a III-a Parte principală

Isus din Nazaret în lucrarea Sa ca Hristos (Mesia)

din Iudea şi până în Galilea

Luca 4, 1 – 9, 50

Şapte raze ale slavei lui Hristos în starea Lui de smerenie

A. Prima rază

Hristos (Mesia) iese victorios din ispită

   Arborele genealogic al Domnului Isus din capitolul 3 a arătat că Isus prin întruparea Sa a intrat în rândul omenirii, al cărei început este Adam. Strămoşul lui Isus a fost Adam. Totdeauna când expresia „Adam este strămoşul lui Isus” ajunge la urechile noastre, sau este pusă înaintea ochilor noştrii, trebuie să devenim pentru un moment liniştiţi, ca să adorăm pe Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, care S-a coborât atât de mult.

   Deoarece Domnul Isus, ca urmaş al lui Adam, a refăcut ceea ce strămoşul Său – Adam – a stricat şi a distrus, Pavel Îl numeşte ultimul Adam (es-chatos Adam), sau al doilea Adam (vezi 1 Corinteni 15, 22,45,47; Romani 5, 12,18).

   »Ultimul Adam«, ca şi primul Adam, are de trecut un examen.

   Va câştiga El, sau va fi înfrânt? Aceasta este acum marea întrebare.

   Toţi cei trei sinoptici, care au cunoscut importanţa acestei probe cu rezultate pentru veşnicie, relatează despre ea. Ea a avut loc la începutul intrării lui Isus în activitatea Sa mesianică publică. Vrem să accentuăm în mod deosebit importanţa indicării acestui moment.

1. Istoria ispitirii

Luca 4, 1-13

   Această controversă aparţine celor mai mari controverse ale literaturii mondiale. Cu respiraţia tăiată privim la Domnul Isus, aşa cum privim la un om care trece pe o punte îngustă, labilă, aşezată la înălţime mare peste un torent învolburat. Un singur pas făcut în nesiguranţă, şi totul este pierdut.

   Cea mai decisivă hotărâre, care a fost luată vreodată, a avut loc în acele ore de ispitire, pe care ni le prezintă Evanghelia. Aici s-a decis pentru Isus Însuşi, ca şi pentru noi, viitorul temporal şi veşnic. Dacă şi Cel de-al doilea Adam nu ar fi trecut cu bine proba, aşa cum a făcut primul Adam, atunci nu ar mai fi fost nici Ghetsimani, nici Golgota, nici Paşte, nici Rusalii. Iadul veşnic ar fi fost partea noastră.

   Revenim la text:

1. Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan, şi a fost dus de Duhul în pustie,

2. unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; şi după ce au trecut acele zile, a flămânzit.

   Prin cuvintele »plin de Duhul Sfânt« şi »de la Iordan« Luca leagă această istorisire de relatarea despre botez. În timp ce ceilalţi oameni care au fost botezaţi s-au întors la casele lor, ca să-şi reia vechea activitate călăuziţi de un duh nou, pentru Isus se deschide un stil de viaţă cu totul nou, cu totul deosebit de viaţa pe care a avut-o până acum. Pentru început S-a dus iarăşi în pustie, în singurătate!

   Isus nu S-a dus în pustie, pentru că aşa a vrut El. Duhul Sfânt, care locuia în toată plinătatea în El, L-a mânat cu putere într-acolo, nu numai spre pustie, ci ca să umble prin pustie, şi anume cu un scop foarte precis.

   Intenţia lui Dumnezeu a fost ca Isus să fie ispitit de diavolul. Deci Dumnezeu Însuşi stă înapoia acestei ispitiri din pustie. (compară cu Luca 22, 31 şi următoarele; 1 Corinteni 10, 13).  Şi pe baza Vechiului Testament, „cel ispitit” este totdeauna cel credincios şi neprihănit, şi nu cel necredincios. Compară ca exemplu pe Avraam (Genesa 22), Iosif, Iov, etc. Scopul ispitirii este punerea la încercare şi consolidarea credinţei, şi nu periclitarea sau distrugerea ei. (Compară Iosif în casa lui Potifar). De aceea putea, de exemplu, Iacov să scrie: »Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni.« (Iacov 1, 13) – Şi deoarece aceasta aşa este, şi nu poate fi altfel, creştinul să se bucure totdeauna când ajunge în tot felul de ispite. Compară Iacov 1, 2 – În Psalmi avem de mai multe ori rugăciunea pentru astfel de încercări. Citeşte Psalmul 26, 2; 139, 23 şi următoarele; Ieremia 20, 12.

   De aceea rugăciunea adresată lui Dumnezeu în Tatăl nostru: »Nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău« nu poate fi înţeleasă altfel decât „păzeşte-mă de cel rău, în sensul ca el să nu mă ia prin surprindere – ci Tu, Dumnezeule, dă-mi victoria, atunci când duşmanul mă atacă, mă chinuie sau mă înfricoşează.”

   Satana însuşi intră pe câmpul de luptă, aşa cum nu s-a arătat niciodată. Căpetenia întunericului s-a năpustit asupra Domnului Isus cu toate forţele iadului, timp de patruzeci de zile. Satana ştia despre ce este vorba.

   Dacă cineva va întreba: „Nu este condamnabil şi păcat, ca să vii în legătură cu diavolul?”, vrem să dăm un răspuns dublu:[1]

   Istoria ispitirii Domnului Isus poate fi numită o descoperire îngrozitoare a existenţei forţei şi legilor împărăţiei întunericului. Existenţa acestei împărăţii a răului personal nu este descoperită prin Duhul Sfânt. Ea se descopere pe sine însăşi prin fapte, aşa cum este ispitirea lui Isus. Istoria ispitirii arată că diavolul este un duh rău, un duşman al lui Dumnezeu. Diavolul cunoaşte pe Isus, de aceea Îl urăşte. Diavolul cunoaşte Scriptura, şi de aceea o urăşte. El o urăşte şi o răstâlmăceşte. Răstâlmăcirea şi înşelarea sunt elementul lui, minciuna este lucrarea lui.

   Ceea ce este ciudat, este faptul că totdeauna timpul celor mai mari înfloriri ale Împărăţiei lui Dumnezeu au fost însoţite de reacţii mari de împotrivire din partea împărăţiei întunericului. – Acolo unde începe istoria omenirii, tatăl minciunii se arată în înfăţişarea unui şarpe. Când Israel urma să devină poporul ales al lui Dumnezeu, el imită minunile lui Moise prin vrăjitorii lui din Egipt. Când Fiul lui Dumnezeu a venit în carne, el înmulţeşte numărul îndrăciţilor şi încearcă să-L ducă la cădere. Şi când vede ultima perioadă a dezvoltării Împărăţiei lui Dumnezeu, este cel mai aprins de mânie „pentru un timp scurt” (Apocalipsa 20, 3).

   Ispitele de care a avut parte Domnul Isus aici în pustie au fost mult mai grele decât ale primilor oameni. Ei se aflau în Paradisul minunat, erau vizitaţi de Dumnezeu şi nu ştiau nimic de atacurile şi ispitele îngrozitoare ale Satanei. Isus se afla în pustia neprimitoare, unde era numai nisip şi pietre. El a fost constrâns lăuntric fără încetare patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi de către diavolul. Tensiunile lăuntrice au fost imense, aşa că timp de patruzeci de zile a uitat să mănânce.[2]

   Într-o astfel de situaţie de slăbiciune de moarte trebuie să se fi aflat Isus după cele patruzeci de zile, şi acest moment l-a folosit ispititorul pentru ultimul şi decisivul atac.

Prima ispită

Luca 4, 3 şi 4

3. Diavolul I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine.”

4. Isus i-a zis: „Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”

   Satana pregăteşte următorul atac. Probabil că se prezintă lui Isus într-un înger de lumină (2 Corinteni 11, 14), probabil într-o înfăţişare deosebită de ipocrizie. Vine din afară (din motive care nu sunt imediat de recunoscut) ca unul care se interesează de Isus şi Îl compătimeşte, şi despre al cărui caracter Isus va primi mai târziu mereu mai multă lumină. Domnul Isus îl recunoaşte din cuvintele lui.

   Versetele 3 şi 4 prezintă o ispită care a fost bine gândită. Necunoscutul se apropie cu compasiune cordială de Isus, care era complet epuizat de foamete, şi Îi propune ca în baza filiaţiunii Lui cu Dumnezeu („De unde ştie el aceasta?”, se va fi întrebat Domnul Isus) să transforme piatra aceasta în pâine.

   Singularul folosit de Luca »porunceşte pietrei acesteia« este mai concret decât pluralul folosit de Matei; »Porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini«. Probabil că Satana i-a dat chiar o piatră care prin forma ei amintea de o pâine şi care trezea dorinţa după pâine. – Acest ucigaş al sufletelor se foloseşte de momentul potrivit, de locul potrivit şi de împrejurările potrivite. Când suntem singuratici, când ne chinuie o nevoie şi ne apasă dureri, sau venim acasă de la studiul biblic, atunci el este pe poziţie.

   Cuvintele: »Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu« exprimă îndoiala, exact aşa ca şi la prima ispită din Paradis (Genesa 3, 1); sensul ei este: „Dacă Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, atunci nu trebuie să suferi de foame, nu trebuie să stai într-o astfel de stare de epuizare. Nu este demn de Tine.” Satana face aluzie la vorbirea lui Dumnezeu la botezul Domnului: »Tu eşti Fiul Meu Preaiubit«. Vrea să pună în încurcătură pe Isus cu privire la filiaţiunea Lui şi cu privire la mărturia Tatălui ceresc şi să-L facă să adapteze starea Lui exterioară la poziţia Lui de Fiu al lui Dumnezeu.

   Isus simte epuizarea Lui totală, simţământul de foame este copleşitor. Este nedrept în acest caz să te foloseşti de darurile date de Dumnezeu? Darurile au fost date, ca noi să lucrăm cu ele, ca ele să prolifereze, etc.

   Dar darurile şi puterile pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat nu ne-au fost date ca scopuri în sine, ci ca mijloace pentru un anumit scop. Satana voia să facă pe Isus să folosească puterea de a face minuni, care I-a fost dată pentru întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu, ca scop în sine, şi nu ca mijloc pentru un anumit scop. Prin aceasta Isus ar fi renunţat în chip despotic la condiţiile devenirii Lui ca Om, cărora El Se supusese de bună voie. El ar fi renunţat astfel la coborârea Lui, la devenirea Lui ca Om, şi Şi-ar fi luat iarăşi poziţia de Fiu al lui Dumnezeu, adică atotputernicie-atotştiinţă, şi prin minuni ar fi înlăturat toate suferinţele pământeşti, fără ca păcatul să fie înlăturat (care era adevărata cauză a tuturor suferinţelor). Prin aceasta programul venirii Sale ar fi fost distrus.

   Dar Isus nu a vrut să facă uz de poziţia Lui de Fiu al lui Dumnezeu, El S-a dezbrăcat de ea, adică a renunţat la ea. Era voinţa divină, ca El să încredinţeze în totalitate Tatălui ceresc grija faţă de trupul Lui, şi paza trupului Lui. »Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor da pe deasupra«. Aceste cuvinte trebuiau să se împlinească în primul rând cu El. Cine se dedică în totalitate lucrării lui Dumnezeu şi scopurilor Lui sfinte, acela nu are nevoie, şi nu trebuie, să se îngrijoreze de hrană, dacă Dumnezeu va călăuzi lucrurile în aşa fel, ca ea să lipsească. Dacă forţele naturale (în acest caz pâinea) nu sunt suficiente, Dumnezeu va face minuni. Aceasta spune Cuvântul la care se referă Mântuitorul, când se împotriveşte ispititorului: »Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.« Prin aceasta Isus se aşează în totalitate în rândul oamenilor şi nu vrea să ocupe poziţia privilegiată de Fiu al lui Dumnezeu. El nu vrea să ştie de nici-o altă poziţie de Fiu al lui Dumnezeu, decât aceea care este inclusă în natura Sa ca Om. Dacă El Îşi va veni în ajutor în poziţia pe care o are ca Fiu al lui Dumnezeu, atunci nu mai este un model pentru oameni.

   Expresia omul, rostită de Domnul Isus, aminteşte Satanei că Isus, cu toate că este Fiul lui Dumnezeu, S-a decis să respecte în totalitate condiţiile existenţei umane. Ca oricare alt om, vrea zilnic să  roage pe Tatăl Său pentru pâine, şi s-o aştepte de la El. Vrea să sufere oboseala şi foamea, fără ca să-Şi caute refugiul cu autoritate în vre-un mijloc de alinare. El spune prin aceasta, că conştienţa de demnitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu ca Dumnezeu adevărat nu-L va face niciodată, nici măcar pentru o clipă, să discrediteze starea Sa de smerenie ca Om. El vrea să Se încreadă fără rezerve în Tatăl Său ceresc în absolut toate lucrurile. El, Tatăl ceresc, va face totul aşa cum trebuie.[3]

   Se mai remarcă un al treilea lucru: în răspunsul dat la atacurile Satanei, El nu se referă la vocea cerească, care I S-a adresat cu ocazia botezului în Iordan (Luca 3), ci la Cuvântul lui Dumnezeu, care este scris în limba mosaică. Cuvintele Sale, cu care biruie pe diavolul, nu sunt noi, care să poarte pecetea Lui, ci sunt cuvinte ale lui Dumnezeu, demult rostite, şi care stăteau scrise în Scripturi. El ia aceste cuvinte ale Scripturii, asemenea unui israelit evlavios, ca pe cuvintele Dumnezeului Său, potrivite situaţiei grele în care Se afla în ceasul ispitirii, copilăreşte şi cu toată încrederea, ca mângâiere şi sprijin în existenţa Sa umană. Nu numai »Eu şi Tatăl suntem una«, ci şi: Eu şi omenirea suntem una!

   Versetul biblic din Deuteronom 8, 3 nu înseamnă că Isus şi noi nu avem nevoie de hrană pentru menţinerea vieţii. Dumnezeu a creat pâinea pentru hrana omului. Dar Dumnezeu poate, dacă vrea, să îngrijească şi să menţină în viaţă pe oameni şi pe alte căi (Deuteronom 29, 5). De aceea Dumnezeu a lăsat poporul în pustie să înfometeze şi apoi l-a hrănit cu mana, ca să-i facă cunoscut, că omul trăieşte cu tot ce iese din gura lui Dumnezeu, adică în baza poruncilor lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă: Cuvântul lui Dumnezeu are o putere aşa de mare, că menţine viaţa (Psalmul 33, 9).

   Aşa a privit Domnul Isus acest Cuvânt al Vechiului Testament, şi a ieşit biruitor din ispita pe care Israel n-a trecut-o biruitor.

   Rezumăm:

   Sensul primei ispitiri este:

   a) Credinţa este o încredere neîngrădită, copilărească. Dumnezeu poate, şi va menţine viaţa şi acolo unde nu este nimic, unde totul este împotriva oricărei raţiuni (Luca 5, 1 şi următoarele).

   b) Credinţa este apoi, folosirea aşa cum se cuvine a darurilor[4] date de Dumnezeu.

A doua ispită

Luca 4, 5-8

   5. Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului,

   6. şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc.

   7. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.”

   8. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: „Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti.”

   Ceea ce evanghelistul Matei prezintă ca a treia ispită, este prezentat de Luca ca a doua ispită. Această inversare se bazează pe faptul că probabil evanghelistul Matei prezintă ispitele aşa cum au avut ele loc în timp; Luca urmăreşte probabil succesiunea locurilor: pustia, muntele, cetatea sfântă.

  Diavolul Îl duce pe Isus pe înălţime şi de acolo Îi arată toate împărăţiile pământului, şi anume »într-o clipă«. Ispititorul afirmă că toată sfera de exercitare a puterii şi slava ei a fost dată lui. De aceea ar putea să le dea pe amândouă cui vrea el. Diavolul Îi cere Domnului Isus să i se închine.

   Această condiţie de adorare, de care Satana leagă cedarea stăpânirii lui, a fost considerată ca fiind o ispită lipsită de tact. Orice israelit ar fi respins imediat, cu toată vehemenţa şi mânie îndreptăţită, o astfel de propunere. Sensul însă este următorul:

   Israel ca popor a primit din partea lui Dumnezeu făgăduinţa dominaţiei peste celelalte popoare şi de aceea aştepta pe Mesia, prin care această făgăduinţă se va împlini.

   Deci nu era nimic nedrept în dorinţa de a năzui după acest viitor. Duşmanul se referă la această misiune divină. Ispititorul Îi arată de pe vârful muntelui toate împărăţiile pământului, toată suprafaţa locuită a pământului, într-o clipă. Era o lucrare satanică de vrăjitorie şi iluzie optică. Toate minunile satanice au ceva înşelător în sine. Ele au o aparenţă încântătoare (2 Tesaloniceni 2, 9). Nu sunt minuni de binecuvântare, care conduc la Dumnezeu, ci sunt trucuri, scamatorii fabuloase, care îndepărtează sufletele de Dumnezeu. Ne vom înşela foarte rău, dacă vom considera că înşelătorul este acea figură schimonosită, pe care ne-o prezintă Evul mediu.

   Cuvântul diavolului: „Toate aceste împărăţii şi slava lor mi-a fost dată mie”, conţin o aluzie la pretenţia la domnie legitimă. Putem deduce că Satana înainte de răzvrătirea lui a primit pământul nostru ca sferă de exercitare a puterii. Dar el a fost detronat! Şi înaintea lui stă Acela căruia I-a fost făgăduită domnia asupra lumii (compară Psalmul 2, 8; Daniel 7, 13, 14, etc.) şi care acum a venit ca să nimicească lucrările diavolului (1 Ioan 3, 8b). Cuvintele: »o dau oricui voiesc«, prin care diavolul se declară stăpânitorul absolut şi neîngrădit al pământului, exprimă o minciună mare. Este de necontestat că Satana are putere îngrozitoare în lume. El poate să ridice pe omul, pe care îl favorizează, pe cea mai înaltă treaptă a puterii pământeşti. Experienţa arată mereu aceasta. Isus Însuşi vorbeşte de arhontul lumii acesteia, adică de deţinătorul puterii şi stăpânitorul lumii acesteia în Ioan 12, 31; 14, 30; 16,11. Domnul l-a privit cu toată seriozitatea pe acest „puternic”. Şi chiar şi apostolii Domnului au vorbit despre puterea îngrozitoare a dumnezeului veacului acestuia în 2 Corinteni 4, 4 şi Efeseni 6, 12. Şi oricine lucrează în Împărăţia lui Dumnezeu ştie despre această realitate înspăimântătoare a duşmanului sinistru şi poate relata din experienţele proprii amare. Creştinul ştie cât de tare este vechiul duşman rău. Dar - şi încă o dată, dar -  cu toate aceste afirmaţii despre diavol, ca duşman de moarte al lui Dumnezeu, credinţa ştie să mărturisească mereu despre singurul Dumnezeu al cerului şi al pământului! Creştinul ştie de realitatea fericită, că în tot ceea ce îl întâmpină, el nu are a face cu doi stăpâni – Dumnezeu şi Satana – ci numai cu un singur Domn. Şi tot aşa Domnul, ca model incomparabil pentru noi, S-a împotrivit diavolului în această a doua ispită. El S-a bizuit în totul numai pe Dumnezeu, Tatăl Său.

   Isus a recunoscut lucrarea fără valoare, dar care fură ochii, a diavolului. Isus cunoştea şi făgăduinţele care au fost date poporului Israel şi lui Mesia al lui cu privire la supremaţia lui Israel faţă de celelalte popoare. Dar făgăduinţa dată în Vechiul Testament cu privire la alegerea divină universală a lui Israel dintre toate popoarele nu însemna nicidecum o privilegiere sau o poziţie de dominaţie ca putere politică a lui Israel peste celelalte popoare, aceasta nu stătea niciunde scris în Scriptură. Aceasta era demonia în solicitarea ispititoare a diavolului. – Din păcate poporul ales din timpul lui Isus s-a dedat cu totul acestui tablou al lui Mesia ca putere politică mondială. (Compară în privinţa aceasta cele spuse în capitolul 3 cu privire la speranţa falşă despre Mesia şi psalmul 17 al lui Solomon.)

   Deci atacul ademenitor al Satanei în cea de-a doua ispită a constat în aceea că Isus în executarea lucrării Sale trebuia să consimtă dorinţelor mesianice pământeşti ale Israelului carnal. În felul acesta urma ca El să câştige favoarea poporului şi colaborarea căpeteniilor religioase (a fariseilor şi cărturarilor). El ar fi avut parte de un triumf după altul şi făgăduinţele vechitestamentale cu privire la Israel şi Mesia al lui s-ar fi împlinit cu măreţie şi strălucire. Aceasta era interpretarea satanică a Bibliei.

   Astăzi putem vorbi despre exegeze satanice ale Bibliei, care mereu au loc şi se răspândesc tot mai mult. Să amintim numai fanatismul, învăţăturile false, sectele aducătoare de stricăciune, toate mişcările oculte, liberalismul în filozofie şi teologie.[5]

   Şi de data aceasta Isus iese victorios din ispită şi respinge oferta diavolului cu cuvintele: »Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti!«  Aceste cuvinte sunt citate din Deuteronom 6, 13, textul alexandrin al Septuagintei. Textul ebraic spune: »Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să-I slujeşti.«

   Răspunsul lui Isus, care se poate traduce şi în felul următor: Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti! a devenit lozinca vieţii Lui pământeşti. Cu tot ce este şi ce are S-a pus cu ascultare la dispoziţia lui Dumnezeu şi Tatăl Său. »Fiul nu poate face nimic de la Sine«, (această neputinţă a Fiului trebuie înţeleasă în sensul voinţei, şi nu al fiinţei Lui), »El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.« (Ioan 5, 19). Cine se închină lui Dumnezeu, renunţă în totul la sine, ca să se predea lui Dumnezeu în ascultare necondiţionată în fiecare clipă şi să meargă în lucrarea Lui. Cuvântul pentru slujire (latreuo) înseamnă aici slujbă preoţească. Viaţa şi lucrarea lui Isus a fost permanent o slujire preoţească în simplă ascultare, până la moarte, da, moarte pe cruce (Filipeni 2, 8). »Măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.« (Evrei 5, 8).

   Acest caracter al ascultării absolute să primească şi viaţa noastră, prin Isus! Să fie caracterizată de adorare adusă lui Dumnezeu şi să se dedice lucrării de slujire preoţească (latreuo)! – Acest drum al ascultării este însă un drum de jertfă. Trebuie să depunem permanent pe altarul lui Dumnezeu dorinţele noastre deşarte, încăpăţânate, egoiste, şi în felul acesta să aducem viaţa noastră ca jertfă lui Dumnezeu (compară Romani 12, 1).

   Această permanentă jertfă de sine şi a vieţii proprii adusă Domnului – chiar şi în momentele critice ale vieţii zilnice, şi în mod deosebit chiar în aceste momente - este ascultare faţă de voia lui Dumnezeu, este, aşa cum spune apostolul Pavel, »o slujbă duhovnicească«. Este important de remarcat, că pentru »slujbă duhovnicească« se foloseşte aici acelaşi cuvânt grecesc (şi aici ca substantiv), pe care Domnul Isus îl foloseşte în propoziţia »Numai Lui să-I slujeşti (şi anume „latreia”)«, deci slujire preoţească în ascultare devotată.

   Această ascultare „jertfitoare”, în care are loc sfinţirea creştinului, înseamnă numai un lucru: ascultare curată, la timp, sinceră şi cu bucurie.

   Rezumăm: în cea de-a doua ispită Isus arată şi întruchipează biruitor ce este ascultarea necondiţionată, neîmpărţită, şi cu bucurie, şi care reprezintă cea de-a doua parte a credinţei adevărate.

A treia ispită

Luca 4, 9-12

9. Diavolul L-a dus apoi în Ierusalim, L-a aşezat pe straşina acoperişului Templului, şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici;

10. căci este scris: „El va porunci îngerilor Lui să Te păzească;”

11. şi: „Ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vre-o piatră.”

12. Isus i-a răspuns: „S-a spus: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul Tău.”

   Biruinţa lui Isus în prima ispită arată clar ce înseamnă folosirea corectă a darurilor date de Dumnezeu şi ce este „credinţa” adevărată: şi anume, încredere necondiţionată şi nelimitată în Dumnezeu, Tatăl. Tatăl lucrează totdeauna ce este bine! –

   A doua ispită ne prezintă pe Isus ca pe Acela care S-a decis să aibă o deplină ascultare a credinţei, cu bucurie, care nu face nici-un fel de concesii, nici la stânga, nici la dreapta, şi nici o reverenţă propriului eu, sau lumii.

   Cea de-a treia ispită ne arată un al treilea aspect al „credinţei lui Isus Hristos”, credinţa folosită la genitivul subiectiv, adică văzută ca trăsătură de caracter a persoanei lui Isus.

   Ultima ispită din pustie este o provocare a supraînălţării sau accentuării caracterului credinţei.[6]

   Deaorece la această ispită este vorba de o treaptă superioară a credinţei, diavolul se foloseşte de Cuvântul lui Dumnezeu şi citează Psalmul 91, versetele 11-12. „Este scris: „El va porunci îngerilor Lui să Te păzească”; şi: „Ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vre-o piatră.” Diavolul a observat că Isus a îndreptat spre el de două ori Cuvântul Scripturii ca sabie a Duhului şi acum încearcă şi el să folosească aceiaşi armă. Argumentaţiei lui stă la bază o concluzie foarte plauzibilă: „Dacă Dumnezeu a promis să protejeze în felul acesta pe un om neprihănit de rând, cu cât mai mult Te va proteja pe Tine, Fiul Lui!”

   Este remarcabil, că Satana foloseşte la această a treia ispită un cuvânt mare al credinţei din Scriptură din Psalmul 91, Psalmul credinţei din Vechiul Testament, ca să ispitească pe Domnul (te rog să citeşti acest Psalm).

   În ce constă ispita, partea satanică, din această a treia ispită?

   Considerăm că ea constă în următoarele: era clar că Isus se declara Mesia, adică, Salvatorul poporului. În cadrul acestei proclamaţii, care urma să aibă loc în Templul sfânt de la Ierusalim, Isus trebuia să acţioneze cu credinţă cutezătoare. – Aceasta apărea biblic şi demn de crezut. Dar „şiretlicul” consta în aceea, că printr-o astfel de faptă de credinţă încăpăţânată nu era onorată şi respectată maestatea şi sfinţenia lui Dumnezeu, ci ele erau provocate şi constrânse. Relaţia dintre Tatăl din cer şi Fiul, care umbla pe pământ, devenea nepotrivită. Fiul Se făcea prin aceasta Domn, iar Tatăl era degradat ca sclav! – Ceva de neimaginat! Acesta era păcatul satanic al diavolului, ca un bandit a vrut să răpească dreptul de a fi una cu Dumnezeu, drept pe care nu-l avea, (cu totul altfel era la Isus, care din veşnicie era Dumnezeu). – La o astfel de atitudine satanică voia El să-L înşele pe Isus.

   În răspunsul Său, Isus caracterizează intenţia diavolului prin expresia ispitirea lui Dumnezeu. În limba greacă se foloseşte aici o expresie accentuată pentru peirazein = a ispiti (ca şi în versetul 2). Aici se foloseşte cuvântul ekpeirazein. Această accentuare am putea-o probabil exprima şi în felul următor: să provoci cu obrăznicie pe Dumnezeu. După părerea lui Isus, şi a întregei Scripturi, aceasta este cel mai mare păcat.[7]

   Nu este altceva, decât numai o provocare a lui Dumnezeu, da, chiar o ameninţare din partea creaturii, că dacă Creatorul nu ajută imediat, în clipa aceea, atunci El va fi concediat. Aceasta este blasfemie.

   Maestatea Dumnezeului atotoputernic şi sfânt se arată, pentru ca încrederea noastră în El să fie nelimitată şi ascultarea noastră de El să nu fie împărţită. Ne putem baza pe orice fel de ajutor din partea Lui, dar niciodată nu-I putem prescrie felul de ajutor. Putem să-I slujim cu deplină ascultare, copilăros şi cu bucurie, dar niciodată nu putem să-I comandăm, sau să-I poruncim.

   Credinţa adevărată, aşa cum ne-a prezentat-o Isus prin trăirea Sa, şi cum a trăit-o El, este dependenţa de bună voie, copilărească, de Tatăl din cer, cea mai absolută dependenţă care se poate găsi.

   Cu alte cuvinte: cea mai bună şi mai fericită stare pe pământ nu este pe streaşina Templului, „să fi sus”, ci „să rămâi jos”, să stai la picioarele lui Isus, să înveţi din cuvintele Lui, să fi cerşetor în duhul, să ai mărturisirea căpitanului din Capernaum: »Nu sunt vrednic ca Tu să intri subt acoperământul meu« (Matei 8, 8). »Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia« (Genesa 32, 10). »Nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui« (Ioan 1, 27). »Am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu care nu sunt decât praf şi cenuşă« (Genesa 18, 27). Aceasta este starea cea mai fericită de pe pământ! – Acolo trebuie să rămânem! Acolo are loc o maturizare adevărată a credinţei, care este conştientă cu bucurie de dependenţa permanentă a copilului de Tatăl.

   Luther a spus: „Copilul a spus odinioară în Templu, fiind deplin conştient: »Trebuie să fiu în cele ale Tatălui meu« (Luca 2, 49), şi această conştienţă I-a fost confirmată la botezul în Iordan. Acum, pe streaşina Templului, trebuia să dovedească printr-un salt de pe streaşina Templului că şi acolo sus El era în ale Tatălui Său. Ce demonică este această ironie!

   Ispititorul devine acum chiar „doctor în Sfânta Scriptură”, şi spune: „Deoarece Tu Te referi permanent la Scriptură, vreau să-Ţi spun şi eu un verset ca să Te mângâie: El a poruncit îngerilor Lui să Te păzească ... şi aşa mai departe. Prin această păzire minunată a Ta vei câştiga toată lumea. Şi tocmai cei evlavioşi, care vin la Templu, despre care este vorba acum, vor cădea înaintea Ta şi vor spune: Acesta este trimisul lui Dumnezeu, Mesia, pe care Dumnezeu ni L-a trimis.” În felul acesta diavolul voia să-L înduplece la o credinţă, care de fapt nu este credinţă, ci mândrie spirituală, adică exagearea, supralicitarea credinţei, deci, depăşirea limitelor credinţei.

   Prin cuvintele simple, pe care Domnul le foloseşte împotriva ispititorului, »S-a spus: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău«, Domnul arată în primul rând cum Scriptura trebuie interpretată prin Scriptură, şi condamnă arta greşită, care se practică, de a induce sufletele în eroare prin scurtarea sau adăugarea la cuvintele Scripturii. Vechiul duşman rău a lăsat la o parte cuvintele »în toate căile Tale«. Saltul în aer despotic nu era un drum pe care îngerii puteau să-L păzească, ci era o ispitire a lui Dumnezeu. Şi aceasta o recunoaşte Isus ca fiind cel mai periculos.” – Atât din cuvintele lui Luther.[8]

   Această a treia ispitire, care vrea să ne atenţioneze cu privire la depăşirea limitelor credinţei şi îndreptarea spre suprasolicitarea şi îngâmfarea credinţei, a ameniţat mereu pe creştini din două părţi. Ne referim la vindecările miraculoase şi la servirea cu aşa-zisele descoperiri ale Duhului.

   Cu privire la vindecările miraculoase, Karl Heim spune: „Cine nu ştie nimic despre Dumnezeu şi nu este un om al rugăciunii, aceluia îi este un lucru de la sine înţeles că pentru boli există numai un remediu: simplu, să chemi pe medic.-

   Dar dacă avem o viaţă de rugăciune, instinctiv ne vine gândul: consultarea unui medic, nu este ea un act de necredinţă, o nesocotire crasă a atotputerniciei lui Dumnezeu? Nu este scris: Eu sunt Domnul, medicul tău? Să nu cutezăm la ceva mare din partea lui Dumnezeu şi să renunţăm la reţinerile naturale? Nu este tratamentul medical balustrada de care ne agăţăm cu necredinţă? Să nu ne desprindem de ea şi să ne aruncăm în adânc, ca să ne lăsăm astfel purtaţi numai de atotputernicia divină? Deci, nici-o operaţie, nici-un medicament, ci numai Dumnezeu?

   În cea de-a treia ispitire Isus a fost pus înaintea aceleiaşi întrebări, înaintea căreia stau permanent sute de creştini. Am voie să folosesc mijloacele naturale? Sau este aceasta o dovadă a unei credinţe mici? Să renunţ la păstrarea mijloacelor naturale? Ce este bine înaintea lui Dumnezeu?

   Sunt momente când cu credinţă putem renunţa la toate mijloacele naturale, la tot sprijinul bun, şi putem păşi pe terenul victoriei şi aştepta vindecarea numai prin puterea de a face minuni a lui Dumnezeu. Mulţi creştini au experimentat aceasta chiar şi în zilele noastre, şi vor experimenta mereu. Dar noi nu avem voie să pricinuim aceste momente. Este treaba lui Dumnezeu să facă aceasta. Căci altfel ne vom desprinde de Dumnezeu din relaţia de copii, pe care o avem. Credinţa trebuie să fie totdeauna scultătoare.” – Atât din cuvintele lui Heim.

   Noi adăugăm: Puterea lui Dumnezeu se descoperă în trei feluri, şi anume, aşa cum vrea El. Câte o dată ea se arată prin intervenţia directă în corpul nostru bolnav şi dăruieşte vindecare şi însănătoşire, şi anume în chip minunat, înlătură o suferinţă grea de cancer şi o tuberculoză de lungă durată, sau o suferinţă lipsită de speranţă a bolilor de stomac şi intestine, etc. Altă dată Dumnezeu ajută la vindecarea bolilor prin operaţie şi prin ajutorul medical. În al treilea rând, Dumnezeu ajută ca să poţi purta boala. Ne gândim în mod deosebit la Pavel, căruia Domnul i-a spus: »Harul Meu îţi este de ajuns.« (2 Corinteni 12, 8-10).

   Cum ajută Dumnezeu în fiecare caz în parte, sau prin luarea imediată a durerilor, sau printr-un medic, sau dă putere de a purta boala,  - aceasta o decide numai El! Toate cele trei aspecte, fie într-un fel, fie în altul, vor sluji spre binecuvântarea copiilor lui Dumnezeu!

   Cu privire la prezentarea de cunoştiinţe şi descoperiri mai noi, mai profunde şi mai mari ale Scripturii, Krummacher spune cu privire la cea de-a treia ispitire: mascat în chipul unui înger de lumină, ispititorul caută să te scoată din starea de smerenie. Te duce în cetatea sfântă pe streaşina Templului. Te conduce la speculaţii cu privire la taine necercetate. Ispititorul merge mai departe şi te învaţă să priveşti propriile gânduri ca descoperiri noi ale Duhului, să consideri lumina lăuntrică mai presus decât Cuvântul scris. – În această situaţie se cuvine să strigi: »Este scris!«

   Noi adăugăm: Ispititorul priveşte la oamenii lui. El ştie că noi iubim Scriptura şi o cunoaştem bine; ispititorul vine la noi cu Scriptura şi gura ispititoare ne zice: „Este scris!”

   Aşa încearcă ispititorul în cea de-a treia ispitire a Domnului să folosească cuvântul Scripturii pentru scopuri proprii. Şi noi suntem expuşi unei astfel de ispite, dacă ne construim sistemul de gândire ca „cunoscători ai Scripturii”, şi pe care apoi prin Cuvântul Scripturii îl consacrăm lui Dumnezeu. Am căzut deja pradă ispititorului, dacă vrem să posedăm Cuvântul. Nu ar fi mai bine ca Cuvântul lui Dumnezeu să dispună de noi? Noi adaptăm Scriptura la lucrarea noastră, în loc să fim slujitori ai Cuvântului. Responsabilităţile s-au inversat, iar ispititorul face ca Scriptura să fie folosită pentru a dezmembra Cuvântul lui Dumnezeu!

   Am ajuns la sfârşitul istorisirii ispitirii. Credinţa Domnului Isus (compară cu Galateni 2, 20 – vezi şi adnotarea în versiunea GBV), şi prin aceasta orice credinţă adevărată, văzută subt aspectul istoriei ispitirii, conţine trei lucruri în sine:

1. Credinţa este încredere necondiţionată şi fără rezerve (prima ispitire)

2. Credinţa este ascultare necondiţionată şi deplină (a doua ispitire)

3. Credinţa este dependenţă necondiţionată  şi smerită, asemenea unui copil, şi nu este o depăşire despotică a acestei atitudini (a treia ispitire).

   Domnul a rămas biruitorul! Această primă mare biruinţă oficială a decis tot parcursul vieţii Sale, aşa cum căderea primului Adam a decis soarta întregului neam de oameni! Această primă biruinţă a lui Isus a fost baza biruinţelor viitoare, aşa cum biruinţa primului Adam ar fi constituit baza vieţii neamului de oameni (Romani 5).

   Prima biruinţă a Domnului L-a dus de la o victorie la alta, de la o lumină la alta – nu în sensul bizuinţei pe prima victorie, nu, ci în sensul unei rădăcini vii, din care apoi a rezultat o creştere în credinţă.

   Isus a părăsit şcoala ispitirii şi încercării cu un program clar al „lucrării Sale ca Hristos şi al funcţiei Sale ca Hristos”. Şi acest program l-a realizat pas cu pas, ceas cu ceas, până la moarte, da, până la moarte pe cruce.

   Binecuvântat şi întărit, prin botezul în Iordan şi prin încercarea din pustie, merge în întâmpinarea oamenilor care Îl aşteptau, ca să-i mântuiască şi să-i elibereze de păcat, de moarte şi de diavolul şi să le dăruiască şi redăruiască ceea ce le-a aparţinut cândva, dar pe care l-au pierdut prin nechibzuinţă şi prin căderea lor dinaintea lui Dumnezeu – şi anume, iertarea păcatelor, viaţa veşnică şi fericirea.

2. Fraza de încheiere din istoria ispitirii

Luca 4, 13

13. După ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat de la El, până la o vreme (sau, până la un timp potrivit, sau până la o altă ocazie).

   Expresia: până la o vreme, este prezentată de mulţi comentatori ca fiind lupta lui Isus din grădina Ghetsimani. – Vrem totuşi să spunem că expresia „achri kairou” ar trebui tradusă mai de grabă în felul următor: până se va oferi o altă ocazie. Diavolul nu va aştepta inactiv până va veni ora din Ghetsimani, ci va folosi permanent orice ocazie, ca să facă pe Domnul să cadă. Satana îşi va continua ispitirile, sau prin duşmanii lui Isus (fariseii, care prin toate întrebările lor încercau să întindă Domnului o cursă), sau prin prietenii Lui (vezi răspunsul dat lui Petru în Matei 18, 22,23). Noi însă: »Noi am văzut slava Lui« (Ioan 1).