La Dumnezeu este salvare - G. C. Willis

Capitolul 1 – Iona se opune

   În partea de nord a împărăţiei lui Israel, nu departe de Marea Mediterană, se întinde ţinutul seminţiei lui Zabulon. În partea de sud a ţinutului Zabulon, la o depărtare de trei sau patru mile de Nazaret, se afla cetatea Gat-Hefer. Cu aproximativ 850 de ani înainte ca Domnul Isus să crească în Nazaret (Luca 4,16), în Gat-Hefer trăia un om cu numele Iona. Biblia nu ne spune dacă el s-a născut în Gat-Hefer. Ea spune despre el numai: «… care era din Gat-Hefer» (2 Împăraţi 14,25).

   Nu aflăm când a trăit el exact, dar Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, a împlinit profeţia plină de har a lui Iona, prin aceea că el a luat înapoi hotarele lui Israel, de la intrarea Hamatului până la mare (2 Împăraţi 14,25).

   Profetul Elisei a murit în timpul domniei lui Ioas, tatăl lui Ieroboam (2 Împăraţi 13,14). Este deci posibil ca Iona să fi fost contemporan cu Elisei şi să se fi cunoscut. Dar mult mai probabil este că Iona a trăit în acelaşi timp cu prorocul Osea.

   Duhul lui Dumnezeu ne spune deci, că Iona venea din Gat-Hefer. Aceasta nu este lipsit de importanţă. Ne amintim, că această cetate era situată în Zabulon. Dacă mergem în Deuteronom 33,18 la binecuvântarea rostită de Moise, omul lui Dumnezeu, vedem că el spune: «Bucură-te, Zabulon, în ieşirea ta, şi tu, Isahar, în corturile tale!» Misiunea deosebită a lui Zabulon era evidentă, să iese afară. Prorocul, pe care Domnul Dumnezeu L-a ridicat din mijlocul lui (Deuteronom 18,15), Domnul şi Învăţătorul nostru, care a fost crescut în Nazaret în ţara lui Zabulon, corespundea realmente acestor însuşiri şi acestei misiuni a lui Zabulon, aceea de a ieşi. El S-a coborât din gloria Sa în această lume a mizeriei. Drumul Lui a fost totdeauna un drum care conducea în afară – până în ultima zi îngrozitoare de pe Golgota, unde citim: «Ducându-Şi crucea, a ajuns (textual: a ieşit) la locul numit „al Căpăţânii”» (Ioan 19,17).

   Dacă Iona ar fi înţeles misiunea şi privilegiul, pe care i le-a dat Dumnezeu, prin faptul că aparţinea seminţiei lui Zabulon, atunci ar fi corespuns a ceea ce spune binecuvântarea; ar fi ieşit cu bucurie. Cu regret Iona a devenit cunoscut însă prin refuzul lui şi nu prin aceea că ar fi ieşit plin de bucurie.

   Este adevărat, că Isahar, care a fost chemat împreună cu Zabulon să se bucure, locuia mai mult în corturile sale, decât să iese. Nu fiecare savurează privilegiul ca Iona de a ieşi şi a merge la ţări păgâne cu un mesaj din partea Domnului. Dar cu regret, nici aceia care se bucură de acest privilegiu, nu se bucură toţi de această misiune.

   După aceste reflecţii preliminare vrem acum cu ajutorul lui Dumnezeu să ne ocupăm mai îndeaproape cu cartea Iona.

   Nici un creştin adevărat să nu se îndoiască de adevărul absolut al acestei cărţi mici. Domnul Isus Însuşi o confirmă: «Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui celui mare, tot aşa Fiul Omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului. Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de generaţia aceasta în ziua judecăţii şi o vor condamna, pentru că ei s-au pocăit la vestirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona.» (Matei 12,40.41). În aceste versete Domnul, cu autoritatea Sa, accentuează cele două adevăruri dominante ale acestei cărţi. S-ar putea uşor dovedi cu fapte sigure, că în această carte sunt relatate exclusiv lucruri care cu certitudine sunt posibile. Dar creştinul adevărat nu solicită aceste dovezi din afară, dacă el are Cuvântul Domnului şi Învăţătorului său, pe care el se poate baza.

   Cu toate acestea ne permitem să cităm aliniatele remarcabile din cartea lui Gook „Can a Young Man Trust?”.

   „Sunt cel puţin două relatări în deplină concordanţă cu toate detaliile despre evenimentul următor, şi toate au fost verificate minuţios de M. de Parville, editorul cotidianului renumit „Journal des Debats”. Numele lui de Parvin şi renumele lui de specialist în ştiinţele naturii sunt un argument pentru aceia care pun la îndoială istoria lui Iona din punctul de vedere al ştiinţei. Relatarea detaliată sună astfel:

   În februarie trecut, vaporul de pescuit balene „Steaua răsăritului” se afla în apropierea insulelor Malwine în căutarea de balene, dar care erau foarte rare. Într-o dimineaţă, cel care căuta cu privirea a observat în obiectiv o balenă la o depărtare de aproximativ trei mile. Două bărci au fost echipate cu oameni. Curând una din bărci a fost aşa de aproape de animal că unuia din harponieri i-a reuşit să lovească balena cu o suliţă. S-a dovedit că animalul era neobişnuit de mare. Din cauza rănirii scotea gemete foarte mari. S-a îndepărtat cu o viteză foarte mare, trăgând barca după sine. Ea a înotat aproximativ cinci mile înainte, apoi s-a întors şi a venit aproximativ în acelaşi loc unde a fost rănită cu harponul.

   Barca a doua era deja în poziţie de atac. Când animalul s-a ridicat aproape de suprafaţa apei, harponierul de pe barca a doua a aruncat harponul şi a nimerit animalul. În mod evident durerea a făcut balena să turbeze de durere, căci ea se zbătea îngrozitor, barca şi echipajul ajungând în mare pericol. În cele din urmă animalul s-a îndepărtat şi a tras după sine cele două bărci. După aproximativ trei mile s-a scufundat, fără să se ştie unde era. Odgonul harpoanelor s-au destins şi harponierii au început să tragă încet odgoanele şi să le înfăşoare. Când acestea s-au încordat, balena a apărut la suprafaţă şi lovea îngrozitor cu coada în jurul ei. Bărcile au încercat să se îndepărteze din raza de acţiune a animalului, care în mod evident se afla în lupta cu moartea. O barcă a reuşit. Cealaltă însă a avut mai puţin noroc. Balena a lovit-o şi a răsturnat-o. Oamenii au căzut în apă, şi înainte ca echipajul celeilalte bărci să-i poată salva, unul s-a înecat, şi James Bartley a dispărut. Când balena s-a liniştit din cauza epuizării, s-a căutat în apă după James Bartley, dar nu a fost de găsit. S-a presupus că a fost lovit de coada balenei şi apoi s-a afundat pe fundul mării. Cei rămaşi în viaţă s-au întors înapoi la vapor.

   Balena era moartă. După câteva ore corpul imens plutea lângă vapor şi bărbaţii s-au grăbit să taie carnea animalului cu uneltele lor şi să depoziteze grăsimea.

   În dimineaţa următoare au continuat. Curând au ajuns la stomac, care trebuia tras pe punte. Pe când lucrătorii erau ocupaţi cu curăţirea lui şi să-l lege cu o frânghie, au descoperit spre groaza lor că în stomac era ceva ghemuit, care dădea semne convulsive de viaţă. Punga imensă a fost trasă pe punte şi despicată. S-a găsit în ea marinarul dispărut aflat în stare ghemuită şi inconştient. A fost scos pe punte şi a fost tratat cu o baie de apă de mare, care l-a trezit curând din starea de inconştienţă. Dar duhul lui era total dezorientat. A fost dus în cabina căpitanului şi acolo a rămas două săptămâni un nebun urlând. Căpitanul şi ofiţerii de pe vapor l-au îngrijit cu multă dăruire şi în cele din urmă el a devenit stăpân pe simţurile lui.

   După trei săptămâni s-a refăcut complet din şoc şi şi-a reluat activitatea. Însă în timpul scurt petrecut în stomacul balenei, când pielea bărbatului a fost expusă acţiunii sucurilor gastrice, aceasta s-a schimbat în mod vizibil. Faţa şi mâinile lui erau aşa de palide, că arătau albe ca la un mort. Toată pielea s-a cutat şi omul arăta ca şi cum ar fi şezut în apă care fierbe. Bartley a garantat, că el ar fi trăit probabil în carcasa de carne până ar fi înfometat, căci el şi-a pierdut conştiinţa nu din lipsă de aer, ci din cauza fricii. Potrivit relatărilor sale, îşi amintea de sentimentul când era aruncat de botul balenei în aer, ca apoi să cadă iarăşi în apă. Apoi a urmat un zgomot înspăimântător, de prăbuşire, pe care l-a presupus că este provocat de lovitura puternică a apei de către coada balenei. După aceea a fost înconjurat de un întuneric îngrozitor şi a simţit cum aluneca ca printr-un coridor alunecos, care părea că se mişcă şi îl ducea mai departe. Acest sentiment a fost numai un moment. După aceea a observat că are mai mult loc. A pipăit în jurul lui şi mâinile lui au ajuns în contact cu o substanţă moale, mocirloasă, care de fiecare dată când o atingea i se părea că se retrage.

   În cele din urmă a presimţit că fost înghiţit de balenă şi groaza de această situaţie l-a copleşit. Putea să respire uşor, dar căldura era îngrozitoare. Ea nu era pârjolitoare sau sufocantă, ci ea îi părea mai mult că îi deschidea porii pielii şi îi sorbea puterea de viaţă. El a devenit foarte slăbit şi i s-a făcut rău. Ştia că nu este nici o speranţă să scape din această închisoare ciudată. A încercat să întâmpine moartea cu bărbăţie, dar liniştea înfiorătoare, întunericul îngrozitor, conştienţa înfiorătoare despre împrejurările în care se afla şi căldura groaznică l-au biruit în cele din urmă, şi a căzut în leşin. Lucrul următor de care şi-a adus aminte a fost, că s-a regăsit în cabina căpitanului.

   Bartley nu este un bărbat fricos, dar el spune, că au trecut multe săptămâni, înainte ca să doarmă o noapte când să nu fie neliniştit de visurile chinuitoare despre balene mânioase şi de groaza unei închisori teribile. Pielea pe faţa lui Bartley şi pe mâinile lui nu şi-a mai recăpătat niciodată culoarea naturală. Ea este galbenă şi cu riduri şi arată ca un pergament vechi.

   Sănătatea acestui om, dimpotrivă, pare să nu fi fost influenţată de acest eveniment. El este în cea mai bună dispoziţie şi în mod foarte evident se bucură de toate binecuvântările vieţii de care are parte. Căpitanii, care fac prinderea balenelor, spun că nu-şi pot aminti de un caz asemănător cu acesta. Ei relatează, că deseori se întâmplă ca oameni să fie înghiţiţi de balene, care din cauza durerilor provocate de harpoane devin furioase şi atacă vapoarele. Dar ei niciodată nu au cunoscut un om care să fi trăit aceleaşi evenimente ca Bartley şi spoi să revină viu la lumina zilei.”

   Această întâmplare, aşa cum s-a spus, a fost confirmată de unul dintre cei mai conştiincioşi şi mai scrupuloşi specialişti în ştiinţele naturii din Europa, M. de Parville. El consideră că relatările căpitanului şi echipajului vaporului de prins balene este demn de încredere. La aceasta el remarcă: „Sunt relatate multe cazuri în care balenele în furia lor în lupta cu moartea au înghiţit oameni. Dar acesta este primul caz modern în care prada revine sănătoasă la lumina zilei. După această ilustrare ajung să cred, că Iona a ieşit realmente viu din balenă, aşa cum relatează Biblia.”

   Să revenim la primul verset al capitolului! «Şi cuvântul Domnului a venit la Iona, fiul lui Amitai, spunând:» Este remarcabil că Iona în cartea mică, pe care o avem înaintea noastră, niciodată nu este numit profet. Duhul Sfânt foloseşte pe scriitorul celei de-a doua cărţi a împăraţilor, ca să dea lui Iona acest titlu. Noi trebuie probabil să facem o pauză scurtă şi să ne întrebăm ce înţeles are cuvântul „profet” în Sfânta Scriptură. De cele mai multe ori se presupune că un profet este cineva care vesteşte ce va avea loc în viitor. Realmente foarte des este aşa. Dar dacă citim cărţile profetice din Biblie, vom găsi că aceasta este numai o parte din ceea ce face Dumnezeu prin aceşti bărbaţi. O definiţie, pe care Dumnezeu Însuşi o dă în Cuvântul Său, o găsim dacă comparăm Exod 4,16 şi 7,1. În primul loc din Scriptură Dumnezeu spune despre Aaron: «El va vorbi poporului pentru tine» sau «El să fie purtătorul tău de cuvânt pentru popor», şi în celălalt loc: «fratele tău Aaron va fi prorocul tău.» Aceste două locuri luate împreună ne dau definiţia cea mai clară a ceea ce este un proroc după Cuvântul lui Dumnezeu: el este purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu faţă de popor. Foarte frecvent Dumnezeu vorbeşte despre judecată sau despre binecuvântări, care vor avea loc în viitor, şi în acest caz prorocul vorbeşte realmente despre ceea ce va avea loc în viitor. Dar prima lui datorie constă în aceea, că el trebuie să fie purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, şi aceasta include foarte des mustrare sau îndemn. Să reţinem permanent, că lucrul cel mai important pentru un proroc este, că el vorbeşte pentru Dumnezeu, nu pentru sine însuşi sau de la sine! Cuvântul grecesc „prophetes” din care derivă cuvântul profet în limba noastră are exact acest înţeles.

   Lexiconul grec de Liddell şi Scott spune despre acest cuvânt: „În sensul strict al cuvântului el desemnează pe cineva care vorbeşte pentru un altul, în mod deosebit pe acela care vorbeşte pentru un dumnezeu şi explică oamenilor voia acestuia. Acesta este un profet.”

   Dacă Iona însuşi a scris această carte mică, care îi poartă numele, atunci putem înţelege foarte bine (şi stima), că titlul de „profet” lipseşte în această carte. În acelaşi timp putem stima faptul că Dumnezeu ia totuşi în seamă, ca un alt scriitor să pună înaintea numelui său acest titlu de onoare, pe care el însuşi nu a vrut să-l ia. Şi Domnul Isus onorează pe Iona cu acest titlu (Matei 12,39 şi versetele următoare).

   Numele Iona înseamnă „porumbel”. Porumbelul este un simbol al păcii, şi cartea este realmente o ofertă de pace venită de la Domnul Însuşi. Este nu numai, aşa cum vom vedea, o ofertă de pace pentru locuitorii din Ninive, ci totodată şi pentru alţii. Numele „Amitai”, tatăl lui Iona, însemnă „adevăr”. Prin aceasta în fond în aceste două nume ne întâmpină vestea minunată, pe care o găsim şi în Ioan 1,17: «Harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Adevărul este lumina care ne arată păcatele noastre. Harul poartă de grijă de mijloacele care sunt necesare ca să acopere păcatele noastre. Cât de clar vin la lumină aceste două laturi ale Fiinţei lui Dumnezeu în cartea pe care o studiem aici! Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului, şi noi trebuie să aducem în lumina adevărului Său toate căile noastre. Dar unde putem găsi noi un exemplu mai luminos al harului lui Dumnezeu, care totdeauna este gata să scuze şi să ierte? Când citim această carte mică trebuie să ne gândim că Iona este cu adevărat o imagine a Domnului Isus Hristos. Cât de clar arată aceasta cele două nume!

   În contextul versetului întâi trebuie amintit, că pentru Iona nu era nici o îndoială cu privire la sursa poruncii pe care a primit-o: «Cuvântul Domnului a venit la Iona». Problema lui Iona nu consta în faptul că el nu avea o misiune suficient de clară, o autoritate de a acţiona. Dacă vom studia cartea în continuare, vom vedea că problema lui Iona era de altă natură: nu era lipsa de claritate cu privire la autoritatea poruncii, ci lipsa de a fi gata de a asculta de autoritatea lui Dumnezeu. Nu ne asemănăm noi în această privinţă uneori foarte mult cu Iona? Ştim foarte bine, căci cartea din mâinile noastre, Biblia, este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Isus Hristos a spus în acest Cuvânt: «Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi» (Matei 11,28)! Presupun că cei mai mulţi din cititorii noştri au auzit această chemare şi au primit-o ca pe o chemare personală, adresată lor, şi au ascultat de ea. Pe de altă parte aceleaşi buze, care au făcut invitaţia «Veniţi la Mine!», spun şi: «Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură!» (Marcu 16,15) Noi am ascultat de chemarea «Vino!». Am fost bucuroşi să obţinem liniştea pe care El ne-a promis-o. Când însă este vorba de solicitarea «Duceţi-vă!», atunci foarte des ne asemănăm cu Iona, care nu s-a grăbit aşa de mult să asculte. Este uluitor, câte dezvinovăţiri ingenioase putem găsi, ca să ocolim ascultarea de această solicitare sau s-o refuzăm, sau s-o amânăm. Cei mai mulţi dintre noi realmente nu au nici un motiv să critice în vreun fel pe Iona, deoarece el a încercat să ocolească porunca lui Dumnezeu «Du-te!». Celor mai mulţi le este clară originea divină a poruncii de a merge în toată lumea, tot aşa de clar cum i-a fost lui Iona, când Cuvântul Domnului a venit la el. Ştim foarte bine şi ce autoritate stă înapoia poruncii. Adevărata problemă nu constă în faptul că există îndoială, dacă această misiune vine de la Dumnezeu sau dacă autoritatea Lui stă înapoia ei. Adevărata problemă este în voinţa noastră rea.

   «Şi cuvântul Domnului a venit la Iona, fiul lui Amitai, spunând: „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei; căci răutatea ei s-a suit până la Mine!”» «Scoală-te!» În acest loc sunt deja o mulţime de greutăţi. Este necesară energie, ca să te scoli. Noi suntem foarte comozi! Este foarte greu să te debarasezi de greutăţile care pentru noi sunt casa, profesia şi confortul, şi să te scoli.

   «Scoală-te! Du-te!» Iona nu trebuia numai să se scoale, ci el a avut exact aceeaşi poruncă pe care o avem şi noi: «Du-te!» Un sutaş roman a venit odată la Domnul şi a spus: «Căci şi eu, care sunt sub autoritatea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: „Du-te!” şi se duce.» (Luca 7,8). Acest sutaş a înţeles foarte bine ce înseamnă autoritate. Când spunea: «Du-te!», atunci nu mai era nici o întrebare în privinţa aceasta; soldatul se ducea. Dar când Domnul a spus lui Iona: «Du-te!», atunci Iona a decis să nu se ducă. Soldatul nu se gândea nici măcar în vis să se plângă, că drumul este prea lung sau prea greu sau prea periculos sau că momentul nu ar fi potrivit. El nu a permis nicidecum să apară gândul, că el nu ar fi dorit să meargă sau că el ar fi foarte preocupat cu altă lucrare. Când sutaşul a spus: «Du-te!», atunci el s-a dus.

   Acelaşi cuvânt este folosit şi de fiul risipitor din Luca 15: «Mă voi scula, mă voi duce la Tatăl meu.» S-ar putea ca el timp îndelungat să-şi fi spus: „Trebuie să mă duc la tatăl meu”. Dar abia când în sfârşit s-a sculat a fost posibil ca el să întâlnească cândva pe tatăl său. Era necesară energia credinţei ca să se scoale. Cei mai mulţi din cititorii noştri ştiu din experienţă ce înseamnă să se scoale şi să se ducă la Tatăl lor. Pagubă este când noi nu ştim din experienţă ce înseamnă pentru noi să ne sculăm şi să mergem la aceia care trăiesc în întuneric!

   Cât de mulţi sunt printre noi, cărora Domnul le-a spus: «Du-te!» - şi noi am făcut ca Iona şi am refuzat. S-ar putea ca noi să fi fost aşa de preocupaţi cu ale noastre, că nu L-am auzit când a spus „Du-te!”, sau s-ar putea, că noi înţelegem aşa de puţin ce autoritate ne vorbeşte, aşa că decidem că nu este nici o necesitate să ascultăm şi considerăm că avem voie să facem propria voie în locul acesteia. Facă Domnul ca noi să auzim glasul Său, care vorbeşte cu autoritate divină – o autoritate pe care nu trebuie s-o punem la îndoială şi care ne spune: „Scoală-te şi du-te! Scoală-te şi du-te la Ninive”.

   Domnul a poruncit lui Iona nu numai: «Scoală-te! Du-te!», ci El i-a dat indicaţie clară, unde să se ducă. El nu a spus: „Scoală-te şi du-te unde doreşti!”, ci El i-a arătat clar lui Iona locul unde trebuia să meargă. Domnul vrea să ne spună unde să mergem. S-ar putea ca El să dorească să ne trimită la cineva din familia noastră sau la vecinii noştri sau la oameni dintr-o altă naţiune şi cu o altă limbă la capătul celălalt al pământului. Să ne amintim de paşte! Dacă mielul fript era mai mare decât avea nevoie familia, atunci izraeliții trebuiau să-l împartă cu vecinii lor, cu cel mai apropiat de casa sa (Exod 12,4). Ne-am luat noi timp să ne hrănim din Mielul fript – exact aşa cum ne-am căutat scăparea înapoia sângelui Lui? Am observat noi, că Mielul fript este o masă de sărbătoare inepuizabilă, care este suficientă pentru mine şi familia mea şi pentru vecinul meu, cel mai apropiat de casa mea? Acesta este un loc unde se poate începe. Să împărţim cu toţii Mielul fript cu vecinul nostru, cu cel care este cel mai aproape de casa noastră! Vom constata la timp, că – aşa cum Domnul a arătat cărturarilor – aproapele meu poate fi unul dintr-o altă naţiune sau unul care mulţi ani a fost dispreţuit şi batjocorit şi părăsit. Să sperăm că eu şi atunci voi merge şi voi împărţi cu el Mielul fript! Domnul ne poate trimite unde vrea El, ori foarte departe ori în apropiere. Deoarece El este Dumnezeu, Domnul, Domnul nostru, El are dreptul şi autoritatea pentru a face aceasta.

   Şi ce este cu Ninive, cetatea cea mare? De trei ori citim cuvintele: «Ninive, cetatea cea mare» şi o dată: «Şi Ninive era o cetate foarte mare». Ninive este amintită pentru prima dată în Geneza 10,6-13: «Fiii lui Ham: … Din Cuş s-a născut Nimrod … El a domnit la început peste Babel … Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive …; aceasta este cetatea cea mare.» Ea a fost întemeiată din urmaşii unui om care a stat sub blestem şi Dumnezeu Însuşi a trebuit să spună despre el: «Răutatea ei s-a suit până la Mine!» (Iona 1,2).

   Babilon era situat lângă Eufrat şi era capitala imperiului cu acelaşi nume. Ninive dimpotrivă era situat lângă râul Tigru şi era capitala Asiriei.

   Ştim o mulţime de lucruri despre Ninive, cu toate că în zilele noastre nu se mai vede nimic din cetate, în afară de câteva movile de dărâmături. În anul 1840 Layard a trecut pe lângă marea movilă din Nimrod, în timp ce cobora de-a lungul râului Tigru. În 1845 a început să sape acolo. Layard a întocmit un raport despre aceste săpături cu fotografii foarte interesante, care ne oferă o imagine despre această cetate minunată a antichităţii.

   Dacă citim istoria despre Iona şi totodată ne gândim la mărimea şi splendoarea pe care ne-o oferă resturile de piatră, atunci fără prea multă fantezie ne putem imagina pe profetul Iona cum stătea pe treptele acestui palat sau lângă un taur mare înaripat şi ţinea predica lui scurtă: «Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi răsturnată!»

   Cât de remarcabilă este diferenţa dintre mesajul lui Iona şi al nostru! Mesajul lui Iona era în totalitate un mesaj de judecată fără nici un cuvânt de har. Şi totuşi pe drept recunosc amândoi, predicatorul şi ascultătorul, în acest mesaj o ofertă a harului. Căci ce altceva este atenţionarea cu privire la judecată? Este bine pentru noi să ne gândim, că în orice mesaj de judecată se include o ofertă de har, care devine eficientă când cei vinovaţi pun pe inimă atenţionarea şi se căiesc.

   Dar în ce constă mesajul nostru? În realitate şi el conţine anunţarea unei judecăţi şi a mâniei care va veni. Dar mesajul nostru nu se caracterizează prin judecată, ci prin har. Niciodată vreun mesager nu a avut un mesaj mai minunat ca acesta: «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.» Mesajul judecăţii trezeşte în ascultători dorinţa stringentă de a găsi un drum, ca să scape de judecată şi să nu piară. Şi acest drum de scăpare este tema mesajului nostru. «Eu sunt calea», spune Domnul nostru. Noi avem de relatat despre o persoană vie, iubitoare, despre un Mântuitor, despre Domnul nostru Isus Hristos. O, prieten drag, în ce contrast stă mesajul nostru cu cel al lui Iona! Ce privilegiu deosebit avem noi!

   Dacă privim rămăşiţele inspiratoare de admiraţie ale gloriei trecute a măreţei cetăţi Ninive, ne vom minuna mai puţin de faptul că Iona a dat înapoi şi a fugit de o astfel de activitate: să mergi acolo singur şi fără ajutor şi să predici împotriva uneia din cele mai vechi, mai mari şi mai impunătoare cetăţi ale pământului, şi apoi o astfel de predică: «Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi răsturnată!» Omeneşte vorbind, cu siguranţă Iona şi-ar fi pierdut dreptul la viaţă, dacă acest mesaj ar fi ajuns la urechea împăratului. Se poate foarte bine simţi împreună cu Iona, căci cine ar fi primit cu plăcere o astfel de misiune. În timpul nostru unii au dat înapoi de la misiuni mult mai simple decât aceea la care Iona a fost chemat. Nu trebuie nicidecum să ne mirăm, dacă Iona simţea că nu poate privi în faţă riscul de a-şi pierde capul. Căci el cunoştea foarte bine renumele cetăţii Ninive, povestirile despre mărimea ei şi despre puterea împăratului ei.

   Avem impresia că nu frica de propria lui siguranţă era cea care l-a făcut pe Iona să se îndepărteze de misiunea clară dată lui de Dumnezeu. Dacă se citeşte cartea Iona, dimpotrivă eşti impresionat de curajul lui Iona, şi nu de laşitatea lui. În versetul 2 al capitolului patru auzim cum Iona spune (după ce Dumnezeu a cruţat Ninive): «Ah, Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur, fugând la Tarsis. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău!» Iona ştia foarte bine cât de îndurător este Dumnezeu. Cu greu s-ar putea găsi o descriere mai frumoasă a acestui har. A presupus Iona probabil că el va putea lua pentru sine bunătatea şi harul lui Dumnezeu, atunci când a îndrăznit să fie neascultător? Nu este posibil ca şi noi, care ne lăudăm cu cunoaşterea dragostei şi harului lui Dumnezeu, aşa cum ele au fost revelate în Domnul nostru Isus Hristos, cu toate acestea uneori în cele din urmă folosim acest har şi această dragoste ca să tratăm cu superficialitate poruncile Sale? Dumnezeu în harul Său să ne păzească de un asemenea păcat şi să ne deschidă ochii, dacă am devenit vinovaţi în această privinţă!

   Repulsia lui Iona faţă de ascultare pare să fi crescut din teama că Dumnezeu ar putea ceda la mânia Sa şi va cruţa Ninive. Era aceasta mândria inimii, care nu poate suporta să-şi piardă prestigiul, sau era prejudecata amară a unui izraelit faţă de un popor păgân? Se temea Iona deja de viitor şi vedea deja pe împăratul din Ninive care peste cincizeci de ani va invada patria sa (2 Împăraţi 15,19)? Elisei a plâns, când Azael a povestit lucrurile îngrozitoare, pe care el le va face lui Israel, când va deveni împărat. Iona a putut privi în viitor cu o previziune asemănătoare şi a văzut judecata îngrozitoare, pe care Asiria o va aduce asupra lui Israel, o judecată care durează până astăzi.

   Probabil noi nu putem recunoaşte toate motivele care au mişcat pe Iona şi l-au făcut să rişte să fie premeditat neascultător de Dumnezeu. Şi cine dintre noi ar îndrăzni să spună că este deplin conştient de motivele lui însuşi? Deseori noi avem mult mai puţine motive decât Iona, când refuzăm sau neglijăm chemarea lui Dumnezeu de a ne scula şi de a merge. Şi dacă ne-am judeca sincer motivele noastre din punctul de vedere al lui Dumnezeu, atunci vom fi probabil foarte şocaţi.

   «Dar Iona s-a sculat să fugă la Tarsis, departe de faţa Domnului.» Ce nebunie! El, profetul Domnului, ar fi trebuit cel mai bine să ştie ce-i de făcut. «Cine s-a îndărătnicit împotriva Lui şi a avut pace?» (Iov 9,4). Iov ştia că nu este nici pace şi nici reuşită dacă se încearcă să fi neascultător de Dumnezeu. Noi toţi ar trebui să cunoaştem acest adevăr important, şi totuşi cât de încet învăţăm acest adevăr!

   Ce nebun era Iona! Cu siguranţă deseori a citit şi a cântat psalmul despre David  în care se spune: «Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de faţa Ta? Dacă mă voi sui în ceruri,Tu eşti acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va conduce şi dreapta Ta mă va ţine. Dacă voi zice: „Cel puţin întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina din jurul meu!”, iată că nici chiar întunericul nu m-ar ascunde de Tine; ci noaptea ar străluci ca ziua şi întunericul ca lumina.» (Psalm 139,7-12). Dar cu toate acestea Iona s-a sculat ca să fugă dinaintea Domnului la Tarsis. Unii au presupus că Tarsis se află în Spania. Dar articolele de export din Tarsis, şi anume aurul, argintul, fildeş, maimuţe şi păuni (2 Cronici 9,21), nu pot fi din Spania, aşa cum constată într-un articol ziarul „The Bible League  Quarterly” (octombrie-decembrie 1940). Autorul lui dovedeşte destul de logic, că Tarsis era situat în partea de sud a Indiei. Printre altele citează o relatare a lui Herodot despre o călătorie pe mare spre Tarsis. În jurul anului 600 înainte de Hristos faraonul Necho al Egiptului a delegat fenicieni să navigheze cu corăbii prin Gibraltar în jurul  Africii spre Tarsis şi să se reîntoarcă pe acelaşi traseu înapoi. Toamna trebuiau să meargă pe uscat şi acolo, indiferent de locul în care se aflau ocazional, să însămânţeze şi să aştepte până vor putea recolta. În felul acesta îşi procurau proviziile. Potrivit relatării lui Herodot ei au avut nevoie de trei ani.

   Aşa a pornit Iona în cea mai lungă călătorie cunoscută în timpurile acelea, ca să încerce să fugă de Dumnezeul său. Vor trece mulţi ani înainte ca el să poată veni înapoi. Iona a încercat realmente să se stabilească în cele mai îndepărtate margini ale mării.

   «S-a coborât la Iafo şi a găsit acolo o corabie care mergea la Tarsis.» Se merge mereu tot mai în jos, dacă vrem să părăsim pe Domnul. Acesta a fost primul său pas în jos în ceea ce priveşte aspectul exterior, dar în nici un caz nu era ultimul. Pasul exterior în jos este precedat totdeauna de un pas lăuntric sau spiritual în această direcţie. A coborî este mai uşor şi mai comod decât a urca. Aceasta este valabil atât pentru corp cât şi pentru duh. De aceea să fim foarte atenţi când drumul începe să coboare, când călătoria devine uşoară şi nu mai sunt movile, pe care trebuie să urcăm! Putem fi destul de siguri că atunci am ajuns pe un drum greşit.

   Este de asemenea remarcabil că Iona fără greutăţi şi imediat a găsit o corabie spre Tarsis. Probabil s-a gândit: aşa trebuie să fie; aceasta este cu siguranţă un semn că voi reuşi pe drumul meu. Trebuie să ne mirăm cât de uşor diavolul ne face drumul de coborâre. El este totdeauna pregătit să poarte grijă de tot ce ne trebuie, ca să ne îndepărteze de Domnul. Să nu ne imaginăm nici o clipă, că drumul de coborâre trebuie să fie corect, numai din cauză că el este aşa de simplu! Această corabie, care tocmai trebuia să navigheze spre Tarsis, nicidecum nu era dovada că Dumnezeu a pregătit-o (capitolul 1,4; 1,17; 4,6; 4.7; 4.8); exact opusul era corect. Dar şi noi trebuie să punem înaintea ochilor următoarele: lucrurile care într-o oarecare măsură ne ies uşor în cale şi ne întăresc să facem propria voie, nicidecum nu vin de la Dumnezeu, ci foarte probabil diavolul le-a pregătit pentru noi.

   «A plătit preţul şi a coborât în corabie, ca să meargă împreună cu ei la Tarsis, departe de faţa Domnului.» Desigur el a plătit prețul călătoriei! Pentru această distanță trebuie să fi fost deosebit de mare.  Dacă stăm în slujba Domnului, putem fi siguri că El poartă grijă de prețul călătoriei. Dar dacă vrem să facem ce ne place sau stăm în slujba diavolului, atunci prețul călătoriei trebuie plătit de noi înșine. Cât de enorm este uneori acest preț! Sunt unii care au refuzat să răspundă la chemarea lui Dumnezeu şi sau îndreptat pe drumul lor propriu. Şi preţul călătoriei a fost pacea lor lăuntrică, liniştea inimii, pe care Domnul o poate da numai atunci când purtăm jugul Lui. Probabil preţul călătoriei a fost chiar pierderea, pierderea veşnică a copiilor lor. Un cămin comod aici pe pământ şi un autoturism frumos, un cont mare la bancă, toate acestea nu pot fi o compensaţie pentru preţul călătoriei pe care trebuie să-l plătim. Ne costă mult mai mult, dacă nu ascultăm de Dumnezeu. Şi cu toate că Iona a plătit preţul călătoriei lui până la Tarsis, totuşi niciunde nu auzim că el ar fi primit ceva înapoi, deoarece el nu a ajuns la destinaţie. Diavolul ia, dar niciodată nu dă. Singura plată, pe care el o face, este moartea (Romani 6,23). Slujba lui este îngrozitoare, preţul călătoriei cerut de el este foarte mare, şi plata lui este cea mai rea din câte există. Şi cu toate acestea, oricât ar fi de neînţeles, sunt mulţi care îl urmează.

   „Tu, Domnul nostru, Tu, al cărui jug este blând şi sarcina uşoară, Tu, a cărui slujbă este cea mai bună şi la care se găseşte bucurie, pace şi linişte; Tu, Cel care ne-ai primit, pe când eram rataţi pe deplin, şi care ai plătit toată datoria noastră şi care acum porţi de grijă pentru tot ce avem noi nevoie şi a cărui plată (Ioan 4,36) este cea mai mare – cât de mică este ceata lucrătorilor Tăi! Ciudat, foarte ciudat! Chiar şi aceia, pe care Tu i-ai salvat, preferă foarte des să-şi slujească lor înşişi sau lumii acesteia. Prea des comoditatea, luxul şi bogăţiile lumii acesteia sunt mai atrăgătoare pentru ochii noştri decât crucea, pe care Tu o oferi acelora care Te urmează. Ajută-ne, Tu, Doamne bun, să ne luăm zilnic crucea şi să Te urmăm, să prezentăm trupurile noastre ca o jertfă vie, ceea ce este realmente singura noastră slujire înţeleaptă.”

   «A plătit preţul şi a coborât în corabie.» Aici avem al doilea pas al lui Iona în jos. Mai întâi s-a dus la Iafo, după aceea s-a coborât în corabie. Dar Iona va face şi alţi paşi în jos, aşa cum vom vedea.

   «A plătit preţul şi a coborât în corabie, ca să meargă împreună cu ei la Tarsis, departe de faţa Domnului.» Să fugă dinaintea feţei Domnului, acesta era scopul cu care el s-a coborât în corabie. O mărturisire îngrozitoare! Şi cât de fără folos erau toate acestea! Deja versetul următor spune:

   «Dar Domnul a trimis un vânt tare pe mare şi a fost o furtună puternică pe mare şi corabia era ameninţată să fie sfărâmată.» În loc să aibă succes în acţiunea lui de a fugi dinaintea Domnului, coborând în corabie, corabia l-a dus acolo unde în mijlocul furtunii şi valurilor, singur în adâncime, trebuia să întâlnească pe Domnul; unde el însuşi se afla în prezenţa nemijlocită a Domnului, de care tocmai căuta să fugă.

   Să observăm cuvintele următoare: «Dar Domnul a trimis un vânt tare pe mare» sau: „Dar Domnul a trimis un vânt tare din mare”! Vom vedea diferitele lucruri, pe care Dumnezeu le-a comandat din cauza lui Iona; peştele mare, planta minunată, un vierme şi un vânt înăbuşitor de la răsărit. Dimpotrivă nu se spune, că Dumnezeu a comandat vântul tare, despre care este vorba în versetul patru al capitolului întâi. Psalmul 135,7 ne spune, că Dumnezeu scoate vântul din cămările lui. Citim deci în loc de expresia „a comandat vântul”: «Domnul a trimis un vânt tare pe mare». Cu siguranţă cuvântul „a trimis” sau „a aruncat” nu este folosit aici la întâmplare. Ce contrast trist şi serios faţă de Iona reprezintă aici acest vânt tare! Amândoi au fost trimişi de acelaşi Domn. Vântul tare se duce, atunci şi acolo unde este trimis şi împlineşte Cuvântul Domnului (Psalm 148,8). Omul dimpotrivă, cununa creaţiei, alege intenţionat voia proprie şi refuză să meargă, când Domnul şi Învăţătorul lui îl trimite.

   «Corăbierii s-au înfricoşat, au strigat fiecare la dumnezeul lui şi au aruncat în mare încărcătura din corabie, ca s-o facă mai uşoară.» Din păcate aceşti corăbieri păgâni nu cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, care a făcut marea şi uscatul şi care cunoştea pe Iona. În necazul lor s-au îndreptat spre dumnezeii falşi, păgâni. În Psalmul 107,23-32 găsim descrierea unei furtuni, pe care Domnul a comandat-o să vină peste mare. Rezultatul este: «Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul şi El i-a scos din necazurile lor. A oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au potolit.» Aceşti corăbieri nu cunoşteau pe Domnul şi de aceea nu puteau să-L cheme. Scriptura întreabă într-un loc: «Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără cineva care să predice?» Aceşti bărbaţi nu au auzit nimic despre El. Şi astfel nu puteau să creadă în Dumnezeul adevărat, şi de aceea au strigat fiecare la dumnezeul lui, în loc să se adreseze Lui. Şi deoarece astfel de dumnezei nu pot nici să salveze şi nici să ajute, corăbierii s-au folosit de mijloacele lor proprii pentru a se salva, aruncând încărcătura peste bord. Cu toate acestea, rugăciunile lor, cunoştinţa lor şi efortul lor au fost toate fără folos. Ei aveau acum a face cu Domnul, cu adevăratul Dumnezeu, şi ei trebuiau să afle ceva despre El şi despre puterea Sa.

   Unde era Iona în tot acest timp? A strigat el către Dumnezeul său? Nu, departe de a face aşa ceva! Noi citim: «Dar Iona a coborât în partea cea mai de jos a corăbiei, s-a culcat şi a adormit dus.» Acesta era deja al treilea pas în jos pentru Iona: în jos la Iafo, în jos în corabie, în jos în cele mai de jos încăperi ale corăbiei. Din păcate Iona trebuia să coboare şi mai jos. Dacă noi am ajuns deja pe un drum care duce în jos, atunci nu ne vom mai putea opri atunci când vrem şi unde vrem (chiar dacă de cele mai multe ori ne imaginăm că am putea). Ce situaţie ciudată: să întâlneşti corăbieri păgâni în acest pericol îngrozitor, care strigă la dumnezeii lor să-i salveze – în timp ce singurul om de pe bordul corăbiei, care cunoaşte pe Dumnezeul adevărat şi viu, nu-şi dă nici cea mai mică osteneală să strige către El, ci stă acolo culcat şi doarme dus. Cât de foarte  mult se aseamănă el cu noi! Cât de des poporul lui Dumnezeu doarme dus într-un timp în care necazul pare să înghită totul şi în care oamenii sunt lipsiţi de curaj din cauza fricii. Aceia, care sunt proprietate a Domnului sunt mulţumiţi în astfel de timpuri, când ei pot trăi în continuare în cercul lor restrâns fără să se intereseze de grijile şi nevoile din jurul lor şi fără să se gândească la aceia care trăiesc alături de ei la stânga şi la dreapta lor şi nu cunosc pe Dumnezeul adevărat şi viu. Noi suntem bucuroşi, dacă noi cu toate acestea putem dormi mai departe.

   Remarcabil este şi contrastul dintre Iona, care stătea culcat dus în partea cea mai de jos a corăbiei, în timp ce corabia era ameninţată să se distrugă şi Acela care era şi Domn al lui Iona, şi care dormea în partea dinapoi a corăbiei pe o pernă (compară cu Marcu 4). Unul era dezgustat să slujească Aceluia care l-a trimis, a obosit în urma încercărilor lui zadarnice de a fugi dinaintea Sa. Celălalt dimpotrivă, care era obosit în slujba Aceluia care L-a trimis, S-a folosit chiar în furtună de puţinele momente pentru odihna meritată. Unul s-a dovedit a fi frivol şi indiferent faţă de pericolul care îl ameninţa pe el însuşi şi pe cei care erau împreună cu el în corabie; Celălalt, în timp ce dormea, purta toate lucrurile cu Cuvântul puterii Sale (Evrei 1,3), şi chiar numai prin prezenţa Sa a păzit de orice pericol pe aceia care erau împreună cu El la bord. După ce El a potolit furtuna, El putea să se îndrepte spre ei şi să-i întrebe: «Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de n-aveţi credinţă?»

   «Căpitanul s-a apropiat de el şi i-a zis: „Ce este cu tine, somnorosule? Scoală-te şi cheamă pe Dumnezeul tău! Poate că Dumnezeu va voi să se gândească la noi, şi nu vom pieri!”» Ce căpitan precaut! El ştia foarte bine ce trebuia Iona să facă, şi cu siguranţă aceasta nu era să doarmă într-o astfel de situaţie. «Scoală-te şi cheamă pe Dumnezeul tău!» Acesta este un mesaj din lumea păgână, pe care noi toţi ar trebui să-L auzim. Noi nu putem să ne sculăm toţi şi să mergem la păgâni. Dar noi toţi ne putem scula şi chema pe Dumnezeul nostru. Despre aceasta era vorba! Iona nu putea acum să facă aceasta. Noi nu citim nici măcar o singură dată, chiar şi atunci când căpitanul l-a rugat să se roage, că el ar fi încercat s-o facă. Cum putea Iona să cheme Numele Aceluia dinaintea feţei căruia fugea? Noi toţi ştim foarte bine, că păcatul şi rugăciunea nu se potrivesc împreună; la una din cele două trebuie să renunţăm. Cu regret Iona s-a decis pentru păcat, şi de aceea nu putea să se roage. Aşa cum am văzut deja, el nici măcar nu a încercat. Lui îi era pe deplin clar care era cauza furtunii şi tot aşa de bine ştia în ce consta remediul. Acum nu era timp pentru o rugăciune, ci pentru o mărturisire. El trebuia să se plece sub pedeapsa dreaptă, pe care el a meritat-o pe deplin prin păcatul lui împotriva Dumnezeului lui. Mărturisirea şi rugăciunea puteau şi trebuiau deci să urmeze una după alta.

   Iona nu era încă aşa de departe, ca el să fie gata să-şi mărturisească păcatele. Noi toţi cunoaştem aceasta. Noi toţi am păcătuit, şi noi toţi am ajuns la momentul în care ştiam că trebuie să ne mărturisim păcatul faţă de aceia cărora le-am făcut nedreptate. Aici nu este vorba de o mărturisire publică faţă aceia care nu au nimic a face cu păcatul respectiv. Dacă s-ar face aşa, atunci mărturisirea ar fi o faptă cu merite. Deci nu o astfel de mărturisire era necesară din partea lui Iona. El trebuia numai să spună simplu şi smerit, că el, şi numai el, era cauza acestei furtuni, deoarece el a păcătuit împotriva Dumnezeului său. Dar Iona nu era încă aşa de departe, să fie gata să facă această mărturisire. De aceea Dumnezeu a permis acestor corăbieri păgâni să-l constrângă pe Iona să facă ceea ce el de bună voie nu era gata să facă.

   Să observăm şi cuvintele căpitanului păgân: «Poate că Dumnezeu va voi să se gândească la noi, şi nu vom pieri!» Consider aceste cuvinte a fi foarte frumoase. Într-adevăr căpitanul nu cunoştea pe Dumnezeu aşa cum Îl cunoştea Iona; căci cine putea să parafrazeze însuşirile lui Dumnezeu mai bine şi mai minunat decât Iona, când a spus: «Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău!»? Iona putea spune în adevăr, că el cunoştea pe Dumnezeu, în timp ce căpitanul nu ştia nimic despre un Dumnezeu cu astfel de însuşiri. Şi cu toate acestea el a cutezat să spere:

   «Scoală-te şi cheamă pe Dumnezeul tău! Poate că Dumnezeu va voi să se gândească la noi, şi nu vom pieri!”» Mai târziu auzim, că ei nu s-au mai rugat iarăşi fiecare la dumnezeul lui, ci la Domnul Însuşi. Ei spun acolo: «O, Doamne, Te rugăm, să nu pierim din cauza vieţii omului acestuia» (Iona 1,14). Şi mult mai târziu citim cum împăratul din Ninive, şi el un păgân, a îndemnat pe oamenii săi să renunţe la păcatele lor: «Cine ştie dacă Dumnezeu nu se va întoarce şi nu se va căi … ca să nu pierim!» Probabil aceasta a fost numai o întoarcere foarte slabă spre Dumnezeu. Dorinţa lor cuprindea numai: «ca să nu pierim». Dar cât de îmbelşugat i-a întâmpinat Dumnezeu!

   Noi nu putem citi aceste cuvinte repetate de trei ori «să nu pierim», fără să nu ne gândim la versetul biblic cel mai minunat: «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.» Cu adevărat Dumnezeu a găsit o cale, aşa că cel mai nedemn dintre păcătoşi nu trebuie să piară. Cum putem noi, care am gustat un astfel de har şi o astfel de dragoste, să încetăm vreodată a-L lăuda? Cum putem să refuzăm sau să devenim delăsători în a spune această veste minunată acelora care nu au auzit-o niciodată? Cum putem să-i lăsăm să meargă mai departe şi să piară în păcatele lor?

   «Şi au zis unul către altul: „Veniţi să tragem la sorţi, ca să ştim din cauza cui a venit peste noi nenorocirea aceasta!” Au tras la soţi, şi sorţul a căzut pe Iona.» Acum Iona nu mai avea nici o alegere. Desigur era Dumnezeu Însuşi care a îndreptat acest sorţ. Iona ştia aceasta. El nu poate să-şi mai ascundă păcatul. Dumnezeu Însuşi l-a constrâns la această mărturisire, pe care el nu ar fi făcut-o de bună voie.

   Este bine când Dumnezeu procedează în mod asemănător şi cu noi – şi cât de des are loc aceasta! «Cine îşi ascunde fărădelegile nu prosperă» (Proverbe 28,13). Dacă noi nu ne mărturisim de bună voie păcatele, este bine că Dumnezeu cu mijloacele Sale ne conduce la mărturisire; căci numai atunci El ne poate da binecuvântare. «Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa greu asupra mea; vlaga mea se schimbase în uscăciune ca de vară. Ţi-am făcut cunoscut păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile”. Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.» (Psalm 32,3-5).

   Este remarcabil cât de multe întrebări pun corăbierii lui Iona, după ce sorţul a căzut pe el. «Spune-ne, te rugăm, din cauza cui a venit peste noi nenorocirea aceasta? Ce meserie ai şi de unde vii? Care îţi este ţara şi din ce popor eşti?» Aceste întrebări ar trebui să ne atingă şi pe noi. Să privim la prima întrebare: «Spune-ne, te rugăm, din cauza cui a venit peste noi nenorocirea aceasta?» Prezenţa unui creştin, a unui sfânt al lui Dumnezeu (căci fiecare creştin adevărat este un sfânt) ar trebui să însemne binecuvântare pentru toţi cei din jurul lui. El ar trebui să fie ca o lumină care luminează în întuneric, ca o lumânare mică care dă lumină celor din jurul ei. Dar Iona s-a comportat cu totul altfel. În loc să fie o binecuvântare pentru însoţitorii lui, el a adus cu sine blestem. El era cel care a stârnit această furtună, sau în orice caz Dumnezeu a trimis furtuna din cauza lui. Ce lucru serios este când Dumnezeu trebuie să dea oamenilor din jurul nostru osteneală şi nenorocire, deoarece El se preocupă cu noi din cauza neascultării şi păcatelor noastre! Biblia spune pe drept: «Căci niciunul dintre noi nu trăieşte pentru sine» (Romani 14,7). Noi nu putem afirma: „Aceasta este treaba mea, şi nu-l interesează pe nimeni.” Neascultarea lui Iona îi interesa foarte mult pe corăbieri: ei au ajuns într-o furtună îngrozitoare şi ei au pierdut încărcătura, deoarece ei au trebuit s-o arunce peste bord, ca să salveze corabia – şi toate acestea din cauza păcatului unui sfânt al lui Dumnezeu! Noi ar trebui să ne întrebăm foarte serios: „Sunt eu o binecuvântare sau un blestem pentru cercul în care mă mişc?” Căci aceasta este sigur: o influenţă într-o direcţie sau alta exercită fiecare dintre noi. Într-adevăr, în cele din urmă Dumnezeu a dat naştere la binecuvântare din toate aceste păcate şi nevoi: corăbierii au cunoscut pe Dumnezeu prin neascultarea profetului. Dar aceasta nu-l scuză. Răspunsul foarte trist la întrebarea corăbierilor, dacă Iona ar fi spus adevărul, ar fi trebuit să fie următorul: „Are loc numai şi numai din cauza mea; este greşeala mea, şi numai greşeala mea, că voi aţi ajuns în acest pericol şi aţi suferit aceste pierderi.” Să ne păzească Dumnezeu ca prin păcatele noastre şi neascultarea noastră să nu aducem suferinţă şi pierdere asupra prietenilor şi semenilor noştri.

   Şi întrebarea a doua este importantă. S-o privim cu seriozitate: «Ce meserie ai?» Despre cineva s-a spus cândva: „Da, el este un creştin, dar nu se comportă corespunzător.” Pentru mulţi este valabil aceasta! Prima noastră misiune constă în aceea de a fi aici spre lauda Domnului nostru (Efeseni 1,14). La unii dintre noi lumea poate cu greu vedea aceasta.

   «Şi de unde vii?» Foarte des uităm că noi venim din „cetatea pierzării” şi că lumea, din care suntem, a fost deja condamnată; că noi nu mai aparţinem lumii şi că cetăţenia noastră este în ceruri. Prea des nimeni nu consideră, că noi suntem străini şi călători (1 Petru 2,11), care se află pe drumul spre casa Tatălui.

   Unde este patria ta? În China aceasta este o întrebare uzuală. Putem noi răspunde sincer: patria mea este în cer? Arată stilul nostru de viaţă aceasta? Dragă împreună cu mine creştin, tu şi eu, noi nu suntem din lume, aşa cum Domnul Isus Hristos nu era din lume (Ioan 17,16), căci cetăţenia noastră este în ceruri (Filipeni 3,20).

   Fie ca întrebarea aceasta a corăbierilor păgâni de pe corabia lui Iona să pătrundă adânc în inimile noastre, pentru ca noi să putem cânta cu adevărat:

            Merg pe cărarea mea

            Ce duce spre patrie,

            Unde Mântuitorul meu,

            Veşnic mă va mângâia.

   «Şi din ce popor eşti?” Să ne ajute Dumnezeu, ca niciodată să nu ne ruşinăm să spunem: aparţin poporului lui Dumnezeu. Prin harul lui Dumnezeu Îl urmez pe El, pe Cel care este Cel dispreţuit şi lepădat, pe Cel care lumea aceasta L-a răstignit.” Un proverb vechi spune: „Spune-mi cu cine te însoţeşti, şi îţi voi spune ce fel de om eşti.” Prietenii mei, lăsaţi să fie aşa la noi! Fie ca prietenii şi însoţitorii noştri să fie aceia care aparţin poporului lui Dumnezeu! Uneori suntem constrânşi să trăim în mijlocul oamenilor lumii acesteia. Dar şi atunci să fim ca acei sfinţi de atunci, despre care se spune: «După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor» (Faptele Apostolilor 4,23).

   Când un sfânt al lui Dumnezeu merge pe drumul său în ascultare de Domnul, atunci nu va fi nevoie să se pună o întrebare ca aceasta. Pentru toţi oamenii va fi clar, cărui popor îi aparţine.

   Acum să privim răspunsul lui Iona! El nu a dat atenţie la toate întrebările, ci numai la ultima. «Sunt evreu.» Numele de evreu a fost după câte se pare folosit în chip batjocoritor (compară cu 1 Samuel 14,11). Numele de onoare era israelit. Israel înseamnă, aşa cum ne amintim, „prinţul lui Dumnezeu” sau „luptătorul lui Dumnezeu”. Iona nu mai avea pe calea sa, care totdeauna mergea în jos şi tot mai departe de Dumnezeu, sentimentul demnităţii poziţiei lui şi al cetăţeniei lui. El s-a folosit de numele pe care duşmanii lui Israel îl foloseau pentru ei în chip dispreţuitor şi ca batjocură. Şi pentru noi este uşor să pierdem sentimentul demnităţii poziţiei în care ne-a aşezat Domnul în harul Său, şi să cădem aşa de adânc, că acceptăm numele pe care lumea în dispreţul şi neştiinţa ei îl foloseşte cu privire la noi. În Noul Testament ni se dă numele de „creştini”: noi trebuie să respingem strict oricare alt nume în afară de acesta, pe care ni l-a dat Dumnezeu. Niciodată să nu recunoaştem numele care sunt date de oamenii lumii acesteia.

   Cuvintele următoare ale lui Iona nu sunt răspuns la întrebările corăbierilor, ci sunt ceva mai bun. El a început să-şi îndepărteze privirea de la sine însuşi; şi ce diferenţă era aceasta faţă de cele auzite de noi până aici! «Şi mă tem de Domnul, Dumnezeul cerurilor, care a făcut marea şi uscatul.» Aceşti corăbieri au strigat fiecare la dumnezeul lui, dar ei nu cunoşteau pe Domnul, pe Dumnezeul cerului. Ei s-au rugat ca marea să se liniştească, dar ei nu cunoşteau pe Dumnezeu, pe Cel care a făcut-o. Răspunsul pe care Iona l-a dat corăbierilor păgâni era un răspuns frumos. S-ar putea ca el să fi pierdut sentimentul demnităţii locului, pe care Domnul l-a adus; dar el a păstrat sentimentul faţă de Dumnezeu, de care se temea. Aici este leacul pentru toate nevoile noastre. Să ne luăm privirea de la noi înşine, de la lume, de la marea furioasă şi de la ce este în jurul nostru şi să privim la Isus; atunci El ne va face capabili să dăm o mărturie adevărată şi clară despre Acel Unul, de care ne temem, «al Căruia sunt eu şi Căruia Îi slujesc» (Faptele Apostolilor 27,23).

   Succesul a fost decisiv: «Oamenii aceia au avut o mare teamă şi i-au zis: „Pentru ce ai făcut lucrul acesta?” Căci oamenii aceia ştiau că fugea de faţa Domnului, pentru că el le spusese.» Cât de des oamenii lumii acesteia au o imagine corectă despre ceea ce se cuvine unui creştin, mai mult decât o are creştinul însuşi! Cum se face că Iona nu a avut «o teamă mare». El avea o cunoaștere mult mai mare despre mărimea, gloria și sfințenia Dumnezeului celui viu şi adevărat, care a făcut marea şi uscatul, decât aveau aceşti corăbieri păgâni sărmani, neştiutori, şi cu toate acestea ei au apreciat comportarea lui Iona mult mai corect decât a făcut-o Iona însuşi. Este ceva îngrozitor pentru un om să încerce să fugă dinaintea unui astfel de Dumnezeu. S-ar putea crede, că Iona era, şi nu corăbierii, cel care s-a temut cu frică mare. Aşa este inima, chiar şi inima unui sfânt şi profet al lui Dumnezeu. Remarcabil este însă, că Iona în cele din urmă împreună cu mărturisirea lui bună despre Dumnezeu a mărturisit şi păcatul său.

   «Şi ei i-au zis: „Ce să-ţi facem, ca să se potolească marea faţă de noi?” Căci marea era din ce în ce mai înfuriată.» Situaţia devine acum foarte, foarte dificilă pentru Iona. «Ce să-ţi facem?» Iona ştia foarte bine, că furtuna îngrozitoare din jurul lor, care de la o clipă la alta devenea tot mai rea, se datora din cauza lui. Chiar dacă Iona nu „s-a temut cu teamă mare”, aşa cum ar fi trebuit să facă, el a început totuşi acum să vadă, că nu poţi batjocori pe Dumnezeu şi că nu este un lucru neînsemnat să ispiteşti pe Dumnezeu şi să te joci cu El. Presupun că cei mai mulţi dintre noi nu pot reproşa multe lucruri lui Iona. Nu a trebuit şi noi înşine să fi învăţat sau să învăţăm aceeaşi lecţie amară? Cât de natural pentru inima unui om este gândul că putem păcătui fără să fim pedepsiţi şi scăpăm uşor de pedeapsă! Nu, dragul meu împreună cu mine creştin, dacă era Iona, dacă eşti tu sau dacă sunt eu, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit: «să fiţi siguri că păcatul vostru vă va ajunge» (Numeri 32,23). Păcatul va da roade amare, foarte amare.

   «El le-a răspuns: „Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare, şi marea se va linişti faţă de voi; căci ştiu că din vina mea este peste voi această furtună mare.”» Nu poate fi altfel decât să admirăm şi să iubim pe acest om, cu tot eşecul lui. Cât de mulţi dintre noi ar fi avut curajul să-şi rostească propria sentinţă de moarte aşa de clar şi aşa de deplin şi de liber să recunoască propria vină şi urmările ei, şi anume fără nici un cuvânt de scuză sau de îndreptăţire de sine? Acum Iona a răspuns clar la prima lor întrebare: «Din cauza cui a venit peste noi nenorocirea aceasta?» Dacă ne gândim că cu mare certitudine Iona însuşi a scris cartea aceasta, care cu nici o silabă nu scoate în evidenţă prestigiul propriu, atunci nu se poate altfel decât să stimăm pe acest bărbat viteaz şi cinstit. Ce sentinţă de moarte! Căci omeneşte vorbind nu putea fi altfel. Să fie aruncat din mica corabie, departe, foarte departe de uscat, şi să se scufunde în aceste valuri, care se înălţau ca munţii – ce speranţă mai putea fi într-o astfel de situaţie? Corăbierii ştiau foarte bine cât de mare era lipsa de speranţă pentru profetul condamnat, dacă se va executa propria sentinţă. De aceea au vâslit cu încordare, ca să ajungă la ţărm. Învăţăm să iubim şi să admirăm pe aceşti corăbieri simpatici, atunci când îi vedem în această călătorie. Cât de uşor ar fi fost să arunce pe Iona peste bord şi în felul acesta să se liniştească marea! Dar nu, ei nu ar face aceasta fără o încercare nouă, serioasă, ca şi aşa să ajungă la ţărm: «Oamenii aceştia vâsleau din greu ca să ajungă la uscat, dar nu puteau, pentru că marea se întărâta tot mai mult împotriva lor.» Nu era nici o speranţă. Dumnezeu însuşi a trimis această furtună – nu împotriva lor, aceasta este adevărat, ci împotriva slujitorului Său neascultător, şi este fără sens să lupţi împotriva lui Dumnezeu. Nu rămânea nimic altceva de făcut, decât să se supună voii lui, aşa cum ea a fost făcută cunoscut de propriul Său profet. Să luăm seama cum a fost exercitată această judecată! A avut loc cu rugăciune. Nu se aude nici un cuvânt de sete de răzbunare sau de mustrare împotriva omului care a adus asupra lor un necaz aşa de mare. În loc de aceasta găsim că bărbaţii, care cu puţin timp înainte fiecare a strigat la dumnezeul lui, strigă acum către Domnul: «Atunci au strigat către Domnul şi au zis: „Doamne, Te rugăm nu ne pierde pentru viaţa omului acestuia şi nu ne împovăra cu sânge nevinovat! Căci Tu, Doamne, ai făcut cum Ţi-a plăcut.”» Ce creştere minunată în cunoaşterea Domnului, a adevăratului Dumnezeu, se reflectă în această rugăciune scurtă! Ei s-au întors de la idoli la Dumnezeu (compară cu 1 Tesaloniceni 1,9). Ultima frază: «Căci Tu, Doamne, ai făcut cum Ţi-a plăcut» mi se pare că revelează o  cunoaştere a mărimii şi puterii lui Dumnezeu, legată cu supunere faţă de voia Sa, pentru care noi toţi i-am putea invidia. Am constat deja, că este pentru a doua oară când aceşti bărbaţi folosesc cuvântul «a se pierde» sau «a pieri». Dumnezeu a auzit realmente strigătul lor, şi ei nu au pierit.

   «Apoi au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare. Şi marea a încetat să mai urle.» Sunt sigur, că şi Iona s-a supus pedepsei îngrozitoare, pe care Dumnezeu a pus-o asupra lui, pedeapsa cu moartea, aşa cum într-adevăr el a rostit-o, dar pe care Dumnezeu Însuşi a ales-o. Nu mă îndoiesc că a fost un moment solemn la bordul corăbiei, atunci când profetul s-a pregătit să moară şi corăbierii au fost constrânşi să exercite sentinţa de moarte tocmai la un om care a fost primul care le-a povestit despre Dumnezeul adevărat şi viu şi care a fost mijlocul prin care ei s-au întors de la idolii lor la Dumnezeu. Este pe deplin posibil ca în timpul călătoriei comune pe marea înfuriată să se fi stabilit o legătură puternică de dragoste între profet şi corăbieri. Ei ştiau foarte bine, că el mergea de bună voie la moarte, ca să le salveze viaţa. Ei puteau spune cu adevărat: „El s-a dat pe sine însuşi pentru noi! El a murit, ca noi să trăim.”

   Şi care a fost rezultatul? A fost un rezultat dublu. În primul rând: «Şi marea a încetat să mai urle», şi în al doilea rând; «Pe oamenii aceia i-a cuprins o mare frică de Domnul şi au adus Domnului o jertfă şi I-au făcut jurăminte.» Pentru aceşti oameni păgâni rezultatul a fost o întoarcere totală şi deplină la Dumnezeul adevărat şi viu. Iona putea să spună despre sine însuşi: «Mă tem de Domnul», şi Duhul lui Dumnezeu relatează aici despre corăbieri: «Pe oamenii aceia i-a cuprins o mare frică de Domnul». După aceea au adus o jertfă de tăiere. Aceasta ne aminteşte, că la Dumnezeu se vine numai pe drumul pe care El Însuşi l-a stabilit. În afară de aceasta jertfa vorbeşte despre mulţumire şi adorare. Putem schiţa lucrarea Duhului lui Dumnezeu în inimile acestor oameni astfel: mai întâi ei s-au înfricoşat de furtună (versetul 5) şi au strigat către dumnezeii lor. Apoi au avut o teamă mare, când au auzit pentru prima dată de Dumnezeul cerului, care a făcut marea şi uscatul. În al treilea rând, au strigat la Domnul în loc să strige la dumnezeii lor. Ei au recunoscut mărimea şi puterea Sa şi s-au supus voii Sale. În al patrulea rând, au avut o frică mare de Domnul. În al cincilea rând, au venit înaintea Domnului cu o jertfă, deci pe calea pe care Dumnezeu Însuşi a hotărât-o, şi s-au plecat înaintea Lui în adorare şi mulţumire. În sfârşit au făcut juruinţe. Ei au recunoscut public, că erau vinovaţi faţă de Dumnezeul, pe care L-au cunoscut nu demult.

   Altfel decât cineva s-ar fi aşteptat au decurs lucrurile cu Iona. «Şi Domnul pregătise un peşte mare să înghită pe Iona; şi Iona a stat în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi.» Ochiul Domnului (un ochi plin de dragoste şi har) era îndreptat spre scena de despărţire de pe puntea corăbiei mici în mijlocul furtunii, dar şi asupra slujitorului Său greşit, atunci când el s-a scufundat în valurile înfuriate. Acolo unde el s-a aşteptat cel mai puţin, a găsit un loc de refugiu: în pântecele peştelui. Dacă aceste ape întunecate şi furtunoase vorbeau despre moarte, atunci pântecele peştelui ne spune ceva despre mormânt. Ştim că aşa este, căci Domnul nostru Isus Hristos ne explică, că Iona era în aceste momente un tablou al Lui: «Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui celui mare, tot aşa Fiul Omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului» (Matei 12,40). Iona ştia puţin despre onoarea care i s-a făcut în aceste clipe: el trebuia să fie pentru totdeauna un semn despre faptul că Domnul şi Învăţătorul lui va coborî mai târziu de bună voie în moarte şi mormânt, ca să salveze pe alţii.

   Să mai observăm şi faptul că Cuvântul lui Dumnezeu spune, că Dumnezeu pregătise un peşte mare! Dacă noi excludem pe Dumnezeu din universul Lui propriu, atunci ajungem imediat în greutăţi. Dar dacă primim ce spune Dumnezeu, aşa cum spune El, atunci nu iau naştere nici un fel de greutăţi. Dumnezeu este realmente în stare să pregătească un peşte mare, ca să salveze viaţa slujitorului Său. El poate avea pregătit acest peşte deosebit, să-l facă să aştepte alături de corabie, exact la locul potrivit şi în momentul potrivit. Aceasta nu este o minune singulară; aici este vorba de o combinaţie de multe minuni. Şi aceluia, care cunoaşte pe Dumnezeu şi căile Lui, nimic din ceea ce are loc aici nu-i este imposibil şi nici chiar puţin probabil. Este exact tocmai ceea ce noi putem aştepta de la Dumnezeul nostru bun, atunci când este vorba de unul din ai Săi. Acest peşte mare este primul lucru despre care cartea Iona ne spune, că Dumnezeu l-a pregătit pentru slujitorul Său. Dar nicidecum nu este ultimul. O curcubetă, un vierme, un vânt înăbuşitor de la răsărit, fiecare la timpul potrivit a fost pregătit de Dumnezeu în chip minunat, şi fiecare era o minune a lui Dumnezeu, aşa cum era peştele mare.

   Înainte să părăsim primul capitol al cărţii Iona, cu admiraţie adoratoare trebuie să ne facem clar harul uimitor şi înţelepciunea lui Dumnezeu (ca să nu mai vorbim de puterea Sa), care se arată în aceea că El foloseşte păcatul şi greşeala slujitorului Său neascultător spre onoarea Numelui Său şi spre binecuvântarea sărmanelor Lui creaturi, a oamenilor. Dumnezeu a trimis pe Iona cu un mesaj de atenţionare la o cetate păgână situată în răsăritul îndepărtat, un mesaj care urma să se dovedească a fi un mesaj al harului. Dar slujitorul Lui a refuzat să meargă, şi a plecat spre o altă cetate, situată departe în apus. Ce face Dumnezeu? El foloseşte tocmai această faptă de neascultare ca să aducă unei echipe de corăbieri alcătuită din corăbieri păgâni, neştiutori, mesajul harului şi al păcii. Cât de mult ne aminteşte aceasta de versetul: «Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine …» (Romani 8,28) sau de locul: «Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă şi din cel tare a ieşit dulceaţă» (Judecători 14,14)!

   Dacă medităm la acest prim capitol al cărţii Iona şi urmărim pe slujitorul neascultător al Domnului pe drumul său în jos, în jos de la domiciliul lui din Gat-Hefer, şi apoi tot mai jos până a ajuns în pântecele peştelui, şi vedem cum Dumnezeu tocmai pe acest drum salvează pe corăbierii păgâni, atunci putem înţelege că tot acest drum este un tablou al Slujitorului desăvârşit, ascultător, al Domnului nostru Isus Hristos, care a mers tot mai jos – a coborât din gloria Sa, a coborât în iesle şi de acolo în jos la cruce şi apoi mai jos în mormânt şi în felul acesta ne-a salvat pe noi păcătoşii sărmani. Cât de minunat este descris pentru noi acest drum în Filipeni 2,5-8: «Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea nouă oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.» Nu este de mirare că Duhul lui Dumnezeu continuă: «De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.»