Marele domnitor de la începutul erei creştine trebuie

să slujească „Copilaşului din iesle“

Luca 2, 1-7

   Zilele împăratului Augustus şi ale împăratului Irod sunt centrul istoriei lumii. „Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege“ (Galateni 4, 4), iar pe de altă parte „acolo unde păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea“ (Romani 5, 21). Păcatul a devenit puternic în iudaism şi la neamuri.

   Expresia „împlinirea vremii“ din Galateni 4, 4 înseamnă: în timpul celui mai mare şi mai vast imperiu, anume al imperiului roman, s-a născut Isus. În textul lui Luther citim în Luca 2, 1 „toată lumea“. Textual înseamnă „tot pământul locuit de oameni“.[1]

   Din punct de vedere politic timpul era împlinit. Un imperiu (imperiul mondial roman), o limbă (limba greacă), o reţea de circulaţie (drumuri şi circulaţia maritimă) unea imperiul mondial la Marea Mediterană.

   În nici-un alt timp de mai înainte nu puteau apostolii să răspândească cu repeziciune mai mare cuvântul crucii, ca în acest timp. Canalele erau pregătite. Lumea sub conducerea credincioasă a lui Dumnezeu a lucrat la Împărăţia lui Dumnezeu. Timpul era împlinit.

   La lucrurile măreţe prezentate în Galateni 4, 4 se adaugă cele spuse în Romani 5, 21: Acolo unde păcatul s-a înmulţit ... Păcatul s-a înmulţit în iudaism.

   Păcatul s-a înmulţit şi în rândul neamurilor:

   Liberalismul filozofic a făcut de batjocură vechea credinţă în zei. Se răspândea tot mai mult o amestecătură de religii vechi şi noi (sincretismul).

   Ceea ce oamenilor (atât iudeilor cât şi neamurilor) le era imposibil, a făcut Dumnezeu – trimiţând de la Sine Însuşi salvarea (mântuirea), şi anume prin Copilaşul din Betleem.

1. În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea.
2. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius.
3. Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui.
4. Iosif s-a suit şi el din Galilea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudea, în cetatea lui David, numită Betleem, - pentru că era din casa şi din seminţia lui David, -
5. să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată.
6. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria.
7. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece, şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.

   La prezentarea măreţiei minunii întrupării lui Dumnezeu ne captivează simplitatea, aproape primitivă, am putea spune relatarea seacă şi cu caracter de cronică a lui Luca, mulţimea de „şi“, apoi „pe când“ sau „s-a întâmplat că ...“, apoi propoziţiile simple, scurte, lipsite de artă. O astfel de obiectivitate pură se poate imagina numai la acela care este conştient, nimic mai puţin, dar şi nimic mai mult, să prezinte în scris adevărul.

   Făgăduinţa unică în felul ei, de neînţeles, făcută Mariei în capitolul 1, 31-37 se va împlini acum. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic şi sfânt, Dumnezeu Însuşi, se va naşte în mijlocul omenirii păcătoase.

   Ne reîntoarcem la text.

   În mod simplu, ca şi cum nu s-ar petrece absolut nimic deosebit, Luca începe:

   În vremea aceea. Prin indicarea timpului „în vremea aceea“ suntem plasaţi din nou în capitolul 1 versetul 57 şi următoarele, adică în timpul naşterii lui Ioan Botezătorul. „În vremea aceea“ este o expresie cu un caracter aşa de general, că nu se redă nici ziua şi nici anul naşterii Mântuitorului nostru.

   Zilele de naştere şi anii de naştere ai mai marilor timpului acela, de exemplu Augustus, Tiberiu, etc., erau foarte exact definite. În lucrările de istorie sunt notate astfel de zile. Evangheliştii, care au scris despre Isus, par să nu se fi interesat absolut deloc de aceasta. Ei nu voiau să redacteze o biografie a lui Isus, sau să publice o lucrare istorică cu caracter ştiinţific. Ei nu voiau să răspândească cunoştiinţă, ci să trezească credinţă.

   Plasarea naşterii lui Isus în contextul istoric al lui Cezar Augustus are scopul numai de a arăta că mai marii pământului acestuia nu sunt altceva decât salahori în realizarea voii lui Dumnezeu!

   Textul lui Luca spune: În vremea aceea a ieşit o poruncă (un decret) de la Cezar Augustus.[2]

   Pentru cuvântul poruncă se foloseşte în limba greacă cuvântul „dogma“. Expresia „dogma“ are în Noul Testament diferite înţelesuri.[3]

   Pentru „înscriere“ se foloseşte „apographesthai“. Asta înseamnă „înregistrarea în registrul oficial, cu scopul stabilirii impozitului, a numelui fiecărui cetăţean, a vârstei lui, situaţia familiară, numele soţiei şi al copiilor, averea şi veniturile.“

   Rezultatul recesământului lui Cezar Augustus a fost 60 de milioane de oameni. Asta însemna un imperiu şi o putere mare. Rezultatul recesământului divin a fost: „Un neam de oameni sărmani, o lume pierdută!“

   În versetul 2 citim: Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius (Cyrenius).[4]

   Pe senatorul P. Salpicius Quirinius îl cunosc şi istoricii romani. S-a născut în Lanuvium la Tusculum în Italia, prin acţiuni dibace a reuşit să ocupe poziţii înalte în imperiu.

    3.   Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui.

4. Iosif s-a suit şi el din Galilea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudea, în cetatea lui David, numită Betleem, - pentru că era din casa şi din seminţia lui David, -
5. să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată.

   Chiar şi în poruca Cezarului şi în ascultarea iudeului Iosif faţă de stăpânitorul păgân Augustus se recunoaşte mâna conducătoare a lui Dumnezeu, şi anume prin aceea că pentru împlinirea Scripturii, şi prin aceasta pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, Isus se va naşte în Betleem.

    În versetul 4 se spune accentuat: Iosif s-a suit din Galilea (şi anume din cetatea Nazaret), ca să se ducă în Iudea.

   Nazaret este situat la 525 m peste nivelul mării, iar Betleem la 777 m peste nivelul mării. În aproximativ cinci zile de mers se ajungea din Nazaret la Betleem! Distanţa dintre Nazaret şi Betleem era de 170 km.

   Betleemul era pe vremea lui Iosif şi Maria o cetate foarte săracă. Deja cu 700 de ani înainte prorocul Mica a caracterizat Betleemul ca fiind o cetate mică. În Mica 5, 2 se apune: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.“

   Luca însă nu numeşte Betleemul ca fiind „cetatea împlinirii“ prorociilor vechiului Testament, ci îl numeşte simplu cetatea lui David.[5]

   Cetatea lui David nu este cetatea de rezidenţă a lui David, ci locul lui de naştere (compară cu 1 Samuel 16, 1 – 17, 12).

   Faptul că Iosif descindea din David rezultă clar din versetul 4, şi prin aceasta se confirmă arborele genealogic al lui Iosif din Matei 1, 1-16. Iosif descinde direct de pe linia regală.

   Călătoria de la Nazaret la Betleem, cu cei 170 km distanţă, trebuie să fi fost foarte grea pentru Maria aflată în luna a noua de sarcină. O povară pentru mulţimea nenumărată de pelerini veniţi la înscriere o constituia nu numai starea rea a drumurilor, ci şi căldura zilei, praful de pe drum, lipsa apei şi alimentaţia neregulată. Eforturile marşului, lipsa locaşurilor de poposire peste noapte, toate acestea a trebuit să le îndure Maria, gravidă în ultimele luni.

   Ajunsă în Betleem, aici a început adevăratul necaz. Deoarece mica localitate mişuna de oameni, era imposibil să găseşti un loc de înnoptare. Câte suspine şi rugăciuni de implorare s-au ridicat spre cer, ca Dumnezeu să dea celor doi tineri un loc de poposire (Maria fiind într-o situaţie foarte grea din cauza naşterii care se apropia). Dar nu a avut loc nici-o ascultare a rugăciunii.

6. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria.
7. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece, şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.

   Luca relatează simplu şi natural cel mai important eveniment al istoriei lumii: naşterea Mântuitorului.[6]

   Textul biblic accentuează: „Maria a născut pe Fiul ei cel întâi născut (greceşte: prototokos).“ Biserica catolică crede că expresia „întâi născut“ înseamnă singurul născut, deci că Maria nu a mai avut după aceea şi alţi copii, deoarece Maria nu a avut relaţii conjugale cu Iosif.

   În privinţa aceasta dorim să constatăm că expresia „întâiul născut“ (prototokos) se foloseşte conştient, spre deosebire de „singurul născut“ (monogenés). Se cuvine şi în acest loc să acordăm toată cinstea literei Scripturii, căci Isus a avut, potrivit mai multor mărturii ale Evangheliilor, 4 fraţi şi mai multe surori (compară Matei 12, 46 şi următoarele; cap. 13, 55,56; Marcu 3, 31 şi următoarele; Luca 8, 19 şi următoarele; Ioan 2, 12; 7, 3).

   Cuvântul „întâiul născut“ este rostit în limbaj ebraic. Întâiul fiu născut corespunde cuvântului ebraic bekor, o expresie de o deosebită importanţă judiciară, deoarece întâiul născut evreu (dacă era posibil) trebuia prezentat în Templul de la Ierusalim, sau mai bine zis trebuia „răscumpărat pentru slujba preoţească“. Prin folosirea expresiei „întâiul născut“ Luca ne pregăteşte pentru prezentarea în Templu, pe care numai Luca, dintre cei patru evanghelişti, ne-o relatează.

   Luca observă foarte atent şi scoate în evidenţă că „nu era pentru ei (autois) nici-un loc în casa de poposire“. Acest mod de exprimare este mult mai intenţionat decât se pare la prima vedere. Dacă Luca ar fi vrut să spună numai că în casa de poposire nu mai avea nimeni loc, atunci ar fi fost suficient dacă ar fi scris: „În casa de poposire nu mai era loc“. Dar prin faptul că în construcţia frazei spune că pentru ei nu era loc, Luca arată situaţia deosebită în care se găseau cei doi soţi în momentul când trebuia să se nască copilaşul Isus.

   Prin faptul că pentru Domnul nu era nici-un loc în casa de poposire, s-au împlinit cuvintele: „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit“ (Ioan 1, 11).

   Este îngrozitoare această mare renunţare la condiţiile umane absolut necesare la naşterea unui copil, care merita să fie pus într-un leagăn cald şi moale, pregătit cu dragoste şi gingăşie de mâinile iubitoare ale mamei. Poate că această şedere în iesle poate fi văzută simbolic ca fiind semnul marei jertfe de pe Golgota şi a jertfei de împăcare, din care se vor hrăni toate fiinţele.[7]

   Ieslea este amintită de trei ori: la naştere, apoi din gura îngerului şi atunci când păstorii găsesc Copilul (Luca 2, 7, 12, 16). (Detalii cu privire la „grajd“ în relatarea despre păstori.)

   Ţăranul palestinian obişnuieşte să se roage pe pardoseală. Aceasta nu-l deranjează. Dar un leagăn pentru un nou născut are chiar şi cea mai săracă mamă din Palestina – chiar de pe vremea lui Avraam.

   Cu o iesle L-a primit Israel, poporul ales al lui Dumnezeu. Cu o cruce I-a pregătit Israel cea mai ruşinoasă despărţire.