Luca 4.14-44 - Fritz Rienecker

B. Cea de-a doua rază

Hristos merge şi lucrează din cetate în cetate şi din sat în sat

Luca 4.14 – 5.11

   Drumul pe care trebuia Isus să-l parcurgă I-a fost clar trasat mai dinainte. El v-a vizita pe poporul Său, mergând din cetate în cetate şi din sat în sat. De fiecare dată când va auzi chemarea lui Dumnezeu, pentru a face aceasta, El va fi ascultător. Sub impulsul Duhului divin, cu care voinţa Lui era una, El va vorbi şi va lucra. Când face minuni, le face numai cu intenţia să ofere oamenilor o dovadă vizibilă a mântuirii, pe care El o aduce, şi să-i încurajeze s-o primească[1].

1. Începutul activităţii lui Isus în Galileea

Luca 4.14-15

14. Isus, plin de puterea [dynamis] Duhului [Sfânt], S-a întors în Galileea, şi I s-a dus vestea în tot ţinutul din jur.

15. El învăţa pe oameni în sinagogile lor, şi era slăvit de toţi.

   Acest verset 14 se leagă direct de versetul 1 şi îl completează. Isus a părăsit ţinuturile Iordanului (versetul 1) ca să Se întoarcă în Galileea (versetul 14). Şederea în pustie a fost, ca să zicem aşa, o oprire, pe care El a făcut-o sub călăuzirea Duhului Sfânt. Înainte însă să se întoarcă acasă în Galileea, după ce a fost ispitit, El S-a dus din nou la Iordan în locul unde boteza Ioan Botezătorul, ca acolo, aşa cum ne relatează evanghelistul Ioan (Ioan 1.29-51), să cheme la Sine pe primii Săi şase ucenici, şi după aceea să meargă la Cana în Galileea (Ioan 2.1-11); de acolo El a străbătut Galileea, mergând şi la Capernaum (Luca 4.23). În cele din urmă Domnul S-a dus la Nazaret. După ce în Nazaret a avut loc acea expulzare mare, Isus S-a dus la Capernaum împreună cu mama Sa şi fraţii Săi, unde pentru moment a rămas puţin timp, dar mai târziu, după întoarcerea Sa din Ierusalim (Ioan 2.13 – 4.54), S-a stabilit definitiv acolo şi a făcut Capernaum „cetate a Sa” (Matei 4.13; 9.1) – (În treacăt fie spus, evanghelistul Matei relatează despre predica în Nazaret abia în capitolul 13.54-58, iar evanghelistul Marcu abia în capitolul 6.1-6a.) Conducerea şi călăuzirea prin Duhul Sfânt se suprapune foarte des cu „împingerea” şi îndrumarea prin împrejurări.

   Versetul 14 se leagă nu numai cronologic de versetul 1, ci şi în ceea ce priveşte conţinutul, prin refolosirea expresiei »plin de Duhul Sfânt«.

   Această privire a activităţii lui Isus în contextul acţiunii Duhului Sfânt este o caracteristică deosebită a evangheliei după Luca. Am atras deja atenţia în privinţa aceasta în capitolele 1.2 şi 3. A se vedea acolo explicaţiile la 1.15,17,35,41,67,80, apoi capitolul 2.25-27 şi versetul 40, apoi capitolul 3.16,22, apoi capitolul 4.1.

   »Plin de puterea Duhului [Sfânt]«, ce înseamnă aceasta? Acelaşi Duh, care a condus în ascuns pe Domnul departe de oameni (capitolul 4.1), Îl conduce acum public înaintea oamenilor. Prin aceasta se spune, că Isus S-a lăsat călăuzit în toate de Duhul Sfânt. Aceasta este valabil şi pentru noi. Cine îşi deschide mereu viaţa pentru eul propriu şi interesele proprii, acela nu este deschis pentru călăuzirea prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt călăuzeşte pe omul care se deschide pentru Dumnezeu. Pe acesta îl conduce Duhul lui Dumnezeu, şi anume atât în linişte, precum şi între oameni, atât în odihnă, precum şi la lucru. Duhul Sfânt ştie despre relaţia potrivită între odihnă şi lucru, între „primire” şi „împărţire” cu privire la slujba în Împărăţia lui Dumnezeu. Duhul Sfânt ştie când se cuvine să taci şi când trebuie depusă mărturie.

   Deseori am pierdut mult această stare de pregătire pentru călăuzirea prin Duhul lui Dumnezeu. De aceea şi dezordinea.

   Evanghelistul Luca vorbeşte „despre puterea” Duhului Sfânt. Vorbirea cuvintelor Sale pline de putere, lucrările Sale pline de putere (minunile) se revărsau la Domnul din izvorul puterii Duhului Sfânt. Cuvântul în limba greacă pentru putere, şi anume dynamis, conţine simptomul punerii în mişcare plin de putere, al vindecării şi îmbărbătării pline de putere. Noi am dedus cuvântul dinamită din cuvântul dynamis şi definim prin aceasta un material exploziv cu mare putere de distrugere.

   Însă acolo unde Duhul lui Dumnezeu este la lucru, şi nu duhul omului sau eul, acolo nu are loc o lucrare de distrugere, ci de clădire. Acolo unde Duhul lui Dumnezeu, puterea-dinamică divină, este la lucru, acolo au loc lucrări de Creator, dumnezeieşti, veşnice. Puterea de lucru mare, realizările creaţioniste ale „sfinţilor în lumină” sunt totdeauna dinamică adevărată din puterea Duhului Sfânt. Cu toate că aceşti „sfinţi ai Bisericii lui Isus” au fost deseori oameni slabi trupeşte, bolnăvicioşi, totuşi ei au realizat ceea ce deseori oameni sănătoşi şi puternici nu au putut să-i imite. Duhul Domnului, care este un Duh de putere, face lucrări mari şi prin uneltele neputincioase – da, chiar tocmai prin ele.

   Revenim la text.

   Isus S-a întors în Galileea, aşa am citit în versetul 14a. „Aceasta nu este ceva de la sine înţeles. Mişcarea mesianică a început în Iudeea prin Ioan Botezătorul. Ar fi fost potrivit, ca acolo să se înceapă cu lucrarea. În afară de aceasta Isus este introdus solemn în Iudeea prin evenimentele de la Iordan, şi Iudeea, cu capitala la Ierusalim, care este de fapt reşedinţa propriu-zisă a poporului lui Dumnezeu. Acolo este Templul. Acolo se aduc jertfele. Acolo vin mulţimile. Acolo este preoţia. Acolo sunt şcolile cărturarilor. Acolo este tradiţia profeţilor. Ar fi de aşteptat ca Isus să înceapă acolo lucrarea. Dar El Se duce în Galileea. Isus va veni mai târziu la Ierusalim” (Gutzwiller).

   Isus va vesti Evanghelia şi va face minuni şi în Iudeea şi în Ierusalim (citeşte Ioan 2.23). Isus Se va aduce pe Sine Însuşi în Ierusalim ca jertfă pentru răscumpărarea multora. Isus va face lucrarea de răscumpărare în Ierusalim. Însă ceasul acesta nu a venit încă. În Galileea, ţinutul dispreţuit, vrea El să adune mai întâi Biserica Sa. Inima Lui de Mântuitor doreşte cu ardoare pe cei dispreţuiţi, cei neînsemnaţi, cei lepădaţi. Aceştia sunt receptivi. Cei puternici, „bogaţii, cei cu duhul mândriei nu sunt însă receptivi. Ei cred că se pot ajuta singuri. Cine crede că se poate răscumpăra singur, acela nu aşteaptă pe Răscumpărător. Cine se încrede în propria putere şi autoritate, acela nu ştie că el depinde de har.”

   Cu Galileea este redat în evanghelia după Luca şi moto-ul împărţirii acestei evanghelii. Părţile principale ale evangheliei sunt partiţionate după spaţiile geografice. Prima parte a relatărilor lui Luca are loc în Galileea, a doua parte pe drumul de la Galileea spre Iudeea (de cele mai multe ori la graniţa dintre cele două ţinuturi) şi a treia partea în Iudeea. În cadrul acestor trei spaţii, Luca prezintă aproximativ o derulare cronologică a evenimentelor, dar numai în ansamblu, căci pe el îl preocupă mai mult tematica decât derularea în timp a evenimentelor.

   Isus era acum, când se întorcea în Galileea, un cu totul altul decât a fost atunci când din Galileea a venit la Iordan la Ioan Botezătorul. Duhul Sfânt, care a venit peste Isus la botez ca o împuternicire deosebită pentru lucrarea Sa, S-a arătat ca puterea-dinamică, care L-a făcut capabil pentru lucrarea „senzaţională”. Prin Duhul Sfânt El a făcut lucrări de putere şi minuni, despre care Nicodim spune: „nimeni nu poate face aceste semne pe care le faci Tu” (Ioan 3.2). Vestea s-a răspândit în toate împrejurimile. El apărea regulat în sinagogă dând învăţătură. Din toate părţile avea parte de recunoaştere şi a fost renumit ca Predicator (Matei 7.29). Isus a apărut printre oameni. Mesajul lui nu este o chestiune personală, o chestiune minoră, o chestiune ascunsă, ci o chestiune publică a lumii. Piatra a fost aruncată în apă şi produce un val după altul. Tot mai mare şi mai departe – până când toate aceste cercuri ajung la ţărmul veşniciei. Cântarea nouă este intonată. Niciodată ea nu va amuţi – nici măcar în veşnicie.

   El îi învăţa în sinagogile lor. „Isus învaţă şi în alte locuri. Pe malul mării, la poalele muntelui, în case, însă El învaţă înainte de toate şi tot mereu în sinagogi. Căci acolo poporul se adună, acolo se citeşte Tora şi profeţii. De aceea în sinagogă este punctul de legătură exterior şi interior pentru învăţătura lui Isus. Învăţarea este primul lucru scos în evidenţă. Ea nu este cel mai important în viaţa lui Isus. Moartea şi învierea Lui sunt cele mai importante. Dar dacă cu toate acestea învăţarea este aici scoasă în evidenţă, prin aceasta se arată importanţa Cuvântului” (Gutzwiller).

   Şi noi trebuie să auzim mereu cuvântul Mântuitorului nostru. Cuvintele oamenilor nu ar trebui să ne abată, să-L auzim pe El! Nu ştiinţa dezleagă ultima enigmă şi răspunde la întrebările cele mai profunde, ci numai cuvântul Mântuitorului nostru.

   Sinagogile, în care Isus a intrat ca predicator pelerin, erau locuri de adunare, care au existat începând cu întoarcerea din exil, probabil chiar înainte de captivitate. Pretutindeni, chiar şi în ţările păgâne, unde se afla o comunitate iudaică mică (chiar dacă erau numai 10 familii), erau astfel de locuri ale serviciilor divine. Se strângeau acolo în sabat şi apoi luni şi joi, zilele de judecată şi de târg. Mai marele sinagogii stătea pe un loc mai înalt la capătul sălii. Dacă voia cineva să vorbească, şi fiecare israelit major de parte bărbătească prezent avea acest drept, el făcea cunoscut această intenţie ridicându-se în picioare. În sinagogă nu erau funcţii de lectori. Fiecare membru al comunităţii, capabil pentru această lucrare, putea să participe la citirea pasajelor din Scripturi. La începutul serviciului divin se citeau pasaje din cele cinci cărţi ale lui Moise. Citirea pasajelor din cărţile profetice constituia finalul serviciului divin. La aceasta se putea adăuga o interpretare a lecţiilor profetice citite, dacă pentru aceasta mai înainte s-au anunţat bărbaţi. Această predică nu era legată de o funcţie. Ceea ce Luca relatează despre Isus, că El S-a sculat să citească textul profetic, dar că după citirea textului El S-a aşezat şi a ţinut predica, aceasta era o prescripţie generală. Să mai amintim în treacăt, că s-a oferit cu plăcere ocazie „celor din afară” să rostească un cuvânt în sinagogă (Faptele Apostolilor 13.15).

   El a fost glorificat de toţi, aşa citim la sfârşitul versetului 15. Înfăţişarea Lui, felul Lui de a vorbi şi de a Se prezenta, manifestarea Lui şi lucrarea Lui aveau ceva irezistibil. Cine ascultă fără idei preconcepute şi lăuntric nu este împotriva Lui şi împietrit, acela trebuie să-L admire şi să-L iubească. Şi El constrânge pentru luarea unei decizii. Mulţimile se pun în mişcare. Toţi iau o hotărâre cu da sau nu. Nu este niciunul neutru, care să stea indiferent deoparte. Primul lucru nu este împotrivirea, ci doxa,zein, aceasta înseamnă onoare şi glorificare. Împotrivirea ia naştere treptat şi se accentuează sub forma unui front de vrăjmăşie. Dar la început sunt adepţii care jubilează. Totul sună ca un cântec nou, şi este o pornire nouă. Aşa este caracterizată în puţine cuvinte lucrarea galileeană ca o învăţătură şi lucrare în lăţime, ca o trezire a bucuriei şi o lucrare a Duhului Sfânt.

2. Prima predică a lui Isus în Nazaret

Luca 4.16-30

16. A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească,

17. şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris:

18. „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi,

19. şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.“

20. În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El.

21. Atunci a început să le spună: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe cari le-aţi auzit.“

22. Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, cari ieşeau din gura Lui, şi ziceau: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?“

23. Isus le-a zis: „Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: «Doftore, vindecă-te pe tine însuţi»; şi Îmi veţi zice: «Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.“

24. „Dar“, a adăugat El „adevărat vă spun că, niciun prooroc nu este primit bine în patria lui.

25. Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel;

26. şi totuşi Ilie n-a fost trimes la niciuna din ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului.

27. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea proorocului Elisei; şi totuşi niciunul din ei n-a fost curăţit, afară de Naaman, Sirianul.“

   Potrivit relatării lui Luca, Isus începe lucrarea Sa publică în satul natal Nazaret. Prin aceasta evanghelistul nu vrea să spună, că acolo Isus a ţinut prima Lui predică în timp, căci din text rezultă, că Domnul a lucrat deja înainte în Capernaum şi în alte locuri (compară în privinţa aceasta Ioan 1.43 şi Ioan 4.1 şi versetele următoare şi mai ales Luca 4.23. Domnul a făcut deja minuni în Capernaum). Luca vrea mai degrabă să arate prin scena din Nazaret un exemplu chiar de la începutul lucrării publice a lui Isus, cum această lucrare a dat naştere la separarea duhurilor în primirea şi respingere, în da şi nu. Astfel scena aceasta din Nazaret este în ceea ce priveşte conţinutul şi atmosfera creată un fel de prolog şi uvertură la lucrarea galileeană a Domnului. Scena este clar structurată în două părţi.

a) Primire entuziasmată.

b) Respingere cu ură înverşunată.

a) Primirea entuziasmată.

   „Ce istorisire ciudată este această istorisire din Nazaret! La început lumină şi strălucire – în final întuneric funest. La început pace cerească – în final furie infernală. La început admiraţie înflăcărată pentru marele Compatriot – în final vor să-L omoare.

   Ce este ciudat în această schimbare bruscă este însă faptul, că Isus Însuşi a provocat-o.

   Important este însă, că aici nu avem a face cu un eveniment singular, ci că această întâmplare are caracter programatic. Ceea ce are loc aici în Nazaret într-un interval de câteva ore, aceasta se repetă în toată viaţa de lucrare a Domnului: la început aprobare – mulţimile vor să-L facă Împărat – însă după aceea părăsire, da, ură şi moarte, şi în final crucea! Şi mereu vedem, că Isus a provocat această schimbare!” (Hilbert).

   De ce face El aceasta, ne spune nu numai întâmplarea aceasta , ci şi toate celelalte relatări din viaţa Sa.

   Isus a venit în Nazaret să predice abia după ce El a avut o oarecare reputaţie în sinagogile din împrejurimi (versetele 14,15).

   Expresia după obiceiul Său se referă desigur la toată copilăria şi tinereţea Lui dinainte de botezul Său. De aceea se mai spune: „… unde fusese crescut”. Copiii aveau intrare la serviciile divine din sinagogă începând de la vârsta de cinci sau şase ani. Acest serviciu divin era un mijloc deosebit de important pentru dezvoltarea spirituală şi religioasă a lui Isus. Citirea Vechiului Testament, pe care El putea s-o audă de mai multe ori pe săptămână, au contribuit cu siguranţă, ca să-I ofere o cunoaştere exactă a Scrierilor sfinte, despre care a depus mărturie întreaga Lui predică.

   Când Isus S-a ridicat de pe locul Lui după citirea legitimă a pasajelor din Vechiul Testament, şi prin aceasta a arătat că El ar fi pregătit să citească un pasaj profetic, mai marele sinagogii I-a dat cartea profetului Isaia, aceasta înseamnă, o singură carte conţinută în acest sul de piele. Din acest sul s-a citit şi în sabatele anterioare, însă Isus a lăsat pe Tatăl Său ceresc să-I arate pasajul potrivit scopului Său. El a deschis la cuvintele lui Isaia din capitolul 61 versetul 1 şi următoarele, şi le-a citit. Citatul spune textual: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.“

   Corespundea caracterului Fiului Omului divin, ca El să aducă „Evanghelia” şi în locul natal chiar de la începutul lucrării Sale. Era o călăuzire a lui Dumnezeu, care revela în cel mai frumos fel Fiinţa Sa, că în acest Nazaret dispreţuit El trebuia să predice evanghelia Vechiului Testament despre Hristos (deci despre Unsul lui Dumnezeu, Mesia), Cel care predică Evanghelia celor săraci, Cel care va iniţia anul de îndurare al Domnului. Prin faptul că El a expus acest loc din Scriptură, a expus inima Sa. Mărturia despre Unsul lui Dumnezeu, Hristosul Scripturii, era mărturia despre El Însuşi, şi predica despre anul jubiliar a devenit predica însăşi a anului jubiliar.

   După citirea solemnă a acelor cuvinte din Vechiul Testament, pe care El le-a citit nu numai de pe sul, ci şi din adâncul vieţii Lui lăuntrice, El a strâns sulul, l-a dat slujitorului şi S-a aşezat. „Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El.” El îi priveşte pe toţi în ochi, tovarăşii Lui din tinereţe iubiţi şi cunoscuţi. Fiecare este probabil o parte a istoriei vieţii Lui, a dragostei, credinţei şi speranţei Lui. – Şi acum El doreşte să le vestească marea „veste bună” despre Împărăţia lui Dumnezeu.

   Versetul 21: „Atunci a început să le spună: «Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit»”. Isus cunoaşte în afirmaţia profetului Isaia „Duhul Domnului este peste Mine” prezentarea anticipată decisivă a Persoanei Sale şi a misiunii Sale. În mod deosebit începând de la botezul Său lucrarea „lui Hristos”, a lui Mesia, stă clar înaintea sufletului Său.

Predica Domnului din sinagoga din Nazaret conţine şapte lucruri

   1) Duhul Domnului este peste Mine, deoarece El M-a uns.

   Mântuitorul Se ştie stăpânit permanent de Duhul Sfânt, care la botez a venit asupra Lui într-un mod unic, într-o plinătate fără măsură. Şi aici vedem iarăşi cât de aproape unul de altul sunt Domnul şi Duhul, da, ca şi cum cei Doi sunt una (compară în privinţa aceasta ce s-a spus mai înainte despre unitatea Duhului şi a Domnului la versetul 14). Ce înseamnă, că aici este vorba nu despre Duhul Sfânt, ci despre Duhul Domnului? Răspuns: desigur aici trebuie să se vadă Triunitatea divină. Este Duhul (Duhul Sfânt), Domnul, acesta este Dumnezeu Tatăl (în Vechiul Testament Dumnezeu Tatăl este numit mereu Domnul), apoi Isus, Fiul lui Dumnezeu, pe care se odihneşte Duhul, trei Persoane, şi totuşi una singură! O Persoană, Isus, este aşa de umplut de Duhul şi de Dumnezeu, că expresia: „Duhul Domnului este peste Mine” constituie unitatea de Fiinţă a Triunităţii divine. O taină demnă de adorare!

   El M-a uns. Isus din Nazaret este „Hristosul”, aceasta înseamnă pur şi simplu Cel uns. Ca şi Hristosul, adică Unsul, El este adevăratul şi singurul Mare Preot, adevăratul şi singurul Profet, adevăratul şi singurul Împărat. Toţi cei trei au fost unşi în Vechiul Testament în funcţia lor. Isus include în Persoana Sa toate cele trei funcţii în chip deplin şi desăvârşit.

   În contrast cu imaginile referitoare la domnia Unsului, a lui Mesia, ca Unul care cu mijloace lumeşti va instaura domnia mondială, El ştie şi El învaţă prin citirea textului din Vechiul Testament, că este Cuvântul Tatălui şi este Duhul lui Dumnezeu prin care Isus va trebui şi prin care El vrea să instaureze domnia împărătească veşnică a lui Dumnezeu.

   2) Al doilea lucru, pe care Isus îl spune pentru marcarea propovăduirii încredinţate Lui, este, că El are de adus săracilor, doritorilor şi cerşetorilor, aceasta înseamnă, celor care se află în slăbiciune şi cu inima zdrobită şi de aceea se pleacă înaintea lui Dumnezeu implorând ajutor, o veste bună, îmbucurătoare pentru ei. – De aceea citim în versetul 18:

„M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia.”

   Cu expresia „săracilor” sunt denumiţi săracii din punct de vedere material şi cei care lăuntric sunt săraci în Duhul Sfânt (compară cu Matei 5.3). Cei care sunt conştienţi de această sărăcie (compară cu fericirile din predica de pe munte), sunt capabili să primească vestea bună a harului. „Isus nu Se ştie trimis la aceia care cred că nu au nevoie de sprijin şi de cineva care să-i ajute, ci la aceia care sufere din cauza stării lor proprii şi a stării lumii şi aşteaptă ajutor. Pentru ei este mesajul Său al veştii bune”, spune un comentator. Faptul că expresiile se referă la sfera socială, promiţând mai întâi vindecare şi bucurie săracilor şi celor dispreţuiţi în viaţă, aceasta nu este o preferinţă numai a evanghelistului Luca, ci ea este adânc întemeiată pe întreaga revelare a lui Dumnezeu, deoarece ea era tocmai venirea lui Dumnezeu la oameni. Oricum Luca nu pierde nici o ocazie să scoată în mod deosebit în evidenţă astfel de lucruri. Harul nu se lasă altfel mai bine prezentat decât în coborârea la ceea ce este nimic.

   3) Cuvintele să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită (Isaia 61.1) lipsesc în manuscrisele alexandrine şi în mai multe hrisoave itala. S-ar putea într-adevăr presupune, că ele ar fi fost adăugate după documentele ebraice şi Septuaginta. Deoarece ele constituie baza aproape indispensabilă a cuvintelor lui Isus din versetul 23, este desigur nevoie să le menţinem aici.

   4) să propovăduiesc robilor de război slobozirea. Captivitatea în afara graniţelor în Babilon cu reîntoarcerea în libertate era numai un semn mic al acestui mare eveniment spiritual, care va veni, eliberarea din captivitatea interioară a omului prin păcat şi prin diavolul. Acesta este exilul propriu-zis şi eliberarea propriu-zisă. Hristos este marele Eliberator al omenirii. De aceea libertatea este unul din adevărurile centrale, elementul cel mai esenţial al mesajului creştin. Acolo unde nu se simte respiraţia acestei eliberări, unde totul este legat din nou prin legalism, frică şi groază, natura veştii bune este deformată.

   5) să vestesc orbilor căpătarea vederii. Tabloul orbilor, cărora le-a fost dăruită vederea, nu se potriveşte de fapt nici tabloului anului jubiliar şi nici reîntoarcerii din exil. În ebraică se spune textual: „deschidere pentru cei încătuşaţi”. Această exprimare pare să fi fost atribuită de traducătorii Septuaginta la răpirea şi recăpătarea „vederii”. Luca îi urmează, aplică însă probabil cuvântul „orbi” la captivii care ies din întunericul temniţei la lumina zilei. În sens figurat noaptea orbirii poate fi aşezată pe aceeaşi treaptă cu noaptea depărtării de Dumnezeu. Hristos este lumina lumii. Compară cu Ioan 8.12 şi Ioan 9.5. Compară şi Matei 5.14-16 cu Ioan 8.12.

   6) Cuvintele: să dau drumul celor apăsaţi, sau aşa cum traduce Luther „celor zdrobiţi, că ei trebuie să fie liberi şi nelegaţi”, sunt preluate dintr-un alt loc din Isaia (Isaia 58.6). Probabil a fost iniţial o paralelă notată de copişti lateral şi care apoi a fost preluată în text.

    Hristos este de partea celor slabi,a celor neputincioşi, a celor constrânşi prin brutalitate. Mesajul Său are caracter social. Dar pe lângă aceasta este vorba de lucruri mult mai profunde. Este vorba de apăsarea şi ameninţarea lăuntrică prin puterile satanice şi demonice. Omul a fost pus sub apăsare şi de aceea are o existenţă apăsătoare. Satan este căpetenia lumii acesteia, şi de aceea Evanghelia este o revoluţie lăuntrică, căci ea răstoarnă pe falsul deţinător al puterii, pe uzurpatorul de pe tron, ca să reinstaureze domnia lui Dumnezeu în locul lui. Această domnie care nu apasă, ci eliberează şi aduce bucurie.

   7) să vestesc anul de îndurare al Domnului. Expresia „eniautous kyrio dektos” înseamnă: anul bine venit al Domnului, şi anume anul, pe care Domnul l-a predestinat ca să arate oamenilor harul deosebit de mare al lucrării de răscumpărare. Ea corespunde unei expresii ebraice, care are sensul: anul în care Jahve împlineşte planul Său de har şi mântuire.

   Ezechiel numeşte anul jubiliar anul eliberării (Ezechiel 46.17). Această expresie este o denumire pe baza Levitic 25.

   Profetul Isaia a atribuit restabilirea aşa-numitului an jubiliar sau anul halel, prevăzut prin Lege, ca model a reînnoirii mesianice. El pune profeţia lui în gura lui Mesia (Hristos), aşa cum rezultă din alte locuri, de exemplu Isaia 49.

   Dacă Isus Însuşi ar fi ales locul acesta, s-ar fi spus simplu: „El a citit”. În cuvântul grecesc „heure” este însă înţelesul, că El a citit acolo unde pasajul s-a deschis de la sine. – Este evident că Isus nu putea să primească un text din mâna Tatălui Său care să se potrivească mai bine situaţiei de moment.

   Să vesteşti un timp al harului divin, o amnistie a tuturor celor îndatoraţi, o eliberare a celor captivi şi să proclami o reaşezare a acestora în posesiunea lor provenită din strămoşi, şi prin aceasta să aduci o veste bună celor apăsaţi şi frânţi, dar şi smeriţi înaintea lui Dumnezeu, aceasta o declară profetul Isaia ca misiune profesională pentru care Dumnezeu L-a uns pe Mesia, Hristos, cu Duhul.

   Prin faptul că după citirea acestui text înaintea tuturor celor prezenţi, care stăteau cu atenţia încordată, Isus începe vorbirea Sa cu cuvintele: Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit, El explică nu numai că această predică ar fi esenţialul activităţii Sale, ci şi că El acum era gata să practice această activitate prin propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Timpul de har a început. Propovăduirea acestuia nu mai este profeţie despre viitor, ci este caracteristica prezentului, este împlinirea profeţiei. Aceste cuvinte ale Domnului cuprind programul vast al lucrării Sale şi al misiunii Sale ca Mesia, adică misiunea lui Hristos. Este un program, pe care nu Isus Însuşi l-a alcătuit din proprie iniţiativă, ci pe care El l-a înţeles din Scrierile sfinte ca fiind voia lui Dumnezeu, pentru care El a venit s-o împlinească.[2]

   Dächsel atrage atenţia în cunoscutul său studiu biblic la următoarele: cuvintele din Luca 4.19 şi 21 – să vestesc anul de îndurare al Domnului (anul jubiliar şi anul de iertare), şi astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit – trebuie luate realmente în sens literar. Dächsel spune: anul jubiliar şi anul de iertare trebuie să fi fost anul acelei activităţi de început a Domnului Isus, căci numai aşa cuvintele Sale din Luca 4.21 (compară versetul 19 cu Levitic 25.10) constituie baza adevărată a împrejurărilor istorice. Conform cu Daniel 9.25-27 se poate calcula exact că exact în anul începerii activităţii lui Isus a fost un an jubiliar.

   Deci este de cea mai mare importanţă că la intrarea Domnului Isus în lucrarea publică, predica şi starea de lucruri coincid exact. Anul de îndurare al Domnului, pe care Hristos l-a adus realmente poporului Său, are însă o dimensiune mult mai mare decât un an calendaristic; căci timpul de har al lui Dumnezeu durează şi astăzi! Atât din comentariul lui Dächsel.

   Revenim la textul nostru.

   Descrierea dramatică a procedării aparent neînsemnate a lui Isus şi redarea exactă a atenţiei celor prezenţi descinde fără îndoială din relatarea unui martor ocular. Tâmplarul modest era pentru ei, pe când El era încă în Nazaret, probabil un tânăr drăguţ, dar lipsit de importanţă. Aşa se face că uneori ei s-au mirat, că afară erau aşa de mulţi care Îl apreciau pe acest Isus. Însă între timp, pe când El a devenit tot mai renumit, ei se delectau cu prestigiul Său, fiecare gândind că este coproprietar al lui.

   Acum ei stăteau în sinagogă în sabat, cuprinşi de o mare savurare spirituală şi hotărâţi să-L admire.

   Aceeaşi impresie aveau şi ascultătorii profetului Ezechiel. Duhul lui Dumnezeu spune despre ei: „Eşti pentru ei ca un cântăreţ plăcut, cu un glas frumos şi iscusit la cântare pe coarde. Ei îţi ascultă cuvintele, dar nu le împlinesc deloc” (Ezechiel 33.32). Cuvântul lui Dumnezeu este pentru ei numai desfătare pentru urechi.

   Ascultătorii lui Isus manifestau deplin respect faţă de El. Însă lauda şi aclamaţiile nu constituie atmosfera plăcută lui Dumnezeu, în care Cel veşnic poate lucra. Cuvântul lui Dumnezeu este un ciocan, care loveşte inimile, un foc, care arde în suflet. Cine cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu în felul acesta, acela nu se manifestă în elogii pompoase, ci mai degrabă el se smereşte în linişte. Isus recunoaşte gândurile ascultătorilor Lui. El nu Se lasă orbit prin aclamaţii. Isus nu Se simte înălţat, ci mai degrabă apăsat prin efectul vorbirii Sale. Un auditoriu entuziasmat, care aduce ovaţii, nu înseamnă nimic, dacă roada nu devine vizibilă, şi anume „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul Isus”. Dacă ascultătorii sunt înflăcăraţi în ovaţii, aceasta este o dovadă clară, că sabia Cuvântului lui Dumnezeu nu a străpuns inima lor. Isus recunoaşte superficialitatea ascultătorilor Săi, care se leagă numai de ce este în exterior.

   Ei nu vor să rămână în urma cetăţii Capernaum (versetul 23). Ei vor, ca prin semnele şi minunile, pe care El trebuie să le facă şi în Nazaret, să fie onoraţi în mod deosebit înaintea altora. Da, ei gândesc că au dreptul la aceasta. Într-un cuvânt, ei vor să recunoască pe Isus – dar numai dacă El face ce voiesc ei. Ei vor să se plece înaintea Lui – dar numai dacă El S-a plecat mai înainte înaintea lor. Ei vor să se alăture de El – dar numai dacă El le recunoaşte dreptul lor înaintea celorlalţi!

   Vedem ce umple sufletul lor, cu toată admiraţia adusă vorbirii captivante a lui Isus: ei fac aluzie cu aroganţă la privilegiile şi drepturile lor. Pe ei îi interesează în mod deosebit, ca ei înşişi să fie onoraţi, prin aceea că se face voia lor. Sufletul lor este plin de ei înşişi, în loc de Dumnezeu. Ei se adoră pe ei înşişi – în loc să adore pe Dumnezeu. Ei se divinizează pe ei înşişi şi iau lui Dumnezeu onoarea ca Dumnezeu!

   A murit această pornire din inimile oamenilor? Nu o regăsim şi în inimile noastre?

   Atâta timp cât Dumnezeu ne conduce aşa cum ne place, suntem bucuroşi de acord cu El. Dar dacă vin zilele care nu ne plac, ne dispare credinţa, care până atunci era plină de bucurie. Toate acestea sunt indicii, că de fapt pe noi nu ne interesează Dumnezeu, ci suntem interesaţi de noi înşine!

   Întrebăm: Poate Isus să recunoască o astfel de evlavie, Se poate Isus încredinţa unor astfel de inimi şi Se poate El împărtăşi lor? Poate Dumnezeu elibera şi întări prin Duhul Său astfel de oameni? Niciodată!

   Dacă vrem să avem pe Dumnezeu, atunci sufletele noastre nu trebuie să fie pline de lumea aceasta, de poftele ei sau de povara ei, să nu fie pline cu noi înşine. Dacă se vrea să ai pe Dumnezeu, atunci trebuie să renunţi la toate celelalte şi să doreşti numai una – pe Dumnezeu!

   Acolo unde este Dumnezeu încetează orice altă voie. Dumnezeu este Stăpânul absolut. Numai El are autoritatea şi El vrea ca numai El să aibă autoritatea; căci El este Dumnezeu şi va rămâne Dumnezeu. De aceea, dacă vrem să avem pe Dumnezeu, trebuie să-I acordăm domnia necondiţionată asupra sufletului nostru întreg. Dacă vrem să avem pe Dumnezeu, atunci trebuie să fim hotărâţi să-I acordăm ascultare neîngrădită.

   Dacă este aşa, atunci înţelegem deodată pe Isus. El vrea să câştige oameni pentru Dumnezeu. Însă ei ascultă plini de admiraţie vorbirea Lui şi totodată vor să rămână proprii lor stăpâni, inima lor doreşte înainte de toate să se facă voia lor proprie. Cum poate Dumnezeu să Se coboare la astfel de oameni?

   Dacă Isus vrea cu adevărat să ne ducă la Tatăl, atunci El trebuie să ne reveleze şi să ne convingă cât de adânc sunt cufundaţi oamenii în viaţa egoistă, cât de puternic înrădăcinat este păcatul acesta în toată fiinţa noastră! În felul acesta Isus provocă pe concetăţenii Lui la contradicţii. El smulge din ei ceea ce dormitează în adâncul fiinţei lor. El aduce la lumină mândria ascunsă, toată îngâmfarea lor pretenţioasă. El descoperă, că această mândrie evlavioasă nu este altceva decât idolatrie. (Hilbert)

   Oamenii din Nazaret au considerat ca fiind de la sine înţeles, ca Isus să-Şi facă un nume; căci prin aceasta şi ei vor fi onoraţi. Această cetate dispreţuită de locuitorii mândri ai Ierusalimului („Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”) va ajunge foarte onorată prin acest Isus. Fraţii Domnului (cât timp au fost necredincioşi) au gândit aşa. De aceea ei I-au cerut (vezi Ioan 7.3-5) să Se facă cunoscut pe marea scenă publică din Ierusalim. El nu trebuie să-Şi facă lucrarea în ascuns. Dacă El trebuia să-Şi arate valoarea şi să fie recunoscut în general ca Mesia al poporului Său, care descinde din Nazaret, atunci El trebuie să Se arate în publicul larg, adică în Ierusalim, capitala ţării.

   Însă Isus a venit să ajute să se recunoască sărăcia propriu-zisă şi cea mai adâncă, şi anume, să recunoască blestemul păcatului[3].

   Mântuitorul a fost trimis la oile pierdute ale casei lui Israel, la cei care au dat faliment, la cei apăsaţi, la bolnavii, care au nevoie de doctor. Auditorii din Nazaret nu se simţeau ca având nevoie de ajutor. În inimile lor era senzaţia de saturaţie. Ei nu se considerau păcătoşi pierduţi. Ei priveau cu dispreţ spre păgânii necuraţi. „Noi suntem poporul lui Dumnezeu, un popor de oameni drepţi”, aşa gândeau ei. Ei se odihneau pe privilegiul alegerii divine şi se prevalau de drepturile lor. Ei nu s-au gândit că Dumnezeu a ales pe Israel fără să aibă vreun merit, numai pe baza harului liber (Deuteronom 6.10). Nu s-au gândit că privilegiile includ în sine responsabilităţi mari şi că privilegiile sunt un imbold să atragă în aceste binecuvântări pe cei care încă stau în afara lor.

   Va fi ca în timpurile de la urmă ale lui Ilie şi Elisei. Păgânii primesc avantaje înaintea lui Israel. Ei primesc cu mare dorinţă mântuirea pe care Israel a dispreţuit-o. Văduva din Sarepta a fost salvată de la foamete prin Ilie, şi păgânul Naaman sirianul a fost vindecat de boala incurabilă prin Elisei şi a devenit un adorator al lui Iahve în mijlocul unui mediu păgân. La fel va fi şi acum. Marea mântuire, care a venit în Isus, va fi primită cu mare dorinţă de către păgâni. Israel însă va rămâne afară. Iudeii nu voiau un Mântuitor al păcătoşilor. Ei aşteptau un Mesia (Hristos), care trebuia numai să-i elibereze de jugul roman greu. Mesia al lor trebuia să facă fapte de putere mari şi minuni mari, să instaureze Împărăţia în Israel, să aşeze poporul Său în fruntea popoarelor şi să-l facă domnitor mondial. De aceea ei au devenit aşa de mânioşi când Isus le-a zis că mântuirea se va duce la păgâni. Isus a atins punctul cel mai sensibil. Un gând insuportabil, că păgânii vor fi preferaţi în locul lor!

b) Respingere plină de ură

28. Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s-au umplut de mânie.

29. Şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate, şi L-au dus până la sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos în prăpastie.

30. Dar Isus a trecut prin mijlocul lor, şi a plecat de acolo.

   Ei L-au dus până la o prăpastie, ca să-L arunce în ea ca pe un hulitor. – Căci galileeni erau un popor aprig, care acţiona rapid. Ajuns la prăpastie, El însă S-a întors şi a plecat trecând prin mijlocul lor.

   Nu este nici un motiv să ne gândim la o minune la felul cum Isus a scăpat. Maiestatea personalităţii Sale şi tăria privirii Sale a inspirat respect acestei mulţimi de popor mânios. „Astfel ei au avut totuşi parte de o minune”, însă altfel decât ei şi-au gândit-o şi pe care au cerut-o.

   O teamă asemănătoare a căzut peste portăreii care L-au prins în Ghetsimani, atunci când El statornic şi liniştit a rostit acel „Eu sunt”. Aici în Nazaret nimeni nu a avut curajul să-L atingă. Vrăjmaşii nu aveau voie să pună mâna pe El nici măcar cu un minut mai devreme decât Tatăl a hotărât.

   Aceste evenimente din Nazaret arată spre întreaga derulare în continuare a lucrurilor. Gândurile lui Dumnezeu şi gândurile iudeilor mergeau direct contrar unul altuia. Dumnezeu a trimis un Salvator care vrea în toată liniştea şi retragerea să usuce lacrimile, să salveze păcătoşi, să îndrepte trestia frântă şi să reaprindă luminiţa aproape să se stingă. Iudeii dimpotrivă voiau să vadă fapte mari ale căror urmări trebuiau să fie relaţii noi, strălucitoare. Însă nu voiau să audă numai cuvinte care descopereau pagubele lăuntrice şi aduceau vindecare. Isus nu corespundea dorinţelor lor. El nu Se orienta după înclinaţiile oamenilor. El mergea neabătut pe drumul Său, credincios trimiterii Tatălui, chiar dacă El nu a fost înţeles şi în cele din urmă a fost lepădat.

   Aceasta era plecarea Lui din locul natal, expulzat şi fără domiciliu, aşa pleacă Fiul Omului ca să salveze oameni şi să-i binecuvânteze. Aşa se încheie începutul acestui an de har – destul de zguduitor – exact cu aceeaşi situaţie care a fost relatată în istoria ispitirii. Acolo satan voia să-L prăbuşească pe Hristos, Unsul, ca să scape de El. Aici erau concetăţenii Lui, care voiau să prăbuşească pe Hristos, care voia să fie Hristosul lor, ca să scape de El. Ei au respins oferta mântuirii. Mântuitorul se oferă neobosit pe Sine Însuşi, adică harul, chiar dacă oamenii spun nu. Totdeauna răspunsul este respingere, da, lepădare.

   Astfel se împlineşte ce s-a spus în profeţia bătrânului Simion: „Semnul”, pe care Dumnezeu îl pune în Fiul Său, „va stârni împotrivire”, şi prin sufletul mamei străpunge deja acum sabia. Căci pasul despărţirii de locul natal, de care are parte din pricina misiunii Sale, include şi despărţirea de ai Lui.

3. Cel expulzat din sinagoga din Nazaret începe să lucreze în sinagoga din Capernaum

Luca 4.31-37

   Bucuria de a întâmpina pe Hristos, adică Mesia, a fost rezervată în mod deosebit cetăţii Capernaum, situată pe ţărmul de vest al lacului Ghenezaret, nu departe de revărsarea Iordanului în mare. Situat pe artera comercială între Damasc şi Marea Mediterană, ea s-a dezvoltat ca oraş înfloritor. Isus S-a stabilit în această cetate, în sensul că El a făcut din ea centrul călătoriilor Lui misionare. Se pare că aici El a locuit sub acoperişul lui Petru. „El nu a avut un cămin propriu” (Marcu 1,29); Luca 9,57.58; Matei 8.20). Calificativul de care a avut parte Capernaum în felul acesta a amintit evanghelistului Matei cuvintele profetice din Isaia: „Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galileea Neamurilor, norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina.”

   Ţinutul acela era realmente cel mai dispreţuit din ţara iudeilor, departe de rezidenţa vizibilă a poporului ales, atins de păgâni şi amestecat cu păgânii. Ţinutul acesta a devenit acum scena revelării gloriei Domnului. Domnul învăţa cu autoritatea adevărului Cuvântului divin, nu aşa cum învăţau cărturarii în formele moarte, lipsite de viaţă.

31. S-a pogorât în Capernaum, cetate din Galileea, şi acolo învăţa pe oameni în ziua Sabatului.

32. Ei erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere.

33. În sinagogă se afla un om, care avea un duh de drac necurat, şi care a strigat cu glas tare:

34. „Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne prăpădeşti? Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.“

35. Isus l-a certat, şi i-a zis: „Taci, şi ieşi afară din omul acesta!“ Şi dracul, după ce l-a trântit jos, în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun rău.

36. Toţi au fost cuprinşi de spaimă, şi ziceau unii către alţii: Ce înseamnă lucrul acesta? El porunceşte cu stăpânire şi cu putere duhurilor necurate, şi ele ies afară!“

37. Şi I s-a dus vestea în toate împrejurimile.

   Evanghelistul Luca accentuează cu plăcere „autoritatea” (exousia) şi „puterea” (dynamis) lui Isus.

   Activitatea de Învăţător a lui Isus era întemeiată pe împuternicirea din partea lui Dumnezeu. El era un Profet autorizat de Dumnezeu, care nu avea nevoie de împuternicire din partea oamenilor, ca ceilalţi învăţători ai poporului. În această autorizare şi putere Isus predica şi învăţa poporul public în zilele de sabat în sinagogi.

   În timp ce Isus învăţa în sinagogă, a avut loc o întrerupere printr-un demonizat. Am putea fi uimiţi de faptul că un om, care suferea ca demonizat şi trebuia văzut ca necurat, se afla în sinagogă. Însă boala lui, care probabil acasă se manifesta numai rareori, s-a văzut aici pentru prima dată în public şi mai îngrozitoare decât de obicei. Prezenţa lui Isus şi învăţătura Lui a făcut-o să iese la iveală. În expresia „un duh de drac necurat” cuvântul „duh” înseamnă influenţa şi cuvântul „drac necurat”înseamnă natura satanică.

   El spune împreună cu întreaga împărăţie a demonilor: „Ce avem noi a face cu Tine, Isuse”, şi respinge ceea ce nu mai putea să respingă, că Isus în activitatea Lui era împotriva lui şi a întregii împărăţii a duhurilor rele. Mântuitorul i-a apărut ca un făcător de rele.

   Era însă departe de Domnul, precum şi robilor Săi mai târziu (Faptele Apostolilor 16.18), să primească recunoştinţă sau mărturie din partea duhului unui demon. Isus a depus multă străduinţă pentru oamenii demonizaţi, care erau chinuiţi aşa de îngrozitor de diavolul, ca să le ajute. Pe demoni însă Domnul i-a ameninţat cu autoritate şi putere, deoarece ei sunt de neîmbunătăţit.

   Acolo unde Duhul lui Dumnezeu domină, omul îşi pune puterea de bună voie în slujba lucrării lui Dumnezeu. Însă acolo unde locuieşte un demon, omul devine o unealtă involuntară a puterilor întunericului. Furia demonului este transmisă sufletului celui demonizat. În mod obligatoriu el trebuie ca unealtă a vorbirii să exprime gândurile demonului. Demonul este un duh violent. El dă duhul omenesc la o parte şi introduce în locul lui un regiment dezastruos, înrobitor. Însă Isus se îndură de cel înfuriat. Cu un act de autoritate El îi porunceşte: Taci, şi ieşi afară din omul acesta! Atunci duhul necurat l-a zguduit pe omul sărman. El îl aruncă la pământ în mijlocul celor adunaţi. Sunete, glasuri stridente ies din el. Însă era ultimul atac de furie. –

   Puterea satanică l-a părăsit şi ultima scenă îngrozitoare, în care duhul necurat părea că vrea să-l nimicească, nu i-a produs nici o rană. Mulţimea a fost cuprinsă de uimire înspăimântătoare. Uimirea mulţimii cuprinsă de frică este o dovadă că vindecarea demonizatului era prima minune de felul acesta în Capernaum. Uimirea înspăimântătoare a tuturor celor prezenţi s-a văzut în strigătul lor comun: Ce înseamnă lucrul acesta? El porunceşte cu stăpânire şi cu putere duhurilor necurate, şi ele ies afară!

   Impresia, pe care a produs-o deja predica, a fost amplificată prin faptă şi a fost în favoarea predicii ca o profeţie.

4. Isus vindecă pe soacra lui Simon Petru

Luca 4,38-39

38. După ce a ieşit din sinagogă, a intrat în casa lui Simon. Soacra lui Simon era prinsă de friguri mari, şi L-au rugat pentru ea.

39. El S-a plecat spre ea, a certat frigurile, şi au lăsat-o frigurile. Ea s-a sculat îndată, şi a început să le slujească.

   După incidentul din sinagogă, amintit mai înainte, de la sfârşitul serviciului divin, Isus a mers în casa lui Simon, devenit apoi marele apostol Petru. Acest ucenic, original din Betsaida (Ioan 1.44) locuia conform textului nostru în Capernaum. Petru era căsătorit (compară cu 1 Corinteni 9.5) şi locuia împreună cu soţia şi soacra lui în aceeaşi casă. Evanghelistul Marcu relatează că Isus a fost însoţit de Simon, Andrei, Iacov şi Ioan (Marcu 1.29). Soacra lui Simon zăcea cu febră mare. Petru şi soţia lui au rugat pe Domnul s-o vindece.

   Evanghelistul Matei relatează că Isus a atins bolnava (Matei 8.15); Marcu povesteşte, că El a apucat-o de mână (Marcu 1.31); potrivit relatării lui Luca El S-a plecat spre ea. Domnul S-a apropiat de capul patului şi cu ton poruncitor a cerut ca febra să înceteze. Febra a părăsit-o. Cea însănătoşită s-a sculat îndată şi a slujit pe Isus şi însoţitorii Lui.

   Această zi a devenit pentru Simon o zi de sărbătoare. Familia a simţit că în Capernaum nu era nici o casă, care să fi fost aşa de privilegiată ca şi casa lor.

5. Isus vindecă seara bolnavi şi demonizaţi

Luca 4,40-41

40. La asfinţitul soarelui, toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boli, îi aduceau la El. El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei, şi-i vindeca.

41. Din mulţi ieşeau şi draci, cari strigau şi ziceau: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.“ Dar El îi mustra, şi nu-i lăsa să vorbească, pentru că ştiau că El este Hristosul.

   La asfinţitul soarelui Isus a făcut o serie de vindecări. Era momentul zilei în care odihna de sabat se apropia de sfârşit.

   Expresia asfinţit din versetul 40 cu privire la soare în timpul serii (nu aşa cum s-a mai tradus: era apus) arată cu ce nerăbdare se aştepta momentul acesta, şi anume, nu pentru că atunci se răcorea, aşa cum au gândit unii, ci pentru că sabatul era pe sfârşit şi începând din momentul acesta era voie să se transporte bolnavi, fără să se încalce Legea (compară cu Ioan 5.10).

   Vindecarea multor bolnavi este scoasă în mod deosebit în evidenţă. Mărturisirea lor cu voce tare a filiaţiunii divine a lui Isus a oferit Domnului ocazia să le interzică aceasta prin cuvinte ameninţătoare şi cu efect. Domnul Isus nu voia prin aceste mărturisiri şi semne să câştige recunoştinţa poporului Său. El nu putea să întemeieze activitatea Sa mesianică pe mărturiile unui mediu de viaţă aşa de fantomatic şi întunecat. El i-a ameninţat şi nu le-a permis să vorbească. Evenimentul relatat în împărăţia duhurilor rele cel puţin din momentul ispitirii, că Isus ar fi Mesia, Hristosul, nu trebuia făcut cunoscut în lumea umană prin strigătul bolnavilor aflaţi sub domnia acestor duhuri. Căci o credinţă în Isus, Hristosul, care a luat naştere în felul acesta nu ar fi cu nimic mai de valoare decât cunoaşterea moartă a duhurilor rele: şi demonii cred în Dumnezeu, şi tremură (Iacov 2.19).

   Isus Şi-a pus mâinile peste fiecare şi i-a vindecat. Deci El S-a dedicat fiecăruia în parte. El nu a făcut nici o vindecare în masă. Isus a vorbit înaintea a mii de oameni, însă ţelul Lui era salvarea fiecărui suflet. Isus este la fel şi astăzi. Ochii Lui privesc în ansamblu şi se odihnesc pe fiecare în parte din ai Săi. El Se dedică fiecărui suflet în parte aşa ca şi cum El ar fi numai pentru el. El este pentru fiecare în parte şi pentru toţi!

   Ceilalţi doi sinoptici nu amintesc punerea mâinilor. Luca nu putea adăuga de la sine această acţiune, el avea deci un om de încredere deosebit. Această acţiune este un simbol al unei încredinţări, fie a unei funcţii (Moise şi Iosua, Deuteronom 4.8-10; 1 Timotei 5.22 şi altele), sau a unei binecuvântări (Geneza 48.14 şi altele), sau a unei vine (Levitic 4.4,15,24), sau a unui dar (2 Timotei 1.6), sau, ca aici, al unui dar de putere şi sănătate (Faptele Apostolilor 9.17 şi altele). De altfel Isus ar fi putut vindeca şi numai printr-un singur cuvânt (Luca 7.6-10), da, numai printr-un simplu act de voinţă (Ioan 4.50). În primul rând în această punere a mâinilor pe capul celui căruia i se adresează bunăvoinţa este ceva pur omenesc. Este o manifestare de dragoste. Isus vrea prin aceasta să realizeze o legătură personală între El şi bolnav; căci El vrea nu numai să vindece, ci şi să conducă înapoi la Dumnezeu!

   Demonii au un simţământ instinctiv despre Fiinţa lui Isus. Cel vindecat în sinagogă a exprimat groaza, produsă de Persoana şi învăţătura lui Isus prin adresarea Sfântul lui Dumnezeu. Titlul Fiul lui Dumnezeu a rezultat dintr-un sentiment asemănător; căci trăsătura de bază a Fiinţei divine este sfinţenia. Demonii recunosc în sfinţenia lui Isus pe Reprezentantul vizibil al Aceluia înaintea căruia ei tremură. Această exprimare este totodată un preludiu al închinării constrânse, pe care ei vor trebui să I-o aducă cândva (Filipeni 2.10). Însă Isus nu poate primi de la ei această omagiere constrânsă prin teamă. Probabil demonii prin exclamaţia lor au avut intenţia să-L aşeze pe Isus într-o lumină rea, fie prin provocarea aşteptărilor mesianice în popor, fie prin provocarea aparentei legături între lucrarea lui Isus şi a lor. De aceea Isus trebuia să despartă foarte categoric chestiunea Lui de a lor.

   Astfel a trecut pentru Domnul o zi mare de sărbătoare şi de lucru. O zi lungă de biruinţă în lupta Lui cu împărăţia păcatului şi a morţii s-a încheiat. Lumea Lui a fost pusă în cea mai mare mişcare. În astfel de situaţii El S-a grăbit cu plăcere în singurătate. Căci nu era bine pentru popor să stăruiască într-o astfel de agitaţie furtunoasă. Pentru El Însuşi era o necesitate să Se refacă în singurătate în rugăciune în părtăşie cu Tatăl Său. Aşa se face că în dimineaţa zilei următoare El S-a retras în liniştea unui loc pustiu.

6. Isus evanghelizează în toată ţara

Luca 4.42-44

42. Când s-a crăpat de ziuă, Isus a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Noroadele au început să-L caute în toate părţile, şi au ajuns până la El: voiau să-L oprească să nu plece de la ei.

43. Dar El le-a zis: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi; fiindcă pentru aceasta am fost trimes.“

44. Şi propovăduia în sinagogile Galileei.

   Evenimentele din sabat în Capernaum erau potrivite să constituie un pericol dublu:

1. Că Isus ca Omul care vindecă prin minuni să fie mai de dorit decât ca predicator al Evangheliei.
2. Că populaţia s-a îndepărtat de predică şi s-a îndreptat spre facerea de minuni. De aceea Isus a părăsit Capernaum în dimineaţa zilei următoare şi S-a dus într-un loc pustiu.

   Când s-a crăpat de ziuă, Isus a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu.

   Chiar dacă Isus lucra foarte mult în afară, El căuta cu atât mai mult reculegerea în prezenţa Tatălui. Dăruirea şi primirea erau la El în echilibru. Foarte uşor se întâmplă că unul, care este în lucrarea Domnului, din prea multă preocupare nu ajunge să se reculeagă. El devine neatent, superficial, vlăguit şi slăbit. La Isus era altfel! În fiecare dimineaţă lăsa să I se dăruiască ce era necesar pentru ziua începută; căci El trăia prin Tatăl (Ioan 6.57).

   De trei ori – inclusiv cazul acesta – ni se spune că Mântuitorul a petrecut noaptea în rugăciune (în cazul acesta numai parţial). Nu ştim dacă El a făcut-o de mai multe ori. În orice caz aflăm din aceasta, că Isus simţea uneori nevoia să vorbească tare, adică să Se audă pe Sine Însuşi, dar singur şi neobservat, cu Tatăl. Acest fel de rugăciune era cu siguranţă foarte la subiect, „fără multe cuvinte” (Matei 6.7). Şi numai conţinutul şi seriozitatea subiectului era cea care necesita un timp aşa de mult, şi tocmai conţinutul subiectului L-a determinat aici să meargă la Tatăl. Era pentru prima dată când suferinţa omenească s-a îndreptat spre El într-o mulţime aşa de mare, de felurită, implorând ajutor. El S-a îndreptat spre oameni din toată inima în situaţia în care El momentan a fost cel mai bine înţeles de ei, şi anume în nevoile lor trupeşti şi confuziile lor spirituale. Însă cu cât El lucra mai mult în afară, cu atât mai mult Domnul simţea nevoia şi avea dorinţa să-Şi întărească puterea lăuntrică prin liniştea în rugăciune. Căci a presupune, că El făcea minuni ca şi cum le-ai scutura din mânecă ar fi superstiţie şi fantezie. Căci Fiul nu poate face nimic de la Sine. Nu corespunzător firii – căci El era Fiul lui Dumnezeu – însă potrivit voinţei El nu putea şi nu voia să facă nimic de la Sine; căci El era Om adevărat şi nu voia să Se folosească de nici o altă filiaţiune divină, decât aceea care I-a fost hotărâtă în natura Sa omenească (compară cu studiul nostru referitor la ispitirea Lui; Luca 4.1-13), ci ceea ce El vede pe Tatăl făcând, aceea face şi El (Ioan 5.19). Şi ca Tatăl să facă aceasta, acesta era subiectul rugăciunii Lui fierbinţi. Înapoia acestor bolnavi stăteau înaintea duhului Său mii de tovarăşi de suferinţă, care suspinau sub aceeaşi nevoie lipsită de speranţă. Acolo trebuia făcut ceea ce El ne recomandă mai târziu să facem noi: să cerem, să căutăm, să batem. Nu se spune: „Este servit ca pe tavă”, ca să spunem aşa, ci se spune: „cere!”, „caută!”, „bate!”. Fă relaţia ta cu Dumnezeu în grija pentru Împărăţia Sa să devină o parte a istoriei vieţii tale cele mai lăuntrice şi mai profunde şi o istorie a compătimirii, unde este dat propriul sânge. (vezi explicaţia la Luca 5.15 şi 6.12).

   Şi Isus, Fiul lui Dumnezeu, depindea de această „cere, caută, bate!” în exercitarea misiunii Sale. Dumnezeu nu Se uită la faţa omului. Acesta este un principiu, care este mereu prezentat în Biblie. Felul de gândire, motivaţiile lăuntrice, atitudinea de inimă, numai la acestea priveşte Dumnezeu. Acestea nu aparţin persoanei, nu aparţin feţei omului (persona înseamnă înfăţişarea exterioară a unui om), ci aparţin adâncului inimii!

   Dacă Isus voia să primească ajutorul Tatălui pentru oameni, atunci El trebuia să apară înaintea lui Dumnezeu ca Om simplu. Numai aşa putea să ajute omului pe cale, căci El „a devenit Om ca toţi ceilalţi oameni”. Noi nu cunoaştem deloc mărimea şi greutatea misiunii, dacă uităm aceasta şi gândim că El S-a folosit totdeauna de Dumnezeirea Lui.

   Astfel Isus S-a mulţumit ca Om simplu (căci numai ca atare El putea să vină înaintea Tatălui pentru oameni) cu „cere, caută, bate”. El a găsit acolo multe zăvoare, de mii de ani ruginite, zăvoare ale vechiului blestem, care se lăsau deschise numai cu preţul vieţii Sale pe Golgota.

   Mulţimile au început să-L caute în toate părţile, şi au ajuns până la El: voiau să-L oprească să nu plece de la ei. Dar El le-a zis: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi; fiindcă pentru aceasta am fost trimes.“ Şi propovăduia în sinagogile Galileei.

   Curând mulţimile celor care căutau ajutor şi cei care aveau nevoie de vindecare s-au strâns înaintea casei lui Simon. Isus plecase, dar Simon a fost constrâns să-L caute (compară cu Marcu 1.36). Pe acest drum s-au alăturat, după cum se pare, nu numai cei ai casei, ci şi oameni din mulţime, şi când au găsit pe Isus, I-au spus că El este căutat cu mult dor, în timp ce ceilalţi L-au rugat să nu plece din cetatea lor.

   În felul acesta cetăţenii din Capernaum au procedat cu totul altfel decât cei din Nazaret. Aceia L-au alungat, aceştia voiau să-L aibă pentru ei.

   Cereri insistente s-au auzit probabil, însă Isus nu putea să Se lase încătuşat. Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi; fiindcă pentru aceasta am fost trimes, le-a explicat El. Acesta era un curaj lăuntric, sfânt. Nici insistenţa omenească, şi nici măcar părerea proprie nu puteau să-L reţină în această îmbulzeală.

   Este important să accentuăm, că Isus Însuşi pune tot mai mult propovăduirea pe prim plan. Minunile şi semnele sunt subordonate propovăduirii.