Al cincelea cuvânt de pe cruce - Suferinţa

După aceea, Isus, care ştia că acum totul s-a sfârşit, ca să se împlinească Scriptura, a zis: »Mi-e sete.«   (Ioan 19,28)

  »Mi-e sete!« Aceasta este cea mai scurtă expresie rostită de Domnul nostru pe cruce; în limba noastră se compune din trei cuvinte, dar în greacă este un singur cuvânt. »Puţin, dar dulce« nu este interpretarea corectă a acestei expresii, căci pentru Domnul nostru se cuprinde în ea toată amărăciunea suferinţelor Sale. Dar ştiu că amărăciunea Lui se va transforma în dulceaţă pentru noi cei care o auzim. Vom uita toată amărăciunea ispitelor şi a poverilor noastre, dacă ne vom gândi la oţetul şi fierea pe care El a trebuit să le bea.

   Cu ajutorul Duhului Sfânt dorim să privim aceste cuvinte ale Mântuitorului nostru sub cinci aspecte.

»Mi-e sete!« - un semn al adevăratei naturi umane a Domnului nostru

  Isus a strigat »Mi-e sete!« Aşa se plânge un om. Domnul nostru este Creatorul oceanelor şi al apelor cerului. Mâna Sa închide sau deschide fântâna cerului şi trimite ploaie peste oamenii buni şi peste oamenii răi. Lui Îi aparţine marea, El a făcut-o. Toate izvoarele şi toate fântânile au fost săpate de El. El face să curgă fluviile printre dealuri, pâraiele învolburate ce curg peste stânci, râurile care fac câmpiile să rodească. Ar trebui să presupunem, că dacă I-a fost sete nu trebuia să se plângă ca noi. Toţi norii şi toate apele I-ar fi udat cu bucurie faţa. Toate mările şi toate fluviile s-ar fi grăbit să vină la El ca să-I ofere apă. Şi totuşi, cu toate că El era Domnul tuturor lucrurilor, a luat chip de rob şi S-a asemănat în exterior în totul cu carnea păcătoasă, strigând cu voce muribundă: »Mi-e sete!« Cât de mult a fost El om cu adevărat! El a fost realmente os din oasele noastre şi carne din carnea noastră, căci El a purtat slăbiciunile noastre în trupul Său.

   Te invit să te gândeşti cu veneraţie şi cu înţelepciune la adevărata fiinţă umană a Domnului nostru. Isus S-a dovedit a fi om, căci El a răbdat dureri care sunt specifice oamenilor. Îngerii nu au simţământul de sete. O fantomă, aşa cum consideră unii pe Isus, nu poate suferi în felul acesta. Isus a suferit cu adevărat nu numai durerile uşoare ale unui duh delicat şi sensibil, ci şi durerile mari şi generale ale cărnii şi sângelui. Setea este o suferinţă care loveşte pe ţăran şi pe cerşetor. Setea este o durere reală şi nu este un produs al fanteziei, al coşmarurilor sau al viselor. Setea nu este o durere regală, ci o durere cu caracter general uman. Isus este fratele omului cel mai sărac şi înjosit. În afară de aceasta, Domnul nostru a însetat într-un mod cu totul deosebit. Chinurile morţii au fost acelea care au dat naştere acestei sete, iar moartea Lui n-a fost una obişnuită; El a suferit-o pentru toţi oamenii.

   Probabil că setea Lui a fost provocată parţial de pierderea de sânge sau de febra rănilor. Cuiele au străpuns părţi sensibile ale corpului, rănile s-au mărit sub greutatea corpului. Încordarea neobişnuită a dat naştere la o febră fierbinte. Durerea a făcut să I se usuce gura şi să devină un cuptor, aşa că se putea spune ceea ce scrie în Psalmul 22: »Mi se lipeşte limba de cerul gurii« (Psalmul 22.15). O sete pe care nici unul dintre noi nu o cunoaşte, căci noi nu suntem încă ameninţaţi de moarte! Probabil, o vom cunoaşte în ceasul morţii, dar nu aşa cum a cunoscut-o El. Domnul nostru a suferit chinurile îngrozitoare ale uscării complete. Trupul Său se pregătea să se transforme în ţărână. Numai aceia care au trecut prin valea umbrei morţii pot să înţeleagă ceva din această durere. Omul Isus nu putea să ocolească suferinţa rânduită tuturor muritorilor; El este Emanuel, Dumnezeu cu noi, în orice situaţie.

   Noi credem aceasta. De aceea să căutăm să înţelegem cât de asemănător a fost Domnul nostru Isus nouă. Poate ai fost bolnav, ai suferit ca şi El de o febră care te usca. Şi tu ai gemut: »Mi-e sete!« Iată, drumul tău merge paralel cu al Domnului tău. El a strigat: »Mi-e sete!«, ca să I se dea să bea, tot aşa cum şi tu în dogoarea febrei şi a neputinţei tale ai cerut o băutură răcoritoare. Nu observi cât de aproape este Isus de noi, căci buzele Lui au fost umezite cu un burete, fiind atât de dependent de alţii, trebuind să-i roage să-I dea o băutură alinătoare? Dacă vei mai şopti vreodată cu buze cuprinse de febră: »Am o sete îngrozitoare«, atunci să-ţi zici: »Acestea sunt cuvinte sfinte; şi Domnul meu le-a rostit.«

   Cuvintele »mi-e sete« le întâlnim mereu în camera de moarte. Ele sunt uzuale acolo. Niciodată nu vom uita orele dureroase avute lângă patul de moarte, atunci când a trebuit să trăim clipele când un om moare. Unii, pe care i-am iubit foarte mult, i-am privit lipsiţi de ajutorare. Sudorile morţii acopereau fruntea lor. Moartea se anunţa, setea usca trupul începând din interior. Buzele pe jumătate deschise abia rosteau rugămintea: »Dă-mi să beau«. Domnul nostru a fost aşa de real şi adevărat om, că toate suferinţele noastre ne aduc aminte de El. Dacă vom înseta vreodată, atunci să privim la El. Dacă vom vedea un prieten pe patul de moarte că însetează, atunci să ne gândim la Domnul nostru, al cărui chip, chiar dacă nu totdeauna este clar, îl vedem în fraţii Săi. Cât de mult se aseamănă cu noi Mântuitorul însetat! Vrem să-L iubim tot mai mult.

   Cât de mare trebuie să fi fost dragostea care L-a făcut să Se coboare atât de mult! Nu vrem să uităm niciodată distanţa mare dintre Domnul slavei pe tronul Său şi Cel răstignit, care aproape că Se usca de sete. Astăzi curge de sub tronul lui Dumnezeu şi al Mielului un râu de apă vie, limpede ca cristalul, dar atunci S-a coborât la noi şi a strigat: »Mi-e sete!« El este Domnul izvoarelor şi al apelor adânci, dar la cruce nu I s-a dat nici măcar un pahar de apă rece. Dacă ar fi strigat îngerilor Săi: »Mi-e sete!«, atunci cu certitudine aceştia s-ar fi luat la întrecere cu bărbaţii curajoşi ai lui David, care au săpat o galerie sub zidurile care înconjurau Ierusalimul şi cu riscul vieţii lor au scos apă dintr-un izvor care era acolo (compară cu 2 Samuel 23.15 şi următoarele). Cine dintre noi nu ar fi gata să-şi dea viaţa ca să învioreze pe Domnul? El însă, din pricina noastră, a luat ruşinea asupra Lui şi a suferit, în timp ce nimeni n-a fost gata ca să-I slujească. Însă atunci când a strigat: »Mi-e sete!«, i-au dat să bea oţet. Ce înjosire! Doamne Isuse, Te iubim şi Te adorăm! Vrem să glorificăm Numele Tău. Cu recunoştinţă ne gândim cât de mult Te-ai coborât.

   După ce am admirat smerenia Sa, să ne gândim acum cu bucurie la compasiunea Lui, care nu s-a lăsat abătută de nimic. Când Isus a strigat: »Mi-e sete!«, El a cunoscut toate slăbiciunile şi durerile noastre. Dacă vom fi cândva cuprinşi de durere sau vom fi deprimaţi, să ne gândim că Domnul nostru ne înţelege; El a trăit toate acestea practic şi personal. Dacă trupul nostru va fi chinuit sau inima ne va fi tristă, Domnul nostru nu ne va părăsi. Trăirile noastre sunt trăirile Lui. Fratele meu, săgeata care te străpunge acum a fost pătată deja cu sângele Lui! Paharul amar, pe care trebuie să-l bei, poartă deja pe margine amprenta buzelor Sale. El a mers înaintea noastră pe drumul cel mai greu; oriunde ţi-ai pune piciorul, vei recunoaşte urmele Sale. Bazează-te în totul pe compasiunea lui Hristos; bucură-te de faptul că El a strigat: »Mi-e sete!«

   Vrem să fim gata să renunţăm, căci avem privilegiul să purtăm cu bucurie o cruce pe care umerii Săi au purtat-o înaintea noastră. Dacă Domnul nostru a spus: »Mi-e sete!«, ne putem noi aştepta că vom primi să bem în fiecare zi din râurile Libanului? El a fost nevinovat, şi totuşi a însetat. Să ne mirăm noi, oare, când un vinovat este pedepsit din când în când? Dacă El a fost aşa de înjosit, că L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-au atârnat pe cruce, dacă El a fost aşa de lipsit, tratat fără nici un respect, înfometat şi însetat, vrei tu să murmuri şi să oftezi pentru că porţi jugul sărăciei şi al nevoilor? Tu ai o bucăţică de pâine pe masă şi ai şi un pahar cu apă rece care să te învioreze. Tu nu eşti aşa de sărac ca şi El. De aceea nu te plânge. Este oare slujitorul mai presus de stăpânul lui sau elevul mai presus de profesorul lui? Lasă răbdarea să-şi facă lucrarea. Tu suferi. Soră iubită, poate te roade durerea, te chinuie o boală, care-ţi mistuie inima – dar Isus a luat boala ta asupra Lui, paharul Lui a fost mai amar decât al tău! Ia seama la curăţia şi suferinţa Domnului tău, care a strigat: »Mi-e sete!« Vreau să sufăr setea împreună cu El şi să nu mă plâng. Vreau să sufăr cu El, fără să mă opun. Strigătul Salvatorului, »Mi-e sete!«, ne învaţă răbdarea pusă la încercare.

   În timp ce am meditat la cuvintele »Mi-e sete!«, care dovedesc că Domnul nostru a fost om cu adevărat, să prindem curaj să renunţăm, să nu respingem sentimentul de a renunţa, ci să-l cultivăm, ca astfel să ne asemănăm cu El. Nu ne ruşinăm noi de bucuriile şi de desfătările noastre, în timp ce El strigă: »Mi-e sete!«? Nu ne lovim noi de masa noastră de prânz supraîncărcată, în timp ce El este aşa de neglijat? Este oare chiar aşa de rău dacă nu ni se oferă o băutură bună, în timp ce El spune: »Mi-e sete!«? Să ne dedăm oare la tot felul de consumuri delicioase răsfăţând trupul, în timp ce Isus strigă: »Mi-e sete!«? Ce faci tu când pâinea s-a uscat sau medicamentele nu ajută? Pentru setea Lui nu a fost nici o alinare, cu excepţia fierii şi a oţetului – să ne plângem noi oare? Din pricina lui Hristos noi putem fi bucuroşi. Hristos şi o bucăţică de pâine uscată să ne fie tot ceea ce ne dorim între cer şi pământ! Un creştin care se dedă fără nici o reţinere bucuriei de a savura plăcerile, acela nu-şi merită numele de creştin. Noi ar trebui să ne ţinem în frâu plăcerile şi carnea noastră. Înainte ca marele nostru model să atingă punctul culminant, când a putut spune: »S-a împlinit!«, a spus: »Mi-e sete!« Puterea de a suferi pentru alţii, capacitatea de a renunţa la ce este al tău, chiar şi la ce este cel mai necesar, dă naştere la lucrări mari pentru Dumnezeu. La aceasta ar trebui să năzuim. Aceasta ar trebui să ajungem să facem, înainte de a ne îndeplini celelalte datorii. Isus ne este exemplul şi puterea noastră în a face aceasta.

»Mi-e sete!« - un semn al suferinţelor suplinitoare ale lui Hristos

  Marele Garant a spus: »Mi-e sete!«, deoarece El a luat locul păcătosului şi din cauza aceasta a luat asupra Sa pedeapsa care se cuvenea celor nelegiuiţi.

   »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?« În acest strigăt se exteriorizează groaza sufletului Său. »Mie sete!« lasă să se recunoască chinurile trupului, pe care El le-a suferit. Ambele au fost necesare. Despre Dumnezeul cel drept se spune că El poate să nimicească trupul şi sufletul în iad (Matei 10.28). Loviturile date de Lege nimeresc ambele deodată, inima şi trupul. Frate, uită-te unde începe păcatul şi unde sfârşeşte el! A început printr-o gură care pofteşte şi care a fost satisfăcută prin căi păcătoase. Sfârşitul este lipsa savurării plăcerilor oferite de har. Părinţii noştri au cules fructele interzise şi au adus moartea peste omenire, mâncând din ele. Pofta a fost poarta de intrare a păcatului, de aceea Domnul nostru a trebuit să sufere şi în această privinţă. Prin strigătul »Mi-e sete!« a fost nimicit răul, iar greşeala a fost reparată. Nu de mult am văzut fotografia unui şarpe care avea vârful cozii în gură. Chiar dacă sunt în pericolul de a nu recunoaşte intenţia artistului, vreau să interpretez simbolul acesta astfel: plăcerea se înghite pe ea însăşi. Plăcerea carnală, satisfacţia cerului gurii, ne-a adus sub blestemul lui Adam. Chinurile setei, refuzul dorinţelor corpului, ne aşază pe locul nostru moştenit.

  Dar asta nu este totul. Ştim din experienţă că păcatul trezeşte promt în fiecare om, care se uneşte cu el, setea sufletului. Omul păcătos se aseamănă lipitorii, care niciodată nu primeşte destul: »Dă, dă!« În sens figurat, setea înseamnă lipsa satisfacţiei, dorinţa după ceea ce nu ai. Domnul nostru a zis: »Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea« (Ioan 7.37). Setea este rezultatul păcatului. Hristos a luat deci locul păcătosului şi a suferit de sete, deoarece El a purtat consecinţele păcatului. Mult mai serioase sunt afirmaţiile Domnului nostru în care setea, ca o consecinţă a păcatului, va juca un rol deosebit şi în veşnicie. Despre omul bogat se spune: »Pe când era în locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus ... şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.“« (Luca 16.23, 24).

   Dacă Isus nu ar fi suferit de sete, atunci noi toţi, despărţiţi de Dumnezeu printr-o prăpastie care nu se poate trece, ar fi trebuit să suferim de sete o veşnicie întreagă. Limba noastră păcătoasă, acoperită cu băşicile febrei poftelor, ar fi trebuit să ardă veşnic, dacă limba Lui nu ar fi suferit pentru noi chinurile setei. Presupun că Isus a rostit încet: »Mi-e sete!«, aşa că numai aceia care stăteau foarte aproape de cruce au putut auzi – în opoziţie cu strigătul tare »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?« şi strigătul de triumf »S-a isprăvit!« Dar acest suspin încet, muribund, »Mi-e sete!« a făcut să se sfârşească setea noastră, care altfel ne-ar fi chinuit la nesfârşit şi îngrozitor o veşnicie întreagă. Ce suplinire minunată! Cel drept pentru cei nedrepţi! Dumnezeu pentru oameni! Hristos cel desăvârşit pentru rebelii care meritau moartea şi iadul! Să mărim şi să slăvim Numele Mântuitorului nostru!

   Mi se pare ceva deosebit de minunat că acest »Mi-e sete!« a adus totul în ordine. Abia a rostit Domnul: »Mi-e sete« şi a luat oţetul, că scurt timp după aceea a strigat: »S-a isprăvit!« Şi totul a trecut. Victoria a fost câştigată. Setea Eliberatorului nostru demn de glorie era semnul că ultimul duşman a fost biruit. Şuvoiul durerilor Sale a ajuns la nivelul cel mai înalt şi începea să scadă. Cu »Mi-e sete«, Domnul nostru primea ultima lovitură. Durerile scădeau. Puterea lor se reducea. Acum Hristos era apt se simtă durerile mai uşoare. Încordarea şi tensiunea unei lupte grele îi face pe oameni să uite pentru un moment setea şi slăbiciunea. Abia când totul a trecut, omul îşi revine şi constată cât de mult a suferit. Marea luptă în părăsirea de către Dumnezeu trecuse. Domnul a simţit slăbiciunea Sa în momentul când încordarea slăbise.

   Mă gândesc cu bucurie la faptul că Domnul nostru a strigat »S-a isprăvit!« la scurt timp după ce strigase »Mi-e sete!« Aceste două strigăte se potrivesc foarte bine unul cu altul. Hristos a învins pe duşmanii noştri; unul după altul i-a doborât, iar acum însetează, aşa cum odinioară în Vechiul Testament înseta Samson. El a luat din oţet, abia Şi-a potolit setea şi strigat ca un victorios: »S-a isprăvit!«, lăsând în urma Sa câmpul de luptă plin cu cadavre. Să ne bucurăm că Locţiitorul nostru a înfăptuit lucrarea până la sfârşitul ei amar, iar apoi cu strigătul »S-a isprăvit!« S-a reîntors la Tatăl şi Dumnezeul Său. Voi cei care sunteţi sub povara păcatului, plecaţi-vă înaintea Lui şi primiţi odihna, ca să trăiţi!

»Mi-e sete!« - un exemplu al modului în care omul Îl tratează pe Domnul său

  Textul nostru confirmă duşmănia naturală a omului faţă de Dumnezeu, care este mereu afirmată de Scriptură. Noi, cei de astăzi, afirmăm că omul este o creatură superioară, care se preocupă mereu să devină tot mai bună; i s-ar putea atribui cel mai bun certificat şi ar trebui admirat, căci de fapt păcatul lui constă numai în căutarea lui Dumnezeu, iar superstiţia lui este o luptă pentru mai multă lumină; adevărul ar trebui să fie adaptat la acest om măreţ; Evanghelia ar trebui adaptată la nevoile fiecărei generaţii; universul întreg trebuie să slujească intereselor sale; dreptatea severă nu are ce căuta, ca să nu împovăreze pe omul plin de merite; să nu se vorbească despre pedeapsă, ca să nu se rănească urechile lui sensibile. Pe scurt: totul tinde să ridice pe om mai presus de Dumnezeu şi să-i acorde locul cel mai înalt.

   Biblia apreciază omul cu totul altfel, dar corect. El este o creatură a lui Dumnezeu decăzută, cu simţăminte lumeşti, care nu vrea să se împace cu Dumnezeu. El este mai rău decât animalele, răsplăteşte binele cu rău şi tratează pe Dumnezeu cu nerecunoştinţă dăunătoare. Omul este un sclav şi un naiv al lui satan, un trădător ordinar al lui Dumnezeu. Nu au spus deja profeţii mai dinainte că omul va da fiere şi oţet Dumnezeului devenit om? Aşa s-a petrecut în realitate. Dumnezeu a venit ca să salveze, iar omul nu L-a primit. Mai întâi n-au avut loc pentru El în casa de poposire, iar apoi I-au refuzat paharul cu apă răcoritoare. Când I-a fost sete, I-au dat să bea oţet! Dacă omenirea este lăsată în voia ei, atunci ea respinge, crucifică şi batjocoreşte pe Hristosul lui Dumnezeu.

   Pe de altă parte, în această faptă s-a exprimat şi compătimirea, iar omul s-a arătat sub un aspect mai bun. Vădit, cel care a pus buretele îmbibat cu oţet pe buzele Mântuitorului a fost cuprins de milă. Presupun că soldatul roman a fost bine intenţionat, dar el era un războinic crud cu puţină înţelegere a lucrurilor care aveau loc. El a alergat la vasul cu oţet şi a îmbibat buretele cu oţet. Acesta i s-a părut lui a fi drumul cel mai scurt pentru a umezi buzele Celui suferind. Cu toate însă că el avea un oarecare sentiment de milă, s-a comportat ca şi cum ar fi avut un câine înaintea lui. El nu cunoştea respectul; batjocorea în timp ce oferea alinare Celui crucificat. Citim: »Ostaşii de asemenea îşi băteau joc de El; se apropiau, Îi dădeau oţet şi-I ziceau: „Dacă eşti Tu Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!“« (Luca 23.36, 37). Când Domnul nostru a strigat: »Eli, Eli!« şi ceva mai târziu: »Mi-e sete!«, oamenii care stăteau în jurul crucii batjocoreau: »Lasaţi să vedem dacă va veni Ilie să-L pogoare de pe cruce!« Potrivit cu Evanghelia după Marcu, cel care I-a oferit oţetul s-a exprimat în acelaşi fel. I-a fost milă de Cel ce suferea, dar avea o părere aşa de redusă cu privire la El, că s-a aşezat în corul celor batjocoritori (copară Matei 27.45 şi următoarele; Marcu 15.33 şi următoarele versete). Chiar şi atunci când omul simte împreună cu Hristosul suferind, – el încetează să mai fie om – Îl batjocoreşte. Paharul pe care el îl oferă lui Isus înseamnă batjocură şi compătimire în acelaşi timp, căci chiar şi darurile caritabile ale păcătosului sunt îngrozitoare. Priveşte, cum chiar şi omul cel mai bun amestecă admiraţia sa faţă de Persoana Mântuitorului cu batjocorirea nevoilor Sale! S-au scris cărţi în care El este prezentat ca un exemplu relevant, iar în acelaşi moment este tăgăduită dumnezeirea Lui. Cu plăcere este considerat un Om minunat, dar este tăgăduită misiunea Sa sfântă. Sunt lăudate cerinţele Sale morale şi este dispreţuit sângele Lui. I se dă să bea, dar este oţet.

   Cititorul meu, fereşte-te să-L lauzi pe Isus şi în acelaşi timp să respingi lucrarea Lui de mântuire! Fereşte-te să-I faci declaraţii şi în acelaşi timp să dezonorezi Numele Lui!

  O, vai, fratele meu, nu pot să vorbesc despre cruzimea omului faţă de Domnul nostru, fără ca să nu te ating pe tine şi pe mine! Nu I-am dat şi noi deseori oţet să bea? Nu am procedat şi noi aşa, atunci când nu Îl cunoşteam? Am fost profund mişcaţi când am auzit despre suferinţele Lui, dar nu am pus capăt păcatelor noastre. I-am oferit lacrimile noastre, dar L-am întristat prin neascultarea noastră. Câteodată am crezut că Îl iubim, dacă vom asculta relatările despre moartea Sa, dar nu ne-am schimbat viaţa şi nu I-am acordat încredere – în felul acesta I-am dat oţet să bea. Dar asta nu este totul, a venit mult mai rău. N-au fost cele mai bune lucrări, pe care noi le-am făcut, şi cele mai bune simţăminte, pe care le-am avut, şi cele mai bune rugăciuni, pe care le-am rostit, amare şi acre din cauza păcatului? Merită ele să fie denumite vin? Nu se aseamănă ele cu oţetul cel mai tare? Mă minunez că El a primit totuşi darurile noastre, aşa cum îţi clatini capul când vezi că El a acceptat să I se dea oţet. Dar El l-a primit şi a zâmbit acelora care I-l ofereau. El a fost în stare să transforme apa în vin. În dragostea Sa neasemuită a transformat deseori jertfele noastre de băutură amară în dulceaţă, cu toate că ele, aşa cred eu, nu erau altceva decât sucul strugurilor care au fermentat, destul de acru, ca să facă să I se sterpezească dinţii. De aceea să venim înaintea Lui – şi împreună cu noi toţi oamenii, pe care Dumnezeu în dragostea Lui îi cheamă la pocăinţă – şi să-L privim pe Acela, pe care L-am străpuns. Cândva Îl vom plânge, aşa cum cineva plânge pe întâiul său născut. Atunci ne vom aduce bine aminte de greşelile noastre.

   Am prezentat aceste gânduri pe scurt, căci vreau să mă ocup mai mult cu al patrulea punct. Fie ca Duhul Sfânt să ne ajute să înţelegem strigătul »Mi-e sete!«

»Mi-e sete!« - expresia tainică a dorinţei unei inimi

  »Mi-e sete!« Nu pot să-mi imaginez că este vorba de o sete normală, obişnuită. Cu certitudine, Isus a cerut apă, dar de fapt, într-un sens mai profund, sufletul Său era însetat. Se pare că El a exprimat această dorinţă, ca astfel să fie împlinită Scriptura, oferindu-I-se oţet. El a fost totdeauna în armonie cu Sine; corpul Său a exprimat dorinţa sufletului Său ca şi cum ar fi făcut-o pentru nevoia trupească. »Mi-e sete!« înseamnă că inima Sa dorea să salveze oameni. Această sete L-a cuprins deja în zilele de odinioară ale vieţii Sale pe pământ. »Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?« (Luca 2.49), a spus El pe când era încă un copil. Nu a spus El ucenicilor Săi: »Am un botez cu care trebuie să fiu botezat, şi cât de mult doresc să se îndeplinească!« (Luca 12.50)? Dorea să ne scoată din gura iadului, să plătească preţul salvării şi să îndepărteze de la noi condamnarea veşnică care ne ameninţa. Când era aproape gata cu înfăptuirea lucrării de la cruce, setea Lui nu a găsit alinare până când nu a putut spune: »S-a isprăvit!«

  Lucrarea este aproape gata, Tu, Hristosul lui Dumnezeu! În curând vei înfăptui salvarea poporului Tău! Mai rămâne un singur lucru de făcut, să suferi moartea; de aceea dorinţa Ta mare, ca să ajungi la sfârşit şi să săvârşeşti lucrarea. Ai fost corect şi exact până când ai suferit ultima durere şi ai rostit ultimul cuvânt, ca să realizezi o mântuire deplină, iar apoi ai strigat: »Mi-e sete!«

   Dragii mei, Domnul nostru însetează! Acum, şi aşa a fost totdeauna, doreşte dragostea poporului Său. Nu-ţi aduci aminte cum această sete era deosebit de mare în vechile zile ale prorocilor? Gândeşte-te la plângerea lui Dumnezeu din capitolul cinci al cărţii Isaia: »Voi cânta Preaiubitului Meu, cântarea Preaiubitului Meu despre via Lui. „Preaiubitul Meu avea o vie pe o câmpie foarte mănoasă. I-a săpat pământul, l-a curăţit de pietre şi a sădit în el viţele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei şi a săpat şi un teasc, apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici.“« (Isaia 5.1, 2). Ce a aşteptat El de la via Lui şi de la lucrătorii viei? Nimic altceva decât suc de struguri, ca să Se desfăteze de ea! »Trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici!« - Oţet, şi nu vin; acreală, şi nu dulceaţă. De aceea I-a fost sete.

   Din Cântarea Cântărilor, în capitolul cinci, deducem că în zilele acelea vechi, când era cuprins de sete, El se înviora în grădina Sa. Ce scrie acolo? »Eu intru în grădina Mea, soro, mireaso, Îmi culeg smirna cu miresmele Mele, Îmi mănânc fagurul de miere cu mierea Mea, Îmi beau vinul cu laptele Meu ...  Mâncaţi, prieteni, beţi şi îmbătaţi-vă de dragoste!« (Cântarea cântărilor 5.1). Mai târziu spune despre poporul Lui: »Gura ta toarnă un vin ales care curge lin ca răspuns la dezmierdările Mele şi alunecă pe buzele noastre când adormim!« (Cântarea Cântărilor 7.9).

   În capitolul 8 vorbeşte mireasa: »Te-aş lua şi Te-aş duce la casa mamei mele; ea m-ar învăţa să-Ţi dau să bei vin mirositor, must din rodiile mele.« (Cântarea Cântărilor 8.2). Da, El stă cu plăcere în mijlocul poporului Său. Voi sunteţi grădina în care El Se înviorează, iar dragostea şi prietenia voastră sunt laptele şi vinul pe care le bea cu plăcere. Hristos a dorit totdeauna să salveze oameni şi să fie iubit de oameni. Un exemplu în acest sens: pe când era obosit şi stătea pe marginea fântânii din Sihar, a spus femeii care venise să scoată apă: »Dă-Mi să beau!« (Ioan 4.7). Aceste cuvinte aveau un înţeles mult mai adânc decât înţelesese femeia. Câteva versete mai departe se vede clar aceasta. Isus a explicat ucenicilor Săi: »Am de mâncat o mâncare, pe care voi n-o cunoaşteţi« (Ioan 4.32). Faptul că a câştigat inima femeii pentru Sine, era pentru El o înviorare spirituală.

  Dragă frate, Domnul nostru iubit însetează după părtăşia cu fiecare mădular al poporului Său, nu numai pentru faptul că voi puteţi să faceţi ceva bun pentru El, ci mai ales pentru faptul că El vrea să facă ceva bun pentru voi. El doreşte să vă binecuvinteze, şi pentru aceasta vrea să primească dragostea voastră recunoscătoare. El însetează, ca voi să-L priviţi cu ochi plini de credinţă în plinătatea şi desăvârşirea Sa şi să vă întindeţi spre El mâinile şi inimile voastre goale, ca El să le umple cu bunătăţile Lui. El spune: »Iată, Eu stau la uşă şi bat« (Apocalipsa 3.20). De ce bate El? El doreşte să mănânce şi să bea împreună cu tine; El promite: »Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la El, voi cina cu El, şi el cu Mine« (Apocalipsa 3.20). El însetează încă, după cum vezi, după dragostea noastră sărăcăcioasă. Cu certitudine, noi nu putem să nu i-o dăm. Veniţi, hai să vărsăm vasele noastre pline, ca astfel El să Se poată bucura (compară cu Luca 7.3 şi următoarele versete). Ce Îl determină să ne iubească atât de mult? Nu cunosc răspunsul la această întrebare; răspunsul se poate găsi numai în marea Lui dragoste. El trebuie să iubească, căci aceasta este natura Lui. El trebuie să iubească pe aleşii Săi, pe care a început cândva să-i iubească, căci El este Acelaşi, ieri, azi şi în veşnicie. Marea Lui dragoste Îl face să înseteze după faptul ca noi să fim tot mai aproape de El. El nu Se va declara mulţumit până când toţi mântuiţii Lui vor fi în zona de siguranţă, în afara razei de acţiune a atacurilor duşmanului. Vă voi aduce aminte de una din rugăciunile Sale, pe care a rostit-o plin de dorinţă: »Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu« (Ioan 17.24). El vrea să-I aparţii, frate! El vrea să-I aparţii, soră! El vrea să-I aparţineţi în totul. Du-te în rugăciune înaintea Lui! Du-te în părtăşia Lui! Predă-te în totul Lui! Du-te la El, deschizându-ţi toată fiinţa Duhului Său care lucrează tainic, făcând bine! Şezi la picioarele lui, aşa cum a stat Maria! Pleacă-te la pieptul Lui, ca şi Ioan! Să mergem la El, ca şi mireasa din Cântarea Cântărilor: »Să mă sărute cu sărutările gurii Lui! Căci toate dezmierdările Tale sunt mai bune decât vinul« (Cântarea Cântărilor 1.2). El doreşte aceasta. Nu vrei tu să-I dai viaţa ta? Este inima ta aşa de împietrită, că nu mai ai nici măcar un pahar cu apă rece pentru Isus? Sau eşti căldicel? Frate, dacă El zice: »Mi-e sete!«, şi tu Îi aduci o inimă căldicică, asta este mai rău decât oţetul. Domnul a spus: »Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea« (Apocalipsa 3.15, 16). El a acceptat să primească oţet, dar o dragoste căldicică nu o acceptă. Vino, dă-I inima toată, permite-I să bea cât vrea din paharul curăţit! Dă-I toată dragostea ta! Ştiu că El o vrea. Dacă se bucură de un pahar cu apă rece, pe care îl dai unuia din ucenicii Lui, cu cât mai mult Se va bucura, dacă te vei preda cu totul Lui! De aceea, pentru că El însetează, dă-I astăzi să bea!

»Mi-e sete« - în aceasta este simbolizată moartea noastră împreună cu El

  Nu ştiţi, dragii mei, - vorbesc acelora care cunosc pe Domnul - că voi aţi fost răstigniţi împreună cu Hristos? Poate atunci acest strigăt »Mi-e sete!« să însemne altceva decât aceea, că şi noi trebuie să însetăm? Noi nu însetăm după felul de viaţă de odinioară, care ne-a creat atâtea probleme, căci El a spus: »Oricui va bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică« (Ioan 4.13, 14). Noi simţim acum o sete nouă, un apetit fin, ceresc, o dorinţă după Domnul nostru. Domnul nostru preaslăvit, dacă noi am fost realmente pironiţi pe cruce împreună cu Tine, dă-ne dorinţa după Tine, setea, care nu poate fi liniştită decât cu paharul »legământului cel nou, făcut în sângele Meu« (1 Corinteni 11.25)!

   Anumiţi filozofi au spus că ei privilegiază căutarea după adevăr faţă de cunoaşterea adevărului. În nici un caz nu sunt de acord cu aceştia: pe lângă bucuria prezenţei Domnului meu, iubesc foamea şi setea după El. Un vestitor s-a exprimat odată asemănător: »Mi-e sete după Domnul meu, şi asta înseamnă bucurie, o bucurie, pe care nu mi-o poate lua nimeni. Chiar dacă nu ajung la El, eu sunt totuşi mângâiat, căci a înseta după El înseamnă cerul şi cu certitudine El nu va interzice niciodată unui suflet sărman să-L admire, să-L adore şi să înseteze după El.« În ceea ce mă priveşte, doresc să nu mă satur niciodată de Domnul meu divin, şi chiar dacă am primit mult de la El, doresc să-L rog pentru mai mult, şi iarăşi mai mult, fără sfârşit! Inima mea să nu se declare mulţumită până când El nu este »totul în toate« (compară cu 1 Corinteni 15.28), iar eu m-am cufundat cu totul în El.

   O, de mi s-ar lărgi sufletul, ca el să poată lua tot mai mult din dragostea Sa minunată, căci inima noastră nu poate primi destul din aceasta, ca să avem parte, ca şi mireasa aceea, care, după masa festivă şi înviorată de dragostea soţului ei, a strigat plină de fericire: »Întăriţi-mă cu turte de struguri, învioraţi-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragostea lui« (Cântarea cântărilor 2.5). Ea dorea mai multă dragoste, cu toate că a fost copleşită de dragoste. Aceasta este o dulceaţă pe care, cu cât o ai mai mult, cu atât trebuie s-o ai şi mai mult. Dorinţa creşte împreună cu ceea ce primeşti, până când în cele din urmă suntem umpluţi de plinătatea lui Dumnezeu. »Mi-e sete!« - aceasta spune sufletul meu Domnului. Aceste cuvinte de pe buzele Sale sunt şi pe buzele mele.

  Isus a însetat, de aceea şi noi să însetăm în această ţară uscată şi pustie, în care nu este apă. »Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!« (Psalmul 42.1).

  Dragii mei, să dorim şi după sufletele semenilor noştri. Am accentuat că în aceasta consta dorinţa tainică a Domnului nostru; tot aşa să fie şi la noi. Fratele meu, doreşte ca copiii tăi să devină mântuiţi. Doreşte ca angajaţii tăi să devină mântuiţi. Doreşte ca elevii din clasa ta să devină mântuiţi. Ai grijă ca familia ta să devină mântuită. Dă-ţi silinţa ca soţul tău, soţia ta să devină mântuită. Noi toţi să dorim ca oamenii să devină mântuiţi. Este aşa? Dacă nu este aşa, atunci hotărâţi-vă acum pentru aceasta! Îndreptaţi-vă inima spre un om nemântuit şi însetaţi până el devine mântuit. Dacă setea după mântuirea oamenilor, expresia adevăratei bunătăţi creştine, este la aceia care sunt deja mântuiţi, atunci mulţi oameni vor găsi pe Hristos. Adu-ţi aminte de cuvintele lui Pavel: »Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare, şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti« (Romani 9.1-3). El s-ar fi jertfit pe sine, ca să salveze pe concetăţenii lui, aşa de mult dorea el mântuirea lor veşnică. Lasă-te călăuzit de gândul acesta!

  Iar noi? Însetaţi după desăvârşire! Flămânziţi şi însetaţi după neprihănire, căci veţi fi săturaţi! Urâţi păcatul şi dezaprobaţi-l din inimă, dar doriţi să fiţi sfinţi, aşa cum Dumnezeu este sfânt! Doriţi să fiţi ca Hristos! Însetaţi după slăvirea Numelui Său sfânt printr-o deplină concordanţă cu voia Sa!

   Fie ca Duhul Sfânt să te facă să laşi pe Hristos cel răstignit să lucreze în tine. El să fie glorificat în veci. Amin.