Luca 5.12-39 - Fritz Rienecker

D. A treia rază

Alte lucrări de putere ale lui Hristos (Mesia) şi adversarii Lui

Luca 5.12-6.11

1. Isus vindecă un lepros

Luca 5.12-16

   La Luca, ca şi la Marcu (1.40), vindecarea leprosului are loc în timpul primei călătorii misionare, pe care Isus a făcut-o cu ucenicii Lui. Evanghelistul Matei prezintă această minune imediat după predica de pe munte. La coborârea de pe munte Isus întâlneşte bolnavul şi îl vindecă. Această ultimă informaţie este aşa de categorică şi celelalte două aşa de generale, că desigur este normal să acordăm întâietate relatării din evanghelia după Matei.

12. Isus era într-una din cetăţi. Şi iată că un om plin de lepră, cum L-a văzut, s-a aruncat cu faţa la pământ, L-a rugat, şi I-a zis: „Doamne dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.“

13. Isus a întins mâna, S-a atins de el, şi i-a zis: „Da, voiesc, fii curăţit!“ Îndată, l-a lăsat lepra.

14. Apoi i-a poruncit să nu spună nimănui. „Ci du-te“, i-a zis El, „de te arată preotului, şi adu pentru curăţirea ta ce a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei.“

15. Se răspândea tot mai mult vestea despre El, şi oamenii se strângeau cu grămada, ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor.

   Evanghelistul nostru a prezentat evenimentele următoare nu cronologic, ci după un anumit punct de vedere. Relatările din capitolul 5 prezintă această caracteristică în mod bătător la ochi. Petru gândea că din cauza caracterului său păcătos nu este demn de părtăşia cu Isus (Luca 5.8). Leprosul era considerat un pedepsit de Dumnezeu, pentru că s-a făcut vinovat de un păcat deosebit.[1] Slăbănogul avea nevoie de iertarea păcatelor. Chemarea vameşului, care prin profesia lui era un păcătos remarcabil, este o dovadă că Isus îl consideră demn să vină în părtăşie cu El. Această serie de relatări arată cum Isus înfăptuieşte programul prezentat în Luca 4.18-21, că toţi cei apăsaţi, cei repudiaţi, săracii, umiliţii, bolnavii şi păcătoşii au voie să aibă parte de dragostea Lui plină de îndurare.

   Vindecarea leprosului trebuie să fi avut loc în apropiere de Capernaum sau chiar în Capernaum. Textul în limba greacă descrie concret surprinderea care a luat naştere prin înfăţişarea deodată şi dezgustătoare a lui. Bolnavul stătea acolo, fără să fie văzut venind. Trebuie să fi fost surprinzător, căci el a încălcat prevederea Legii. Expresia: plereslepras, plin de lepră, este un termen de specialitate medicală. Lepra a atins deja ultimul stadiu. Nefericitul era total lipsit de speranţă, deferit morţii. Cel repudiat a căutat pe Isus, deoarece el auzise deja multe despre El, ca să găsească la El ajutor şi vindecare.

   După ce leprosul a găsit pe Domnul, a căzut cu faţa la pământ înaintea Lui şi L-a rugat: „Doamne dacă vrei, poţi să mă curăţeşti!“

   Toţi trei evangheliştii spun curăţeşti, în loc de vindeci, deoarece această boală este legată la ei de necurăţia levitică. În cuvintele Doamne dacă vrei, poţi, se cuprinde atât teama mare cât şi credinţa mare. Alţi bolnavi au fost vindecaţi – leprosul ştia aceasta -, de aceea credinţa. Dar probabil el era primul bolnav cu o astfel de boală, care a reuşit să vină până la Isus şi să implore ajutorul Lui; de aceea teama lui.

   El s-a încrezut în Domnul prin credinţă. Acum el se întreabă, dacă Isus vrea. Necondiţionat Isus vrea să ne curețe de necurăţia păcatelor noastre, de aceea să-L rugăm neapărat pentru aceasta. Cu totul altfel este în cazul necazurilor exterioare şi suferinţelor. Şi în acest caz Isus poate vindeca şi ajuta. Însă uneori este voia Lui ca boala să rămână, deoarece ea este necesară pentru smerire (2 Corinteni 12.7), pentru sfinţire (Evrei 2.10; 5.8,9). În cazul bolilor vrem să ne ferim să impunem ceva egoist.

   Evanghelistul Marcu, care descrie cu plăcere simţămintele lui Isus, scoate în evidenţă compasiunea care Îl cuprinde pe Domnul la privirea celui sortit morţii. Relatările celor trei evanghelişti sunt textual identice într-o împrejurare care trebuie să fi produs o impresie vie asupra martorilor şi care s-a păstrat în cuvinte: Isus a întins mâna, S-a atins de el. Caracterul contagios al leprei era cunoscut pretutindeni. Atingerea unui lepros făcea necurat, conform Legii. Isus însă a atins nu numai pe lepros, ci El l-a cuprins tare cu mâna Lui. Căci cuvântul tradus de Luther prin „a atinge” înseamnă a cuprinde, a îmbrăţişa, a înconjura (Marcu 10.13,16; 1 Ioan 5.18).

   Nu Se expune Isus unui pericol mult mai mare prin existenţa Sa omenească, şi anume prin atingerea naturii Sale curate cu natura noastră păcătoasă, fără să fie înfrânt de ea?

   Mântuitorul a cuprins omenirea necurată, prin aceea că El a intrat pe deplin în ea; El face la fel şi astăzi cu fiecare în parte. El atinge necurăţia noastră păcătoasă nu numai cu vârful degetului, ci El cuprinde pe cei necuraţi cu braţul îndurării Sale.

   14. Apoi i-a poruncit să nu spună nimănui. „Ci du-te“, i-a zis El, „de te arată preotului, şi adu pentru curăţirea ta ce a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei.“ Marcu a redat într-o formă mult mai expresivă tonul aspru, da, poruncitor, în care a fost dată porunca şi interdicţia (vezi Marcu 1.43). Cuvântul „i-a spus să plece numaidecât” redat în evanghelia după Marcu şi folosit acolo şi în capitolul 1.12, se referă la cercul format în jurul lui Isus. Porunca severă a lui Isus, să nu spună nimănui despre vindecare, se înţelege cel mai bine, dacă se presupune că pe Isus Îl interesa în principal împlinirea prescripţiilor Legii referitoare la vindecarea leproşilor. El respectă cuvintele Sale din predica de pe munte: Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc (Matei 5.17). La fel şi cuvintele de încheiere, ca mărturie pentru ei, primesc un sens simplu, şi anume pentru preoţi, nu pentru popor. Mărturia este dovada despre respectarea Legii mozaice de către Isus, pe care o va oferi jertfa adusă de lepros preoţilor (compară Levitic 13.49 şi 14.10).

   Ceea ce leprosul avea de făcut cunoscut preoţilor, arată totuşi pe Mântuitorul ca Domn al Legii: preoţii vechiului legământ trebuie să confirme oficial prin declararea omului ca fiind curat conform legii, că Unul mai mare decât ei a venit. Preoţia „Lui” nu numai va declara curat ci realmente ea va face curat cu desăvârşirea autorităţii divine prin jertfa Sa de pe Golgota.

   Cât de impresionant este prezentată în această minune contopirea între dumnezeirea şi natura umană a Domnului! – Numai în această unitate între dumnezeirea adevărată şi natura omenească adevărată, în suveranitatea divină liberă şi totodată ascultarea omenească faţă de Lege, în această legătură între contraste constă marea taină a Fiului lui Dumnezeu şi Fiului Omului.

   Conform relatării lui Marcu, leprosul nu a respectat interdicţia dată de Isus, „să nu spună nimănui” şi prin această neascultare îngreunează activitatea lui Isus în Galileea.

   15. Se răspândea tot mai mult vestea despre El, şi oamenii se strângeau cu grămada, ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor.

   16. Iar El Se ducea în locuri pustii şi Se ruga.

   Rugăciunea era contragreutatea pe care Isus o punea contra tuturor pericolelor care ameninţau permanent dinăuntru sau din afară lucrarea Sa.[2]

   Mântuitorul nu urmărea o mişcare în masă, însoţită de o mulţime de popor entuziasmată; drumul Lui cobora tot mai în jos (Filipeni 2.8). Isus nu a venit niciodată pe cărarea dreaptă, elogiul mulţimii mari nu L-a înflăcărat nici măcar o clipă. Mai degrabă El a luptat împotriva pericolelor entuziasmului fanatic şi carnal şi împotriva inspiraţiei fanatice şi carnale.

   În agitaţia fără asemănare şi în dorinţa vie de lucru Isus a rămas un mare Om al rugăciunii.

   Şi noi? Cât de puţin timp avem noi pentru rugăciune! Lucrul pune stăpânire aşa mare pe noi, că gândim, că nici măcar o oră pe zi nu ne rămâne ca să căutăm faţa lui Dumnezeu şi să avem o convorbire în linişte cu Tatăl nostru din cer. Nu ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu, nu ca să convingem pe Dumnezeu trebuie să ne luăm timp pentru rugăciune, ci din cauza noastră, ca să ne exersăm încrederea în El şi dependenţa de El, pe scurt, ca să exprimăm viaţa nouă „asemenea Lui”.

   „În viaţa noastră de rugăciune putem recunoaşte mai clar decât în orice altceva cum stăm de fapt faţă de Dumnezeu. Credinţa fără rugăciune nu este nimic altceva decât numai deşertăciune, spune Luther.[3]

   Noi devenim sclavi ai lucrului şi prin aceasta sclavi ai lumii acesteia, dacă nu ne rugăm, dacă nu avem ore de singurătate cu Dumnezeu, dacă nu ducem o viaţă de rugăciune ca Isus! Numai în rugăciune ne ridicăm deasupra lumii acesteia, ne ridicăm deasupra eului nostru prăpădit, numai în rugăciune Îl avem pe Dumnezeu.” (din: Hilbert „Un lucru trebuie”)

2. Isus iartă păcate şi vindecă

Vindecarea unui slăbănog

Luca 5.17-26

17. Într-una din zile, Isus învăţa pe noroade. Nişte Farisei şi învăţători ai Legii, care veniseră din toate satele Galileei şi Iudeei şi din Ierusalim, stăteau acolo; iar puterea Domnului era cu El,[4] ca să vindece.

18. Şi iată că nişte oameni purtau într-un pat pe un slăbănog, şi căutau să-l ducă înlăuntru, ca să-l pună înaintea Lui.

19. Fiindcă n-aveau pe unde să-l ducă înlăuntru, din pricina norodului, s-au suit pe acoperişul casei, şi l-au coborât cu patul printre cărămizi, în mijlocul adunării, înaintea lui Isus.

20. Când le-a văzut credinţa, Isus a zis: „Omule, păcatele îţi sunt iertate!“

21. Cărturarii şi Fariseii au început să cârtească, şi să zică în ei înşişi: „Cine este acesta, de rosteşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?“

22. Isus, care le-a cunoscut gândurile, a luat cuvântul şi le-a zis: „Pentru ce cârtiţi în inimile voastre?

23. Ce este mai lesne: a zice: «Păcatele îţi sunt iertate», sau a zice: «Scoală-te, şi umblă?»

24. Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele: - «Ţie îţi poruncesc», a zis El slăbănogului, «scoală-te, ridică-ţi patul, şi du-te acas㻓

25. Şi numaidecât, slăbănogul s-a sculat, în faţa lor, a ridicat patul pe care zăcea şi s-a dus acasă, slăvind pe Dumnezeu.

26. Toţi au rămas uimiţi, şi slăveau pe Dumnezeu; plini de frică, ziceau: „Azi am văzut lucruri nemaipomenite.“

   După ce am redat pe cât posibil de fidel versetele 17-26 – redăm acum explicaţia fiecărui verset, şi anume în mod excepţional într-o traducere liberă a textului original.

17. Într-o zi Domnul era într-o casă preocupat cu activitatea Lui de Învăţător. Printre ascultători erau şi adversarii Lui, fariseii şi cărturarii. Ei veniseră din toate satele Galileei şi Iudeei şi din Ierusalim. El era o putere-a-Domnului (o kyrios-dynamis), ca să Se arate vindecând.

   Poporul se înghesuia în jurul lui Isus. Poporul este tare de urechi pentru partea teoretică, însă are un simţământ fin pentru viaţă şi fapte şi se regăseşte repede în împrejurări noi, dacă el le pricepe. Astfel el a recunoscut repede că Isus este un Împuternicit al lui Dumnezeu. Poporul se foloseşte cu toată simplitatea de acest fapt. Ei se apropie cu cererile lor ca înaintea lui Dumnezeu. Deosebit de interesantă este aici expresia lui Luca „iar puterea Domnului (Kyrios-dynamis) era cu El (sau era El)”, aceasta înseamnă că puterea Domnului era acolo în persoană, ca să Se reveleze ca vindecător (Mântuitor). Luca foloseşte deseori expresia dynamis – putere, în total de 14 ori; capitolul 1.35; 4.14; 4.36 şi aşa mai departe -, dar legătura dynamis-putere cu Kyrios-Domnul numai aici! Kyrios-Domnul face trimitere în urmă prin istorisirea naşterii în Luca 2.11, spre Vechiul Testament. În Vechiul Testament Kyrios este numele pentru Dumnezeu. Dacă aici se spune cuvânt cu cuvânt „puterea Domnului-Kyrios-dynamis” – sau aşa cum are Codexul D „Kyrios-dynamis era El”, prin aceasta se adevereşte din nou de către Luca Dumnezeirea lui Isus: şi această atestare a Dumnezeirii lui Isus este foarte importantă pentru ceea ce are loc după aceea prin cuvintele referitoare la iertarea păcatelor, ceea ce a dat aşa de multă bătaie de cap adversarilor. – Revenim la text. Isus nu era singur cu poporul. Predicile Mântuitorului şi lucrările Lui a provocat senzaţie. El a devenit cunoscut în cercuri largi. El era o noutate, o apariţie interesantă în domeniul evlaviei. Se făceau călătorii, ca să-L studieze.

   Astfel farisei şi cărturari au venit din ţinuturi îndepărtate, chiar şi din Ierusalim, şi stăteau observând atenţi. Aici era Unul care dădea învăţătură. Şi cu toate acestea El nu a făcut nici o şcoală aşa cum au făcut cărturarii şi fariseii. Învăţătorii Legii sau cărturarii în sine nu constituiau o partidă politică, aşa cum erau fariseii şi saducheii. Cărturarii lui Israel erau experţii în probleme legate de Lege. Intenţionat au fost daţi fără îndoială fariseilor, care au fost trimişi din Ierusalim în Galileea, ca să supravegheze pe Isus şi dacă era nevoie să discute cu El (versetul 21). Nu era o călăuzire minunată, că tocmai în aceste zile, în care vrăjmaşii lui Isus erau prezenţi în Adunare, ca să strângă material de acuzare, a fost adus slăbănogul la Isus? Aceasta era călăuzire şi hotărâre divină. Acesta este felul de a fi al Tatălui ceresc, că El „închide gura” vrăjmaşilor Săi prin puterea faptelor.

18. Atunci, deodată oamenii au adus pe o targă un bărbat total paralizat. Purtătorii au încercat să ajungă până la Isus, ca să aşeze bolnavul înaintea Lui.

19. Dar din cauza mulţimii de oameni le-a fost imposibil să-l ducă înăuntru. De aceea s-au urcat pe scara exterioară a casei pe acoperişul plan, de acolo l-au coborât împreună cu targa printr-o gaură realizată prin îndepărtarea țiglelor, direct înaintea lui Isus. Proasta dispoziţie a celor adunaţi trebuie să fi fost mare din cauza acestei neruşinări care le întrecea pe toate în originalitate.

   Dar altfel era la Isus. El S-a bucurat mult de fapta acestor oameni. În această râvnă înflăcărată, care nu ţine seama de nimic, El vede credinţă, şi anume credinţă vie, şi El nu vrea mai mult. Credinţa vie străpunge toate obstacolele, trece „prin oţel şi piatră”. Cu siguranţă pe bolnav l-a costat multe dureri ca să ajungă la Isus pe acest drum neobişnuit. El a fost pus în mijlocul celor mulţi de faţă, expus tuturor privirilor.

   Deoarece după concepţia iudeilor boala era totdeauna urmarea păcatului, pentru bolnav era o povară dublă să vină înaintea Domnului pe drumul public, unde el s-a prezentat ca păcătos nu numai înaintea Mântuitorului, ci şi înaintea întregului popor prezent. Dar el nu a luat în considerare părerile oamenilor. Acum era o ocazie de întâlnire cu Isus.[5]

   De la început este improbabil şi imposibil că omul slăbănog a permis lipsit de voinţă să se facă cu el ca şi cu o bucată de lemn, ca să-l ducă şi să-l poarte, să-l urce şi să-l coboare pe locul unde Isus lucra şi vorbea.  – Mai degrabă pare totuşi că realmente curajul credinţei lui a fost cauza acestei acţiuni.

   Isus a văzut în credinţă, aşa cum am amintit, nu numai dorinţa de vindecare a bolnavului, ci mai degrabă dorinţa de împăcare a unui suflet conştient de vină, doritor de mântuire, care a pornit pe drumul acesta genial de scăpare. El a văzut realmente în fapta acestei grupe îndrăzneţe credinţa lor comună şi a zis bolnavului: „păcatele îţi sunt iertate”.

20 Când Isus a văzut această îndrăzneală specifică, a zis: „Omule (anthropos), te declar nevinovat de toată nedreptatea (hamartiai) ta.”

   Cu autoritate urmează achitarea mare de toată vina. Omul în ciudăţenia lui consideră sănătatea cel mai înalt bun al lui şi prin aceasta duce lipsă de adevărata viaţă. Slăbănogul exprimă nevoia lăuntrică mai mult decât starea corporală. De unde ştim aceasta? Pentru că Isus nimănui nu dăruieşte iertarea păcatelor, care nu doreşte aceasta.

   Din punctul de vedere israelit acest cuvânt al Domnului Isus are o însemnătate mare, indiferent dacă este redat de Matei de Marcu sau de Luca. Adresarea este diferită – dar ce este esenţial este identic la toţi trei: „Păcatele îţi sunt iertate!“ – un semn, cât de adânc s-a întipărit acest cuvânt. El înseamnă o poziţie cu totul nouă faţă de problema păcatului şi suferinţei. Bornhäuser scrie următoarele: „Părerea iudaică despre păcat şi suferinţă este următoarea: acolo unde este suferinţă, păcatul este cauza, şi acolo unde este încă suferinţă, acolo iertarea nu este încă deplină.” Deci Isus spune celui care încă zăcea paralizat pe pat: „Păcatele îţi sunt iertate!” şi prin aceasta vesteşte o Evanghelie pentru mii şi zeci de mii de oameni. Însă cuvântul Său spune nu mai puţin decât: s-ar putea ca cineva să sufere din cauza urmărilor păcatelor sale, probabil va suferi până la sfârşitul vieţii sale, dar el poate avea parte pe deplin de har, poate avea iertarea.

21 Desigur aceasta era ceva deosebit pentru cărturari şi farisei. Au început să gândească şi au vorbit unii cu alţii: L-am prins! Aceasta este blasfemie, căci numai Dumnezeu poate cu adevărat să declare nevinovat.

22 Isus a pătruns gândurile lor în totalitate şi a zis:

23 Ce vă preocupă aşa de mult? Ce este mai uşor să spui: te declar nevinovat de toată nedreptatea ta, sau să spui: ridică-te şi umblă?

   Ceea ce revolta pe aceşti oameni ai Legii era faptul că Isus de la Sine declara pe oameni liberi de toată vina lor şi îi ierta. Aceasta era un atac la maiestatea lui Dumnezeu. În tot Vechiul Testament nu se atribuie lui Mesia autoritatea de a ierta păcatele. Fraza că numai Dumnezeu poate ierta păcatele este pe deplin adevărată şi îndreptăţită. Deoarece Isus ca Om după părerea lor Îşi permitea să facă ceea ce numai lui Dumnezeu I se cuvenea să facă, ei L-au învinuit de blasfemie.

   Isus a cunoscut, aşa cum Marcu exprimă mai exact „în Duhul Său” (compară cu Marcu 2.8), gândurile adversarilor Săi. Cu întrebarea: „Ce este mai lesne?” Isus Se coboară la gândurile interlocutorilor.

   Din cauza împietriri inimii şi a nebuniei trebuia ca cel mai neînsemnat să devină dovadă pentru cel mai mare. Expresia iertarea păcatelor serveşte ca dovadă a Dumnezeirii Făcătorului de minuni. În sensul acesta trebuie înţeles, când Domnul spune: „Dar, ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele: - Ţie îţi poruncesc …” Iertării păcatelor, cu adevărat cel mai mare lucru, Domnul îi adaugă acum vindecarea trupească. Împuternicirea divină, care Îl atestă şi Îl susţine pe Isus, El o învăluie în smerenie. El nu spune: „Pentru ca voi să recunoaşteţi că Eu iert păcatele cu împuternicire divină, şi nu de la oameni.”

   Domnul Se abţine să mărturisească despre Sine: „Eu sunt Dumnezeu!” El Se numeşte pe Sine Însuşi „Fiul Omului”. Împuternicirea Lui divină o face cunoscut prin aceea, că El are împuternicirea să ierte păcatele pe pământ.

24 Dar ca să ştiţi, că Fiul Omului are cu adevărat împuternicire (exusia) de la Dumnezeu pe pământ să dezlege de orice nedreptate făcută împotriva lui Dumnezeu şi a omului, El a zis cu autoritate slăbănogului: „Îţi zic, ridică-te, ia-ţi patul şi du-te acasă.”

   Luca foloseşte aici pentru prima dată expresia „Fiul Omului”. Titlul „Fiul lui Dumnezeu” exprimă relaţia lui Isus cu Dumnezeu. Titlul „Fiul Omului” exprimă relaţia Lui cu omenirea. Fiul Omului este Avocatul şi Eliberatorul omenirii. Acest Avocat şi Eliberator S-a „întins tocmai până la stele”. El a făcut ceva, pe care numai Dumnezeu îl poate face. El a îndepărtat povara uriaşă a vinovăţiei umane. Aceasta a făcut El. El a făcut aceasta cu autoritate divină.

25 Şi el s-a ridicat deodată. Toţi puteau vedea aceasta. A luat sub braţ targa pe care era culcat şi s-a dus acasă lăudând pe Dumnezeu.

   Hristos ca medic al trupului a dovedit vizibil la corpul său ceea ce El mai înainte ca medic a făcut sufletului său fără să se vadă.

   Slăbănogul s-a ridicat. Oricine putea vedea că el a devenit cu adevărat sănătos. Toţi trebuiau să recunoască că Isus putea să ierte păcatele cu împuternicire divină.

   Evenimentul acesta îi uluieşte pe martorii oculari. Ei preamăreau pe Dumnezeu şi erau totuşi plini de groază.

26 Atunci toţi au fost cuprinşi de extaz din cauza surprizei. Ei lăudau pe Dumnezeu. O teamă mare i-a cuprins pe deplin. Ei spuneau: „Aceasta este ceva ciudat (paradoxal), ceea ce noi am văzut astăzi.”

   Sub acoperişul desfăcut s-a petrecut ceva cu totul nemaiauzit. A avut loc ceva în chip desăvârşit dumnezeiesc. Şi anume nu numai în ascunsul sufletului a avut loc aceasta, ci şi vizibil la corp. La dezlegarea sufletului s-a adăugat vindecarea trupului. Acest act dublu este minunea de se sub acoperişul desfăcut. Cerul deschis arată la rândul lui spre întregirea viitoare a creaţiei, spre restabilire.

3. Isus cheamă ca însoţitor pe un om deosebit de păcătos

Chemarea lui Levi

Luca 5.27-32

27. După aceea Isus a ieşit afară, şi a văzut pe un vameş, numit Levi, şezând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după Mine!“

28. Vameşul a lăsat totul, s-a sculat, şi a mers după El.

29. Levi I-a făcut un ospăţ mare la el în casă; şi o mulţime de vameşi şi de alţi oaspeţi şedeau la masă cu ei.

30. Fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau ucenicilor Lui: „Pentru ce mâncaţi şi beţi împreună cu vameşii şi cu păcătoşii?

31. Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi.

32. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi ci pe cei păcătoşi.“

Luca leagă ca şi Matei şi Marcu istorisirea despre chemarea lui Matei (Levi) direct cu relatarea despre vindecarea minunată a slăbănogului.

   În timp ce Isus ieşea din casa în care a vindecat pe slăbănog, probabil casa lui Petru, şi a trecut de partea cealaltă la lacul Ghenezaret (Marcu 2.13), El a văzut un vameş şezând la locul lui de vamă.

   Remarcabil este faptul că evanghelistul Matei îl numeşte pe vameş „Matei” (Matei 8.9), şi că acolo Matei este numit între apostoli cu acest epitet (Matei 10.3). Luca şi Marcu îl numesc Levi (Luca 5.27; Marcu 2.14). Marcu îl denumeşte fiul lui Alfeu.

   Nu ne-a venit uneori gândul, că nouă ne-ar fi mai rău, pentru că nu am trăit pe timpul lui Isus? Dar cum stăteau lucrurile cu oamenii din Nazaret, cum le-a mers celor mai mulţi din contemporanii Săi dintre iudei? Ce au văzut la El i-a pus total în încurcătură.

   Aceste legături cu „răufăcătorii”, cu tot felul de indivizi interlopi, această sărăcie, această supunere umilitoare sub autorităţile păgâne, acest Profet sărman, pe care nici măcar fraţii Lui de trup nu-L cred – aceasta dă naştere la multă repulsie şi supărare! Probabil şi noi ne-am fi poticnit de El.

   După ce Matei a spus „da” la chemarea lui Isus, el a organizat „un ospăţ mare” în casa lui pentru cei de acelaşi rang cu el pentru rămas bun şi spre onoarea Domnului, care a produs această schimbare decisivă în viaţa lui. Isus nu dispreţuieşte aceste dovezi ale dragostei recunoscătoare, ci împreună cu ucenicii Lui a luat loc între cei expulzaţii ai poporului. Pentru farisei aceasta trebuie să fi fost foarte revoltător. Era considerată o necurăţie levitică să stai împreună cu vameşii şi să stai la masă cu cei cufundaţi în vicii.

   Fariseii şi cărturarii au luat la întrebări pe ucenicii Domnului, că ei nu ar fi avut nici o reţinere să mănânce şi să bea cu această societate degradată. Cu toate că atacul acesta era îndreptat împotriva lui Isus, au fost atacaţi ucenicii. De aceea Domnul a luat cuvântul şi a apărat felul Lui de comportare prin cuvintele: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi.” Această expresie întâlnită des în Talmud şi în scrierile profane stă la Luca în simpla alcătuire a contrastelor: „cei sănătoşi” şi „cei bolnavi”. Evangheliştii Marcu şi Matei folosesc un cuvânt care se poate traduce şi prin „tari”, adică complet şi permanent sănătoşi. Această expresie folosită de Domnul are importanţă dublă. El a adresat-o învăţătorilor şi preoţilor lui Israel, pentru ca ei ca medici răi să se ruşineze, deoarece ei sunt chemaţi să întărească pe cei slabi şi să vindece pe bolnavi (Ezechiel 34.4). Ei acţionează cu egoism lipsit de dragoste. Ei evită bolnavii, ca să nu se infecteze. Substantivul doctor la singular, folosit de Medicul venit, este foarte captivant.

   Cuvântul marelui medic Isus Hristos mărturiseşte că El iartă cu autoritate toate păcatele celui care primeşte cuvântul Său.

   Cine sunt deci cei sănătoşi, care nu au nevoie de medic? Contextul expresiei arată că în realitate Domnul nu cunoaşte nici un „sănătos” şi nici un „drept” pe pământ, ei se cred numai că sunt sănătoşi şi drepţi. Înaintea lui Isus, Medicul, care vrea să vindece păcatul, toţi oamenii sunt bolnavi şi păcătoşi.

   Cu strigătul mare: „Eu am venit!”, Isus Se prezintă ca „Mesia”. Strigătul Lui, care se adresează tuturor, este pentru fiecare „păcătos” şi nu pentru cei „drepţi”. Fariseii, care se vedeau pe ei înşişi ca drepţi, şi nu păcătoşi, nu doreau ajutorul Medicului. Este ca şi cum Domnul ar spune: „Am venit să chem pe toţi, dar nu pe cei drepţi, ci pe păcătoşi!”

4. Isus, Mântuitorul păcătoşilor, vorbeşte despre post

Luca 5.33-35

33. Ei [fariseii şi cărturarii] I-au zis: „Ucenicii lui Ioan, ca şi ai fariseilor, postesc des, şi fac rugăciuni, pe când ai Tăi mănâncă şi beau.“

34. El le-a răspuns: „Oare puteţi face pe nuntaşi să postească în timpul când mirele este cu ei?

35. Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei; atunci vor posti în acele zile.“

   Atât fariseii cât şi ucenicii lui Ioan Botezătorul posteau. Deoarece postul tocmai a declanşat conflictul, cei care lăuntric erau pregătiţi să creadă ar fi putut recunoaşte că Mesia era prezent. Citim de exemplu la Maimonides ca învăţătură iudaică: „Toate posturile vor înceta în zilele lui Mesia, şi nu va fi altceva decât zile bune şi zile de bucurie, aşa cum stă scris în Zaharia 8.19”. În sensul acesta Isus Se numeşte pe Sine „Mirele”, în contrast cu cei care Îi puneau întrebări şi timpul prezenţei Sale la ei îl numeşte timpul bucuriei nunţii. Cu privire la întrebarea, dacă prietenii mirelui pot fi determinaţi să postească, atâta timp cât mirele este la ei, Domnul spune că postul nu se potriveşte bucuriei nunţii.

   Atâta timp cât Mirele este prezent, ucenicii aleşi ai Domnului, prietenii Mirelui, au toate motivele să se bucure. Deoarece postul aparţine durerii, ar fi o contradicţie cu bucuria nunţii să postească acum. Ucenicii vor avea deseori ocazii să postească, când Mirele va fi luat de la ei. Această comunicare foarte generală marchează zilele suferinţei şi morţii Sale. Pentru ucenicii lui Ioan Botezătorul, al căror domn era în momentul acela în închisoare, aceasta era o indicare comparativă, pe care Domnul a repetat-o mai târziu (compară cu Matei 17.12). Isus vrea să le spună: „Domnul vostru, pentru care postiţi şi vă întristaţi din cauza întemniţării lui, nu este Mirele adevărat, care în mod asemănător, dar alt fel va fi luat.”

   El nicidecum nu doreşte să tulbure bucuria de moment, în timpul în care Domnul era la ucenici. Chiar dacă suferinţa cea mai mare urma să vină, chiar dacă Ioan Botezătorul putrezeşte în închisoare, totuşi ucenicii lui Isus trebuie să se bucure de Mire, de aceea ei nu trebuie să postească acum. Zilele „postului” (însă într-un alt sens) vor reveni, când Mirele nu va mai fi la ai Săi. Acest post nu va fi atunci un post în sensul legalist, vechi-testamental şi fariseic, pe care omul îl face după alegerea lui, ci postul acesta cuprinde tot timpul Bisericii în timpul absenţei Domnului lor, acesta este timpul între înălţarea la cer şi revenirea Lui. Timpul acesta este un timp sever şi plin de necaz, dar care va fi iarăşi un timp de multă bucurie şi fericire. Fiecare, care este în părtăşie de viaţă cu Domnul lui, are dreptul să se bucure, aşa cum s-au bucurat odinioară ucenicii la început; chiar şi atunci când vor veni zilele crucii. Ultimul ţel este însă nunta Mirelui cu ai Săi, atunci zilele bucuriei şi plăcerii vor fi ajuns la desăvârşire şi împlinire, în care toate zilele de sărbătoare vor fi ajuns la ţelul minunat.

5. Isus, Mântuitorul păcătoşilor, vorbeşte în trei parabole despre relaţia vieţii noi cu viaţa veche.

Luca 5.36-39

Primele două parabole (versetele 36-38)

36. Le-a spus şi o pildă: „Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă un petec, ca să-l pună la o haină veche; altmintrelea, rupe şi haina cea nouă, şi nici petecul luat de la ea, nu se potriveşte la cea veche.

37. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altmintrelea, vinul cel nou sparge burdufurile, se varsă, şi burdufurile se prăpădesc;

38. ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi, şi amândouă se păstrează.

39. Şi nimeni, după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin nou, căci zice: «Este mai bun cel vechi“.

   Prin cele expuse până aici se înţelege ce vrea Domnul să spună prin vechi şi nou. Ambele parabole despre îmbrăcăminte şi despre vin amintesc mult în acest context despre pregătirea pentru nuntă, despre care Domnul a vorbit în versetele 34 şi 35 cu ocazia întrebării despre post. De aceea ambele parabole nu trebuie despărţite de cele spuse anterior, dacă se vrea ca ele să fie înţelese.

   Evanghelistul Luca redă probabil un înţeles mult mai profund parabolei despre petic, decât o fac ceilalţi doi sinoptici. Conform unei formulări este o nebunie să tai o bucată de material dintr-o haină nouă ca să cârpeşti una veche. Haina nouă este deteriorată şi nefolositoare, şi bucata de material din haina nouă nu armonizează cu haina veche. Conform evanghelistului Matei şi lui Marcu peticul pentru cârpitul hainei vechi este din „material netrecut prin piuă”. Materialul care nu a trecut prin piuă nu se poate nicidecum folosi la cârpit. Căci această stofă nouă se strânge, de exemplu la umezeală, şi astfel rupe şi mai mult materialul deja îmbătrânit al hainei vechi.

   Primele două evanghelii, după Matei şi după Marcu, amintesc numai o singură pagubă, Luca numeşte două pagube, şi anume: a) stricarea hainei noi; b) ruperea şi mai mult a hainei vechi.

   Se pune întrebarea: „Ce vrea să spună Isus prin haină nouă şi haină veche?” În versetele anterioare Domnul spune că după luarea Mirelui va avea loc „postul” nou.

   Prin haina nouă Isus se referă la viaţa nouă a ucenicilor. Pe cât de nebuneşte este să iei dintr-o haină nouă o bucată de material, ca să repari haina veche, tot pe atât de neînţelept este să aduci la unison noul, pe care Isus îl aduce, cu vechiul, care există ca legalism fariseic, şi anume în sensul că noul este folosit pentru petecirea vechiului, adică vechiul devine numai puţin îmbunătăţit. Aceasta ar însemna o lovitură dublă, şi anume a) o deformare şi schimonosire a vechiului; b) o deformare şi mutilare a noului.

   Mulţi comentatori sunt de părere că Domnul a vrut prin parabola a doua despre vinul vechi şi vinul nou să spună acelaşi lucru ca în parabola anterioară. Aceasta însă nu este în totul aşa. Hainei vechi şi hainei noi nu îi corespund pe deplin burdufurile vechi şi noi. O haină este îmbrăcată în afară. Vinul însă este pus înăuntru în burdufuri. Dacă prin haină se face referire mai mult la partea exterioară a vieţii noi, vinul arată mai degrabă spre partea lăuntrică a vieţii noi, deci îndreaptă atenţia spre duh.

   Burdufurile sunt simbolul pentru oamenii care primesc Duhul vieţii noi. Sunt persoanele care pot primi Duhul numai ca oameni noi, adică ca oameni convertiţi.

   Ambele parabole despre haină şi vin se completează reciproc şi includ o dublă chestiune: 1. Noul nu trebuie amestecat cu vechiul în scopul îmbunătăţirii vechiului; 2. pentru ce este cu totul nou se potrivesc numai oamenii noi, adică oamenii care s-au convertit cu adevărat. Cei care sunt prinşi şi solidificaţi în ce este vechi şi nu se desprind de aceasta, asemenea burdufurilor vechi nu pot cuprinde şi nu pot ţine vinul nou sau duhul nou.

   Dacă Domnul spune, că nimeni nu toarnă vin nou în burdufuri vechi, prin aceasta El justifică şi felul cum a procedat Ioan Botezătorul, care mereu a îndreptat pe ucenicii lui spre Noul, şi anume spre Domnul şi urmarea Lui.[6]

   După ce Isus a rostit în forma cea mai categorică contrastul între cele două atitudini de bază spirituale şi organele lor, El spune într-o a treia parabolă, că susţinătorii sinceri ai sistemului vechi să fie atenţi la duhul obişnuinţei, care stăpâneşte foarte uşor omenirea, şi poate să facă să fi nedrept faţă de atitudinea nouă.

Parabola a treia (versetul 39)

39. Şi nimeni, după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin nou, căci zice: „Este mai bun cel vechi.”

   Imaginea este preluată din starea de moment, ca şi în parabola anterioară. Vinul nou este pus în burdufuri noi. Proaspăt, dar puţin acrişor, probabil la început este contrar gustului acelora care sunt obişnuiţi cu vinul veci dulceag. La fel stau lucrurile şi cu natura vieţii noi, pe care Isus o predică şi o realizează. Sistemul legalist este mult mai comod, căci este mai uşor să dai lui Dumnezeu exteriorul, şi anume formele de evlavie, decât înăuntrul, inima. Cine s-a obişnuit cu vinul vechi nu doreşte vinul nou. El îi este prea efervescent şi prea spumos. Natura nouă a Duhului aduce nelinişte. Cine merge mânat pe căile vechi obişnuite este zguduit neplăcut. Se odihneşte confortabil pe practicile exterioare evlavioase.

   Posturile multe erau o obişnuinţă a ucenicilor lui Ioan Botezătorul, că ei le preferau mai bine pe acestea, în loc să primească noul ucenicilor lui Isus. Cu trecerea timpului lucrurile obişnuite sau vechiul devine plăcut, chiar dacă el pare un jug greu.

   Ucenicii lui Ioan Botezătorul constituie în a treia evanghelie, mai mult decât în primele două, o părtăşie cu forme de viaţă fixe. Alături de obiceiul lor de a posti, pe care îl cunosc şi Marcu şi Matei, transmiterea specială a lui Luca arată şi un obicei deosebit de a se ruga al acestui cerc, moştenit de la Ioan Botezătorul (Luca 11.1). Aceasta este iarăşi o însuşire în care evanghelia a treia este în concordanţă cu evanghelia a patra. În Ioan 3.25 şi versetele următoare ei sunt chiar ca grupă în controversă cu cercul cărturarilor cu privire la botezul practicat de domnul lor. Concordanţa în aceste aspecte este cu atât mai importantă cu cât la mult timp după moartea lui Ioan Botezătorul în Faptele Apostolilor 19.1 şi versetele următoare este amintită o grupă de ucenici ai lui Ioan Botezătorul. Oricât de reduse sunt notiţele, ele oferă totuşi o impresie cu privire la efectele puternice şi urmările lucrării lui Ioan Botezătorul.