dumnezeu (Iehova Elohim) a făcut să crească o curcubetă» (Iona 4,6).

   «Dumnezeu (Elohim) a pregătit un vierme» (Iona 4,7).

   «Dumnezeu (Elohim) a pregătit un vânt înăbuşitor de la răsărit» (Iona 4,8).

   «Şi Dumnezeu (Elohim) a zis lui Iona: „Bine faci tu că te mânii din cauza curcubetei?”» (Iona 4,9)

   «Domnul i-a zis: „Ţie îţi este milă de curcubeta aceasta”» (Iona 4,10).

   Nu putem încheia secţiunea, în care este vorba despre ce a pregătit Dumnezeu pentru Iona, fără să amintim de un loc, pe care Domnul Însuşi l-a pregătit şi unde fără îndoială şi Iona va fi. Domnul Isus a spus: «În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu mă duc să vă pregătesc un loc.» (Ioan 14,2) Când vom fi în casa Tatălui şi vom privi înapoi la drumul nostru aici prin pustie, atunci vom vedea că unele lucruri şi unele împrejurări au fost pregătite special de Domnul pentru noi. Presupun că atunci lui Iona nu i-a fost clar, că peştele mare şi curcubeta şi viermele şi vântul înăbuşitor de la răsărit, fiecare la timpul lui, au fost pregătite extra pentru el. Cu siguranţă s-a gândit că toate s-au petrecut la întâmplare.

   Presupunem că Iona însuşi a scris această carte mică, care îi poartă numele. Nu ar fi fost felul de a fi al Stăpânului lui Iona să permită unui alt slujitor să prezinte aşa de deschis greşelile şi eşecul unui slujitor al Său. Dacă presupunerea noastră este adevărată, vedem cât de mult a învăţat Iona înainte de sfârşitul vieţii lui, să ia toate aceste lucruri din mâna lui Dumnezeu. Şi ce mulţumire trebuie să se fi ridicat din inima lui pentru grija plină de dragoste a Dumnezeului său! Cine altcineva s-ar osteni, să pregătească extra un vierme pentru el, ca să-l înveţe ceva aşa de necesar? Gândesc, că şi inimile noastre la sfârşitul călătoriei noastre pe pământ, când vom fi ajuns la locul pe care l-a pregătit Domnul pentru noi, vom fi pline de mulţumire, nu numai pentru locul însuşi, ci şi pentru grija Lui plină de dragoste pe drumul nostru; pentru viermi sau pentru ceea ce noi acum numim accidente, şi tot aşa şi pentru curcubete sau pentru ce noi denumim acum binecuvântări. Ambele sunt pregătite expres pentru noi. Atunci vom fi capabili să spunem: ne-a condus cu priceperea mâinilor Lui (compară cu Psalmul 78,72). Cu admiraţie şi mulţumire vom recunoaşte lucrurile pe care aceste mâini pricepute le pregătesc pentru noi şi ne fac parte de ele.

   Vântul înăbuşitor de răsărit a fost finalul lui Iona; el a devenit epuizat şi a leşinat. Nu era prima dată când Iona se sfârşea. În pântecele peştelui, sufletul lui Iona se sfârşea, spune el (capitolul 2,7). Atunci şi-a adus aminte de Domnul. Aşa este deseori şi cu noi. Cât timp avem puterea proprie, pe care ne putem sprijini, nu ne amintim de Domnul. Dar când ne-am pierdut puterea, când suntem lipsiţi de ajutor şi speranţă, când suntem istoviţi – atunci, în deznădejdea noastră ne amintim de Domnul. Strâmtorarea omului oferă prilej lui Dumnezeu. Domnul a văzut şi mai înainte pe robul Său istovit, l-a auzit şi l-a eliberat. Ce s-a întâmplat de data aceasta? Şi-a amintit Iona din nou de Domnul? Da, şi de data aceasta s-a îndreptat spre Domnul şi s-a rugat; dar de data aceasta nu s-a rugat cu ochii îndreptaţi spre Templul Lui cel sfânt şi nu era gata şi dispus să se plece cu căinţă profundă înaintea Lui şi să facă voia Lui. Este grav, foarte grav să trebuiască să spunem, că Iona încă nu a învăţat aceasta aici. Sărman, obosit, dezamăgit, epuizat Iona! El se chinuia încă în încăpăţânarea lui. Iarăşi s-a rugat să moară, spunând: «Mai bine să mor decât să trăiesc!»

   Evident nici îmbărbătarea grijulie, nici atenţia plină de dragoste şi nici învăţătura serioasă prin vierme şi vânt nu au avut nici un efect asupra profetului încăpăţânat şi îndărătnic. Era aceeaşi rugăminte, ca şi mai înainte, pe care el în supărarea lui a exprimat-o din nou. În mod remarcabil de data aceasta se spune că Dumnezeu (şi nu ca mai înainte: Domnul) a zis lui Iona: «Bine faci tu că te mânii din cauza curcubetei?» Se are impresia că permanenta proastă dispoziţie a îndepărtat intimitatea pe care o exprimă numele legământului „Domnul” (Iehova). Dumnezeu vorbeşte acum cu el pe aceeaşi bază, cu care El S-a ocupat de locuitorii păgâni din Ninive. Dumnezeu (nu: Domnul) a văzut faptele lor, şi Dumnezeu S-a căit. Este serios, să ne gândim că, dacă noi insistăm să rămânem pe drumul nostru şi nu luăm în seamă eforturile pline de dragoste ale Duhului Sfânt, nu numai intimitatea părtăşiei se pierde. În afară de aceasta, Dumnezeu trebuie să se ocupe atunci cu noi pe un alt nivel decât acela pe care un copil iubit aude glasul tatălui său.

   Întrebarea lui Dumnezeu este aproape aceeaşi ca aceea pe care El a pus-o cândva lui Iona. Atunci Iona era liniştit. Încăpăţânarea şi proasta dispoziţie însă l-au făcut să devină îndrăzneţ şi acum are curajul să răspundă lui Dumnezeu. El zice: «Fac bine că mă mânii, până la moarte!» Om nebun! Dumnezeu în harul Său nu a ascultat de cuvântul lui, nu a răspuns la această rugăciune necugetată. Dimpotrivă, El explică ce ar fi trebuit să-l înveţe curcubeta, viermele şi vântul (care până atunci au rămas neobservate), şi în mod impresionant S-a coborât, ca faţă de una din creaturile Sale să justifice căile Sale de har cu cetatea vinovată Ninive. Cu greu s-ar putea găsi o ilustrare mai strălucitoare pentru ceea ce a spus Iona, ca să caracterizeze pe Dumnezeu, decât aceea pe care o oferă ultimele două versete ale cărţii noastre. Avraam şi Moise au avut curajul să se judece cu Domnul (Geneza 18, Exod 32, Numeri 16). Dar cât de cu totul altfel a fost atitudinea lor! Domnul Însuşi invită pe păcătos să se judece cu El (Isaia 1,18), dar această judecare este altfel decât aceea a lui Iona cu Creatorul său. Noi am spune, că Iona a meritat să fie aspru pedepsit. Dacă am avea un copil neascultător, încăpățânat, care insistă la proasta lui dispoziție și la încăpăţânarea lui, atunci probabil i-am da o porţie de bătaie şi vom considera că a meritat-o din plin. Dar harul uimitor al lui Dumnezeu are în continuare răbdare cu sărmanul slujitor rătăcitor, şi noi vrem să credem că acest har va avea parte de biruinţă.

   Domnul avea ultimul cuvânt, aşa cum de fapt I se cuvine. Dar să ascultăm aceste ultime cuvinte: «Ţie îţi este milă de curcubeta aceasta, pentru care n-ai muncit şi pe care nu tu ai făcut-o să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi de asemenea o mulţime de vite?» Ce tablou este pus aici înaintea noastră: Iona se bucură cu bucurie mare de curcubetă, deoarece ea i-a mărit confortul, este însă total neştiutor de bucuria din cer pentru o întreagă cetate, care s-a căit. Iona este chiar foarte supărat şi mânios, că Ninive s-a comportat în felul acesta şi de aceea a fost cruţată de la distrugere. Iona s-a preocupat mult mai intensiv cu soarta curcubetei decât cu probabil un milion sau mai mult de suflete nemuritoare, care tocmai s-au întors la Dumnezeul viu şi adevărat. Ce învăţătură pentru noi astăzi! La câţi dintre noi nu se potriveşte aceasta, că noi ne preocupăm mult mai mult cu curcubetele noastre, cu florile şi cu casele noastre, cu lucrul nostru, cu autoturismul nostru, cu radioul nostru, decât cu milioanele de suflete nemuritoare din jurul nostru, care sunt gata să piară! Cât de mulţi dintre noi se bucură „cu bucurie mare” de ceva care îi măreşte puţin confortul, comoditatea, luxul, dar suntem total neştiutori şi dezinteresaţi cu privire la faptul că în cer este o bucurie nespus de mare pentru un păcătos, care se căieşte. Noi suntem foarte supăraţi şi foarte mânioşi, dacă are loc ceva, care schimbă drumul vieţii noastre. Păgânii în orbirea lor pot să se plece înaintea lemnului şi pietrei – ne preocupăm de tot felul de lucruri, sub premisa că viermii nu vin în curcubetele noastre şi vântul înăbuşitor de răsărit nu ne împovărează sau distruge recoltele noastre. Aşa este inima omului. Aşa este inima ta, şi aşa este inima mea. Eul ocupă totdeauna primul loc, până când Domnul ne-a învăţat să ne ridicăm ochii şi să privim la Isus.

   Domnul nu a reproşat lui Iona, că el a compătimit curcubeta. În aceasta nu era nimic greşit. Greşeala consta în faptul că el avea mai multă grijă, mai multe gânduri, mai multă compasiune pentru o curcubetă, care într-o noapte a crescut şi într-o noapte a pierit, decât pentru multe mii de suflete care pier, mor în marea cetate. Nu la întâmplare Dumnezeu foloseşte expresia: «într-o noapte a pierit», „a murit”. Auzim pentru a patra oară în această carte mică cuvântul „a pieri” sau „a muri”. Cu siguranţă şi aici răsună în amintirea lui Iona acele cuvinte deznădăjduite ale acelui căpitan, când l-a trezit pe Iona: «Scoală-te şi cheamă pe Dumnezeul tău! Poate că Dumnezeu va voi să se gândească la noi, şi nu vom pieri!» Sau ar putea el să uite vreodată rugăciunea insistentă a acestor corăbieri, atunci când l-au aruncat în mare? «Doamne, Te rugăm nu ne pierde pentru viaţa omului acestuia şi nu ne împovăra cu sânge nevinovat! Căci Tu, Doamne, ai făcut cum Ţi-a plăcut.» Chiar şi cuvintele chinuitoare ale oamenilor din Ninive trebuie să fi răsunat în urechile lui: «Cine ştie dacă Dumnezeu nu Se va întoarce şi nu Se va căi şi dacă nu-Şi va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!» Toţi aceşti oameni nu au pierit. Dumnezeu ştia, că ei au mai multă valoare decât multe curcubete, şi El a găsit o cale, ca ei să nu se piardă. El voia ca acea curcubetă, care într-o noapte a crescut, într-o noapte a pierit, să înveţe pe slujitorul Lui, ceea ce el avea nevoie aşa stringentă să înveţe. Dar din păcate slujitorul acesta a fost cu totul altfel decât Domnul lui. Lui i-ar fi părut bine, dacă toţi aceşti oameni ar fi pierit şi numai o curcubetă ar fi fost salvată.

   Dumnezeu a spus deci: «Ţie îţi este milă de curcubeta aceasta, pentru care n-ai muncit şi pe care nu tu ai făcut-o să crească.» Aceasta ne lasă să recunoaştem ceva din grija lui Dumnezeu, nu numai pentru curcubetă, ci şi pentru multele mii din Ninive. Fiecare viaţă în parte din marea cetate era preţioasă în ochii lui Dumnezeu. Fiecare era lucrarea mâinii lui Dumnezeu, El s-a îngrijit de fiecare, El a crescut pe fiecare. Aceasta era valabil nu numai pentru bărbaţii şi femeile în vârstă, ci şi pentru copilaşii şi animalele, pe care Dumnezeu îi aminteşte expres în aceste versete. Ce învăţătură este aceasta pentru noi, când vedem pe oamenii mulţi, care sunt fără Dumnezeu în lume! Dumnezeu caută plin de dragoste să-i câştige pe fiecare dintre ei, deoarece El a îngrijit de fiecare şi l-a făcut să crească. Este cu adevărat mâna Lui, care zi de zi i-a hrănit cu pâinea zilnică, cu toate că ei niciodată nu au învăţat să-L recunoască ca Tată. Domnul să ne ajute, să-i vedem aşa cum îi vede El, şi să-i iubim cu o parte foarte mică a dragostei minunate, care se arată aşa de clar în cunoscutele cuvinte: «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu.»

   Cu privire la aceste gânduri ale lui Dumnezeu şi la dragostea Sa, se pare că Iona a fost total neştiutor şi indiferent. Dar se poate presupune, că în cele din urmă ochii lui Iona s-au deschis şi el a învăţat această învăţătură minunată despre harul şi dragostea lui Dumnezeu şi despre lipsa lui de vrednicie. Cu siguranţă existenţa acestei cărţi mici şi în mod deosebit a ultimului capitol, sunt o mărturie despre această realitate.

   Domnul a putut spune ucenicilor Săi (cu toate că aceasta era aşa de evident, că ei toţi ar fi trebuit să ştie): «Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii». Aici Iona a atribuit mai multă valoare unei curcubetă decât unei cetăţi, care era aşa de mare, că o sută douăzeci de mii de copilaşi şi o mulţime de animale erau în ea. Să observăm, că Domnul a numărat copilaşii! El îi cunoştea pe fiecare din ei.

   Chiar dacă multe din cele spuse nu s-ar potrivi pentru noi, atunci am putea fi înclinaţi să dispreţuim profund pe Iona. Dar dacă suntem sinceri şi cântărim cât de mult dăm pentru confortul nostru, pentru comoditatea noastră, pentru luxul nostru, şi apoi comparăm aceasta cu cât de mult ne angajăm pentru mântuirea oamenilor, atunci vom observa probabil, că noi, ca şi Iona, în realitate ţinem mult mai mult la curcubetele noastre decât la oamenii care pier. Unii dintre noi merg chiar mai departe: în anumite situaţii sunt foarte supăraţi şi mânioşi pe aceia care îngrijesc de sufletele oamenilor.

   Este ceva foarte impresionant în aceste ultime cuvinte: «… o mulţime de vite». Cu toate că animalele nu au fost numărate, aşa cum au fost număraţi copilaşii, şi ele au purtat saci ca şi oamenii, şi Dumnezeu a văzut aceasta. Dumnezeu, care nu lasă să cadă o vrabie pe pământ fără voia Sa, ne arată aici grija Sa plină de dragoste pentru animalele care ar fi pierit împreună cu posesorii lor vinovaţi. Este un adevăr mare, că tot ce aparţine unui om, stă sub stăpânirea unui stăpân nou, dacă acesta este mântuit. Faraon a vrut ca izraeliţii să lase animalele lor în Egipt, atunci când aceştia au plecat din ţară, dar răspunsul a fost: «să nu rămână o unghie din ele» (Exod 10,26). Au şi animalele tale parte de mântuirea ta? Afacerile tale şi contul tău la bancă, poartă ele inscripţia „mântuit”? Copilaşii, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga, merg ei împreună cu tine pe calea îngustă? Ei toţi au fost salvaţi, când împăratul din Ninive şi poporul s-au întors la Dumnezeu şi s-au căit. Dacă copilaşii şi animalele nu sunt incluse, atunci ceva este greşit.

   Dacă suntem sinceri, atunci mica carte Iona loveşte tare pe mulţi dintre noi. Dar ce mângâiere ne poate aduce atunci când ne gândim că Dumnezeul lui Iona este şi Dumnezeul nostru! Noi trebuie să mărturisim că aceeaşi răbdare şi acelaşi har, care l-au însoţit pe Iona de la început şi până la sfârşit, ne însoţeşte şi pe noi de la început, şi de fapt noi nu înţelegem, că ele ne vor însoţi până la sfârşit. Domnul nostru să ne elibereze de neascultarea noastră, de îndărătnicia noastră, încăpăţânarea noastră şi de capriciile noastre! El să ne formeze să devenim asemenea Lui şi El să ne facă să avem o imagine reală a valorilor efective atât a curcubetelor cât şi a sufletelor oamenilor. El să facă din noi vase sfinţite şi folositoare în mâna Stăpânului!

   Vrem să încheiem cartea Iona cu gândurile unui alt comentator: „Este totuşi frumos să vedem, cum la sfârşit Iona se alătură glasului lui Dumnezeu. Aceasta se arată prin însăşi existenţa acestei cărţi. Duhul îl foloseşte ca să arate pe de o parte ce este din fire în inima omului, care de fapt este vasul mărturiei lui Dumnezeu, dar şi, pe de altă parte (ca şi contrast la comportarea profetului, care însă mărturiseşte sincer toate greşelile lui) să arate bunătatea lui Dumnezeu. Iona nu a putut să se ridice la înălţimea acestei bunătăţi, şi el nu s-a putut subordona ei.” (J. N. Darby, Studii asupra Cuvântului lui Dumnezeu, Volumul 3).

   Doamne, dă scriitorului acestei cărţi şi cititorului ei mai mult din capacitatea de învăţare a lui Iona!