Numai mesageri din veşnicie pot să vestească această faptă

mare a lui Dumnezeu şi să cânte în adorare

Luca 2, 8-14

4. În ţinutul acela erau nişte păstori, care stăteau afară în câmp, şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor.
5. Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare.
6. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi; căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul:
7. astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.
8. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.“
9. Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu, şi zicând:
10. „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.“

   Lumina cerească nu a strălucit peste copilaş înaintea ochilor Mariei. Grajdiul a rămas întunecat şi şi-a păstrat forma lui obişnuită. Dar afară, pe câmp, în spre pustie, unde păstorii poposeau lângă turmele lor, acolo un înger, un mesager al cerului şi-a îndeplinit înalta sa slujbă.

   Atunci când Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, l-a salutat o creaţie „foarte bună“, înfăptuită după plăcerea lui Dumnezeu, şi acest Adam era de pe pământ şi pământesc. Celălalt Adam însă, care este Domnul din cer (1 Corinteni 15, 47) – pentru Acesta nu a fost decât nu grajd şi o iesle. Dar ceea ce nu-I aduce pământul, Îi dă cerul din belşug. Pământul tace. Totul dormitează în noaptea adâncă. Cerul însă serbează o zi mare şi veşnică, şi de la masa sa bogat încărcată cad fărâmiturile preţioase la „căţeii“ de pe pământ, ca astfel să fie cuprinşi de o mare presimţire a slavei viitoare a cerului nou şi a pământului nou.

   Descoperirile lui Dumnezeu făcute prin apariţia îngerului Lui, în vechiul legământ acestea erau partea numai a celor aleşi, a prorocilor, şi aceasta numai în cazuri singulare, devin acum partea unei grupe întregi de păstori săraci, care păzeau turmele lor noaptea pe câmp. Păstorii sunt primii care află din gura îngerului despre întruparea în chip de om a lui Dumnezeu.

   Starea de păstor de oi este desconsiderată în literatura rabinică. Ei erau consideraţi de farisei ca fiind hoţi şi înşelători şi erau puşi pe aceeaşi treaptă cu vameşii şi păcătoşii. Păstorii erau consideraţi plebea care nu cunoştea Legea. Ei nu erau admişi ca martori la judecată. Erau lipsiţi de drepturile civice.

   O maximă rabinică spunea: „Nici-o stare în lume nu este aşa de desconsiderată ca starea de păstor.“[1]

   Despre aceşti păstori, care îşi păzeau turmele în apropiere de Betleem, este vorba în istorisirea crăciunului.

   Pe aceleaşi câmpii, pe care David păştea odinioară turmele tatălui său, sub acelaşi cer înstelat, sub care David s-a înviorat (Psalmul 8), au cântat păstorii probabil psalmii lui David, mărindu-şi dorinţa după Fiul lui David. Presupunerea că aici în Betleem acea aşteptare era deosebit de vie, cel puţin la cei ce aşteptau răscumpărarea, pare să fie îndreptăţită.

   Dovezi în acest sens avem în Luca 2, 38, unde este vorba nu numai de Simeon şi Ana, care aşteptau „mântuirea“ (lytrosis) Ierusalimului, adică pe Mesia, ci, aşa cum se spune în versetul 38, „în Ierusalim erau mulţi“ care erau însufleţiţi de aceiaşi dorinţă. Dacă la aceştia, care aşteptau în linişte, în afară de Zaharia şi Elisabeta, de Maria şi Iosif, adăugăm păstorii din Betleem, atunci ceata celor care aşteptau mântuirea nu era mică. În ce consta la aceştia aşteptarea lui Mesia? Probabil în aceea, că ei aşteptau mântuirea lui Israel în sensul prezentat în Isaia 40, 1 şi Isaia 49, 13. Probabil că aceşti „liniştiţi din ţară“ au văzut mângâierea şi ajutorul lui Dumnezeu în aceea că El primeşte în mod deosebit pe cei nenorociţi şi dispreţuiţi din popor[2].

   Ne reîntoarcem la păstorii din Betleem. Era noapte. O linişte adâncă, solemnă domnea peste ţinuturile adormite. Nu se auzea nici-un sunet. Stelele sclipeau liniştite. Păstorii vegheau asupra turmelor lor! Într-o astfel de singurătate binecuvântată Domnul este deseori aproape. Tocmai într-o stare de linişte poţi simţi prezenţa lui Dumnezeu.

   Deoarece naşterea Domnului a avut loc noaptea, de aceea păstorii au fost singurii care veghind turmele au primit vestea. „Nu cei care dorm au fost treziţi, ci betleemiţii care au vegheat în acea noapte au fost chemaţi“ (Schlatter).

9. Şi un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor.“

   Dacă cândva în istoria omenirii a fost nevoie ca un înger să vorbească, atunci a fost acum. – În cer a fost luată hotărârea întrupării. Fiul lui Dumnezeu a venit din cer ca să ia pe oameni la Sine. Omenirea trebuia readusă la cer. Pământul trebuia reunit iarăşi cu cerul. Să ne mirăm oare că locuitorii cerului iau parte cu o deosebită bucurie la împlinirea hotărârilor cereşti?

   Îngerul Domnului nu vine simplu, aşa cum a venit odinioară îngerul Gabriel în Templu la Zaharia sau în casa din Nazaret la fecioara Maria, ci slava Domnului, Doxa = slava, a strălucit împrejurul lui. Slava Domnului este acea Şechina, acea plinătate de lumină a lui Iehova care face cunoscut prezenţa Sa, acel stâlp de foc în care Iehova mergea înaintea poporului (Exodul 33, 14 şi Coloseni 1, 15) şi care locuia în mijlocul poporului. Deci prima descoperire a Mântuitorului făcută poporului Israel a avut loc în acelaşi fel în care poporul legământului o putea aştepta în toată călăuzirea şi îndrumarea. Această slavă de lumină a Domnului a strălucit nu numai în jurul îngerului ci şi a păstorilor. Ei au fost scăldaţi de această mare de lumină, înaintea căreia stelele pălesc iar noaptea devine zi! Această slavă de lumină a Domnului este o strălucire din înălţime care ne face să intuim mărimea şi nemărginirea acelei slave în care stau îngerii înaintea feţei lui Dumnezeu. În ea se pleacă cerul spre pământ ca să facă cunoscut pământului că şi el va deveni un loc veşnic al onoarei lui Dumnezeu. Această claritate cerească va lumina an după an, secol după secol, se va răspândi pe pământ transfigurată în adunarea celor credincioşi până când va veni El, şi anume Domnul Însuşi, Mântuitorul lumilor, prin care va lua naştere un cer nou şi un pământ nou.[3]

   Ei s-au înfricoşat foarte tare. Atunci când Doxa, când slava strălucitoare a cerului străbate întunericul pământului, frica şi groaza sunt prima reacţie a oamenilor păcătoşi muritori. Puterea luminii divine provocă oamenilor frică şi groază şi atunci când ea aduce vestea bună a mântuirii (Luca 8, 25 şi Geneza 28, 17). Păcatul, nedesăvârşirea şi neputinţa omului sunt cele care în lumina descoperirii cereşti provoacă o groază mare, ca şi cum Judecătorul divin Însuşi ar fi venit şi ar vrea să aducă la lumină toate păcatele ascunse. Chiar şi cel credincios se cutremură la vederea unei astfel de străluciri din veşnicie. El se îngrozeşte atâta timp cât este încă în credinţă şi nu în vedere (Daniel 10, 15,16; Apocalipsa 1, 17; Luca 1, 12,29).

   Îngerul de lumină apare într-o înfăţişare prietenoasă înaintea păstorilor îngroziţi şi le vorbeşte cuvinte aşa de măreţe, că şi astăzi, atunci când pătrund într-o inimă doritoare de mântuire, alungă frica faţă de maestatea şi sfinţenia lui Dumnezeu şi fac să lumineze claritatea şi slava harului Său, aşa că nu mai rămâne nimic altceva de făcut, decât numai adorarea.

10. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi!“ Este prima predică de crăciun, ea este foarte scurtă, simplă şi fără podoabe. (Luther a zis: fiecare cuvânt din versetele 10-14 trebuie ascultat foarte atent.) Această primă predică de crăciun conţine numai un mesaj: „Nu vă temeţi!“ Acolo unde slava Domnului străluceşte în har şi adevăr, acolo nu mai este loc pentru frică, ci numai pentru bucurie şi armonie.

  Căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul. În textul original se spune: vă „evanghelizez“, asta înseamnă „vă aduc o veste bună“.

   Acest mesaj al îngerului din versetul 10 conţine trei lucruri: 1 – veste bună, 2 – mare bucurie, 3 – pentru tot norodul.

   Nu judecată, ci o veste bună aduce îngerul Domnului. Aceasta este prima caracteristică a noului legământ. Cuvântul euangelitzesthai = evanghelizare, aducerea unei veşti bune – devine mai accentuat prin folosirea cuvintelor bucurie mare. Aceasta este a doua caracteristică a noului legământ. Iar această bucurie mare este în continuare accentuată prin aceea că ea este pentru tot poporul (norodul), este absolut valabilă pentru fiecare om de pe pământ (aşa cum spune în versetul 14b). Aceasta este a treia caracteristică a noului legământ. Chiar dacă în ceea ce priveşte litera şi felul cum a fost înţeleasă de păstori ea a fost înţeleasă mai întâi ca bucurie a poporului Israel, ea este însă, în ceea ce priveşte fiinţa ei, mântuirea deplină a tuturor, valabilă pentru toată omenirea.

   O a doua grupă cu caracter triplu din mesajul îngerului este cuprinsă în versetul 11a: 1. Astăzi – 2. vi – 3. s-a născut.

   El S-a născut. Naşterea este totdeauna prima realitate a unui om în carne şi sânge (compară Ioan 1, 14). Acest Mântuitor „S-a născut“. El S-a născut şi nu a apărut ca acest înger care Îl vesteşte fiind învăluit în mantaua de lumină a slavei lui Dumnezeu. Nu, acest Mântuitor a devenit prietenul nostru de sânge, os din oasele noastre, carne din carnea noastră, ca astfel să ştie cum ne merge nouă în acest trup sărman de carne şi să devină un mare preot milos, să facă ispăşire pentru păcatele noastre şi să ne ia la Sine ca mădulare ale trupului Său, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui (Efeseni 5, 30).

  Vouă, spune îngerul, acesta este cuvântul cel mai minunat din toată prima predică de crăciun. „Vouă“, spune îngerul, „vouă“ oamenilor, nu nouă îngerilor, S-a născut El, El a devenit om. Luther a spus: „Îngerii nu au nevoie de un Mântuitor, dracii nu Îl vor. El a venit pentru noi, noi avem nevoie de El.“

   Astăzi! Mântuitorul, Cel care este din veşnicie în veşnicie, a intrat în timp. Cuvântul „astăzi“ descrie naşterea Sa ca pe o realitate istorică. Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu este un gând, o idee, o imaginaţie care se naşte în sufletele doritoare, în sufletele care speră, ci este o realitate istorică cu efecte nelimitate.

   Au trecut secole de la acel astăzi, dar nu răsună cuvintele îngerului în inimă ca şi cum ar fi rostite astăzi? Istoria Mântuitorului nostru, aşa cum a fost ea de reală şi adevărată în timpul acela, nu este temporară ca istoria altor oameni, nu, ci aici trecutul devine prezent, căci această istorie aparţine veşniciei, se reînnoieşte neîncetat şi se continuă ori de câte ori puterea aducătoare de fericire pătrunde în inima omului.

   O a treia grupă cu caracter triplu este cuprinsă în mesajul îngerului.

   Un Mântuitor (Salvator), care este Hristos – un Kyrios (Domn) în cetatea lui David. Trei titluri – trei nume ale copilaşului din Betleem:

1. Mântuitor (Salvator)! Soter! – 2. Hristos (Unsul – Mesia) – 3. Domnul (kyrios).

Cu privire la punctul 1: Mântuitor (Salvator). În Vechiul Testament este vorba de multe ori de mântuitori, de salvatori, de exemplu judecătorii sunt numiţi „mântuitori“, sau aceia pe care Domnul i-a chemat în timpurile grele ca să salveze pe poporul Său (Judecători 3, 9; 2 Împăraţi 13, 5; Neemia 9, 27; Obadia 21). – Înainte de toate cuvântul „mântuitor“ este din timpuri străvechi un titlu de onoare al lui Iehova (1 Samuel 14, 39; Psalmul 17, 7; Isaia 43, 3,11). Dar acum este un Mântuitor trimis de Dumnezeu, care totodată este Dumnezeu-Mântuitorul Însuşi. De aceea este El Mântuitorul şi în nimeni altul nu este mântuire şi salvare (soteria) şi nu este nici-un alt nume dat oamenilor în care ei să devină mântuiţi.

  Este remarcabil că cuvântul Mântuitor, folosit foarte mult în vorbirea curentă a credincioşilor, este folosit de Isus în Noul Testament numai de 16 ori.

  În evanghelii se întâlneşte cuvântul Mântuitor (Salvator-soter) numai de două ori şi anume în Luca 2, 11 şi Ioan 4, 42. Pavel foloseşte de cele mai multe ori cuvântul „Mântuitor“ în sensul de Domn înălţat (de exemplu Filipeni 3, 20 şi Tit 2, 13 şi 14).

   Nu se poate trece cu vederea faptul că cuvântul „soter“ = „Salvator“ sau „Mântuitor“ nu are articol. Îngerul vesteşte păstorilor nu pe „Mântuitorul“, ci un Mântuitor, care se poate compara cu ceilalţi salvatori pe care Dumnezeu i-a trimis în diverse timpuri. Compară cu Neemia 9, 27. Dar prin cuvântul care urmează, „Hristos“, se spune păstorilor că acest Mântuitor (Salvator) nu se compară cu acei viteji ai lui Israel, ci este pur şi simplu Salvatorul. Ceea ce atrage atenţia aici este lipsa articolului numelui Hristos.

   2. Care este Hristos. Prin cuvântul Mântuitor (Salvator) îngerul a vestit lucrarea mare a lui Isus. Acum el numeşte titlul Lui. El este Hristos, asta înseamnă Unsul, în ebraică Mesia. Acest nume se întâlneşte în Vechiul Testament numai în Daniel 9, 25,26, dar după aceea a fost foarte cunoscut în rândul poporului iudeu.

   În Israel preotul era uns (Exodul 29, 7; Levitic 4, 3,5; 8, 12 şi Psalmul 105, 15). Ungerea cu untdelemn vestea preotului că el are nevoie de lucrarea deosebit de importantă a „ungerii“, adică a Duhului Sfânt. Mai târziu unsul în Israel era împăratul (1 Samuel 2, 10,35; 10, 1; Psalmul 2, 2 şi Isaia 45, 1). Isus este deci preot şi împărat totodată. El este un Preot-împărat cu duh de proroc, aşa cum avea nevoie Israel. Numai prin acest Hristos, sau Unsul, în sensul deplin al cuvântului pot copiii lui Israel şi toţi care prin credinţă vin la El să devină creştini, adică unşi; şi anume „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce va chemat din întuneric la lumina Sa minunată.“

   3. Domn (kyrios). Îngerul adaugă numelui Hristos cuvântul kyrios = Domn. Această legătură este unică în Noul Testament. Din Faptele Apostolilor 2, 36 „Domn şi Hristos“ rezultă că fiecare cuvânt are un înţeles deosebit, specific. Dacă copilaşul născut de curând este numit de către înger „Domn“, atunci aceasta are o importanţă deosebită. Întâiul născut al Mariei este „kyrios“, un Domn al păstorilor şi al întregului popor! Deoarece întreaga prorocie cunoaşte numai pe Unul, care şade veşnic pe tron, o lumină deplină cade asupra copilului care s-a născut în această noapte şi care este Domnul întregii omeniri. Kyrios este „Dumnezeu“ adevărat.

   Îngerul mai spune că naşterea a avut loc în „cetatea lui David.“ Aceasta nu este numai o simplă confirmare a faptului că Isus este adevăratul Mesia-Împărat ci prin aceasta se face clar caracterul particular al împlinirii făgăduinţelor mesianice.

   Oricât de mari sunt descoperirile legământului nou faţă de vechiul legământ, toate aceste literalmente împliniri a prorociilor mesianice arată cât de adânc înrădăcinat este noul legământ în vechiul legământ.

12.  Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.

   Un schimb minunat, slujitorul (acesta este îngerul Domnului) vine „în slava Domnului său“, într-o strălucire de lumină supranaturală care provoacă frică (versetul 9), dar Domnul Însuşi vine ca un copilaş înfăşat în scutece într-o iesle. De fapt, dacă îngerul Domnului nu ar fi spus aceasta, cum ar fi putut sărmanii păstori crede şi primi acest mesaj?!

   Vestea cu privire la semnul de recunoaştere adusă păstorilor are, ca toate celelalte înştinţării ale îngerului, un caracter triplu:

1. Un copilaş – 2. înfăşat în scutece – 3. culcat într-o iesle.

   Mai întâi ceva pe scurt cu privire la semnul de recunoaştere însuşi. Cât de ciudat este acest semn de recunoaştere – ieslea, smerenia şi cea mai amară sărăcie, acest „semeion“, în comparaţie cu semnele de mai târziu, „semeia“, care prezintă pe Isus prin minunile şi faptele pline de putere ale Sale ca fiind Mesia (compară cu Faptele Apostolilor 2, 22, unde este vorba de Isus ca Acela care a fost adeverit de Dumnezeu prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul poporului).

   Este bine să amintim aici faptul măreţ şi unic că Isus Însuşi a fost „un semn (semeion) care va stârni împotrivire“ (Luca 2, 34). – În Matei 12, 39 şi următoarele versete Isus este, în baza semnului lui Iona, Cel înviat, o minune (semeion) pentru întreaga omenire. În baza textului din Matei 24, 30 Isus este, Cel care va reveni, de asemenea o minune (semeion) pentru omenire şi anume ca „semn al Fiului Omului“, asta înseamnă că rănile din mâinile şi picioarele „Mântuitorului care va reveni“ vor fi semne de recunoaştere a coborârii Sale de odinioară.

   Să revenim la caracterul triplu al mesajului îngerului!

1. Un copilaş (brephos). Ce fiinţă lipsită de ajutor este un copilaş care tocmai s-a născut! – Într-o astfel de stare lipsită de ajutorare S-a coborât Dumnezeu şi Domnul. „Ceea ce niciodată lumea de pe pământ nu a avut, stătea acum la sânul Mariei; El a devenit un copilaş, care ţine toate lucrurile!

2. Înfăşat în scutece. Prin aceată înfăşare se arată iubirea de mamă grijulie. Schlatter spune: „Prin aceasta este nimicită orice imaginaţie cu privire la un copil minune care imediat poate să meargă şi să se ajutoreze pe sine.)

3. Culcat într-o iesle. Naşterea Domnului în „grajd“ este dublu indirect relatată. Pe de o parte Luca ne îndreaptă privirea spre grajd prin relatarea întreită amintită deja în capitolul 2 versetele 7, 12 şi 16 – iar pe de altă parte tradiţia betleemită prezintă o peşteră ca loc al naşterii. Căci în Palestina peşterile aflate în apropierea localităţilor sunt folosite de păstori ca staule. Probabil că păstorii din istoria crăciunului sunt ei înşişi posesorii acestui grajd.

   În felul acesta Maria a adus pe lume pe Întâiul ei născut, care a fost prorocit de înger ca fiind Moştenitorul tronului lui David, tatăl Său (Luca 1, 32).

  Acest moştenitor al tronului lui David poseda în acel moment un grajd ca sală împărătească, o iesle ca tron, paie şi fân ca loc de odihnă, un felinar de grajd ca lumină a tronului iar ca oameni ai curţii avea două persoane fără adăpost.

   „Istoria crăciunului trebuie citită fără strălucirea familiară, poetică, a traducerii luterane pentru a înţelege realitatea pământească aspră despre care se vorbeşte aici. Evanghelistul nu relatează despre un copil drăgălaş, cu părul cârlionţat, despre un grajd curat şi păstori de încredere, ci despre o pereche epuizată, despre suferinţa unei mame tinere, care trebuia să nască departe de casă, în nevoie şi lipsită de ajutor, despre un Copil care vede lumina lumii într-un grajd de vite murdar, despre a cărui venire iau cunoştinţă câţiva păstori.“ (Gollwitzer)

13.  Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând:

   Denumirea grecească plethos stratia ouraniou = o mulţime de oaste cerească corespunde expresiei ebraice zeba haşhamaim = „oştire a cerului“, aşa cum o întâlnim în 1 Împăraţi 22, 19; 2 Cronici 18, 18. Dar aici nu trebuie să ne gândim la corpurile cereşti, la soare, lună şi stele, ci la fiinţe vii. Este un întreg unitar bine ordonat. Scriptura cunoaşte ranguri în mulţimea fiinţelor îngereşti cereşti. Ea vorbeşte despre îngeri şi despre arhangheli (1 Tesaloniceni 4, 16; Iuda 9). În jurul îngerului care vestea mesajul de crăciun s-a adunat „o mulţime de oaste cerească îngerească“. – Nu se spune „mulţimea“ sau „toată mulţimea“, ci „o mulţime“.

   La prima predică de crăciun, vestită de un înger al Domnului, se adaugă prima cântare de crăciun, cântată de oastea îngerească cerească, o cântare care nu va înceta niciodată să răsune, ci va răsuna peste secole în toate serviciile divine ale adunării în adorare, în sărbătoare, din veşnicie în veşnicie. Se spune: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcerii divine.“

   Păstorii, dispreţuiţi foarte mult de oameni, sunt aşa de mult preţuiţi de Dumnezeu, că ei au devenit martorii unei sărbători a îngerilor, ţinută sus în înălţime, cu privire la naşterea Copilaşului din iesle. Atunci când Domnul a creat pământul „stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie“ (Iov 38, 7). Acum, când trebuia să se pună piatra de temelie şi din capul unghiului pentru pământul cel nou, noul trebuia „sărbătorit“ printr-un imn sfânt, minunat, permanent! O astfel de sărbătoare se cuvine pentru venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ şi apoi la revenirea Sa cu putere mare şi cu slavă (Matei 25, 31).

Imnul de adorare din înălţimea cerului

Versetul 14

14.   Slavă lui Dumnezeu în locurile preînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcerii divine!

   Îngerii slăvesc naşterea Domnului ca pe un început al marii proslăviri a lui Dumnezeu în istoria omenirii şi în istoria universală. Oastea îngerilor aflată în adorare văd deja aceasta împlinită în Copilaşul din Betleem. Fiecare cuvânt al cântării este o mare prorocie, iar dacă privirea îndreptată spre prezentul trist face să amuţească strigătele de bucurie de crăciun, privirea profetică spre viitor a împlinirii planurilor minunate ale lui Dumnezeu fac vocea să răsune în strigăte de bucurie şi veselie.

   Imnul de adorare cerească al îngerilor din înălţimea cerurilor nu constă din trei părţi, aşa cum prezintă traducerea Luther, ci numai din două.

Traducerea Luther spune:

1. Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte, 2. pace pe pământ, 3. în oameni bună plăcere.

   Luther a tradus corect versiunea grecească Koine pe care a avut-o la dispoziţie pe vremea aceea, căci aceasta are în greacă cuvântul plăcere = eudokia în nominativ şi nu aşa cum este în manuscrisele mai vechi, pe care Luther nu le-a cunoscut, anume Vaticanus şi Sinaiticus, în genitiv. De aceea Luther are această împărţire în trei a imnului ceresc.

   Traducerea textuală arată astfel:

1. Slavă (sau onoare) există la Dumnezeu în înălţimea cerurilor.

2. Pace există pe pământ la oamenii plăcerii (divine).

   Partea întâia a imnului de adorare al îngerilor spune ce este sus în ceruri. Partea a doua a imnului de adorare al îngerilor spune ce este jos pe pământ.

   Ambele cazuri nu stau în optativ, aşa cum a tradus Luther: „Slavă să fie lui Dumnezeu ... pace să fie pe pământ“; lipsa verbului auxiliar „a fi“ trebuie redată în indicativ, deci „Slavă este (sau există) la Dumnezeu ... Pace este (sau există) pe pământ ...)

Partea 1

   Îngerii din cer spun: „La Dumnezeul nostru în înălţimea cerului s-a descoperit o slavă fără asemănare.“ Pentru Dumnezeul nostru întruparea Fiului Său veşnic a fost aşa de mare, că El în scurgerea miilor de ani atrage mereu atenţia cerului şi pământului cu privire la acest eveniment deosebit, unic, sublim în toate timpurile şi în veşnicie. „Dragostea de oameni a lui Dumnezeu (philanthropia lui Dumnezeu) şi bunătatea lui Dumnezeu s-au arătat în Mântuitorul (soter) Isus Hristos“, aşa scrie în epistola către Tit (Tit 3, 4). „Neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită în Evanghelie“ – (care este Isus Hristos), aşa scrie în epistola către Romani (Romani 1, 17) - „Noi am privit cu bucurie şi timp îndelungat cu atenţie (etheasametha) slava Sa“, aşa spune Ioan cap. 1, 14.

   Expresia Doxa = slavă (onoare), în ebraică kabod, înseamnă la oameni „slava sa, prestigiul său“. La Dumnezeu doxa este minunata strălucire plină de lumină a slavei Sale, sfinţenia Sa nepieritoare şi frumuseţea curată, veşnică.

   Această strălucire a slavei în lumină a frumuseţii maestetice a lui Dumnezeu este cu mult întrecută de ceea ce avea loc în Betleem. Oastea cerească cântă plină de uimire şi mai puternic decât valurile mării învolburate un cântec nou pentru Dumnzeu şi Domnul ei, aşa cum niciodată mai înainte nu a cântat, căci slava Aceluia care este Tatăl adevărat al tuturor copiilor din cer şi de pe pământ s-a descoperit în Copilaşul din Betleem, nu numai oamenilor ci şi îngerilor, într-o măsură aşa de mare că abia acum ei ştiu ce Dumnezeu şi Tată au ei.

   Cei drept, ei cunoşteau pe Dumnezeu, care este dragostea însăşi şi a cărui slavă mare constă nu numai în puterea Sa ci şi în dragostea Sa. Dar acum s-a arătat privirii lor o adâncime şi o plinătate a dragostei lui Dumnezeu, aşa cum ea şi în cer era cu totul nouă şi deosebit de preţioasă şi a cărei arătare i-a surprins şi i-a fermecat, cu toate că nu era destinată lor, îngerilor, ci nouă, oamenilor. Cum ar fi putut un înger să bănuiască că Dumnezeu era în stare să instaureze în chip aşa de minunat slava Sa pe pământ, că Tatăl din ceruri din dragoste pentru o lume păcătoasă va trimite de la inima Sa pe Fiul Său şi că acest Fiu are o dragoste aşa de mare pentru cei pierduţi, că pentru lumea căzută în păcat va părăsi tronul lui Dumnezeu şi va veni într-o iesle şi va merge la cruce! Această întrupare a Fiului lui Dumnezeu descopere taina celei mai adânci dragoste a lui Dumnezeu, în care chiar îngerii doresc să privească (1 Petru 1, 12).

Partea a 2-a

14b.  şi pace pe pământ între oamenii plăcerii (divine).

   Mai întâi sunt două întrebări la care trebuie să se răspundă.

1. Ce se înţelege prin „pace pe pământ“? 2. Ce se înţelege prin „oamenii plăcerii divine“?

1. Ce se înţelege prin pace? Prin pace nu se înţelege nimic altceva decât Isus Hristos. De aceea imnul de laudă al îngerilor putea în loc de pace este pe pământ să spună: Isus Hristos este pe pământ.

   Se poate oare în loc de pace să se spună Domnul Isus? Dovezi din Biblie şi din afara Bibliei confirmă că se poate.

   Maximele rabinice spun: „Numele lui Mesia este pace.“ - „Mare este pacea, căci atunci când va veni Mesia, El va începe cu pace!“

   În Isaia 9, 5 Mesia este numit Prinţul păcii. În Efeseni 2, 14 se spune: „El“, anume Hristos, „este pacea noastră.“ Ultimul cuvânt pe care Domnul înainte de plecarea Sa l-a spus ucenicilor Săi a fost: „Vă dau pacea mea.“ (Ioan 14, 27) Şi primul cuvânt al Celui înviat a fost: „Pace vouă!“ (Ioan 20, 19, 21, 26). Epistola către Romani spune (Romani 5, 1) „... avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“.

   Isus Hristos este pacea în persoana Sa, şi anume reală. Isus Hristos este pacea, El fiind cel care face pacea şi o dă.

2. Ce înseamnă expresia oamenii plăcerii (divine)?

   Expresia „oamenii plăcerii“ nu înseamnă, aşa cum comentatorul Zahn spune: „Oameni care de bună voie consimt faptele şi Cuvântul lui Dumnezeu“, sau cum crede Vulgata: „Oameni cu bună-voinţă“. Nu, nu aşa se înţelege aici. Expresia „oamenii plăcerii“ (genitiv eudokias) – sau potrivit cu manuscrisele avute la dispoziţie de Luther – anume grupa de manuscrise Koine – oamenilor o plăcere (nominativ eudokia) – prin plăcere se înţelege plăcerea pe care Dumnezeu a avut-o pentru oameni. Această realitate de neconceput, că Dumnezeu are plăcere de „omenirea pierdută şi condamnată“ a fost dovedită prin venirea copilaşului din Betleem.

  Expresia en anthropois eudokias = între oamenii plăcerii se referă la hotărârea de har a lui Dumnezeu arătată în Hristos (compară cu Efeseni 1, 5,6). Cuvântului grecesc „eudokia“ îi corespunde cuvântul ebraic „razon = plăcere“ ca exteriorizare a harului şi binefacerii lui Dumnezeu (compară Psalmul 145, 16). Din cauza păcatului oamenii nu au arătat niciodată plăcere lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu Şi-a arătat plăcerea Sa prin Fiul Său!

   Deci partea a doua a imnului oştirii cereşti nu conţine nimic altceva decât conţinutul scump al Evangheliei divine, veşnice. Dumnezeu a dăruit pământului în acea noapte din Betleem ce a avut mai drag şi mai bun, şi anume pe Fiul Său preaiubit, pe care se odihnea plăcerea Sa din veşnicie (compară cu Matei 3, 17 şi Marcu 1, 11 şi Luca 3, 21).

   Prin trimiterea Fiului plăcerii Sale aici jos în lume, lumea a devenit obiectul plăcerii Sale, cu toate păcatele şi starea ei de condamnare. O, ce minune, de necomparat! Nici în lumea aceasta şi nici în veşnicie nu este posibil să putem înţelege şi pricepe această putere a dragostei – dar vrem să adorăm deja aici împreună cu oştile cereşti această minune din Betleem, iar apoi, pe deplin, în cer în slavă. Lui se cuvine adorarea, Dumnezeului-Trinitate, din veşnicie în veşnicie!

   Prin expresia oamenii plăcerii (din cauza conţinutului scump al Evangheliei am adăugat „oamenii plăcerii divine) este preamărită în mod conştient marea faptă de la crăciun a lui Dumnezeu în obiectivitatea Sa monumentală.

   Aici nu este amintit nimic din comportarea subiectivă a omului, nici măcar o aluzie, nimic despre voia omului, despre „aprobarea“ lui, despre dăruirea lui, despre credinţa lui în fapta lui Dumnezeu.

   În acest imn de crăciun al oştirii cereşti este preamărită numai fapta lui Dumnezeu, aşa cum Isus Însuşi spune în Ioan 3, 16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu ...”.

   În acest imn de crăciun al oştirii cereşti este cuprins ceea ce Pavel a scris în epistola a doua către Corinteni 5, 19: „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea – aceasta fiind lumea pierdută – cu Sine.“

   Pe scurt, ceea ce a fost prorocit în Vechiul Testament (Genesa 3, 15)  „... El va zdrobi capul şarpelui ...“, după aceea fiind mereu prorocit de prorocii Vechiului Testament, a devenit realitate irevocabilă în Isus Hristos: „Dumnezeu nu a cruţat pe propriul lui Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi ...“, de la Betleem până la Golgota!

   Schlatter formulează aceasta în felul următor: „ De aceea există oameni cărora Dumnezeu le-a dăruit plăcerea Lui, pentru că Hristos este la oameni. Prezenţa Lui este pentru ei „ne-ţinerea în seamă a datoriei“, înlăturarea despărţirii dintre oameni şi Dumnezeu. Deoarece împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii a venit din partea lui Dumnezeu, de aceea Îl laudă oştirile cereşti. Toate aceste sunt însă lucrarea personală a lui Dumnezeu, rezultatul voinţei Lui. Prin referirea la plăcerea lui Dumnezeu este cuprinsă vestirea harului Său confirmarea măreţiei Sale.“