a II-a Parte principală

Începutul lucrării lui Hristos

Luca 3, 1 – 22

A.  Ioan Botezătorul, precursorul lui Hristos

1. Introducerea istorică cap. 3, 1-2

   Luca face în Evanghelia sa un început nou. Cele relatate în capitolul 1 şi 2 s-a petrecut în linişte. Numai celor liniştiţi din ţară li s-au făcut cunoscut aceste evenimente.

   A urmat un timp de tăcere. Fiul lui Dumnezeu a crescut, ducând o viaţă retrasă în mica cetate Nazaret.

   Ceea ce istoriseşte evanghelistul Luca acum, începând cu capitolul 3 şi până la sfârşitul Mântuitorului, a avut loc în public. Ioan şi Isus au ieşit din viaţa retrasă.

   Ca şi în capitolul 1 şi 2, Luca aduce în capitolul 3 pe Ioan Botezătorul în strânsă legătură cu Isus.

   Relatarea lui Luca din capitolul 1 şi 2 cu privire la băiatul Ioan şi la băiatul Isus s-a încheiat în felul următor: unul în pustie, celălalt în Nazaret. Luca s-a despărţit de ambii, cu constatarea valabilă pentru amândoi: »creştea şi se întărea« (Luca 1, 80; 2, 40; 2, 52).

   După ce Ioan Botezătorul a trăit treizeci de ani în taină, a apărut în public. Scurt timp după aceea a apărut şi Isus, aşa cum a fost şi la naşterea lor.

Ioan Botezătorul, precursorul lui Hristos

(al Unsului, al lui Mesia)

Luca 3, 1-20

1. Introducerea istorică cap. 3, 1-2

   Acum se împlinesc cuvintele lui Zaharia. Evanghelistul Luca leagă această epocă importantă şi deosebită a Împărăţiei lui Dumnezeu cu evenimentele mondiale şi spirituale, nu numai pentru a fixa data evenimentului divin, ci prin această privire de ansamblu istorică să redea totodată necazurile şi întunericul din timpul acela. Cuvintele apostolului Pavel din Epistola către Romani capitolul 5, »unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult«, le găsim şi aici, aşa cum le-am întâlnit şi în capitolul 2. Luca scrie:

1.   În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, - pe când Pilat din Pont era dregător în Iudea, Irod, cârmuitor (tetrarh) al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor (tetrarh) al Ituriei şi al Trahonitei, Lisania, cârmuitor (tetrarh) al Abilenei,

2.   şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa, - Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.

   Expresia Tiberiu Cezar de aici, în capitolul 3, şi numele Cezarului August, din capitolul 2, amintesc faptul că Palestina în timpul acela nu era un stat liber, ci aparţinea imperiului Roman. Forţa de ocupaţie, care dispunea de poporul Israel, era puterea militară romană. Tot ce se relatează în Noul Testament are loc în timpul acestei puteri militare romane, în fruntea căreia se aflau Cezarii Romei. În Luca 2 a fost Cezarul August (anul 31 înainte de Hristos, până în anul 14 după Hristos). În Luca 3 este Cezarul Tiberiu ( anul 14 d.H. şi până în anul 37 d.H.). Cezarul Tiberiu este acela despre care Mântuitorul a spus: »Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului«. – Chipul lui l-a privit Isus pe moneda care I-a fost arătată (Luca 20, 24-25).

   Noi suntem obişnuiţi ca în lucrările noastre de istorie să găsim anii indicaţi exact. Toţi aceşti ani se numără de la naşterea Mântuitorului nostru. Şi socoteala este clară şi precisă.

   În antichitate nu se practica aceasta, şi de aceea nu era simplu. Fiecare popor, chiar fiecare cetate, avea metode proprii. De aceea s-a renunţat la această cronologie a popoarelor antice, şi este nevoie de efort mare pentru a corela corect evenimentele în timp.

   Chiar şi istoricii vechi s-au plâns de aceste greutăţi şi au căutat un punct de referinţă stabil, pe care l-au luat ca bază, ca să poată să dateze evenimentele.

   Luca nu se referă nici la metoda de calcul a grecilor, şi nici a romanilor, pentru a reda anii. El numeşte numai timpul de domnie al Cezarului. – Toţi înţelegeau aceasta şi în felul acesta ştiau când, adică în ce an Isus şi Ioan Botezătorul au început activitatea lor publică de a învăţa. Era anul al cincisprezecelea al domniei Cezarului Tiberiu.

   Dacă avem de-a face cu greutatea socotirii timpului în felul cum se făcea în trecut, nu putem fi destul de mulţumitori pentru numărătoarea actuală, după naşterea lui Hristos. O datorăm stareţului Dionysius, care din modestie s-a numit singur Exiguus, adică, cel neînsemnat. Acest Dionysius, care a murit în anul 556 după Hristos, a primit comanda de la papa din timpul acela să calculeze data sărbătorilor de Paşte pentru mai mulţi ani. La îndeplinirea acestei comenzi a fost primul care a folosit numărătoarea „de la întruparea Domnului”. Pe baza calculelor sale, Dionysius a crezut că Hristos S-a născut în anul 754 de la întemeierea Romei. El a început numărătoarea anilor cu 1 Ianuarie al acelui an.

   S-a înşelat însă, căci el a aşezat naşterea lui Hristos probabil cu şase ani prea târziu. S-a constatat istoric, că Irod a murit înanitea sărbătorii Paştelui din anul patru înainte de Hristos. A fost deci în anul în care îngerul Domnului s-a arătat lui Iosif în Egipt şi i-a spus că au murit »cei ce căutau să ia viaţa Pruncului« (Matei 2, 19 şi următoarele). Copilul putea avea atunci aproximativ doi ani (Matei 2, 16), şi S-a născut probabil în anul pe care noi îl numim anul şase î.H. (înainte de Hristos). Sună ciudat, dar greşeala este la Dionysius. Pentru cronologie însă, această greşeală de calcul nu înseamnă mult. Important este că avem un punct fix.

   În năzuinţa lui după exactitate (Luca 1, 3), Luca redă o determinare a timpului înşeptită pentru apariţia publică a Botezătorului.

   Luca numeşte şapte nume. Cinci nume reprezintă conducerea politică. Două nume reprezintă conducerea religioasă din Israel.

   Prin această redare detaliată a numelor se exprimă importanţa mare a momentului în care se deschide istoria mântuirii noutestamentale. Prezentarea generală a numelor începe cu numirea Cezarului Tiberiu al imperiului Roman, care cuprindea cel mai mare teritoriu pe vremea aceea. Numirea a încă alte patru nume conduce în ţinutul restrâns al Palestinei, care era împărţită în patru regiuni. Alături de Cezarul Tiberiu sunt numite numele celorlalţi patru conducători politici: Pilat din Pont, Irod (Antipa), Filip, fratele lui, şi Lisania. Irod Antipa purta titlul de tetrarh al Galileii. Fratele lui Irod Antipa, Irod Filip, este numit şi el tetrarh, şi anume al Ituriei şi al ţinutului Trahonitei. Lisania este tetrarh al Abilenei.

   Primii doi conducători, Irod Antipa şi Irod Filip, au fost fiii celui mai crud domnitor, Irod cel mare. Ororile care le-au văzut la tatăl lor, le aveau şi ei, ca un blestem.

   Aproape tot ce ştim despre Irod cel mare (37 î.H. până în anul 4 d.H.) datorăm istoricului evreu Iosif Flavius, care la rândul lui a preluat din scrierile pierdute ale lui Nikolaus din Damasc, un funcţionar al curţii lui Irod.

   Dintre toţi fiii din cele zece căsnicii, pe care le-a avut Irod cel mare, Irod Antipa s-a asemănat cel mai mult cu tatăl său în ceea ce priveşte setea de putere, iubirea de lux şi imoralitatea. (compară Luca 3, 19)

   Această situaţie statală şi politică catastrofală, în care poporul ales al lui Dumnezeu se afla sub stăpânirea plină de ură a irodianilor şi erau sclavii stăpânirii romane, a dat naştere la o speranţă politică după un Mesia, la un strigăt după eliberare şi izbăvire din robia nelegiuită, cum niciodată nu a mai fost. Acest strigăt după eliberare a pătruns în tot felul de aşa-numite cântări mesianice, care au fost puse în gura împăratului Solomon de odinioară şi care se numesc Psalmii lui Solomon. Cea mai renumită cântare mesianică a acestei mari dorinţe politice a fost Psalmul 17 al lui Solomon. Trebuie să citeşti măcar o dată acest psalm, ca să poţi înţelege speranţa şi dorinţa mesianică aprinsă care stăpânea atunci în popor. Să luăm numai un verset din acest Psalm 17: „Doamne, priveşte şi trezeşte un împărat, pe fiul lui David – o, Dumnezeule, ca să domnească peste Israel. Încinge-l cu putere, ca să distrugă pe deţinătorii nelegiuiţi ai puterii. Curăţă pe Israel de câinii (naţiuni) care îl pustiesc ... Mântuieşte-ne de întinarea cu păcat de către duşmanii necuraţi! ...”

   Pe lângă starea politică apăsătoare şi ameninţătoare, Luca prezintă relaţiile religioase apăsătoare din Israel, prin prezentarea numelui lui Ana şi Caiafa. Dacă evanghelistul numeşte doi mari preoţi, prin aceasta se arată şi dezorganizarea regimentului spiritual, căci potrivit Legii avea voie să fie numai un mare preot în funcţie.

   Deja în timpul domniei lui Irod cel mare şi mult mai mult în timpul domniei romane a încetat succesiunea legitimă în slujba de mare preot. Înaintaşul lui Pilat, Valerius Gratus, în anul 15 d.H. a dat afară din funcţie pe marele preot Ana şi pe parcursul a câtorva ani a ales mai mulţi mari preoţi unul după altul şi apoi i-a alungat din funcţie, până când în Caiafa (ginerele lui Ana) a găsit unealta serviabilă. Acesta a administrat funcţia de mare preot în anii 18 – 36 d.H. Cu toate acestea Ana a rămas în ochii poporului şi pe baza legii adevăratul mare preot. – Prezenţa a doi mari preoţi a fost începutul anulării acestei funcţii deosebit de importante şi plină de însemnătate din Vechiul Testament. – Decăderea Israelului a pătruns pretutindeni, de la viaţa politică şi până în inima poporului Israel ales.

   În această noapte de idolatrie şi decădere morală, în acest întuneric al lipsei de mângâiere şi de speranţă, atât în viaţa politică cât şi în viaţa religioasă, a apărut Ioan Botezătorul.

   Vestit în chip minunat în Templu preotului Zaharia şi soţiei lui Elisabeta la o vârstă înaintată şi dăruit ca o minune rară, când, vorbind omeneşte, nu mai era nimic de sperat şi de aşteptat, totodată un rod senzaţional al rugăciunilor sincere, Ioan a crescut în cercul celor liniştiţi din ţară, cărora le aparţinea Maria şi Iosif, păstorii din Betleem, Simion şi Ana.

   Probabil curând, scurt timp după moartea părinţilor înaintaţi în vârstă, Ioan (numele lui înseamnă »Dumnezeu S-a îndurat«) s-a retras în singurătate şi în pustie. Peşterile pustiei Iudeii erau în acea ţară fierbinte locuri de refugiu răcoroase, ele au devenit „locuinţa” lui. Hrana lui consta din lăcuste şi mierea albinelor sălbatice. Chiar şi astăzi se mai mănâncă ocazional lăcuste. Se pun la uscat (probabil tot aşa a făcut şi Ioan) şi apoi se macină, obţinându-se astfel o pulbere. Deoarece această pulbere de lăcuste avea gustul amar, se mânca cu miere, şi anume cu mierea roiurilor de albine sălbatice. Ca haină, cămaşă şi pat îi servea lui Ioan o manta din păr de cămilă.

   Aşa trăia el, în exterior sărac, dar bogat lăuntric – îmbogăţit de făgăduinţele lui Dumnezeu din Vechiul Testament – în simplitate, singurătate şi în independenţă totală de oameni. Se asemăna lui Ilie din Vechiul Testament, care a devenit un om al lui Dumnezeu deoarece nu putea să vadă sărăcia timpului său şi trebuia cu orice preţ să împlinească misiunea lui Dumnezeu pentru poporul Său, de care devenise conştient că îi revine. Ioan şi Ilie au fost oameni care au crescut în mijlocul poporului lor, dar tocmai din pricina poporului s-au despărţit de el.

    Astfel de oameni vii, activi, şi mesageri ai lui Dumnezeu nu pot sta să privească, stând la o parte, resemnaţi, împăcându-se cu demonia decăderii şi răzvrătirii, ci se simt lăuntric constrânşi şi mânaţi la luptă împotriva puterilor şi stăpânirilor celui rău, ca să li se opună şi să le biruiască. Pentru aceasta aveau nevoie (şi aceasta ştiu aceşti mesageri ai lui Dumnezeu) de o chemare clară şi precisă de sus, şi de puterea nespus de mare a Duhului Sfânt. De aceea la Ioan şi la Ilie este mereu accentuat Duhul. Ioan va merge înaintea Lui (Isus) în Duhul şi puterea lui Ilie (Luca 1, 17).

2. Chemarea Botezătorului şi activitatea lui

Luca 3, 3-18

2b   Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.

   Apariţia lui Ioan este descrisă în versetul 2b cu cuvinte care poartă tonul Vechiului Testament. Prin aceasta Luca aminteşte conştient relatările despre chemarea prorocilor vechiului legământ (compară Ieremia 1, 2; Ezechiel 1, 3; Ioel 1,1).

   În Vechiul Testament este numit şi tatăl celui care era chemat, ca şi aici la Ioan (compară Ieremia 1, 1; Ioel 1, 1; etc.). Nu se spune cum a venit »Cuvântul lui Dumnezeu« la Ioan. În orice caz a fost o descoperire a lui Dumnezeu reală, de care el a avut parte.

   »Cuvântul lui Dumnezeu« a vorbit lui Ioan, aşa citim în partea a doua a versetului 2. Un cuvânt minunat, trebuie să fi fost un cuvânt plin de autoritate. Nu un cuvânt rostit simplu, cu privire la ceea ce Ioan avea de comunicat, ci un cuvânt cu privire la ceea ce va avea loc, evenimentul care urma să aibă loc, care urma să se petreacă ca o faptă a lui Dumnezeu, ca o acţiune a lui Dumnezeu în istorie.

    Tot aşa cuvântul nostru, pe care vrem să-l vestim şi totodată să-l oferim, în aşa fel ca să fie auzit, trebuie să fie vizibil în toată fiinţa şi existenţa noastră. Tot ce era în Ioan vorbea. Cuvântul şi viaţa, duhul şi mişcarea (gesturile), inima şi mâna, vorbirea şi ţinuta, toate depuneau mărturie despre mărimea a ceea ce Dumnezeu voia să spună prin mesagerul Lui.

   Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan. Un Cuvânt care impune respect, un Cuvânt sfânt; căci includea judecata divină în toată seriozitatea ei, în toată asprimea şi intransigenţa ei faţă de un popor pierdut. Un Cuvânt al lui Dumnezeu care descoperea fără nici-o cruţare şi fără reticenţe păcatul şi ruşinea oamenilor, răutatea, falşitatea şi lucrurile ascunse ale oamenilor din toate straturile sociale şi toate profesiile.

   Cuvântul a vorbit lui Ioan. Un Cuvânt neobişnuit, un Cuvânt copleşitor; căci cuprindea Harul şi iertarea în toată sfinţenia şi slava ei, în toată adâncimea şi tot caracterul ei plăcut cu privire la un  neam de oameni păcătos şi pierdut. Un Cuvânt care conţinea viaţa şi fericirea, un Cuvânt al iertării. Cuvintele iertarea păcatelor, adică anularea păcatelor, conţin cea mai mare speranţă a prorocilor vechiului legământ ( Isaia 33, 24; Ieremia 50, 20; Isaia 55, 5; Ezechiel 18, 31;  36, 25 şi 27; Zaharia 13, 1; Mica 7, 18).

   În »Cuvântul lui Dumnezeu care a vorbit lui Ioan« sunt incluse ambele, judecata şi Harul, zdrobirea şi legarea rănilor, rănirea şi vindecarea, doborârea şi ridicarea, smerirea şi înălţarea, şi anume, ambele în tot adevărul lor şi în toată realitatea lor. Vom vedea imedia aceasta!

   Iertarea păcatelor! Cât de mult trebuie să se fi plecat Ioan în praf atunci când a primit această misiune impresionantă, această hotărâre neaşteptată a lui Dumnezeu! Cu toate acestea Dumnezeu va avea victoria din aceasta! »Unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult« (Romani 5, 20). - »Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi!« (Isaia 45, 22).

    Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, care a vorbit lui Ioan.

a)   Predica lui Ioan despre botezul pocăinţei

Luca 3, 3 – 6

3.   Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului, şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor,

4.   după cum este scris în cartea cuvintelor prorocului Isaia: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.

5.   Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice deal va fi prefăcut în loc neted; căile strâmbe vor fi îndreptate, şi drumurile zgronţuroase vor fi netezite.

6.   Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.

   După ce »Cuvântul Domnului« a vorbit lui Ioan, aşa cum am expus mai înainte, el a venit prin tot ţinutul Iordanului ca să predice un botez al pocăinţei spre iertarea păcatelor. Botezul lui Ioan poartă o denumire dublă.

1. Este un botez al pocăinţei

2. Este un botez spre iertarea păcatelor.

   În Templu exista un serviciu divin foarte bine organizat pentru toate nevoile conştiinţei. Acum însă se deschide în pustie, departe, mult în afară de Templul sfânt şi de Cetatea sfântă, un loc unde în mod decisiv are loc o acţiune asupra conştiinţei, nu ca să o sperie, ci ca în ea să ia naştere ceva nou. Şi aceasta avea loc prin botezul scufundării, care, în felul în care îl cerea şi îl practica Ioan, era ceva cu totul nou pentru Iudei şi nu a fost niciunde prescris sau prezis, dar care a devenit singura posibilitate spre iertarea păcatelor. În timp ce predica pocăinţei a prorocilor Vechiului Testament (ebraică = şub =  întoarcere, convertire) avea de cele mai multe ori în felul următor: întoarceţi-vă, căci altfel Ierusalimul va fi nimicit; întoarceţi-vă, căci altfel jertfele voastre nu vă vor folosi la nimic; întoarceţi-vă, căci altfel Dumnezeul vostru vă va nimici; întoarcerea solicitată de Ioan este motivată de următoarele: »Împărăţia lui Dumnezeu, domnia lui Dumnezeu, s-a apropiat, Mesia este gata să vină, a sosit Împăratul!«

   Cuvântul »pustie« sau »stepă« (en te eraemo) are o importanţă deosebită pentru Israel. Lui Israel i s-a adus mereu aminte de cei 40 de ani de umblare prin pustie, şi anume subt dublu aspect.

1. Pustia (stepa) este caracterizată de neascultarea lui Israel (Habacuc cap. 3; Faptele Apostolilor 7, 41 şi versetele următoarele)

2. Pustia este caracterizată de credincioşia şi harul lui Dumnezeu, prin aceea că Dumnezeu a făcut semne şi minuni deosebite pentru poporul Său (Faptele Apostolilor 7, 36; 13, 18) (mana şi apa), şi a vorbit în mod deosebit (Faptele Apostolilor 7, 38 şi 44).

   Această amintire a produs în iudaism tendinţa să descrie în mod deosebit pustia.

a) Pustia este locul de groază şi de frică, al judecăţilor de pedeapsă a lui Dumnezeu, patria diavolului. Potrivit cu Leviticul 16, 7-10, în ziua ispăşirii, un ţap era alungat în pustie şi era destinat pentru Azazel. Prin aceasta se arăta că păcatul era alungat în locul de groază şi de judecată.

b) Pustia este însă şi locul unde Dumnezeu a pregătit pe prorocii Lui, de exemplu Moise, Ilie, Ioan Botezătorul, Pavel, etc.

c) În timpul dinaintea venirii lui Hristos, şederea în pustie (sau pustia însăşi) arăta spre timpul mesianic din urmă. S-a născut credinţa, că Mesia va apărea în pustie. Această credinţă s-a manifestat practic prin aceea, că mişcările mesianice pământeşti deseori s-au dus cu plăcere în pustie (Faptele Apostolilor 21, 38).

   „Predicatori cu nuanţă mesianică falşă au existat mulţi înainte şi după Ioan Botezătorul. Toţi aceşti proroci mesianici falş au mers pe drumuri proprii. Ei au declarat pe toţii fii lui Avraam ca fiind primul popor de pe pământ. Şi pentru a-i asigura atotputernicia politică, au pus mâna pe arme. Mulţi dintre ei s-au dat drept împăraţi. Alţii au afirmat că pot da naştere la minuni, sau ofereau perspectiva acestor minuni. Niciunul însă nu s-a gândit să ridice moralul adepţilor lor.” (Riciotti.)

   Cu totul altfel a fost Ioan Botezătorul. Cât de aspru suna predica lui ameninţătoare cu privire la pocăinţă şi judecată, care se referea clar şi precis la schimbarea felului de a gândi şi al inimii, şi la înnoirea vieţii. Fii ai lui Avraam ar putea fi ciopliţi cu dalta din piatră.

   Facem un rezumat: Faptul că Ioan Botezătorul a adunat poporul în pustie în jurul lui are de a face cu părerea iudaică generală din timpul acela, dar faptul că el vestea cu putere şi poruncitor poporului venirea lui Mesia, aceasta era ceva cu totul nou şi deosebit de mare. Şi pe lângă aceasta, el, care era fiul unui preot, nu s-a dus în Templul de la Ierusalim, şi nici în sinagogile comunităţilor iudaice (aşa cum a făcut Isus, şi mai târziu Pavel), ci Ioan îi cheamă să iese din Templu şi din Ierusalim, şi să meargă în pustie. El îi cheamă la sine, deoarece ceva cu totul absolut nou trebuia să înceapă.

    Dar nu numai locul unde vestea, pustia (în opoziţie cu Templul şi sinagoga), şi nici acţiunea de vestire a lui Ioan Botezătorul (botezul prin cufundare în opoziţie cu jertfele şi serviciile divine la Templu), ci şi forma în care făcea vestirea şi cuvântul pe care-l vestea prezintă trăsături lipsite de solemnitatea preoţească a fiului unui preot.

   Dar cu toată lipsa de „solemnitate preoţească” a lui Ioan Botezătorul, şi cu toată asprimea şi seriozitatea lucrării sale, care avea loc afară, în pustie, departe de Ierusalim (trebuia mers circa 40 km prin locuri stâncoase, căldură mare, praf, ameniţat de tâlhari), din adâncimea pustiei şi deşertului lumina însă slava mântuirii, iertarea, adică anularea păcatelor, vestea bună că toată firea va vedea mântuirea lui Dumnezeu, că »Dumnezeu S-a îndurat«, aşa cum se poate tâlmăcii numele lui Ioan.

   Deoarece toate acestea aveau loc cu multă putere şi energie, fiul preotului, Ioan Botezătorul, era mai mult decât un preot în Templu. Fiul preotului este »prorocul«! Noul Testament, noul legământ, nu începe cu Isus din Nazaret, ci cu mesajul prorocului Ioan. Această mărturie este unitară, oferită de toate cele patru Evanghelii, şi de toate rezumatele mesajului despre mărturia lui Hristos, care ne sunt prezentate în Faptele Apostolilor. Cuvântul Domnului Isus din Evanghelia după Matei 11, 9, unde se spune că el este mai mult decât un proroc, arată clar cât de mult mai presus de prorocii Vechiului Testament aşează şi onorează El pe Ioan. Da, Domnul Isus îl numeşte cel mai mare dintre prorocii care s-au născut.

   În felul acesta a fost descoperită sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu, judecata şi harul lui Dumnezeu, maestatea lui Dumnezeu şi bunăvoinţa Lui faţă de poporul păcătos, şi faţă de fiecare în parte. Dumnezeu nu dăruieşte nimic – totul trebuie să fie descoperit, să vină la lumină înaintea feţei Sale. Dumnezeu dăruieşte totul. Tot ce a fost recunoscut şi mărturisit, tot ce a fost adus la lumină, ce a fost dat afară, de toate acestea nu vrea să mai ştie nimic, El le-a aruncat înapoia Sa, le-a scufundat în adâncul mării. - Ne oprim aici cu sinteza noastră.

Evangheliştii Matei, Marcu, Luca şi Ioan văd împlinirea cuvântului profetic din Isaia şi Maleahi, prin apariţia lui Ioan Botezătorul[1], care merge înaintea Domnului, ca să-I pregătească drumul.

   Drumul Domnului a mers prin pustie, atunci când a eliberat pe poporul Său din robia egipteană.

   Deoarece Domnul va veni şi acum prin pustie la poporul Său, trebuie avut grijă ca venirea rapidă a Celui ce va veni să nu fie împiedicată şi nimic să nu tulbure harul Împăratului.

b)   Predica lui Ioan Botezătorul despre judecata care va veni

Luca 3, 7-9

7. Ioan zicea noroadelor, care veneau să fie botezate de el: „Pui de năpârci, cine va învăţat să fugiţi de mânia viitoare?

8. Faceţi dar roduri vrednice de pocăinţa voastră, şi nu vă apucaţi să ziceţi în voi înşivă: Avem pe Avraam ca tată! Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.

9. Securea a şi fost înfiptă la rădăcinile pomilor: deci, orice pom care nu face roadă bună, este tăiat şi aruncat în foc.”

   Ce relatează Luca aici coincide aproape textual cu ceea ce spune evanghelistul Matei 3, 7-10. Altfel decât Matei, Luca nu relatează nimic despre marea mulţime, în mod deosebit dintre farisei şi saduchei, care veneau să fie botezaţi de Ioan. Luca nu spune nimic despre botezul însuşi, şi tot aşa despre hrana şi îmbrăcămintea lui Ioan Botezătorul (compară cu Marcu 1, 5,6; Matei 3, 7). Matei relatează şi el despre cuvintele de întoarcere adresate fariseilor şi saducheilor. După relatarea lui Luca, aceste cuvinte sunt adresate poporului. Marcu se referă mai mult la cei care veniseră din Ierusalim. – Dacă la Luca păturile superioare, fariseii şi saducheii, nu sunt numite, totuşi spiritul vremii întregului popor este criticat aspru.

   Câteva cuvinte cu privire la expresia pui de năpârci.

   Este semnificativ şi important, că în textul original pentru »şarpe« nu se foloseşte aici cuvântul grecesc obişnuit »ophis«, ci un alt cuvânt »echidna«. Aceasta înseamnă că prin cuvântul »echidna« se accentuează în mod deosebit otrava şarpelui. Faţă de un astfel de şarpe otrăvitor, care strică, se are repulsie, se luptă radical împotriva lui şi îl omoară.

   Dacă Ioan Botezătorul demască spiritul vremii întregului popor, inclusiv pe cel al fariseilor şi saducheilor, şi în mod deosebit caracterul distrugător prin expresia pui de năpârci, atunci aceasta a lovit cu toată puterea şi asprimea în inima prefăcătoriei şi ipocriziei fariseice.

   Ioan Botezătorul i-a întrebat, cine i-a învăţat să fugă de mânia viitoare. Botezătorul aminteşte clar de prorocia lui Maleahi cu privire la ziua cea mare şi înfricoşătoare a Domnului (Maleahi 4, 1-5). El este în privinţa aceasta una cu toţi prorocii vechiului legământ, care au prorocit despre ziua Domnului (compară Isaia 2, 12; 13, 6,9,13; 34, 8-10; Ezechiel 7, 7-10; Ioel 1, 1, 15; 2, 1-3; 3, 19; Amos 5, 18; Ţefania 1, 14-16,18; 2,2). Această zi de judecată anunţată de proroci este pe de o parte judecata viitoare, la sfârşitul zilelor, peste toţi aceia care s-au purtat cu vrăjmăşie faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Său. Pe de altă parte este şi o judecată făcută acum poporului Israel, prin apariţia lui Mesia, când, fără să se ţină seama de persoană, cei ce cred în Hristos se despart de cei ce nu cred în El. Contemporanii lui Ioan Botezătorul credeau în general, aşa cum am spus la început, pe baza psalmilor lui Solomon, că Mesia va judeca numai pe neamuri şi va face dreptate lui Israel.

   Pentru a se proteja de mânia viitoare a lui Mesia, Ioan Botezătorul cere o pocăinţă adevărată şi sinceră. Trebuie aduse roade, care să dovedească veridicitatea pocăinţei. Roadele bune, sau demne, dovedesc că a avut loc o pocăinţă adevărată. Cu toate că fariseii şi saducheii din poporul iudeu aveau păreri deosebite cu privire la lucrurile divine, la veşnicie şi judecată, într-un punct erau de aceeaşi părere, şi anume, erau mândri de descendenţa lor din patriarhul Avraam. Un gând foarte răspândit la aceşti conducători iudei a fost că neprihănirea şi meritele strămoşilor, în mod deosebit ale lui Avraam, constituiau o comoară din care cei evlavioşi din naţiunea israeliană primeau completarea neprihănirii lor, probabil insuficiente, şi iertarea păcatelor lor. Ioan Botezătorul nu a privit pe astfel de oameni ca fiind copii ai lui Avraam, ci ca pui de şerpi otrăvitori. Invocarea descendenţei lor era o amăgire firească, nebună. Aşa cum a spus Ioan Botezătorul, tot aşa a spus şi Isus iudeilor, care se refereau la descendenţa lor din Avraam, că nu Avraam, ci diavolul era tatăl lor (Ioan 8, 44). Şi ceea ce Pavel scrie în capitolele 9 – 11 din Epistola către Romani este de asemenea o negare clară a afirmaţiei: »Noi avem pe Avraam ca tată«.

   Ioan Botezătorul se adresează fără cruţare »mulţimii poporului«. Ei îşi închipuiau că Dumnezeu are nevoie de ei, că Dumnezeu este într-o oarecare măsură dator faţă de ei, ca să-i mântuiască, căci El a făgăduit cu jurământ lui Avraam şi urmaşilor săi aceasta. Cu mâinile îndreptate spre pietrele care erau pe pământ, Ioan Botezătorul spune că Dumnezeu poate să trezească copii ai lui Avraam din aceste pietre. (Într-o cântare veche, în limba latină, a lui Ioan, scrisă de diaconul Pavel, se spune că inimile păgânilor sunt „pietre tari”. Cuvântul biblic despre pietrele pustiei ar însemna deci, că în locul fiilor mândri ai lui Avraam, care se consideră mult mai superiori decât păgânii, Dumnezeu va face »fii ai lui Avraam« dintre păgâni.) Pavel a dezvoltat acest cuvânt biblic despre pietre. În locul lui Israel după fire a fost aşezat Israelul după Duh (Galateni 3, 15 şi următoarele versete; Romani 2, 28; Filipeni 3, 3), căruia îi aparţin şi păgânii, şi anume, în număr mare.

   Judecata, în care vor pierii copiii lui Avraam, care se bazează numai pe descendenţa lor exterioară din Avraam, este gata să vină. Securea, cu care va fi tăiat copacul, a şi fost înfiptă la rădăcină.

   Şi în privinţa acestui tablou despre copac, Ioan Botezătorul nu este singurul care îl foloseşte, şi Isus foloseşte acest tablou în Evanghelia după Matei 7, 16 şi următoarele versete; 15, 13. Dacă pomul este bun, va aduce roade bune. O pocăinţă sinceră, sau o întoarcere reală la Dumnezeu, se va arăta prin roadele vieţii noi.

   Evanghelistul Matei (cap. 3, 8) vorbeşte, spre deosebire de Luca, despre roadă, prin aceasta accentuând unitatea compactă a vieţii noi. Luca, dimpotrivă, vorbeşte despre roadele pocăinţei, ca să exprime multiplicitatea de forme a vieţii noi. Viaţa nouă trebuie să se arate şi să se descopere în forme multiple.

   Din comparaţia pe care am făcut-o, cu privire la cuvintele simbolice necruţătoare ale lui Ioan Botezătorul referitoare la pietre, pomi, secure, foc şi judecată, cu cuvintele lui Isus şi ale lui Pavel, vedem că Ioan Botezătorul nu este un om straniu, ci şi Isus şi apostolii au vorbit tot aşa de serios despre judecata lui Dumnezeu.

c)   Predica lui Ioan Botezătorul despre faptele de pocăinţă

Luca 3, 10-14

10. Noroadele îl întrebau, şi ziceau: „Atunci ce trebuie să facem?”

11. Drept răspuns, el le zicea: „Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una; şi cine are de mâncare, să facă la fel.”

12. Au venit şi nişte vameşi să fie botezaţi, şi i-au zis: „Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?”

13. El le-a răspuns: „Să nu cereţi nimic mai mult peste ce va fost poruncit să luaţi.”

14. Nişte ostaşi îl întrebau: „Dar noi ce trebuie să facem?” El le-a răspuns: „Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin ameninţări, nici să nu învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulţumiţi cu lefurile voastre.”

   Relatările din versetele 10-14 constituie patrimoniul special al lui Luca, aceasta înseamnă că numai Luca relatează despre aceste lucruri. Evangheliştii Matei şi Marcu nu au relatat despre ele. Versetele 10 până la 14 sunt numite predica de rang a lui Ioan Botezătorul.

   Ioan Botezătorul a văzut efectele de moment ale predicii sale. Evanghelistul Matei remarcă, că mulţimea poporului, care venea la Ioan Botezătorul, îşi mărturisea păcatele lui Ioan, fiecare personal. I se adresau cu întrebări precise: »Ce trebuie să facem?«

   Şi ce a răspuns Ioan Botezătorul la întrebările de conştiinţă ale fiecăruia? Vedem foarte clar că Ioan Botezătorul nu spune să renunţe la profesia pământească. Nu cere nimănui să rămână la el în pustie, ci, după ce Ioan a remarcat semnele pocăinţei lăuntrice, i-a îndrumat să se reîntoarcă la starea şi profesia lor, a cerut însă ca în starea în care se află, şi la locul lor de muncă, să aducă roade vrednice de pocăinţa lor.

   În aceasta se arată mărimea prorocului, căci el nu face stilul lui de viaţă, care i-a fost dat pentru exercitarea misiunii lui speciale, prescripţie pentru semenii lui. Solicitarea de a avea o dragoste adevărată, ca rod al pocăinţei lor, este în concordanţă deplină cu vechii profeţi (compară cu Mica 6, 6-8), şi în mod deosebit cu Isus şi apostolii (compară Luca 10, 25-37; 1 Corinteni 13). Şi în privinţa aceasta Ioan Botezătorul este în rândul prorocilor şi mesagerilor lui Dumnezeu.

   Funcţionarii vamali erau aşa de renumiţi din cauza şantajelor şi înşelăciunilor, că lor nu le era permis să depună jurământ înaintea autorităţilor iudaice.

   Ioan Botezătorul, căruia vameşii i s-au adresat cu »învăţătorule«, nu le-a zis să renunţe la profesia lor, ci pur şi simplu, să nu ceară mai mult decât trebuia să ceară.

   Ioan Botezătorul nu s-a temut să dea răspuns soldaţilor, pe care ni-i putem imagina că nu aparţineau poporului iudeu. Întrebarea acestor războinici dintre neamuri sună îngrijorător: »Dar noi ce trebuie să facem?« Ei întreabă, dacă şi pentru ei există salvare de mânia lui Dumnezeu care va veni, căci profesia lor nu se împacă nicidecum cu evlavia iudaică.

   Ioan Botezătorul nu-i sfătuieşte să renunţe la profesia lor, aşa cum a făcut şi cu vameşii. El le cere să respecte poruncile superiorilor lor. Să nu abuzeze de autoritatea lor, adică să nu brutalizeze pe oameni, ca să ia bani de la ei, şi să-i şicaneze, prin denunţări, ci să se mulţumească cu salariul lor.

   Deci, vameşii şi soldaţi să nu renunţe la starea lor, ci să renunţe la starea lor de păcat. Tocmai ca vameşi şi soldaţi, care s-au pocăit, să aducă roade vrednice de pocăinţă.

   Sintetizăm cele spuse: Poporul nu este obligat să trăiască în sărăcie, ci să dăruiască, şi nu afacerile cu bani fac pe vameşi vinovaţi, şi furatul banilor. Şi acelora care stau în slujba armatei nu li se iau armele, ci li se interzice brutalitatea provocată de lăcomia de bani şi faptele de violenţă. Pentru popor nu se caută condiţii noi de viaţă, ca astfel Hristos să poată veni la el. El vine în lumea în care se fac afaceri, şi în care se plătesc vămuri, şi în care sunt soldaţi, ca să menţină pacea şi să exercite dragostea curată, adevărată. În mijlocul acestei lumi, nu alături de ea, îşi are Ioan Botezătorul locul.

   Condiţiile puse prin răspunsul dat la întrebare au ca urmare, că se vorbeşte exclusiv de ceea ce trebuie făcut acum. Aceasta dă poruncilor lui Ioan Botezătorul o valabilitate temporală. Ce vor avea de făcut vameşii şi soldaţii, când va veni Hristos, nu se spune nimic în afirmaţiile lui Ioan Botezătorul. Când Hristos va fi venit, voinţa lor se va arăta prin aceea, că ei vor veni la El. Aceasta rezultă clar din continuarea relatării. În ce constă pocăinţa păcătosului? În aceea, că el vine la Isus. Cum primeşte el iertarea? Prin aceea că Isus îi oferă părtăşia cu El.

   Ioan Botezătorul ştie că spălarea vechilor necurăţii nu va ajuta mult timp, şi darul iertării păcatelor se va desfăşura şi se va dovedi bun atunci când o putere nouă, venită de sus, va da naştere la viaţa nouă şi o va face să crească. Deoarece aşa este, auzim în continuare de această putere a Duhului Sfânt, despre Acela care este mai mare şi mai puternic decât Ioan Botezătorul, şi anume, despre Isus Hristos.

d)   Predica lui Ioan Botezătorul despre venirea lui Hristos (Mesia)

Luca 3, 15-17

15.  Fiindcă norodul era în aşteptare, şi toţi se gândeau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva este el Hristosul,

16.  Ioan, drept răspuns, a zis tuturor: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decât mine, şi căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.

17.  Acela are lopata în mână; Îşi va curăţi aria cu desăvârşire, şi Îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.”

   Această secţiune este comună celor trei evanghelişti. Aşteptarea după „Hristos”, Mesia, era în timpul acela foarte vie pentru tot poporul. Stările din Ierusalim şi din jurul lui pe timpul lui Irod cel mare şi a urmaşilor săi a trezit în israeliţii evlavioşi, aşa cum am văzut la începutul capitolului 3, în continuarea făgăduinţelor vechiului legământ (compară cu Isaia 4, 2-5, 7; 40, 1 şi următoarele; 52, 9; Ţefania 3, 14-20; Zaharia 9, 9 şi următoarele; 12, 1 şi următoarele), dorinţa după Hristos (Mesia), sau după mângâierea lui Israel. Speranţa Ierusalimului cu privire la aşteptarea lui Mesia se exprimă şi în Cele optsprezece rugăciuni.

   În ceea ce priveşte părerea poporului, că Ioan ar fi Hristosul, Ioan depune cu smerenie mărturie despre Hristos care va veni.

   În continuare, Ioan consideră că el nu este demn să dezlege curelele încălţămintei Aceluia care va veni după el, care va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc, adică nu este vrednic să facă nici cea mai de jos slujbă a unui sclav pentru Hristos. În această atitudine Ioan Botezătorul dovedeşte smerenie adevărată.

   Cu un cuvât să poţi câştiga mii de oameni şi pe aceşti mii de oameni să-i îndrepţi mereu spre un Altul, pe care ei nici măcar nu L-au văzut, şi de îndată ce acesta vine, să te retragi cu modestie, da, să te bucuri chiar de această retragere, numai ca Acesta să crească – cine a văzut vreodată un caracter mai smerit şi mai devotat şi cine ar poatea să-şi explice o atitudine aşa de „mare”, dacă cuvântul din Luca 1, 15 şi 80 nu ar fi expresia adevărului cel mai curat?

   Ioan Botezătorul vorbeşte despre faptul că Cel care va veni va boteza cu Duhul Sfânt. Prin aceasta Ioan face foarte clar aluzie la toate acţiunile pătrunzătoare ale Duhului. Aceasta devine mai clar, prin aceea că după botezul cu Duhul Sfânt el numeşte imediat şi botezul cu foc. Apa atinge numai suprafaţa, focul însă pătrunde în interiorul lucrurilor.

   Efectul focului din versetul 16 este văzut în primul rând pozitiv, fiind un tablou al sfinţirii, foarte cunoscut de israelit, deoarece focul de pe altar strămută din viaţa pământească în viaţa de dincolo în prezenţa lui Dumnezeu.

   Focul din versetul 16 arată acţiunea Duhului şi sub aspectul negativ, mistuind tot ce stă în calea transformării omului nou, închinat lui Dumnezeu. În privinţa aceasta focul este un simbol al judecăţii, dar al acelei judecăţi pline de har, care curăţeşte şi purifică, asemenea focului giuvaergiului.

   Focul din versetul 17, dimpotrivă, este un tablou al judecăţii din urmă, care va nimici pe aceia care nu au acceptat acţiunea focului curăţitor aducător de sfinţire. De aceea se deosebeşte de focul din versetul 16 prin cuvântul însoţitor »care nu se stinge«, adică este veşnic.

   Prin tabloul separării grâului de pleavă se prezintă de asemenea judecata exercitată de Hristos. După prorocia din Maleahi 3 şi 4, Ioan a văzut în duhul unite ziua primei şi a celei de-a doua veniri a Domnului. Cele spuse în versetul 17 se referă la cea de-a doua venire a Domnului, şi anume, la ziua ultimei judecăţi. Cuvântul ultimului proroc din vechiul legământ: »Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină nici ramură.« (Maleahi 4, 1) îşi are aici prima confirmare noutestamentală. Dacă Botezătorul spune că Hristos are lopata în mână, atunci aceasta înseamnă că separarea este aproape, adică diferenţa mare dintre grâu pentru hambarele cereşti şi pleava pentru focul veşnic, care nu se stinge, nu încetează, va deveni în curând vizibilă, şi anume prin primirea sau respingerea lui Mesia.

   Tabloul judecăţii, prezentat de Ioan Botezătorul poporului Israel în legătură cu venirea lui Hristos, a lui Mesia, şi care în sensul profetic a fost văzut ca un tablou sinoptic a primei şi a celei de-a doua veniri a Domnului, s-a împlinit, atunci când a venit Isus şi Şi-a început activitatea publică, într-un fel aparte, şi totuşi, pe de altă parte, este unul şi acelaşi tablou. A se compara în privinţa aceasta cu ceea ce ne prezintă Evanghelia după Ioan, care prezintă în mod deosebit judecata, judecata aspră, a lui Israel, ca urmare a faptului că prin necredinţă a respins pe Mesia. A se compara şi cu Evanghelia după Matei capitolul 13, Evanghelia după Marcu capitolul 4, şi Epistola apostolului Pavel către Romani capitolele 9 – 11. Cu privire la acest tablou al lui Ioan Botezătorul şi activitatea mesianică a lui Isus, care a adus mântuirea deplină şi a exercitat judecata lui Dumnezeu, s-a ajuns la unele tensiuni neîndreptăţite (vezi Luca 7, 18 şi următoarele versete).

   În orice vestire corectă a lui Hristos se vor naşte tensiuni justificate, care rezultă din faptul că ele prezintă judecata lui Dumnezeu şi totodată şi harul deplin. Apariţia lui Isus nu aduce nici harul sărăcăcios, şi nici judecata superficială.

e)  Activitatea lui Ioan Botezătorul (prezentare sumară)

Luca 3, 18

18.  Astfel propovăduia Ioan norodului Evanghelia, şi-i dădea încă multe alte învăţături.

   Luca încheie relatarea despre activitatea de predicare a lui Ioan Botezătorul cu o formulă scurtă. Dacă evanghelistul scrie despre anunţarea judecăţii îngrozitoare, el relatează şi despre faptul că Ioan vestea poporului mângâierea mare adusă prin Evanghelie. Prin aceasta se confirmă încă o dată ce am spus la început, că mesajul lui Ioan cuprinde anunţarea judecăţilor lui Dumnezeu şi a Harului Său. Aceasta este prezentat prin expresia Ioan dădea încă multe alte învăţături poporului (evangheliza). În această evanghelizare este un indiciu la ceea ce se spune în Evanghelia după Ioan 1, 29: »Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.«[2]

f)  Întemniţarea lui Ioan

Luca 3, 19 – 20

19.  Dar cârmuitorul Irod, care era mustrat de Ioan pentru Irodiada, nevasta fratelui său Filip, şi pentru toate relele pe care le făcuse,

20.  a mai adăugat la toate celelalte rele şi pe acela că a închis pe Ioan în temniţă.

   Marele predicator al pocăinţei, care nu căuta să capete favoarea poporului şi care, fără teamă, spunea adevărul celor ce şedeau pe tron, asemenea lui Ilie, a mustrat pe împăratul Irod-Antipa. Acesta a momit pe Irodiada, soţia fratelui său Irod Filip I, pe care l-a dezmoştenit, şi s-a căsătorit cu ea în timp ce Filip trăia încă. Irod Antipa a fost mustrat de Ioan şi pentru alte fapte rele. Din pricina aceasta Irod a închis pe Ioan în temniţă. Această relatare a lui Luca este confirmată de istoricul iudeu Iosif Flavius (Jos. Altert. XVIII, 5, 1.2). Ioan a fost dus în fortăreaţa Machaerus.

   Ceea ce evangheliştii Matei şi Marcu relatează detaliat, este prezentat pe scurt de Luca (Matei, 14, 1-12); Marcu 6, 14-29). În mod evident el vrea să încheie istorisirea despre Ioan Botezătorul şi să treacă la Isus.

B.  Botezul lui Isus şi consacrarea lui Hristos (Mesia)

Luca 3, 21,22

21.  După ce a fost botezat tot norodul, a fost botezat şi Isus; şi pe când Se ruga, s-a deschis cerul,

22.  şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: Tu eşti Fiul Meu Preaiubit; în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!

   Relaţia dintre Isus şi Ioan Botezătorul este asemenea unor astre, care în anumite faze ale traseului lor urmează una după alta. Vestirea naşterii lor, naşterea însăşi, începutul activităţii lor publice, moartea lor, urmează una după alta. Şi cu toate acestea între aceşti doi oameni, a căror viaţă lăutrică era foarte strâns legată, a avut loc o singură întâlnire directă. În acest moment un astru intersectează rapid traseul celuilalt astru. Apoi se despart, şi fiecare urmează drumul prescris pentru el. Acest moment, unic în felul lui, al întâlnirii lor îl prezintă evanghelistul în istoria botezului lui Isus în râul Iordan.

   Sunt multe râuri mari şi importante. Dar între toate râurile pământului cel mai important este Iordanul. De ce?

   Isus a fost botezat în el. Fiul lui Dumnezeu Şi-a scufundat adânc trupul în Iordan şi prin mâna lui Ioan Botezătorul S-a lăsat scufundat cu totul în apele Iordanului. Aici a început jertfa şi moartea lui Hristos, Unsul. Dar tot aici a început şi drumul nostru de acces spre un punct mai înalt, accesul la bucurie, la libertate, fericirea noastră temporală şi veşnică.

   Botezul lui Isus este relatat într-o singură propoziţie. Dar ce bogăţie cuprinde această propoziţie scurtă! Luca relatează simplu: »Ioan a botezat tot poporul«, şi »Isus a fost botezat«.

   Prin botez, Domnul S-a unit cu poporul. Luca este singurul dintre cei trei evanghelişti care la propoziţia sa »a fost botezat şi Isus« adaugă şi cuvintele deosebit de importante se ruga. Această rugăciune a lui Isus la ieşirea Sa din apă este deosebit de importantă. Evanghelistul nostru îşi îndreaptă cu plăcere atenţia supra unor astfel de ocazii importante, la care Isus S-a rugat (compară Luca 6, 12; 9, 16,29; 11, 1)

   La botezul lui Isus a avut loc un lucru întreit:

1. Cerul s-a deschis;

2. Duhul Sfânt S-a pogorât:

3. Vocea divină a fost auzită.

   Această realitate a fost percepută cu duhul şi cu sufletul de Ioan şi de Isus.

   1. Cerul s-a deschis.[3] Această deschidere a cerului se poate înţelege pur şi simplu ca o acţiune reciprocă, căci Hristos, ca cel trimis din cer, ia pământul în cer.

   2. Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Luca spune concret »Duhul Sfânt« - Matei spune »Duhul lui Dumnezeu«, Marcu spune »Duhul«. – Chipul porumbelului este în sine ceva unitar, ceva împlinit. La sărbătoarea Rusalilor, Duhul Sfânt apare sub forma unor limbi ca de foc care se împart şi se aşează peste cei prezenţi. Rusalile sunt simbolul darurilor diferite care au fost date ucenicilor. Aici la Domnul Isus, Duhul Sfânt I-a fost dat în totalitatea, în unitatea, în plinătatea Lui. Dumnezeu nu I-a dat Duhul cu măsură, aşa cum Îl dădea prorocilor, ci este locuirea permanentă a Duhului, umplerea cu desăvârşire cu Duhul Sfânt, fără măsură (Ioan 3, 34). În opoziţie cu umplerea cu Duhul Sfânt a prorocilor Vechiului Testament, trebuie amintit cuvântul lui Ioan Botezătorul din Evanghelia după Ioan 1, 32: »Duhul Sfânt a rămas peste El.« La oamenii din Vechiul Testament venea Duhul Sfânt numai pentru un timp, aici Duhul Sfânt »a rămas« permanent, şi anume în plinătatea Sa, fără măsură!

3. A treia înştiinţare, care a avut loc din cer, a fost vocea divină. După Marcu şi Luca, mesajul ceresc divin a fost adresat lui Isus. »Tu eşti Fiul Meu Preaiubit«. În Evanghelia după Matei aceste cuvinte sunt la persoana a treia: »Acesta este Fiul Meu Preaiubit!« Această diferenţă nu este o contradicţie. Ioan Botezătorul a luat cunoştiinţă de vocea lui Dumnezeu, care S-a adresat lui Isus.

   Vocea cerească face cunoscut pe Domnul ca Fiu al lui Dumnezeu, de care Tatăl ceresc are plăcere. Denumirea »... Fiul Meu, Preaiubitul« corespunde cuvântului ebraic „jachia” = Singurul, singurul născut Fiu al lui Dumnezeu. Omului Isus I se dă o altă imagine decât aceea a băiatului de doisprezece ani. Nu numai că dorinţa Lui de aici înainte este ca persoana Lui să fie »în cele ale Tatălui« (compară cu cele spuse la Luca 2, 49), ci acum s-a maturizat conştienţa că El este Mântuitorul, recunoaşte că trebuie să fie în mijlocul poporului păcătos ca »în cele ale Tatălui«, şi anume în lucrările Tatălui pentru mântuirea poporului. Această smerire de Sine este însoţită imediat de proslăvirea divină: »Tu eşti Fiul Meu Preaiubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!«

   Cuvintele »Tu eşti Fiul Meu ...« nu au importanţă numai pentru Hristos (Unsul, Mesia), ci şi pentru noi au o deosebită importanţă, şi anume au greutate soteriologică (n.b.: învăţătura despre mântuirea omului prin Isus Hristos). Drumul spre Tatăl din cer este numai prin Fiul. De aceea numai Fiul poate fi Mijlocitorul nostru. Tatăl spune: »Acesta este Fiul Meu Preaiubit«. Din dragoste faţă de Fiul Său ne lasă Tatăl să venim înaintea Lui. Din dragoste pentru Fiul Său ne lasă Tatăl să vorbim cu El. – Fără Fiul este imposibil aceasta. În acest sens cuvântul Tatălui »Acesta este Fiul Meu Preaiubit« este valabil şi pentru noi.

   Încă un gând cu privire la valoarea cuvintelor »Tu eşti Fiul Meu Preaiubit.« Dumnezeu a trimis pe mulţi ca unelte ale Sale şi i-a pregătit pentru lucrarea pe care urmau s-o facă. Toţi au primit misiuni în legătură cu viaţa pe pământ. Dumnezeu, dimpotrivă, a trimis »pe Fiul« din viaţa suprapământească în viaţa pământească. Fiul exista la Dumnezeu în veşnicie înainte de a avea viaţa pământească, era Dumnezeu la Dumnezeu, aceiaşi Fiinţă şi una cu Tatăl (Ioan 1, 1).

   Însemnătatea botezului nu este pe deplin cunoscută, dacă se vede în botez numai un factor al lucrării de mântuire a lui Isus şi nu ca o fază în istoria Bisericii lui Isus. Deoarece Isus a intrat în acest botez al păcătosului şi apoi prin crucea şi învierea Sa a devenit conţinutul acestuia, de acum înainte se spune »să fi botezat«: să mori cu Hristos, şi să înviezi împreună cu El la o viaţă nouă (vezi Romani 6).

   Istoria botezului lui Isus are permanent importanţă deosebită şi din punct de vedere cristologic.

   El dă credinţei noastre în Fiul lui Dumnezeu argumentul obiectiv al mărturiei divine, care nu poate fi nici negat, şi nici anulat. El descopere o parte din plinătatea Fiinţei divine, aşa cum Tatăl dă mărturie Fiului şi lasă Duhul să coboare în chip trupesc.

   Gândeşte-te: Efectul dublu al Duhului la Isus: naşterea (cap. 1, 35) şi botezul (cap. 3, 22) şi la ucenici (Ioan 20, 22 şi Faptele Apostolilor 2, 38). Gândeşte-te: botezul lui Ioan – botezul lui Isus – botezul Duhului (Faptele Apostolilor 19, 1-7).

   Nu botezul în apă, ci botezul Duhului este curăţirea naşterii din nou (Romani 6, 3-5; Galateni 3, 27; Coloseni 2, 11,12; 1 Corinteni 12, 13; Efeseni 4, 5; 1 Petru 3, 21; Tit 3, 5; Ioan 3, 5).

C.  Cartea neamului lui Isus Hristos (Unsul)

Luca 3, 23-38

   Prin botez Dumnezeu a înlăturat taina, în care Isus a fost ascuns până atunci, şi L-a scos din cercul persoanelor care Îl înconjurau şi Îl ocroteau. Momentul acesta, în care El intră în ce este al Său şi îndeplineşte misiunea de Salvator, i se pare lui Luca cel mai potrivit pentru a prezenta genealogia lui Isus (Exodul 6, 4).

23. Isus avea aproape treizeci de ani, când a început să înveţe pe norod; şi era, cum se credea, Fiul lui Iosif, fiul lui Eli,

24. fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif,

25. fiul lui Matatia, fiul lui Amos, fiul lui Naum, fiul lui Esli, fiul lui Nagai,

26. fiul lui Maat, fiul lui Matatia, fiul lui Semei, fiul lui Ioseh, fiul lui Ioda,

27. fiul lui Ioanan, fiul lui Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui Neri,

28. fiul lui Melhi, fiul lui Adi, fiul lui Cosam, fiul lui Elmadam, fiul lui Er,

29. fiul lui Isus, fiul lui Eliezer, fiul lui Iorim, fiul lui Matat, fiul lui Levi,

30. fiul lui Simeon, fiul lui Iuda, fiul lui Iosif, fiul lui Ionam, fiul lui Eliachim,

31. fiul lui Melea, fiul lui Mena, fiul lui Matata, fiul lui Natan, fiul lui David,

32. fiul lui Iese, fiul lui Iobed, fiul lui Booz, fiul lui Salmon, fiul lui Naason,

33. fiul lui Aminadab, fiul lui Admin, fiul lui Arni, fiul lui Esrom, fiul lui Fares, fiul lui Iuda,

34. fiul lui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, fiul lui Tara, fiul lui Nahor,

35. fiul lui Seruh, fiul lui Ragau, fiul lui Falec, fiul lui Eber, fiul lui Sala,

36. fiul lui Cainam, fiul lui Arfaxad, fiul lui Sem, fiul lui Noe, fiul lui Lameh,

37. fiul lui Matusala, fiul lui Enoh, fiul lui Iared, fiul lui Maleleel, fiul lui Cainan,

37. fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.

   Cu prilejul cărţii neamului lui Isus facem o privire retrospectivă a capitolului 3 şi constatăm că atunci când Isus a intrat în lucrarea Sa publică, El a fost întreit confirmat. Această confirmare întreită este prezentată succesiv în capitolul 3 în felul următor:

1. Ioan Botezătorul a fost destinat ca premergător, ca să introducă pe Domnul în istoria lumii. Aceasta a fost misiunea lui. Acestei misiuni îi corespundea atitudinea sa antifariseică, universală; ea s-a văzut în predicile sale şi în cele din urmă a fost pecetluită cu suferinţele sale (cap. 3, 2b-20).

2. Aici a fost dată Domnului, pe lângă confirmarea istorică dată de Ioan cu privire la viaţa, suferinţele şi moartea Sa, o a doua confirmare mult mai mare. A venit o voce din cer, care zicea: »Tu eşti Fiul Meu Preaiubit; în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea.« În felul acesta Isus a fost adeverit de Însuşi Tatăl din cer, nu numai prin vocea din cer, ci şi prin descoperirea Duhului Sfânt. Prin aceasta Isus a fost adeverit în natura Sa divină şi prin aceasta ca fiind plăcut lui Dumnezeu.

3. Cu această a doua adeverire merge paralel o a treia, care constă în natura Sa umană şi descendenţa Lui, în adevărata natură umană a lui Hristos, aşa cum o dovedeşte această prezentare genealogică. Această a treia legitimare nu înlătură pe a doua, ci este paralelă cu ea. Era necesar ca Hristos să fie adevăratul Fiu al omului, aşa cum era adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, dacă era vorba să devină Mântuitorul omenirii. În El trebuia să apară întruchipată unitatea dumnezeirii şi umanului. Aşa cum El era Fiul Omului, în mod deosebit pe de o parte prin puterea ungerii cu Duhul Sfânt, tot aşa era pe de altă parte şi Fiu al lui Dumnezeu, nu numai în sensul originii divine veşnice din Tatăl, deoarece a venit de acolo, ci şi ca urmare a originii istorice din Adam, ca moştenitor al hotărârilor divine umane, exprimat prin propoziţia din versetul 38, Adam, fiul lui Dumnezeu.

   Probabil că este important în acest context să amintim că Isus este numit în Luca 1, 32 Fiul Celui Preaînalt, în timp ce Ioan Botezătorul este numit proroc al Celui Preaînalt (Luca 1, 76). Această taină veşnică, şi anume umanitatea şi divinitatea lui Isus, este atestată şi adeverită dublu de Luca, şi anume o dată la naşterea în Betleem (Luca 2), şi a doua oară în cartea neamului (Luca 3).