Introducere

I. Luca, medic şi scriitor totodată.

   Luca este numit în trei locuri din Noul Testament: primele două locuri biblice sunt în Coloseni 4, 14: »Vă salută Luca, doctorul, preaiubitul« şi Filimon 23, 24: »Te salută Epafra, împreună-întemniţat cu mine în Hristos-Isus, Marcu, Aristarh, Dima, Luca, împreună-lucrători cu mine.«

   Din aceste două saluturi rezultă următoarele:

1. Luca a fost un lucrător al lui Pavel în lucrarea sa misionară printre neamuri.

2. Deoarece în Coloseni 4, 11 Pavel scoate în evidenţă lucrătorii care sunt din circumcizie, fără ca Luca să fie enumerat printre ei, este indubitabil că el nu aparţinea neamului iudaic. Luca a devenit creştin dintre neamuri.

3. Din titlul de medic, care este dat lui Luca în Coloseni 4, 14, rezultă că el era un om educat ştiinţific.

   Printre primii vestitori ai Evangheliei, Luca este probabil singurul care a avut, alături de Pavel , o educaţie ştiinţifică.

   Al treilea loc în care este amintit Luca, este 2 Timotei 4, 11: »Numai Luca este cu mine.« Apostolul a ajuns la sfârşitul vieţii sale. A fost pentru a doua oară întemniţat în Roma (în jurul anului 66). Lucrătorii lui sunt toţi în călătorii misionare, numai Luca este la el în temniţă, curând după aceea a urmat martiriul lui Pavel.

   Se pune întrebarea: de la ce dată a început colaborarea strânsă în lucrare între Pavel şi Luca? – Deoarece Luca, medicul, a întocmit ambele relatări – Faptele Apostolilor şi cea de-a treia Evanghelie – se poate spune cu certitudine că legătura dintre Pavel şi Luca a luat naştere cel puţin în momentul în care Pavel s-a dus din Troa în Macedonia (Faptele Apostolilor 16, 10).

  Noi întrebăm: Nu a cunoscut apostolul Pavel pe Luca mai înainte? De unde venea Luca? Eusebius şi Hieronymus  relatează, fără îndoială în baza tradiţiei, că Luca era de origine din Antiohia. Zahn în lucrarea sa »Digresiuni cu privire la istoria vieţii lui Luca« atrage atenţia asupra unui manuscris grecesc din jurul anilor 300 după Hristos, al cărui conţinut spune: »Luca este un sirian din Antiohia, de profesie medic, un elev al apostolilor. Mai târziu el a însoţit pe Pavel până la martiriul acestuia. După ce a slujit pe Domnul cu devotament şi altruism a adormit la vârsta de 84 de ani în Beoţia (sau înTheba, capitala Beoţiei) plin de Duhul Sfânt ...«

   Teologul Godet spune: în relatarea cu privire la întemeierea comunităţii din Antiohia (Faptele Apostolilor 11, 20-24) ne atrage atenţia animaţia şi prospeţimea cu care este povestită această întâmplare. Domneşte în ea o trăsătură de entuziasm. Ai impresia că autorul a scris aceste rânduri sub influenţa celor mai preţioase amintiri personale. Dacă este aşa, atunci Luca şi apostolul Pavel, care a petrecut mulţi ani în această Adunare tânără, trebuie să fi fost cunoştinţe vechi. Este uşor de înţeles că apostolul l-a făcut imediat în Troa un lucrător al său în lucrarea misionară care începea în Grecia. Aceasta ajută la confirmarea gândului care se naşte la citirea în cartea Faptele Apostolilor capitolul 16 versetul 10 şi următoarele, că autorul acestei scrieri în această primă nou-secţiune şi în următoarele două noi-secţiuni relatează întâmplări la care el însuşi a luat parte. Începând de aici se explică de la sine în mod natural restul relatărilor din Faptele Apostolilor. Persoana întâia plural, noi, încetează în momentul în care apostolul şi însoţitorii lui, Sila şi Timotei, părăsesc cetatea Filipi, deoarece Luca rămâne aici ca ajutor al tinerei Adunări. „Noi” reapare în momentul când Pavel în timpul celei de-a treia călătorii spre Ierusalim ajunge iarăşi în Filipi (Faptele Apostolilor 20, 5) şi Luca se alătură din nou de el. Încetează odată cu sosirea în Ierusalim, căci începând de acum relatarea se ocupă numai cu Pavel.

   „Noi” apare din nou odată cu plecarea spre Roma (Faptele Apostolilor 27, 1) şi durează până la sfârşitul cărţii, de unde rezultă că Luca împreună cu Aristarh erau însoţitorii apostolului. De aceea aceşti doi sunt amintiţi în salutul de la sfârşitul celor două epistole pe care Pavel le-a scris din Roma (Coloseni şi Filimon). Potrivit cu relatarea din 2 Timotei 4, 11 numai Luca este alături de Pavel în închisoare, până la câteva luni înainte de moartea de martir a apostolului.

   Cei mai mulţi din prietenii lui l-au părăsit, o parte din ei ca să slujească, o altă parte din dragoste pentru lume, aşa cum a fost Dima. Nu fără motiv se presupune că Luca era acel „frate” despre care se spune în 2 Corinteni 8, 18 »a cărui laudă în Evanghelie este răspândită prin toate Bisericile«, şi că el împreută cu Tit a fost trimis într-o călătorie la Corint pentru a face o colectă de binefacere. Potrivit cercetărilor învăţatului Zahn, după execuţia lui Pavel în anul 66 sau 67 în Roma, Luca s-a dus în Grecia, ca acolo să rămână o perioadă mai lungă în pelerinaj ca slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu.

II. Teofil, destinatarul Evangheliei după Luca, un om cu vază

   Ambele scrieri, atât Evanghelia după Luca cât şi Faptele Apostolilor sunt dedicate uneia şi aceleiaşi persoane. Deoarece în Luca 1, 3 Teofil este numit şi i se adresează cu „prea alesule Teofile” – (cu acest titlu „prea ales” erau numiţi pe atunci senatorii şi cavalerii (clarissimus), aşa cum era procuratorul roman Felix (Faptele Apostolilor 23, 26; 24, 3) şi Festus (Faptele Apostolilor 26, 25)) – se pare că Teofil era un om cu vază. Teologul Zahn traduce formula de adresare prin „excelenţă”. Faptul că se adresează lui Teofil nu exclude că aceste cărţi au fost chiar de la început prevăzute pentru un cerc mai larg de cititori. În antichitate, ca şi astăzi, se obişnuia să se dedice cărţi anumitor persoane.

  Unde locuia Teofil? În ce ţară să căutăm pe Teofil rezultă din constatarea că Luca consideră necesar să explice obiceiuri şi particularităţi ale localităţilor palestiniene, cretane, ateniene şi macedoniene, în timp ce consideră cunoscute localităţile Siciliei şi Italiei (mai exact Italia de sud şi de mijloc până la Roma) (Faptele Apostolilor 28), ba chiar a localităţilor mai mici (versetul 15). De aceea ar trebui probabil să-l căutăm pe Teofil în Italia. Dar şi pentru călătoria din Antiohia spre Cipru şi prin Asia mică până la Troa (Faptele Apostolilor 13, 4-14, 26; 15, 40 - 16, 11) se consideră existenţa cunoştiinţelor referitoare la aceste ţinuturi.

   Autentificările clementine de la jumătatea secolului al doilea relatează că la predica lui Petru Teofil, care ocupa primul loc printre oamenii de vază din Antiohia, a pus la dispoziţie porticul (sala mare festivă sau colonada) mare al casei sale pentru adunările de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu.

   Privirea de ansamblu istorică prezentată amănunţit în Luca 3, 1,2, precum şi caracterul întregii scrieri, dovedesc că Luca a scris pentru un cerc larg de cititori de origine greacă, al căror reprezentant îl vedea în Teofil.

   În afară de aceasta, această dedicare nu era o simplă chestiune de onoare. Înainte de descoperirea tiparului, editarea unei cărţi era un lucru foarte costisitor; de aceea scriitori obişnuiau să dedice lucrările lor unor personalităţi bogate, care în cazul că acceptau erau priviţi ca „patronus libri”, ca naşul scrierii, dacă se poate spune aşa. Acest patronus libri lua asupra sa deschiderea drumului spre publicitare a noii lucrări. În acest scop el oferea posibilitatea scriitorului ca să citească lucrarea sa înaintea unui cerc de persoane nobile. Totodată pe cheltuiala lui se făceau primele transcrieri.

   Redactarea Evangheliei după Luca este plasată obişnuit între anii 63 şi 66 după Hristos.

III. Izvoarele Evangheliei după Luca

   Primul izvor al relatărilor noastre evangheliste a fost incontestabil predicile apostolilor. Nu este întâmplare faptul că aceşti apostoli au fost contemporani şi martori ai vieţii Domnului lor. Pentru acest scop au fost aleşi de Domnul Isus Însuşi şi au fost făcuţi însoţitorii Lui. Isus îi numeşte deseori ca fiind martorii Lui aleşi, ca în Luca 24, 48: »Voi sunteţi martori ai acestor lucruri«, şi Faptele Apostolilor 1, 8: »Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului«, Ioan 15, 26,27: »Duhul va mărturisi despre Mine. Şi voi de asemenea veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început«. Acest caracter de martor ocular a fost hotărâtor şi pentru apostoli, când după înălţarea la cer a trebuit ales un alt apostol în locul lui Iuda; compară cu Faptele Apostolilor 1, 21 şi următoarele versete.

   Când apoi în Faptele Apostolilor 2, 42 este vorba de învăţătura apostolilor (didaché ton apostolon), prin aceasta se înţelege incontestabil toate relatările apostolilor despre viaţa şi învăţătura lui Isus. Aceasta era pe vremea aceea singura dogmă, singurul catehism al creştinilor.

   Faptul că tradiţia orală a avut acea formă fixă, care ne surprinde în relatările sinoptice, se explică printr-o altă situaţie. Fără îndoială, la început vestirea Evangheliei s-a făcut în dialectul arameic, acesta era limba poporului şi a apostolilor. Dar în Ierusalim exista o mulţime de cetăţeni iudei care vorbeau numai greceşte, aşa numiţii helenişti. Ei aveau mai mult de trei sinagogi în Ierusalim în care se citea Vechiul Testament în traducerea Septuaginta numai în greacă. De aceea chiar de la început s-a avut grijă ca în comunităţile greceşti să fie transmisă tradiţia orală în limba greacă. Aceasta era o muncă grea. Era vorba de transmiterea învăţăturii lui Isus într-o limbă al cărei duh era cu totul altfel. Această lucrare nu a fost luată în chip uşuratic şi nu a fost lăsată pe seama altora. Era sarcina apostolilor însuşi, cel puţin a acelor apostoli care vorbeau greceşte, aşa cum a fost de exemplu cazul lui Andrei şi Filip (compară Ioan 12, 20, ş.u.) şi a lui Matei, vameşul de odinioară, care supravegheau traducerile.

   Cu acest model al limbii greacă, în care s-au turnat relatările despre viaţa lui Isus făcute de traducători autorizaţi, rapoartele cu privire la viaţa şi învăţătura lui Isus au primit o autorizare mult mai mare decât au avut-o până atunci. În această formă s-au putut păstra uşor până când au ajuns să fie scrise. Tradiţia vie era izvorul bogat din care beau toţi.

   »După părerea mea«, scrie Godet, »în tradiţia orală avem un principiu suficient şi totodată flexibil ca să explicăm pe de o parte asemănarea, parţial chiar concordanţa textuală a celor trei sinoptici ai noştri, iar pe de altă parte deosebirile dintre ei.« R. Seeberg (Berlin) spune: »Şi aceasta este splendoarea, că toate cele patru Evanghelii, cu toate diferenţele şi particularităţile lor, luate împreună prezintă tabloul minunat al lui Isus într-o armonie şi unitate minunată. Nu aceasta este problema: cum se explică diferenţele?, ci problema este:  Cum este posibilă această concordanţă minunată?«  - Noi răspundem: Prin călăuzirea Duhului Sfânt totul este posibil şi real. Nu este nici-o prorocie prin voinţa omului, adică rezultată din duhul propriu al oamenilor lui Dumnezeu, ci ei au vorbit fiind mânaţi de Duhul Sfânt.

   Înainte de a încheia acest capitol referitor la izvoarele lui Luca, trebuie să mai adăugăm ce a spus profesorul de teologie  în privinţa aceasta. El spune: »Despre izvoarele scrise, din care Luca şi-a luat materialul său, nu spune nici-un cuvânt în introducerea sa (capitolul 1,-4). Lui nu i-au lipsit ocaziile de explorare a relatărilor verbale ale martorilor oculari şi ale ascultătorilor lui Isus. Creştinii care după moartea lui Ştefan în anul 34 au venit de la Ierusalim în Antiohia şi care prin predicile lor au contribuit la înfinţarea Adunărilor de acolo şi care au rămas ca învăţători în acele comunităţi (Faptele Apostolilor 11, 19 şi următoarele versete; 13, 1), au fost odinioară elevi ai apostolilor (Faptele Apostolilor 21, 16) şi ar fi o presupunere de excepţie faptul că niciunul dintre aceştia nu a văzut sau nu a auzit pe Isus.

   Luca, care le datora convertirea lui, stătea deja în jurul anului 40 sub influenţa amintirilor proaspete despre creştinii din Ierusalim. Un oarecare Manaen, un camarad de joacă din tinereţe al tetrarhului Irod, de exemplu, putea să dea dornicului de cunoaştere informaţii despre relaţiile deţinătorului puterii din timpul vieţii lui Isus (Luca 3, 1,19; 23, 7-12).

   Deoarece mama lui Isus a supravieţuit învierea Fiului ei un timp îndelungat, nu se ştie cât timp, ca membru al comunităţii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 1, 14; Ioan 19, 27), comoara amintirilor ei trebuie să fi fost un bun obştesc al creştinilor din Ierusalim din timpul anilor 30 până la 40, deci şi al primelor predici în Antiohia; Luca atrage atenţia cititorului de două ori cu privire la Maria ca păstrătoare credincioasă  a acestor comori (capitolul 2 versetul 19 şi 51).

   Când Luca împreună cu Pavel au călătorit spre Ierusalim în ziua de Rusalii în anul 58, cu ocazia unei poposiri de mai multe zile în Cezarea a avut ocazia să vorbească cu un »slujitor al Cuvântului de la început«, probabil un martor ocular al istoriei evangheliste (Faptele Apostolilor 21, 8-14). Ajuns la Ierusalim a vizitat împreună cu Pavel casa lui Iacov, care a crescut sub acelaşi acoperiş împreună cu fratele său Isus în Nazaret (Faptele Apostolilor 21, 18). Luca fiind tot timpul, sau poate cea mai mare din timp, de la Rusaliile anului 58 şi până spre sfârşitul verii anului 60 în Palestina, a avut la dispoziţie cele mai abundente şi numeroase izvoare ale învăţăturii istorice despre cuvintele, faptele şi suferinţele lui Isus.« Atât din relatările excelente ale profesorului Zahn.

IV. Planul şi structura Evangheliei Luca.

   Luca, ca şi ceilalţi trei evanghelişti, nu a relatat istoria de dragul istoriei. Cei patru evanghelişti ai noştri au avut în vedere mântuirea, şi de aceea ei au prezentat faptele aşa fel ca ele să fie recunoscute ca subiect al credinţei.

   Matei prezintă relaţia istoriei lui Isus cu descoperirile Vechiului Testament. Este adevărat că prin cuvintele de încheiere deschide perspectiva unei lucrări misionare viitoare. În acelaşi timp însă el se referă fundamental la trecut.

   Luca scoate de asemenea în evidenţă relaţia dintre vechiul şi noul legământ, dar el caută să arate prin faptele şi învăţătura lui Isus punctul de plecare şi începutul noii creaţii spirituale; privirea sa este orientată spre viitor.

   Marcu în prezentarea sa nu are în vedere nici trecutul, şi nici viitorul, ci numai priveliştea de neegalat oferită martorilor vieţii lui Isus; el vrea să prezinte pe Isus Însuşi, aşa cum a trăit şi cum a lucrat El, cu nici-un alt scop decât acela de a da naştere în cititorii lui pe cât se poate de complet aceleiaşi impresii pe care au avut-o martorii oculari şi auditivi despre personalitatea Sa.

  Evangelistul Ioan prezintă ochilor pe Isus ca fiind veşnicia intrată în timp, viaţa dumnezeiască intrată în omenire şi o oferă tuturor acelora care doresc după Cel prea Înalt.

   Este uşor de înţeles că tocmai Evanghelia Luca, care dintre cele patru Evanghelii are cea mai strânsă legătură cu evoluţia viitoare a creştinismului, este continuată în Faptele Apostolilor. Evanghelia Luca şi Faptele Apostolilor constitue un tot unitar, de aceea începutul celor două scrieri este foarte asemănător. Conţinutul Evangheliei se poate sintetiza în trei nume: Nazaret, Capernaum, Ierusalim. Tot aşa conţinutul Faptelor Apostolilor se poate sintetiza în trei nume: Ierusalim, Antiohia, Roma. În Capernaum iese la lumină ceea ce s-a pregătit în taină în Nazaret. În Ierusalim se încheie ceea ce a fost pregătit în Capernaum. Tot aşa şi în Faptele Apostolilor. În Antiohia vedem cum semănătura, care a răsărit în Ierusalim în ziua de Rusalii, ajunge să înflorească. În Roma vedem realizarea desprinderii noului legământ de pe vechiul teren şi transplantarea lui pe un teren nou unde, începând de acum, va aduce roade. În timp ce Evanghelia descrie felul în care a luat naştere mântuirea în Israel, cu toată împotrivirea duşmănoasă a căpeteniilor lui şi a orbirii poporului, Faptele Apostolilor arată cum întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu printre păgâni nu s-a făcut aşa cum ar fi fost normal, Israel ca popor al lui Dumnezeu convertit să primească în mijlocul lor pe neamuri, ci ea a luat naştere lovindu-se permanent de împotrivire din partea lui Israel, atât în Palestina cât şi în ţările păgâne, până la Roma, unde s-a ajuns la o ruptură totală.

   O altă caracteristică a Evangheliei Luca o arată Lange (Lange, Lucrări biblice): »Cea de-a treia Evanghelie poartă urma clară a individualităţii autorului, aşa cum ne este cunoscută din altă parte. Dacă vedem în Luca un creştin dintre păgâni, recunoaştem că şi lucrarea lui are un pronunţat caracter universal. El prezintă descendenţa Domnului nu aşa cum face Matei, până la Avraam, ci înapoi până la Adam şi se străduieşte să prezinte pe Hristosul lui Dumnezeu mai puţin în relaţia Sa cu Israel şi mai mult în relaţia Sa cu întreaga omenire.«

   Nici-o altă Evanghelie nu ne lasă să vedem atâtea urme ale duhului paulinic, aşa cum face Evanghelia Luca. Cu siguranţă atunci când Pavel vorbeşte de evanghelia sa (Romani 2, 16; 2 Timotei 2, 8), nu s-a gândit la o relatare scrisă a lui Luca, dar ambele sunt în perfectă concordanţă în descrierea instaurării mesei Domnului (Luca 22, 1,19,20 compară cu 1 Corinteni 11, 23-29), în relatarea arătării Domnului lui Petru (Luca 24, 34 compară cu 1 Corinteni 15, 5) şi în alte detalii.

   Evanghelia Luca este un comentariu continuu la cuvântul tainic al apostolului: »Dumnezeu a trimis pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului« (Romani 8, 3). Este ca şi cum Luca şi-a văzut profesia în activitatea lui Isus. El prezintă mai mult decât alţii pe Domnul Isus ca medic, şi anume ca Marele Medic care a venit nu numai să slujească (Matei 20, 28), ci care a mers prin ţară făcând bine (Faptele Apostolilor 10, 38), care a arătat milă faţă de orice boală trupească şi spirituală, care a lăsat să iese putere din El, ca să vindece! (Luca 5, 17). Toţi evangheliştii relatează despre ispitirea lui Isus în pustie, dar numai Luca adaugă: »Diavolul a plecat de la El până la o vreme.« Toţi relatează despre suferinţele Sale în Ghetsimani, dar numai Luca ne prezintă relatarea emoţionantă despre sudoarea »ca nişte picături mari de sânge« şi despre îngerul care a venit să-L întărească. Toţi vorbesc despre căinţa lui Petru, dar numai Luca vorbeşte despre privirea Domnului.

  Cea de-a treia Evanghelie este cununa Evangheliilor sinoptice.

V. Exclude studiul planificat al izvoarelor inspiraţia divină?

Luca 1, 1-4

   Deja la prima privire a versetelor 1-4 se recunoaşte scriitorul grec instruit şi stilistic şcolat. Expresiile folosite de Luca în introducere nu aparţin tezaurului limbii ebraice a Noului Testament, ci sunt împrumutate din greaca clasică. În loc de înşiruirea seacă a propoziţiilor, specifică stilului ebraic, întâlnim în versetele 1-4 frumoasa aranjare sintactică a părţilor de propoziţie, care în traducerea germană nu ne poate oferi construcţia fină şi armonia sonoră ritmică a originalului din greacă. Filologii de profesie au lăudat în mod deosebit stilul folosit în introducere. Învăţatul Wilhelm Bousset spune: »Luca stăpâneşte proza artei greceşti mai bine decât Pavel.«  (Bousset-Heitmüller, Scrierile Noului Testament pagina 392).

   Luca alcătuieşte introducerea cu atâta splendoare, deoarece el va oferi lucrarea sa unui om distins, cult, anume grecului Teofil.

   Dar nu numai forma exterioară a introducerii sale, ci şi faptul următor face cunoscut educaţia sa ştiinţifică. Luca este singurul evanghelist care începe lucrarea sa după modelul istoricilor greci cu un cuvânt scurt de dedicaţie. Dacă comparăm acest prolog cu introducerile scriitorilor istorici Herodot, Tucidide, Polibius, atunci va trebui să spunem că Luca a fost un cunoscător bun al literaturii lucrărilor istorice clasice.

   Istoricii greci au scris lucrările lor cu scopul de a păstra în amintirea posterităţii marile fapte heleniste. Interesele, în slujba cărora Luca îşi întrebuinţează pana, sunt de natură mult mai superioară decât ale maeştrilor greci, ale căror metode le foloseşte. El vrea să facă cunoscut evenimentul cel mai mare al istoriei lumii, tema cea mai cuprinzătoare din cer şi de pe pământ, din timp şi din veşnicie, din trecut şi din viitor, referitoare la Dumnezeul veşnic şi Fiul Său veşnic.

   Ceea ce Luca aduce în cuvântul de dedicaţie ca justificare a Evangheliei sale nu este altceva decât o referire la o cercetare istorică exactă.

   În aceasta Luca se referă la mărturiile oculare ale oamenilor lui de încredere. Era o istorie sfântă, aceea pe care o scria, istorie în care era vorba de binele şi de durerea întregii omeniri. Dovezile adevărului aveau o însemnătate soteriologică (învăţătura despre mântuire). Duhul adevărului şi voinţa pentru adevăr trăiau cu puterea vie a tinereţii în martorii care au privit Adevărul, anume pe Isus Hristos, în faţă.

1. Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi,
2. după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început, şi au ajuns slujitori ai Cuvântului,

   În expresia »s-au apucat« lasă să se înţeleagă că autorii de mai înainte nu s-au folosit de toate mijloacele de ajutor pe care le aveau. De aceea Luca nu a trimis lui Teofil o scriere veche, ci el însuşi s-a apucat să descrie viaţa lui Isus, ca să dea prietenului lui nobil o relatare pe deplin autentică (pe care se putea baza) despre acele evenimente istorice.

   Cuvintele »printre noi« sunt aceleaşi ca în Ioan 1, 14, cu deosebirea că acolo vorbeşte unul din martorii oculari de la început în numele celorlalţi martori din jurul său, aici însă este unul care a primit vestea despre faptele petrecute de la martori oculari şi de la martori mai vechi.

   Ambele expresii »martori oculari« şi »slujitori ai Cuvântului« se referă numai la credincioşi, deci la Adunarea lui Isus. Nu ce a relatat Pilat sau Irod, nici Caiafa sau Ana, şi nici ce au relatat fariseii sau cărturarii despre viaţa, suferinţele şi moartea Domnului (care au fost de asemenea „martori oculari“) vrea Luca să scrie, ci numai ce ştiu să spună membrii comunităţii Domnului ca martori oculari şi vestitori ai Evangheliei despre Isus din Nazaret.

   Miile de persoane care nu aparţineau cercului Adunării şi care au auzit vorbirea lui Isus şi au văzut faptele Lui, Pilat şi Caiafa care au vorbit cu El şi împăratul de la Roma împreună cu slujitorii lui care au auzit prin raportul procuratorului Festus despre Pavel şi despre Isus pe care el Îl vestea (Faptele Apostolilor 25, 15; 19, 26)  arată că toţi acei contemporani care erau în afara Adunării, în fond nu au văzut şi nu au înţeles nimic despre cel mai mare eveniment care a avut loc în timpul vieţii lor pe pământ, şi anume de aceea, pentru că ei nu voiau să vadă şi să audă (Luca 8, 10; 10, 23).

   Deci aici este vorba nu de un sistem de idei, ci de fapte. Apostolii nu s-au luat după fabule închipuite, ci au fost ei înşişi martori personali ai slavei supranaturale a Domnului lor (2 Petru 1, 16).

   Desigur, cunoştiinţa despre realitatea existenţei lui Isus şi a apostolilor Săi nu este „credinţă“. Contemporanii necredincioşi ai lui Isus au ştiut de existenţa unui Om, care S-a numit Isus din Nazaret, şi cu toate acestea nu au crezut în El. La această credinţă ajunge numai acela care vrea să creadă şi care până în adâncul inimi lui vrea cu adevărat şi sincer să vină la Dumnezeu. Pentru atunci şi pentru acum a fost şi este valabil: „Cine vrea să vină la Dumnezeu, trebuie să creadă că El este.“

   Expresia „au încredinţat“ nu are aici nici-o precizare mai detaliată. Dacă nu sunt precizări suplimentare, atunci cuvântul se referă la încredinţări verbale (Faptele Apostolilor 16, 4; 1 Corinteni 11, 2,23; 15, 3). Şi substantivul „încredinţare“ (Matei 15, 2,3,6; Coloseni 2, 8; 2 Tesaloniceni 2, 15, etc.) se referă la o încredinţare verbală. Înaintea oricărei scrieri au existat „încredinţări“ şi chiar ce noi astăzi numim „Evanghelie“ şi „Sfânta Scriptură“, înainte de a fi scrise au fost parte componentă a „încredinţării“ orale.

   Expresia de la început se referă la începutul vieţii Domnului. – Reporterii acestor „evenimente de la început“ nu sunt „slujitori ai Cuvântului“ în sens restrâns, ci în sens larg – şi anume Maria, mama Domnului, care probabil a dat mai departe ceea ce i s-a spus de Zaharia şi Elisabeta, de Simion şi Ana.

3. am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu deamăruntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele,
4. ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe care le-ai primit prin viu grai.

Aceste versete constituie propoziţia principală. Prin formularea greacă „am considerat că este bine“ Luca arată că s-a hotărât să devină un scriitor istoric al istoriei lui Isus!

   Prin folosirea expresiei „de la obârşia lor“ (anothen = de sus în jos) pare că Luca se compară cu un turist care încearcă să ajungă până la izvoarele râului ca după aceea să meargă de-a lungul râului. – Relatarea apostolică şi vestirea, care erau dominate de scopul practic al vestirii mântuirii, a început cu activitatea publică a lui Isus. Luca însă s-a simţit constrâns să meargă mult mai înapoi, ca să prezinte istoria lui Isus de la primele ei începuturi; vezi capitolele 1 şi 2 (relatarea copilăriei). Şi cum a întregit el sub acest aspect „încredinţările“, tot aşa s-a ostenit să adune acele fapte şi vorbiri ale lui Isus care lipseau în aceste încredinţări; acestea sunt cuprinse în „pasin“ = „toate“. Evanghelia Luca dovedeşte aceasta în toate părţile sale.

   În ceea ce priveşte pe Teofil vezi introducerea capitolul II.

   După ce Luca ne-a relatat despre hotărârea sa, vorbeşte acum despre scopul scrierii sale: el voia să pună pe inima marelui său protector adevărul incontestabil, de nezdruncinat şi temelia învăţăturii referitoare la credinţă, pe care Teofil a primit-o odinioară de la el.