Luca 5.1-11 - Fritz Rienecker

7. Isus cheamă pe primii Săi ucenici, care sunt păcătoşi, ca să-L însoţească

Luca 5,1-11

   Până în momentul acesta Isus a predicat în sinagogile Galileei fără să fie însoţit permanent de un grup de ucenici. Prin faptul că lucrarea Lui Se extinde tot mai mult, El simte nevoia să dea acestei lucrări o înfăţişare stabilă şi să atragă la Sine ca însoţitori permanenţi pe aceia pe care Tatăl i-a dat Lui ca primii credincioşi. Însoţitorii lui Isus, atunci când El a vindecat pe soacra lui Petru, nu au fost încă numiţi de Luca (ei L-au rugat - Luca 4.38, ea, soacra lui Petru, le slujea Luca 4.39). Conform Marcu 1.29 erau Petru, Andrei, Iacov şi Ioan. Tocmai pe aceştia îi întâlnim în relatarea care urmează.

   Fără îndoială ei fac parte din ascultătorii Lui cei mai silitori. Ei ştiau începând din timpul evenimentelor de la Iordan şi în mod deosebit din seara aceea din Cana, că El era Hristosul (Mesia). Dar ca să urmeze pe Isus în totul şi permanent, la aceasta nu s-au gândit până în momentul acesta.

   Isus însă le-a rânduit o însoţire permanentă a Lui. Ei trebuiau să-şi însuşească învăţătura Lui, să fie martori permanenţi ai faptelor Lui. Prin faptul că El le-a cerut să renunţe la meseria lor pământească, ca să le dea o activitate nouă, care nu era compatibilă cu cea veche, Isus a întemeiat de fapt slujba predicării creştine.

   O chemare asemănătoare cu cea relatată aici, ne este relatată în Marcu 1.16-20 şi Matei 4.18-22. Se pune întrebarea, dacă este acelaşi eveniment sau se poate presupune că este a doua chemare a aceloraşi persoane. Vom cerceta această întrebare în final.

   Aici trebuie să se răspundă şi la o altă întrebare. Cum se face că Luca nu-l aminteşte pe Andrei? Se răspunde la această întrebare, spunându-se că în această relatare despre pescuirea minunată Petru este persoana principală într-o măsură aşa de mare, căci chiar şi fiii lui Zebedei, Ioan şi Iacov, prin aceasta trec pe planul secund. Însă Luca vorbeşte despre alte persoane, care erau în corabia lui Petru. Printre aceste „alte” persoane a fost cu siguranţă şi Andrei. – Mai târziu însă Andrei este numit de Luca cu numele în rândul celor doisprezece.

1. Şi a fost că, pe când Îl îmbulzea mulţimea, ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu, El stătea lângă lacul Ghenezaret;

2. şi a văzut două corăbii lângă lac, iar pescarii ieşiseră din ele şi spălau plasele.

3. Şi, intrând într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la mal; şi S-a aşezat şi, din corabie, învăţa mulţimile.

4. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: „Depărteaz-o la adânc şi coborâţi-vă plasele pentru pescuire“.

5. Şi Simon, răspunzând, I-a spus: „Stăpâne, după ce toată noaptea ne-am trudit, nimic n-am prins; dar, la cuvântul Tău, voi coborî plasele“.

6. Şi, făcând ei aceasta, au prins o mare mulţime de peşti; şi li se rupeau plasele.

7. Şi au făcut semn tovarăşilor lor, celor care erau în cealaltă corabie, să vină şi să-i ajute; şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât se afundau.

8. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Isus, spunând: „Doamne, pleacă de la mine, pentru că sunt om păcătos“.

9. Pentru că îl cuprinsese uimirea, pe el şi pe toţi cei împreună cu el, din cauza pescuirii peştilor pe care o făcuseră;

10. şi, la fel, şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zebedei, care erau părtaşi cu Simon. Şi Isus i-a zis lui Simon: „Nu te teme; de acum vei fi pescar de oameni“.

11. Şi, după ce au tras corăbiile la mal, lăsând totul, L-au urmat.

Lacul Ghenezaret are o lungime de patru ore şi o lăţime la mijloc de două ore şi jumătate. El este foarte bogat în peşte. Pe câmpia frumoasă de pe ţărm foşnesc coroanele palmierilor înalţi. Chiparoşii înalţi permanent verzi îşi înalţă vârfurile peste casele din Capernaum spre cerul senin. Această porţiune de la lacul Ghenezaret este un adevărat paradis. În evanghelia după Matei 4.18 el este numit Marea Galileei şi în Ioan 6.1 şi 21.1 este numit Marea Tiberiadei.

   Dar oricât de frumos ar fi ţinutul acesta – imaginea celor patru pescari de pe ţărm se prezintă ca o disonanţă stridentă în textul nostru din evanghelia după Luca! Este o imagine impresionantă a chinului şi efortului pământesc. Petru a pescuit toată noaptea împreună cu însoţitorii lui şi nu au prins nimic. Întristat şi plini de griji îşi spală mrejele. Probabil şi pentru cel mai bun lucrător vine câteodată timpul când cu toată munca lui „nu câştigă nimic”.

   Atunci Domnul Se apropie de cei patru pescari, înconjurat de o mulţime de popor, care se înghesuie furtunos spre Domnul, ca să-L mai audă încă o dată pe acest Vorbitor unic în felul Lui. Domnul Se urcă într-o corabie aflată lângă ţărm, care aparţinea lui Petru, şi îl roagă s-o depărteze puţin de ţărm. Isus vrea de acolo să cuprindă cu privirea mai bine pe ascultătorii Lui, în timp ce predica.

   Două lucruri trebuie observate:

   1. Domnul îl roagă pe Simon. Cât de plăcută este această rugăminte omenească, prietenoasă (erotesen) faţă de porunca plină de putere din versetul 4 „depărteaz-o la adânc”.

   2. Omul, căruia îi aparţinea corabia, nu este numit Petru, ci Simon. Este o trăsătură de fineţe, că Petru nu este încă numit cu numele lui de mai târziu, ci cu numele lui propriu în ebraică, căci el încă nu stă în slujba lui Isus. – De asemenea se constată foarte clar, că Simon era conducătorul echipei de pescari. Isus îl roagă pe el. El îl poate ruga. Nu a vindecat Isus pe soacra lui nu cu mult timp în urmă (Luca 4.38,39)? Isus are dreptul să roage şi să Se aştepte ca Petru să pună corabia la dispoziţia Domnului până când Isus va termina cu învăţătura Lui.

   Isus, care în rest învăţa şi predica numai în sinagogi (Luca 4.15,16-37; 6.6; 13.10), vesteşte acum Cuvântul lui Dumnezeu unei mulţimi de popor care se înghesuie spre El la ţărmul mării. Şi rabinii au folosit nu numai sinagogile pentru predicile lor, ci şi străzile şi locurile publice libere.

   Nu ni se relatează ce conţinut a avut această „predică pe mare” a Domnului[1]. Se spune numai scurt: „S-a aşezat şi, din corabie, învăţa mulţimile.”

   Cu toate că Isus ştia că Petru nu a prins nimic toată noaptea, după ce El Şi-a terminat vorbirea i-a zis lui Petru: „Depărteaz-o la adânc şi coborâţi-vă plasele pentru pescuire!“ O poruncă ciudată, pe care Simon o primeşte, contrară tuturor regulilor profesiei sale.

   Printre altele Isus a dat lui Simon această poruncă deosebită „Depărteaz-o la adânc …” şi pentru că El intenţiona totodată să prindă pe pescarul însuşi în mreaja Sa.

   Deoarece Petru nu vrea să contrazică pe Cel care i-a poruncit, răspunde: „Stăpâne, după ce toată noaptea ne-am trudit, nimic n-am prins; dar, la cuvântul Tău, voi coborî plasele.“

   Aici trebuie să luăm seama în mod deosebit la cuvântul Stăpân, care în greacă se spune epistates. Cuvântul trebuie tradus cel mai exact prin „superior, şef”. Superiorul dă poruncă subalternului. – Isus nu „roagă” aici, ca în versetul 3, ci Isus porunceşte. Răspunsul lui Petru este ascultare.

   Ce spune cuvântul epistata, cu care Simon se adresează Domnului? Deoarece „epistata” este adresarea făcută unui înalt funcţionar care supraveghează, a unui superior, înseamnă că Simon a văzut în Isus pe Cel superior, pe Cel plenipotenţiar.[2]

   Printre ceea ce aparţine Celui plenipotenţiar sunt conform Psalmului 8 şi peştii mării. De aceea epistates poate porunci un pescuit la o oră când în alte situaţii este fără perspectivă.

   De aceea pescarul Simon ascultă de Cel împuternicit de Dumnezeu, după învingerea a tot ceea ce priceperea lui de pescar i-ar fi spus. Simon vede în Omul din Nazaret nu pe Fiul tâmplarului, care nu ştie nimic despre arta pescuitului, ci pe Domnul, care are autoritate şi asupra animalelor mării. De aceea Simon răspunde: „dar, la cuvântul Tău, voi coborî plasele“.

   Prin cuvântul scurt dar începe credinţa lui Simon, care se arată ca ascultare, ca ascultare a credinţei, care este împotriva oricărei raţiuni şi a oricărei practici şi experienţe profesionale şi cu toate acestea acordă Domnului încredere deplină şi necondiţionată, o încredere care se arată în ascultare oarbă.

   Ludwig Schneller scrie: „Pe lacul Ghenezaret se aruncă plasele numai noaptea; căci ziua aproape nu se prinde nimic. Cu ocazia unei vizite am întrebat pescarii de la Marea Tiberiadei, dacă nu cumva pescuiesc şi ziua. Atunci au râs de această necunoaştere a mea!”

   Deci în timpul cel mai potrivit pentru prinderea peştelui, Simon s-a străduit, dar fără succes. Acum trebuia în plină zi să vâslească departe de ţărm, adică acolo unde lacul era foarte adânc.

   Însă oricât de ciudat ar părea cuvântul Domnului, el spune scurt: „dar, la cuvântul Tău, voi coborî plasele“.

   „Şi, făcând ei aceasta, au prins o mare mulţime de peşti; şi li se rupeau plasele. Şi au făcut semn tovarăşilor lor, celor care erau în cealaltă corabie, să vină şi să-i ajute; şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât se afundau.”

   Simon este copleşit de fericire. Ce bucurie mare pentru ucenici era această binecuvântare nemaiauzită a lucrului! Şi acum ciudăţenia! În timp ce Simon trage peşti prinşi în plasa lui, el însuşi a căzut în plasa Mântuitorului! Simon capturând a devenit el însuşi capturat de Mântuitorul.[3]

   Simon simte apropierea lui Dumnezeu şi simte şi mai profund caracterul său nedemn de această binecuvântare nespus de mare. Involuntar este atras în ţărână. Citim:

   „Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Isus, spunând: «Doamne, pleacă de la mine, pentru că sunt om păcătos». Pentru că îl cuprinsese uimirea, pe el şi pe toţi cei împreună cu el, din cauza pescuirii peştilor pe care o făcuseră.

   „Este foarte important că aici apare deodată numele Petru alături de numele Simon, ceea ce în restul relatării nu se întâlneşte. Simon, care mai târziu primeşte numele de Petru, deoarece el face marea mărturisire că Isus este Fiul lui Dumnezeu, apare şi aici ca mărturisitor, chiar dacă adresarea lui prin „Doamne” nu are conţinutul deplin, pe care îl va primi mai târziu.

   Să nu se treacă cu vederea, că ni se relatează, că Simon a căzut la genunchii lui Isus. Astfel de lucruri exterioare, care pentru noi par lipsite de importanţă, nicidecum nu sunt lucruri secundare pentru evanghelişti. Cu greu a îngenuncheat până acum Petru înaintea lui Isus.” (Bornhäuser). Scoaterea în evidenţă în mod deosebit a căderii în genunchi a lui Simon vrea să arate că prin evenimentul pescuirii s-a schimbat ceva în relaţia dintre Isus şi Simon. Cuvântul „Doamne”, de la sfârşitul vorbirii sale, exprimă aceasta.

   Mărturisirea lui Petru: „Doamne, … sunt un om păcătos” însemna în înţelesul din timpul acela, că viaţa lui se derula în afara Legii, aşa cum o interpretau fariseii în timpul acela. Petru nu se consideră ca fiind un om „drept”, aşa cum se considerau fariseii, şi de aceea se denumeşte un păcătos. Petru ştie că nu poate vedea fapta de putere a lui Dumnezeu şi nu este în stare să audă cuvântul lui Isus, fără să fie conştient de păcat şi vină! De aceea Simon a fost cuprins de groază înaintea Maiestăţii Celui ceresc, aşa cum a fost cuprins odinioară Zaharia (Luca 1.12) şi cum au fost cuprinşi păstorii (Luca 2.9). El se teme ca şi Ghedeon (Judecători 6.22,23), Manoah (Judecători 13.22) şi Isaia (Isaia 6.5), că „va trebui să piară” ca om păcătos în prezenţa lui Dumnezeu.

   În astfel de momente dispare tot ce este exterior, tot ce este formal. Sentimentul cel mai profund al inimii se frânge, şi tot ce era în ascuns vine la lumină. Şi o astfel de conştienţă în inima omului înseamnă cunoaşterea sfinţeniei lui Dumnezeu, care aduce moarte şi pierzare creaturii păcătoase.

   Cu privire la expresia din versetul 9, „pentru că îl cuprinsese uimirea”, să redăm ce a spus Bornhäuser în privinţa aceasta: „Cuvântul uimire „thambos” îl mai întâlnim de două ori în Noul Testament (Luca 4.36 şi Faptele Apostolilor 3.10). Ceea ce este redat prin cuvântul uimire apare de fiecare dată ca urmare a unei minuni făcute de Isus. După ce Isus a vindecat în Capernaum un demonizat, se spune că toţi au fost cuprinşi de spaimă [sau: uimire] (Luca 4.36). În cartea Faptele Apostolilor, la vindecarea ologului, se spune că s-au umplut de uimire şi de mirare pentru cele ce i se întâmplaseră (Faptele Apostolilor 3.10). Eşti ispitit să întrebi: De ce teamă uluitoare, de ce uimire? Să nu se aştepte mai degrabă la bucurie şi preamărire, când Isus, respectiv ucenicii Lui vindecă şi ajută în Numele Lui? Este din cauza lămuririi care se dă, că în zilele noastre nu ne cuprinde uimirea şi teama, atunci când Dumnezeu intervine. Lămurirea a făcut din Dumnezeu, despre care Isus Însuşi, Fiul, spune în rugăciunea de Mare Preot „Sfinte Tată”, un Dumnezeu slab, cu inimă blândă, un Dumnezeu iubit. Atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament este plin de mărturii, că acolo unde Dumnezeu Se apropie, omul se sperie şi se teme. Simon este umplut de această groază sfântă, de această teamă plină de respect, când Dumnezeu Se apropie de el prin fapta unui Om, în care el vede pe Mesia care urma să vină, pe Dumnezeu, (care este plin de bunătate), într-un eveniment pipăibil.” Atât din relatarea lui Bornhäuser.

   Apoi el are parte de la Isus de ceva cu totul nou şi măreţ, şi anume, că Isus nu condamnă şi nu pedepseşte pe păcătosul care îşi recunoaşte păcatele şi vina, ci îl iartă şi îl atrage la inima Lui de Mântuitor. Isus a privit cu bunătate la Petru, care a îngenuncheat înaintea Lui, şi i-a zis: „Nu te teme!” Cât de fericit trebuie să fi fost Petru din toată inima, atunci când din adâncimea conştienţei păcatelor a fost ridicat la înălţimea iertării păcatelor. Ferice de acela pe care bunătatea Domnului îl determină la întoarcere.

   „Nu te teme; de acum vei fi pescar de oameni“ (îi vei prinde vii).[4] Cu aceste cuvinte Domnul îi arată o profesie nouă. Ferice de acela, pe care Domnul îl cheamă aşa de direct în slujba Sa! Dumnezeu Se revelează mereu alor Săi, chemaţi de El în slujba de profet sau mesager, într-un fel în care ei niciodată înainte nu au bănuit. În lumina acestei revelări omul recunoaşte apoi cum se cuvine şi în mod deosebit slăbiciunea şi vinovăţia lui. (Compară Exod 4.10,17; Isaia 6; Ieremia 1.4-10; Ezechiel 1-3; Judecători 6.11-23; Faptele Apostolilor 9.3-9; Daniel 10; Apocalipsa 1.13-20).

   Domnul prezintă făgăduinţa Sa într-un limbaj cunoscut de Petru. Pescarul trebuia să prindă oameni, aşa cum David, - (care a fost luat de la turma de oi), - trebuia să păstorească poporul Său (Psalm 78.71,72). Petru are parte aici de o promovare dublă: în viitor el trebuia să prindă oameni, şi nu peşti; şi el trebuia să-i prindă spre viaţă, şi nu ca prada lui de până acum spre moarte. Aceasta este exprimat şi prin cuvintele textului de bază. Acolo se spune: zogreuein, care este compus din zoos şi agreuo = a prinde viu.

   Tu vei prinde „oameni vii”, adică „îi vei prinde pentru adevărata viaţă”. Compară cu Iosua 2.13 în Septuaginta.

   Tocmai Iosua 2.13 arată spre scopul păstrării în viaţă, şi anume, să devii un captiv slujitor. Să se compare cu 2 Timotei 2.26, unde se exemplifică sensul expresiei zogrein, în ceea ce priveşte contrastul: „pescuirea minunată a sufletelor se face cu scopul ascultării vii, libere.” Astfel în această istorisire minunată despre pescuire, Isus ne-a clarificat cinci lucruri.

   1. La începutul constituirii cercului de ucenici şi prin aceasta şi începutul înfiinţării noii comunităţi, a comunităţii lui Isus, nu stă cuvântul de judecată, ci stă cuvântul harului, nu stă propria faptă de ispăşire, ci primirea iertării, nu stă omul, ci Dumnezeu în bunătatea şi harul Său.

   Din aceasta rezultă direct ca o urmare naturală necesară, înviorătoare a inimii, „a-te-lăsa-scos” din legăturile pământeşti şi legate de propria persoană şi renunţarea de bună voie la ceea ce stă în calea vieţii noi (a vieţii cu Domnul). Această dăruire faţă de Domnul, şi anume de bună voie, este caracteristica produsă mai întâi de supraputerea harului la păcătos.

   2. În această întâmplare Isus a destinat o anumită grupă de oameni care cred, să se dedice cu totul lucrării Sale pe pământ. Prin aceasta slujba de vestire a Cuvântului este stabilită de Isus ca o profesie. Acestei slujbe de vestire îi corespund două lucruri: 1. Să fi ajuns să crezi în Isus: 2. Să fi chemat în slujba pentru Isus.

   Ucenicii erau harnici şi cu băgare de seamă în lucrarea de pescari. Astfel de oamenii, care nu se lasă aşa uşor şi repede despărţiţi de profesia lor pământească şi care nu se despart cu plăcere de această profesie, pe aceştia Isus îi poate folosi. Ei au dus corăbiile lor cu prada bogată la ţărm. Tocmai acum, când ei au avut cel mai mare succes în profesia lor, s-au despărţit de ea. Isus devenise mult mai mare pentru ei.

   Ei au părăsit casele lor şi averile lor împreună cu toate rudele lor, au renunţat la un venit sigur, au trăit o viaţă de pelerini împreună cu Isus, fără să ştie unde îşi vor pune capul în ziua următoare şi cum îşi vor târî zilele.

   3. Petru a primit mai întâi misiunea: „să fii pescar de oameni” şi apoi „păşunează oile Mele”. – Aceste porunci nu sunt două misiuni diferite, ci sunt două laturi şi aspecte ale uneia şi aceleiaşi misiuni. Denumirea pescar, pescar de oameni vrea să exprime întrucâtva începutul slujbei de asistenţă spirituală – deci activitatea de predicare misionară de trezire spirituală. – Expresia „păşunează oile Mele” arată spre ţelul propovăduirii Cuvântului, şi anume spre călăuzirea spre casă în ţara veşnică a patriei cereşti (Matei 13.48).

   Noţiunea de păstor (păşunarea oilor) exprimă ceea ce nu s-a putut exprima prin noţiunea de pescar (pescuirea oamenilor). Cuvântul simbolic „păstor” arată purtarea de grijă zilnică şi individuală pentru membrii comunităţii lui Isus, după ce ei au fost chemaţi să facă parte de biserica Domnului. De aceea mai întâi este pescuirea oamenilor (pescar) şi apoi păşunatul oilor (păstor), aşa cum se spune în Ioan 21.16 şi versetele următoare.

   4. În cadrul acestei minuni a pescuiri minunate Isus Însuşi Se revelează ca „bogăţie”, care nu poate fi cuprinsă şi păstrată în plasa inimii şi a minţii.

   Gândirea omenească şi simţirea şi voinţa ameninţă să se rupă de fericire şi bucurie, şi corăbioara vieţii ameninţă să se scufunde din cauza celei mai preţioase poverii, care a venit vreodată într-o viaţă omenească în Isus Hristos, Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre. Este cunoscut cât de agreat era simbolul peştelui la vechii creştini.

   5. Nu la fiecare, care a fost chemat să urmeze pe Isus, i se cere să renunţe la profesia pământească. Pentru cei mai mulţi este valabil, să transfigureze profesia lor pământească şi să lucreze pentru veşnicie în profesia lor pământească. Nu fiecare poate deveni un predicator, care de la amvon să arunce năvodul. Însă fiecare poate în profesia lui pământească să poarte grijă nu numai de nevoile proprii, ci şi de nevoile altora. Tu însuţi să fii câştigat şi prins, aceasta este prima fericire; dar să câştigi pe alţii şi să-i introduci în Împărăţia lui Dumnezeu, aceasta este cealaltă fericire.

   Am ajuns la sfârşit şi revenim la întrebarea: Este relatat în Luca 5.1-11; Matei 4.18-22 şi Marcu 1.16-20 una şi aceeaşi întâmplare – sau nu? Trebuie să se presupună o a doua chemare a aceloraşi persoane, sau nu?

   Riggenbach şi Zahn consideră că în evanghelia după Luca este relatată o cu totul altă chemare decât în relatările din evangheliile după Matei şi Marcu.