Înălţarea lui Isus Hristos la cer – Luca 24,44-53

    Luca rezumă la sfârşitul evangheliei sale tot ce Isus după învierea Sa şi până la înălţarea Sa la cer a dat ucenicilor Săi ca învăţături şi făgăduinţe. Ce se relatează în Luca 24,44-48 nu arată că cele amintite ar fi avut loc în seara zilei de Paști (Luca 24,36) sau în ziua înălţării Sale la cer. Un comentator autorizat al Scripturii arată că au trecut 40 de zile între Luca 24,44.45 şi înălţarea Sa la cer (Faptele Apostolilor 1,3). Acel comentator găseşte aici în Luca 24,44-49 o relatare sumară despre ce a vorbit Isus în cele 40 de zile de la învierea Sa şi până la înălţarea Sa la cer. Deci aici (Luca 24,44-53) Luca rezumă rezultatul diverselor vorbiri ale Celui înviat împreună cu înălţarea la cer cu intenţia ca în a doua sa carte s-o trateze mai detaliat.

   Luca relatează aici: a) ultima vorbire a Celui înviat adresată ucenicilor Săi (Luca 24,44-49); b) luarea Celui înviat în cer (Luca 24,50-53).

a) Ultima vorbire a Celui înviat adresată ucenicilor Săi (Luca 24,44-49)

44. Şi le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus pe când eram încă împreună cu voi, că trebuie să fie împlinite toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise şi în profeţi şi în psalmi.”

45. Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.

46. Şi le-a spus: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristosul şi să învieze dintre morţi a treia zi

47. şi să se predice în Numele Său pocăinţa şi iertarea de păcate la toate naţiunile, începând de la Ierusalim.

48. Şi voi sunteţi martori ai acestor lucruri.

49. Şi, iată, Eu trimit peste voi promisiunea Tatălui Meu: dar voi rămâneţi în cetate, până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.”

   Aşa cum Domnul înaintea suferinţelor şi morţii Sale a stat împreună cu ucenicii şi a mâncat cu ei şi prin Cină le-a oferit un semn al dragostei Sale, tot aşa acum, înainte să Se despartă de ei, lasă ucenicilor o moştenire deosebită, de care ei puteau să se bucure toată viaţa lor.

   Domnul a explicat deseori ucenicilor, că nici o literă din Lege şi din profeţi nu va cădea, ci că El a venit mai degrabă să împlinească profeţiile din Vechiul Testament referitoare la El. Orice profeţie mesianică, în măsura în care ea se referă la timpul acesta, El o va împlini. După această explicaţie solemnă, că profeţiile Scripturii referitoare la El vor trebui să se împlinească, El le-a deschis Scripturile Vechiului Testament. Toate făgăduinţele, în măsura în care ele se referă la acest cadru, Domnul le rezumă în patru puncte principale: suferinţa, moartea, învierea şi predicarea la popoare.

   Aceste cuvinte sau vorbiri, spre care El orientează pe ucenicii Săi, le-a rostit-o într-un moment deosebit. El le-a făcut cunoscut alor Săi pe când El mergea împreună cu ei. Acum dimpotrivă, El se află în starea de transfigurare şi într-un trup glorificat. Felul de odinioară de a fi împreună cu ai Săi s-a terminat prin moartea Sa pe cruce.

   Isus a spus ucenicilor în zilele când era în trup de carne, că trebuie să se împlinească tot ce este scris în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi cu privire la El. Cu toate că El a dat ucenicilor această învăţătură nu numai o singură dată, ci de mai multe ori, El a trebuit totuşi să constate că explicaţiile Sale date lor nu le-au fost clare. S-a constat că ucenicii aveau idei greşite, care erau în concordanţă cu dorinţele lor carnale. Deoarece acum era ultima dată când El vorbea faţă către faţă cu ucenicii, El nu a putut să amâne introducerea lor în deplina înţelegere a Vechiului Testament. Când Luca scrie că Isus a creat ucenicilor premisele să înţeleagă Scripturile, el nu vorbeşte dacă El le-a deschis şi inima, aşa cum a făcut cu vânzătoarea de purpură Lidia (compară cu Faptele Apostolilor 16,14). Prin explicarea Cuvântului, care apelează la minte, trebuie să vină iluminarea lăuntrică.

   Interesant este, că se accentuează învierea în ziua a treia, ceea ce face şi apostolul Pavel în cunoscuta sa explicaţie despre înviere (1 Corinteni 15,4). Învierea în ziua a treia a învăţat-o Isus conform Scripturii. Profeţii directe cu privire la momentul învierii nu sunt incluse în Vechiul Testament. Domnul a numit ziua a treia pe baza istorisirii despre profetul Iona (compară cu Matei 12,40).

   În această „deschidere a Scripturii” Domnul a arătat ucenicilor şi un al treilea punct principal, şi anume un trebuie divin, şi anume „predicarea la popoare”. Vechiul Testament vorbeşte despre universalitatea Evangheliei tot aşa de clar cum vorbeşte despre suferinţele Sale, despre moartea şi învierea Sa. În privinţa aceasta se pot da un număr mare de dovezi din Vechiul Testament (Isaia 49,1; Psalm 2,8; Osea 2,23; Ioel 3,4; Maleahi 1,11; Daniel 7,14; Psalm 117,1). Domnul a deschis privirea apostolilor spre viitor. De multe ori i-a învăţat cu indicaţii clare cu privire la predicarea Evangheliei la toate popoarele (Matei 8,11; 10,18; Luca 14,23; Ioan 10,16; Matei 26,13; Marcu 14,9; Matei 24,14). Dovada din Scripturii cu privire la semnele şi poruncile Sale le-a dat ucenicilor abia acum, când ei trebuiau să înceapă misiunea de predicare la popoare. Conţinutul predicii lor este schimbarea caracterului sau întoarcerea la Dumnezeu, o schimbare a caracterului lor şi a fiinţei lor spre iertarea păcatelor. Ceea ce ei trebuiau să predice nu era un scop personal al lor, ci nucleul Evangheliei. Această predică la pocăinţă trebuie să aibă loc conform cu Scriptura. Aici trebuie ţinut seama de cuvintele: „epi to onomati auton”, ceea ce nu înseamnă: în Numele Său, ci mai corect trebuie tradus „pe baza Numelui Său”. Numele lui Hristos este totodată baza, punctul de sprijin al Evangheliei pocăinţei şi iertării păcatelor. Apostolii trebuie numai să prezinte înţelesul acestui Nume, conţinutul şi valoarea şi lucrarea Lui.

   Domnul dă ucenicilor indicaţia importantă, ca ei să înceapă în Ierusalim cu predicarea Evangheliei. Acesta este drumul biblic. În cetatea lui David a fost făgăduit lui Mesia tronul (Psalm 132). Dumnezeu a aşezat în Sion pe Împăratul Său (Psalm 2,6). Din Sion porneşte Legea şi Cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim (Isaia 2,3). În Sion a fost aşezată Piatra de unghi preţioasă (Isaia 28,16). Sionul şi Ierusalimul trebuie să-şi înalţe glasul cu putere (Isaia 40,9). Ucenicii ar fi putut uşor să gândească, să nu înceapă cu vestirea Evangheliei în Ierusalim, care a omorât pe Hristos, şi să nu mai încerce nimic cu Israel. Ierusalimul a fost timp îndelungat centrul misiunii, şi acolo au fost apostolii, care erau stâlpii Adunării (Bisericii). Apostolul Pavel, când a misionat, a căutat mai întâi pe iudei (Faptele Apostolilor 13,46). Justificarea pe baza Scripturii a predicării la popoare dovedeşte respectul Domnului faţă de Vechiul Testament (compară cu Matei 22,43). Dacă Fiul lui Dumnezeu avea un astfel de respect pentru Scripturi, cu cât mai mult atunci robii Săi ar trebui să-l aibă!

   După ce Domnul a prezentat ucenicilor părţile principale din Scriptură, El îi numeşte martorii Săi. Ei trebuiau să mărturisească înaintea lumii întregi ce le-a arătat El din Scripturi. Mărturia apostolilor se referă la suferinţele sale, la moartea şi învierea Sa ca predică în toată lumea. Dacă Isus le-a cerut să depună mărturie despre aceasta, ei trebuiau să presupună că cuvântul despre cruce şi despre înviere va fi pentru iudei şi pentru păgâni o piatră de poticnire şi de jignire. A fi un adevărat martor al Evangheliei înseamnă după textul original să fii de fapt un „martir”, care pecetluieşte mărturia sa cu moartea, dacă trebuie.

   Ei vor trebui să înceapă în curând funcţia de martor, la care Domnul a chemat pe ucenicii Săi. Pentru această funcţie de martor El vrea să le trimită pe Duhul Sfânt din cer. Prin expresia compusă „exapostellein”, Luca desemnează trimiterea Duhului Sfânt (compară cu Luca 1,53; 20,10.11; Faptele Apostolilor7,12; 9,30; 11,22; 22,11 şi alte locuri) din cer, unde El S-a înălţat acum. Această afirmaţie despre trimiterea Duhului Sfânt este la timpul prezent, ca să exprime că această făgăduinţă nu numai este sigură ci şi că ea se va împlini în curând. Domnul trimite în plinătatea autorităţii Sale Duhul făgăduit de Tatăl.

   Ucenicii trebuiau să primească făgăduinţa Tatălui, pentru ca să fie capabili de a merge ca martori. Până atunci însă ei trebuiau să se comporte liniştiţi şi în tăcere. Ei trebuiau să rămână în cetate până când vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus. Potrivit cu Faptele Apostolilor 1,4-5 acest cuvânt al Domnului se referă la ziua înălţării la cer. Indicaţia de a rămâne în Ierusalim nu se referă şi la zilele de după Rusalii. Deci ziua revărsării Duhului Sfânt stătea în perspectivă. Ucenicii nu trebuiau să părăsească Ierusalimul deoarece împlinirea făgăduinţei va avea loc foarte curând, şi anume nu vor trece săptămâni, ci numai zile. Ei trebuiau să aştepte aici în Ierusalim lucrurile care trebuie să vină.

b) Luarea Celui înviat în cer (Luca 24,50-53)

50. Şi i-a condus până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat.

51. Şi a fost că, pe când îi binecuvânta El, a fost despărţit de ei şi a fost ridicat la cer.

52. Şi ei, după ce I s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie.

53. Şi erau mereu în Templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu.

   Faptele Apostolilor nu aminteşte Betania, ci Muntele Măslinilor, ca loc unde a avut loc înălţarea la cer (Faptele Apostolilor 1,12). Ambele informaţii sunt în cea mai frumoasă armonie. Muntele Măslinilor este aşezat între Ierusalim şi Betania. Remarca „până spre Betania” nu înseamnă în localitate, ci până în apropiere sau în direcţia, pe drum spre, până la locul care coboară spre Betania.

   Este singura dată când Isus binecuvântează pe ucenicii Săi cu mâinile ridicate. Zilnic i-a binecuvântat cu tot felul de lucruri, pe când ei umblau împreună cu El. Punerea binecuvântării pe poporul lui Dumnezeu era funcţia marelui preot (Numeri 6,23). Acum, deoarece Domnul Se despărţea de ei, El li S-a descoperit ca adevăratul Mare Preot.

   În timp ce îi binecuvânta, Domnul S-a despărţit de ucenicii Săi. Nu poate fi altfel decât că El a fost răpit dinaintea ochilor lor în înălţime. De data aceasta era o îndepărtare foarte deosebită, minunată, tot aşa cum apariţia Lui odinioară în mijlocul lor era minunată (compară cu Ioan 20,19,26). Luca, care încheie relatarea sa cu acest eveniment, spune clar, că după aceea Hristos nu S-a mai arătat; căci punctul întrunirii lor nu mai este persoana lui Isus ci Templul din Ierusalim. În cele mai multe manuscrise aici stă şi propoziţie: „Şi El a fost ridicat la cer.” Chiar dacă această propoziţie este o glosă, ea oferă totuşi explicaţia realistă a felului cum Domnul S-a despărţit de ucenici. Dacă la apariţiile anterioare El devenea deodată invizibil, acum El S-a despărţit vizibil de ochii ucenicilor, mergând vizibil spre cer. Prin aceasta Domnul voia să ofere nu numai o despărţire clară a apariţiei Sale de Paști, ci şi să convingă pe ucenici că El Se reîntoarce acum în slava Tatălui (compară cu Luca 24,25; Ioan 17,5), pe care El a părăsit-o atunci când a venit în lume.

   După ce Domnul S-a înălţat la cer, ucenicii s-au întors cu mare bucurie la Ierusalim. Prin aceasta au urmat indicaţia Domnului, pentru ca acolo să aştepte primirea făgăduinţei Tatălui. Atunci inima lor s-a speriat de vestirea plecării sale. Acum ea este plină de bucurie, deoarece ei au recunoscut înălţarea Sa la cer ca reîntoarcere a sa la Tatăl. Dacă ucenicii erau în Templu, aceasta nu exclude că ei aveau părtăşie unii cu alţii şi în casă (Faptele Apostolilor 1,13). În timpul serviciului divin public mergeau la Templu, aşa cum făceau şi după revărsarea Duhului Sfânt, când zilnic mergeau la Templu în timpul orei de rugăciune (Faptele Apostolilor 2,46; 3,1). Ei lăudau şi preamăreau pe Dumnezeu pentru tot ce au trăit ei. Învierea şi înălţarea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu erau în mod deosebit permanent subiectul laudei lor!