Învierea lui Isus Hristos – Luca 24,1-43

   Moartea pe cruce, „cea mai mare tragedie a istoriei universale”, nu era sfârşitul vieţii pe pământ a lui Isus, ci învierea Sa minunată şi înălţarea Sa la cer constituie încununarea finală a vieţii şi lucrării Sale pe pământ. În timp ce Domnul atârna pe cruce, mulţi oameni au fost spectatorii batjocurilor şi suferinţelor Sale. Mulţi au auzit oftaturile Lui, unii au văzut cum El Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul. Învierea Domnului însă a fost văzută numai de îngeri. Deoarece nici un om nu a văzut cum Domnul S-a trezit şi a ieşit din mormânt, nici un evanghelist nu relatează actul propriu-zis al învierii Sale. Însă realitatea învierii Domnului şi apariţiile Celui înviat sunt incontestabil atestate în toate cele patru evanghelii, în Faptele Apostolilor şi de către apostolul Pavel.

   Toate cele patru evanghelii se aseamănă în aceea, că în dimineaţa paştelui femeile din Galileea s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, au găsit mormântul deschis şi prin gura îngerului au primit mesajul învierii Domnului şi că Cel înviat S-a arătat acestor femei şi Mariei Magdalena. Diferenţele între aceste relatări despre acest eveniment constau numai în momente secundare. Importantă este situaţia, că evanghelistul Matei relatează numai despre o apariţie a Celui înviat (compară cu Matei 28,1-10); Marcu relatează despre trei apariţii (Marcu 16,9-12); Luca nu vorbeşte despre nici o arătare în Galileea, ci despre arătarea în Ierusalim; Ioan aminteşte două apariţii, una în cercul ucenicilor adunaţi laolaltă în Ierusalim şi una în Galileea (Ioan 21).

   Din aceasta se poate deduce că evanghelişti nu au vrut să relateze despre toate apariţiile, ci au amintit numai acele apariţii care erau suficiente pentru consolidarea credinţei în învierea lui Hristos. Fiecare evanghelist a ales una din apariţiile Celui înviat, corespunzător planului şi caracterului evangheliei sale.

   Dacă Matei se limitează la apariţiile Celui înviat în Galileea, aceasta corespunde planului evangheliei sale, să descrie mai ales lucrarea mesianică a lui Isus pe teritoriul Galileii. Luca şi Ioan amintesc apariţiile Domnului în Ierusalim, deoarece Ierusalimul era locul de unde trebuia să plece în toată lumea mărturia despre învierea Domnului.

   Prezentarea istoriei învierii şi înălţării la cer în evanghelia după Luca se limitează în general la lucrurile principale. La descrierea înmormântării nu se spune nimic despre piatra care a închis mormântul; femeile, care au venit la mormânt, au găsit piatra prăvălită (Luca 24,2). Luca relatează cele două apariţii, care erau deosebit de potrivite pentru justificarea convingerii despre învierea lui Hristos. Corespunde în totul planului evangheliei sale, de a face cunoscut creştinilor dintre păgâni certitudinea istorică despre lucrurile mântuirii. Una din apariţiile lui Isus după învierea Sa arată că la început  chiar şi ucenicii se îndoiau cu privire la realitatea învierii, dar prin fapte de netăgăduit au devenit convinşi de ea. Apariţia lui Isus pe drumul spre Emaus şi apoi în cercul ucenicilor la Ierusalim a dat dovada despre învierea Sa în trup[1].

   Relatarea învierii în evanghelia după Luca se împarte în patru părţi: 1. Femeile galileene la mormântul deschis al Celui înviat (Luca 24,1-12); 2. Întâlnirea Celui înviat cu ucenicii aflaţi pe drumul spre Emaus (Luca 24,13-35); 3. Apariţia Celui înviat în cercul ucenicilor la Ierusalim (Luca 24,36-42); 4. Înălţarea la cer a lui Isus Hristos (Luca 24,44-53).

1. Mersul femeilor galileene şi a lui Petru la mormânt – Luca 24,1-12

   Această secţiune relatează despre sosirea femeilor la mormânt. (Luca 24,1-3), apoi despre apariţia îngerului şi mesajul lui (Luca 24,4-7), şi în cele din urmă plecarea femeilor şi sosirea lui Petru (Luca 24,8-12).

a) Mersul femeilor galileene la mormânt – Luca 24,1-3.

1. Dar, în ziua întâi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, ele au venit la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră.

2. Şi au găsit piatra răsturnată de la mormânt şi,

3. intrând, n-au găsit trupul Domnului Isus.

   În continuarea relatării, că femeile galileene au privit cu atenţie unde şi cum a fost pus trupul neînsufleţit al Domnului, şi apoi acasă au pregătit miresmele şi în timpul sabatului s-au odihnit, aşa cum prevedea Legea, (Luca 23,55.56), acum Luca relatează istoria despre învierea Domnului. De aceea nu pot fi alte femei, decât acelea care L-au însoţit pe Domnul din Galileea. Luca numeşte cu numele pe trei femei din acestea (Luca 24,10). Toţi evangheliştii o numesc pe Maria Magdalena; Matei şi Marcu vorbesc în afară de aceasta despre „cealaltă Maria”, mama lui Iacov; Marcu aminteşte ca a treia femeie numai pe Salome, în timp ce Luca numeşte ca a treia femeie pe Ioana. Probabil că toate femeile au mers împreună dis-de-dimineaţă.

   Luca relatează, că atunci când femeile au ajuns la mormânt, au văzut că piatra era prăvălită. Potrivit relatării lui Marcu, pe drum spre mormânt femeile se preocupau cu tot felul de gânduri şi griji cu privire la răsturnarea pietrei. Matei relatează despre un cutremur al mormântului, pe care a coborât un înger, care a rostogolit piatra. Luca nu relatează nimic despre aceasta. Foarte expresiv însă Luca descrie spaima şi bucuria femeilor.

b) Apariţia îngerului şi mesajul lui – Luca 24,4-7.

4. Şi a fost că, pe când erau ele nedumerite despre aceasta, iată, doi bărbaţi au stat deodată lângă ele în veşminte strălucitoare.

5. Şi ele fiind înfricoşate şi plecându-şi feţele la pământ, e le-au zis: „Pentru ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi?

6. Nu este aici, ci a înviat. Amintiţi-vă cum v-a vorbit,

7. pe când era încă în Galileea, spunând: „Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit şi a treia zi să învieze”.

   În timp ce femeile se întrebau nedumerite, cine va rostogoli piatra de la mormânt, înaintea lor au stat doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare. Femeile s-au înspăimântat că piatra era dată la o parte. Luca explică cum cei doi pelerini spre Emaus au denumit „îngeri” pe cei doi bărbaţi (Luca 24,23). Prin urmare textul nostru vorbeşte despre doi îngeri. Marcu şi Matei vorbesc numai despre un înger cu chip de om. Relatarea evangheliştilor nostru este în acest punct în concordanţă cu Ioan 20,16. Să explici aceste diferenţe ca fiind contradicţii nu se poate justifica. Primii doi sinoptici amintesc numai pe singurul înger, care a vorbit femeilor. Verbul „ephistemi = a se înfăţişa) se foloseşte pentru apariţii de îngeri (Luca 2,9; Faptele Apostolilor 12,7), şi arată neaşteptatul, inopinatul. Să consideri hainele albe ale îngerilor ca haine de sărbătoare nu este corect aici, ci ele sunt mai degrabă prezentarea lăuntrică a stării de curăţie şi lipsă de pată. Marcu redă locul exact unde a stat îngerul la mormânt; Matei, care mai înainte a descris îngerul ca stând pe piatră, tace cu privire la locul unde s-a aflat el după aceea în mormânt: Luca nu relatează nimic despre ambele.

   Văzând cele două înfăţişări de îngerii, femeile au fost cuprinse de o frică mare. Marcu relatează foarte concis: „Şi s-au înspăimântat”, ca prin aceasta să exprime gradul cel mai înalt de uimire şi spaimă. Luca dimpotrivă, zugrăveşte în continuare cum s-a manifestat frica femeilor: şi-au plecat feţele la pământ. Femeile şi-au plecat de frică feţele la pământ; hainele albe strălucitoare ale îngerilor le-au orbit ochii, felul neobişnuit şi înfăţişarea le-a zăpăcit sufletele.

   Spaima femeilor era de altă natură decât cea paznicilor romani ai mormântului. Îngerii nu au avut nici un cuvânt de liniştire, de întărire şi de mângâiere pentru acei paznici. Femeile dimpotrivă, au fost întâmpinate de îngeri cu cuvinte prietenoase, ca să le ia frica şi pentru ca ele să se poată bucura de Domnul, care era înviat dintre morţi. Vorbirea îngerilor este redată de toţi sinopticii. Matei şi Marcu oferă suplimentar cuvântul scurt, prin care s-a făcut curaj femeilor.

   Potrivit relatării evanghelistului Matei, îngerul justifică de ce el vorbeşte aşa de prietenos femeilor. El ştia că ele caută în mormânt pe Isus Cel răstignit. Ele Îl căutau cu o credinţă slabă, dar cu o dragoste mare, cu speranţe spulberate, dar cu loialitate perseverentă. Prietenii lui Isus nu au nici un motiv să se teamă de îngeri. Potrivit relatării lui Luca, îngerii întreabă pe femei: „Pentru ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi?” Întrebarea îngerilor nu spune nimic, că Isus este iarăşi viu, ci că El în sensul cel mai înalt este Cel viu. El este de aceea Cel viu, deoarece El Însuşi este viaţa (Ioan 6,35). În toată creaţia tot ce are viaţă îşi primeşte viaţa de la El, în El Însuşi trăieşte tot ce are viaţă, deoarece El Însuşi este adevărata viaţă, de aceea El dă celor vii viaţa naturală, celor credincioşi viaţa spirituală şi veşnică, de aceea El nu putea fi ţinut în moarte (Faptele Apostolilor 2,24).

   Femeile erau acum pregătite să primească marele cuvânt de Paști, pe care toţi cei trei sinoptici îl relatează aproape simultan. Prin aceea că îngerul spune, că Isus a înviat, marea minune de Paști se explică prin acţiunea lui Dumnezeu. Învierea lui Isus Hristos este explicată şi în alte locuri ale Noului Testament prin acţiunea lui Dumnezeu (compară cu Faptele Apostolilor 2,24; 3,15; 4,10; 10,40; Romani 4,24; 1 Corinteni 6,14; 15,15; 2 Corinteni 4,14). Prin aceasta nu se pune la îndoială faptul că Isus a înviat dintre morţi în propria Lui putere divină. El spune referindu-Se la templul trupului Său: „În trei zile îl voi ridica” (Ioan 2,19), făcând în felul acesta aluzie la învierea Sa (Ioan 2,22). Isus a mai spus: „Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi” (Ioan 10,8). În felul acesta Învierea este accentuată atât ca lucrare a lui Dumnezeu Tatăl cât şi ca lucrare a Mântuitorului Însuşi.

   Învierea lui Isus este prezentată femeilor nu ca un act al Celui răstignit ci ca o faptă a lui Dumnezeu. Această prezentare corespunde poziţiei şi persoanelor îngerilor ca duhuri slujitoare ale lui Dumnezeu şi mesageri ai lui Dumnezeu, ca să facă cunoscut lucrarea lui Dumnezeu, ceea ce se potrivea cel mai mult cu nivelul de credinţă al femeilor. Ceea ce ucenicele lui Isus nu-L credeau capabil pe Stăpânul lor răstignit şi mort, ele au încredere încă în atotputernicia lui Dumnezeu. Credinţa în Isus a eşuat, credinţa în Dumnezeul atotputernic trăia încă în inimile lor zdrobite. Ceea ce Dumnezeu a făcut multora prin cuvântul Fiului Său, aceasta a făcut El acum singurului Său Fiu, înviindu-L. În primul moment femeile nu au înţeles adevăratul sens al mesajului de Paști. Cel înviat a trebuit mai întâi să le facă să înţeleagă acest cuvânt al îngerului.

   Cei doi bărbaţi sau îngeri, potrivit relatării lui Luca şi Matei, încearcă să conducă femeile galileene la credinţa în învierea lui Isus nu numai prin referirea la mormântul gol, ci ei le prezintă o cale mult mai demnă de crezut. Femeile să-şi aducă aminte de ceea ce Domnul Însuşi le-a spus cu mult înainte. Cei doi îngeri accentuează că Isus deja cu mult timp înainte şi nu abia în ultimele zile le-a vorbit în Galileea despre suferinţele Sale şi despre moartea şi învierea Sa. Uneori Domnul le-a îndreptat atenţia în privinţa aceasta (compară cu Matei 12,40; 16,21; 17,22 şi versetele următoare). Ceea ce Isus le-a spus cu mult timp înainte şi aşa de multe ori ar trebui să le fie uşor să-şi amintească. Prima parte a prorociei, şi anume ce referitoare la cruce şi moarte, spre cea mai profundă durere a lor s-a împlinit. Puteau ele să se încreadă, că şi referirea Sa la înviere se va împlini? Ceea ce Isus a prorocit despre învierea Sa s-a împlinit acum. Pe deasupra tuturor aşteptărilor omeneşti Dumnezeu L-a înviat.

c) Plecarea femeilor de la mormânt şi sosirea lui Petru – Luca 24,8-12

8. Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele Lui.

9. Şi, întorcându-se de la mormânt, au dat de ştire toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi.

10. Şi erau: Maria din Magdala şi Ioana şi Maria, mama lui Iacov, şi celelalte împreună cu ele, care ziceau acestea către apostoli.

11. Şi cuvintele lor păreau un basm înaintea lor şi nu le credeau.

12. Dar Petru, ridicându-se, a alergat la mormânt şi, plecându-se, a văzut numai fâşiile de pânză pe jos şi a plecat acasă, minunându-se de cele petrecute.

   Îngerii au readus în amintirea femeilor cele vestite de Isus. Este uşor de înţeles, că ele şi-au amintit de vorbirea Domnului[2].

   Dacă Cel înviat nu s-ar fi arătat femeilor şi dacă ele nu ar fi fost solicitate categoric la o bucurie sfântă, bucuria Paştelui ar fi fost repede trecută; căci ea nu a găsit nici un ecou la apostoli. Apostolii nu au crezut nicidecum mesajul lor despre învierea lui Isus. Vestirea femeilor a apărut apostolilor ca o pălăvrăgeală nebună sau o glumă. Expresia „leros”, care se întâlneşte numai aici în Noul Testament, potrivit lui Hesychius înseamnă „absurditate”, „pălăvrăgeală” sau „minciună”. Luca descrie foarte sumar impresia lăsată de primele comunicări. Se creează impresia, ca şi cum toţi cei unsprezece apostoli ar fi considerat femeile ca fiind nebune. Însă ucenicele Domnului nu s-au lăsat influenţate sau intimidate de necredinţa şi batjocura apostolilor, ca să ducă şi altora vestea bună a Paştelui. Ele au răspândit perseverent evanghelia învierii lui Hristos.

   Ce ciudat şi straniu! Femeile, care potrivit rânduielii apostolice trebuie să tacă în Biserică (1 Corinteni 14,35), au fost delegate cu mesajul Paştelui: „Domnul a înviat!” – Este aceasta în ordine? De ce a avut loc aceasta? Aceste întrebări se pun rareori. Gândim că prima vestire a învierii Domnului a fost încredinţată femeilor galileene, deoarece ele au fost primele care s-au aflat la locul unde a avut loc minunea din dimineaţa Paştelui. În timp ce ucenicii erau împrăştiaţi şi fugiseră, ele au mers nu numai împreună la mormânt, ci ele au rămas şi strâns unite împreună. De aceea femeile au fost cel mai bine potrivite pentru a aduna din nou pe ucenicii împrăştiaţi. Apostolii, pe care Mântuitorul i-a ales ca martori ai Săi până la marginile pământului, s-au „lovit” şi s-au „poticnit” de crucea Sa, şi prin aceasta din vină proprie şi-au pierdut dreptul de a fi primii martori. De aceea femeile, ca primele martore ale învierii, au trebuit să amintească apostolilor aceste lucruri.

   Potrivit relatării celei de-a patra evanghelie, Petru şi Ioan, după ce au primit ştirea de la Maria Magdalena, au pornit imediat la mormânt. Luca spune numai despre plecarea lui Petru la mormânt. Mai târziu însă el spune că Petru nu s-a dus singur la mormânt (Luca 24,24). În felul acesta se completează micile diferenţe neînsemnate ale celor două relatări, şi nu sunt contradicţii.

2. Întâlnirea Celui înviat cu ucenicii plecaţi spre Emaus – Luca 24,13-35

   Dintre toate apariţiile lui Hristos Cel înviat niciuna nu este descrisă mai detaliat de evanghelişti, dar nici una nu este mai încântătoare şi mai plăcută ca aceasta aici, care se referă la ucenicii plecaţi spre Emaus. În această descriere bogată şi amănunţită se readuce în amintire cum Hristos nu numai S-a unit cu pelerinii, ci şi cum El a discutat prieteneşte cu ei timp de aproximativ 2-3 ore despre prorociile Vechiului Testament, care vestesc mai dinainte suferinţele Sale, moartea Sa şi învierea Sa şi cum în cele din urmă El a fost recunoscut de ei în acea casă de poposire din Emaus şi cum ei au relatat cu mare bucurie toate aceste lucruri celorlalţi apostoli.

   Aşa cum Ioan povesteşte foarte amănunţit cele două apariţii ale lui Hristos înaintea ucenicilor Săi în Ierusalim, tot aşa Luca prezintă o imagine plină de viaţă, caldă, clară şi emoţionantă despre apariţia Domnului înaintea ucenicilor care mergeau spre Emaus. Relatarea evanghelistului nostru oferă o pereche frumoasă celor două apariţii relatate de Ioan. Celelalte apariţii ale Celui înviat trec modeste pe planul secund în comparaţie cu acestea trei. Luca atribuie acestei apariţii a Domnului înviat o însemnătate deosebită. Notiţa scurtă din Marcu 16,12 şi versetele următoare este o indicaţie spre această relatare a lui Luca.

   Relatarea lui Luca despre apariţia Celui înviat înaintea ucenicilor plecaţi spre Emaus aminteşte: a) întâlnirea lui Isus cu ucenicii în drum spre Emaus (Luca 24,13-16); b) conversaţia pelerinilor cu Cel înviat (Luca 24,17-24); c) interpretarea de către Isus a scrierilor Vechiului Testament (Luca 24,25-27); d) intrarea Celui înviat în casa de poposire din Emaus (Luca 24,28-31); e) mesajul adus apostolilor Domnului de către ucenicii plecaţi spre Emaus (Luca 24,32-35).

a) Întâlnirea lui Isus cu ucenicii în drum spre Emaus (Luca 24,13-16)

13. Şi, iată, doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi spre un sat, al cărui nume era Emaus, la şaizeci de stadii de Ierusalim (aproximativ 3 ore de mers pe jos),

14. şi vorbeau între ei despre toate acestea care se petrecuseră.

15. Şi a fost că, pe când vorbeau ei şi discutau, Isus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei.

16. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.

   Luca începe să relateze amănunţit: „Şi, iată, doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi spre un sat, al cărui nume era Emaus, la şaizeci de stadii de Ierusalim.” Toţi comentatorii s-au preocupat detaliat cu întrebarea, cine ar putea fi fost aceşti doi pelerini. Greşit este să se gândească la ucenicii Simon Petru, la Natanael sau la Iacov, căci la sosirea celor doi pelerini aceştia au găsit pe cei unsprezece ucenici adunaţi laolaltă.

   Redarea exactă a timpului, făcută de Luca: „… în aceeaşi zi”, plasează această întâmplare în prima zi de Paști, când a avut loc învierea. Aceasta rezultă fără îndoială din Luca 24,21. Nu este redat momentul exact din zi, dar se poate presupune că evenimentul a avut loc în după masa zilei de Paști. Pentru aceasta vorbeşte faptul că cei doi pelerini ştiau că femei şi bărbaţi au fost la mormânt şi l-au găsit gol. În afară de aceasta cei doi ucenici au ajuns seara în sat, pe când soarele apunea (Luca 24,29).

   Luca relatează exact, că cei doi pelerini mergeau spre satul Emaus, că acesta era la o depărtare de şaizeci de stadii de Ierusalim. Ei mergeau pe drumul lor foarte întristaţi, dar nu cu inimile şi gura închisă. Discuţia celor doi ucenici dovedeşte că credinţa nu era complet stinsă în inimile lor. Aceşti doi ucenici sunt prezentaţi frecvent ca bărbaţi foarte deznădăjduiţi. Dar aceasta nu se poate afirma. Este clar că cei doi căutau mângâiere şi lumină. Credeau că prin discuţiile avute unul cu altul vor putea să se mângâie reciproc. Mesajul de Paști al femeilor nu a putut să-i bucure. Piatra a fost într-adevăr rostogolită de la mormânt, dar Unul, singurul care ar fi putut să-i mângâie, după părerea lor nu mai era printre cei vii: căci nu L-au văzut.

   În timp ce cei doi pelerini discutau vioi despre moartea Domnului, Isus a mers după ei în adevăratul sens al cuvântului. Deoarece ucenicii se interesau pe drum foarte mult de Mântuitorul lor, discuţia lor a avut avantajul, că Domnul potrivit făgăduinţei Lui (compară cu Matei 18,20) a fost curând realmente în mijlocul lor. Domnul s-a arătat cu adevărat şi personal acestor ucenici în marea zi a biruinţei Sale, ca să le aducă lumină şi mângâiere. De ce a lăsat El pe ceilalţi ucenici din Ierusalim să aştepte până seara? Unii comentatori gândesc, că ucenicii aflaţi pe drum spre Emaus erau oile cele mai îndepărtate de turmă. Un alt comentator crede, că Isus li s-a arătat ca să pregătească pe apostoli pentru învierea Sa. Dar din relatarea lui Luca se deduce, că Isus S-a arătat celor doi ucenici din pricina lor însăşi. Dacă Cleopa şi celălalt ucenic care îl însoţea nu erau persoane remarcabile din cercul extins al ucenicilor Domnului, totuşi Păstorul bun şi credincios avea o inimă tocmai pentru cei mici ai turmei Sale.

   Cei doi pelerini au recunoscut pe Domnul tot aşa de puţin cum L-a recunoscut Maria, care considera pe Cel înviat ca fiind grădinarul. Cei doi ucenici L-au considerat pe Isus ca fiind un pelerin, aşa cum ei înşişi erau. Marcu şi Luca relatează că cei doi ucenici din anumite motive nu L-au cunoscut pe Cel înviat. Marcu spune, că Isus li S-a arătat într-un alt chip; Luca aminteşte că ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască. Ar fi de clarificat întrebarea: A apărut Cel înviat într-un trup nou? Sau: A avut realmente loc o transformare a Domnului, aşa că înfăţişarea Lui era alta?

   Ucenicii în drum spre Emaus nu L-au recunoscut pe Domnul (Luca 24,16), până în momentul când El a frânt pâinea (Luca 24,31). Maria Magdalena L-a recunoscut pe Domnul abia atunci când El a numit-o cu numele ei ((Ioan 20,14 şi versetele următoare). Şi ucenicii mult timp nu L-au recunoscut pe Domnul, atunci când El a stat pe ţărm (Ioan 21,4.7.12). Deci venirea şi plecarea Lui avea ceva de natură spirituală şi neaşteptat. Când în cele din urmă ucenicii din Emaus L-au recunoscut pe Domnul, El dispăruse deja dinaintea ochilor lor (Luca 24,31). Domnul a apărut deodată şi în adunarea ucenicilor din Ierusalim (Luca 24,36), aşa că ei credeau că văd un duh (Luca 24,37). La cele două vizite, pe care le relatează Ioan, Cel înviat a apărut cu aceeași neașteptare și pe lângă aceasta pe când ei erau cu ușile încuiate (Ioan 20,19.26).

   Deci existenţa corporală a Domnului era un alt fel de existenţă corporală. Era o existenţă corporală transformată.

   Dacă ucenicii din Emaus nu L-au recunoscut pe Cel înviat, aceasta nu se poate explica pe baza necredinţei lor. Aici se poate spune cu certitudine, că Dumnezeu a lucrat această nerecunoaştere. Puterea învierii lui Hristos nu se percepe prin vederea şi intuiţia corporală, ci prin Cuvânt și prin credință.

b) conversaţia pelerinilor cu Cel înviat (Luca 24,17-24)

17. Şi El le-a zis: „ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi între voi pe când mergeţi şi sunteţi trişti?”

18. Şi unul din ei, cu numele Cleopa, răspunzând, I-a zis: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu cunoşti cele petrecute în el în zilele acestea?”

19. Şi El le-a spus: „Ce lucruri?” Şi ei I-au zis: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor,

20. şi cum preoţii de seamă şi mai-marii noştri L-au dat ca să fie condamnat la moarte şi L-au răstignit.

21. Dar noi speram că El este Acela care va răscumpăra pe Israel; dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea.

22. Ba încă nişte femei de-ale noastre ne-au uimit: ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt şi,

23. negăsindu-I trupul, au venit zicând că au văzut şi o viziune de îngeri, care spuneau că El este viu.

24. Şi unii dintre cei care erau împreună cu noi au mers la mormânt şi au găsit aşa cum au spus şi femeile, dar pe El n u L-au văzut.”

   Necunoscutul întreabă pe cei doi pelerini care este cauza discuţiei lor. Isus ca purtător de grijă a sufletelor acţionează precaut şi înţelept. El cunoştea necazul lor, dar El le-a oferit ocazia să se uşureze prin descărcarea liberă a inimii lor. Isus S-a prezentat ca un necunoscător, cu toate că El cunoştea totul. Ucenicii din Emaus au putut să-I spună liber şi sincer, chiar dacă această mărturisire a necesitat mult timp[3].

   Faţa întunecată a celor doi pelerini era un semn al tristeţii lor profunde şi al durerii lor uriaşe. Întrebarea compătimitoare a Necunoscutului a sensibilizat inimile lor în aşa fel, că ei simţeau foarte intensiv pierderea lor. Povara necazului apăsa aşa de greu pe inima lor, că stăteau liniştiţi, pur şi simplu nu mai puteau merge mai departe, trebuiau să respire şi să ofteze adânc.

   Isus a întrebat, ca şi cum El n-ar fi ştiut absolut nimic. Prin aceasta s-a revărsat plinătatea compasiunii inimii Lui într-un fluviu mare. Ei şi-au plâns durerea lor adâncă înaintea Însoţitorului lor de călătorie prietenos. Era nevoie de curaj, ca adept al lui Isus, pe care poporul L-a răstignit şi L-a lepădat, să mărturiseşti sincer şi deschis. Ei nu s-au ruşinat să fie prietenii Acestui răstignit. Dragostea lor pentru marele Proroc, pe care Dumnezeu L-a dat poporului Său, era aşa de mare, că ei nu puteau renunţa să mărturisească şi să povestească acestui Străin despre El.

   Înainte ca cei doi ucenici să vorbească despre soarta dureroasă de care a avut parte marele lor Prieten în ultimele zile în Ierusalim, ei Îl denumesc pe Cel răstignit Profet. Isus din Nazaret a apărut ca profet şi a ieşit tot mai mult în relief ca profet; El a revelat o glorie tot mai mare, aşa că funcţia lui de profet a găsit recunoaştere tot mai mare. Aici se pune accentul pe creşterea însemnătăţii funcţiei Sale de preot. El a fost un profet puternic în faptă şi cuvânt. Isus a lucrat puternic prin cuvântul Său, aşa că ascultătorii Lui erau uimiţi (Luca 7,28 şi versetele următoare). Faptele şi lucrările Sale corespundeau cuvintelor Sale. Evident cei doi pelerini se refereau la faptele de putere ale Mântuitorului, la semnele şi minunile Sale. Chiar dacă profeţii vechiului legământ au făcut minuni, faptele de putere ale Domnului au întrecut toate lucrările profeţilor.

   După o scurtă caracterizare a persoanei lui Isus, ucenicii trec la grozăviile de care a avut parte acest Profet mare în aceste zile în Ierusalim. Vârfurile ierarhiei şi mai marii întregului popor au condamnat la răstignire pe acest Profet. Ei L-au răstignit, ca să-L încarce cu cea mai mare batjocură. Cei doi pelerini ştiau că marii preoţi şi mai marii poporului nu L-au răstignit cu oamenii lor, ci Pilat a ordonat aceasta. Dar ei au fost informaţi exact despre toate procedurile, aşa că mari preoţi şi mai-marii pot fi consideraţi iniţiatorii propriu-zişi ai răstignirii sale. Trişti acuză că, căpeteniile poporului au ucis în chip îngrozitor pe acest Profet experimentat al lui Dumnezeu, că din vina marilor preoţi acest Profet a trebuit să aibă un astfel de sfârşit.

   Pe omul din Nazaret, puternic în faptă şi în cuvânt, pe care ei la început L-au privit ca profet, ei Îl privesc ca Profetul făgăduit de Moise (Deuteronom 18,18), căruia Îi va reuşi răscumpărarea lui Israel. Prin profetul, care va răscumpăra pe Israel, se înţelegea un bărbat care va reinstaura tronul împărătesc al lui David, care va nimici pe duşmanii poporului lui Dumnezeu, care Îşi va supune întreg pământul. Cu inimi umplute de durere şi sângerânde ei stăteau la mormântul gol al Domnului, care le-a înghiţit speranţele lor strălucitoare.

   Cuvintele următoare din limba greacă: „alla ge kai” sunt foarte greu de tradus. Ele pot fi traduse: „Dar totuşi şi …”. Din aceste cuvinte se poate percepe, că mai era ceva acolo, care într-un fel oarecare putea să reînvie speranţele scufundate. La toate de câte au avut parte şi la tot ce au suferit, mai era totuşi ceva care lua din oroarea şi groaza suferinţei şi morţii Mântuitorului. La toate suferinţele inimii lor mai rămăsese o foarte mică umbră de speranţă. Ceea ce era se include în cuvintele lor: ei numesc „a treia zi”. Ei au avut încă o mică speranţă în această a treia zi. Ei aşteptau de la această zi rezolvarea enigmei morţii de la cruce a lui Mesia şi un progres mare al întregii stări de lucruri. Isus a vorbit foarte clar despre această a treia zi de după moartea Sa. Ei nu au înţeles conţinutul făgăduinţei date lor prin aceasta.

   Amândoi pelerinii povestesc Străinului, că prin unele femei din cercul ucenicilor lui Isus au fost puşi în spaimă, groază, uimire sau mirare. Ceea ce ei au auzit de la ele înainte de amiază le-a spulberat fără milă ultima lor umbră de speranţă. După această veste şi-au pierdut orice speranţă şi au părăsit Ierusalimul, deoarece acum totul se terminase. Femeile s-au dus în ziua a treia dis-de-dimineaţă la mormânt. Trupul Celui răstignit, pe care ele Îl căutau, nu se mai găsea acolo. Pe lângă aceasta au venit şi au spus că au văzut o viziune de îngeri, care spuneau că „El trăieşte”. Cei doi ucenici nu dau nici o sentinţă cu privire la această apariţie, şi o lasă aşa cum este. Afirmaţia îngerilor relatată de femei, că El trăieşte, nu a fost demnă de încredere pentru cei doi ucenici.

   Dar la vestea femeilor, doi apostoli s-au dus la mormânt, ca acolo să constate starea de lucruri. Pelerinii nu spun cine erau aceşti doi apostoli. Dar nu este greşit aici să ne gândim la Petru şi la Ioan. Cei doi bărbaţi au găsit aşa cum le-au relatat femeile: ei nu au avut nici o viziune, dar au găsit mormântul gol. Acei îngeri ar fi spus, că El trăieşte -, ei s-au dus să caute pe Cel viu, dar nu L-au găsit. Cei doi ucenici trag concluzia, este inimaginabil că Isus ar fi înviat dintre morţi; dacă ar fi aşa, atunci El S-ar fi arătat acestor bărbaţi. Această concluzie are o anumită justificare. Amândoi pelerinii se aflau în cea mai apăsătoare stare sufletească. Ei au mai aşteptat ceva în ziua a treia. Cu toate că ei au primit o ştire foarte minunată, pe care îngerul a adus-o, mormântul era totuşi gol şi Cel înviat nu S-a lăsat văzut. Deoarece ei nu au înţeles gândurile lui Dumnezeu, nu puteau crede învierea minunată a Mântuitorului. Păreri greşite, preconcepute, au împiedicat lumina adevărului, întunericul le-a întunecat claritatea Domnului.

c) Interpretarea de către Isus a scrierilor Vechiului Testament (Luca 24,25-27)

25. Şi El le-a zis: „O, nepricepuţilor şi înceţi cu inima ca să credeţi toate câte au spus profeţii!

26. Nu trebuia să pătimească Hristosul acestea, şi să intre în gloria sa?”

27. Şi, începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a explicat în toate Scripturile cele despre El.

   La început Cel înviat nu a rostit nici un cuvânt de mângâiere pentru cei doborâţi de întristare, ci mai întâi o admonestare aspră. Vorbirea energică a Domnului trebuia să le ajute să se reculeagă. Isus denumeşte pe cei doi pelerini mai întâi „nepricepuţi”. Lor le lipseşte adevărata înţelegere şi cunoaşterea clară. Dacă ar fi avut minte, nu ar fi acum aşa de trişti, ci ar jubila de bucurie şi ar mulţumi lui Dumnezeu pentru adevărata salvare a poporului Său.

   Nepriceperea lor îşi avea rădăcinile în inerţia inimii lor. Inima înceată a ucenicilor era nesimţitoare. Ei sperau că marele Profet, puternic în faptă şi cuvânt, îi va face să savureze gloria şi fericirea poporului ales. Ce au profeţit profeţii despre slava lui Mesia şi a Împărăţiei Sale, le era plăcut şi valoros, deoarece ei considerau adevărată vorbirea simbolică a descrierii minunatei Împărăţii viitoare. Însă profeţiile despre suferinţele şi moartea lui Mesia le-au rămas străine şi întunecate. Hristos nu a văzut altceva în suferinţele Sale şi în moartea Sa, decât numai împlinirea profeţiei. Ucenicii nepricepuţi şi înceţi la inimă s-au lovit tocmai de ceea ce făcea pe Isus să fie Mesia. Drumul Lui mergea prin suferinţe la slavă. Suferinţa era pentru El puntea, trecerea din starea de umilire la starea de înălţare.

   Cel înviat a pus celor doi ucenici o întrebare cardinală, după ce ei au fost îndrumaţi de El spre profeţiile Vechiului Testament. Dacă Domnul voia să aibă un răspuns la întrebarea Sa, El trebuia mai întâi să le dea o învăţătură temeinică. De aceea Domnul a început să le explice profeţiile mesianice, care se referă la suferinţele Sale şi la slava care va urma după ele. Era o instruire temeinică. Isus nu S-a mulţumit să prezinte ucenicilor numai câteva locuri din Vechiul Testament, ci El a început cu Moise şi le-a explicat toate locurile din profeţi. Ucenicii au fost conduşi de la revărsatul zorilor la lumina zilei, prin înţelegerea a ceea ce este Isus Hristos Însuşi. Este un progres să recunoşti în profeţiile Scripturii aceasta, căci Dumnezeu la început a vorbit voalat despre suferinţele şi moartea lui Mesia, până când în cele din urmă El a vorbit clar despre ele. La început sunt numai aluzii uşoare, mai târziu însă sunt vestiri clare. Dacă Celui înviat Îi reuşea să convingă pe ucenici, că întreg Vechiul Testament profeţeşte despre suferinţele şi moartea şi învierea lui Mesia, atunci totul era câştigat. Cel înviat voia să clădească fundamentele credinţei pe temelia Vechiului Testament. Printr-o expunere temeinică El a arătat ucenicilor cum fiecare profeţie în parte se împreună cu toate celelalte profeţi pentru a constitui o clădire stabilă. O interpretare a Vechiului Testament, care în aceste scrieri nu găseşte nici o profeţie referitoare la Hristos şi nici o profeţire cu privire la suferinţele Sale şi la moartea Sa şi la învierea Sa, aceasta nu îşi are nici un loc în Biserica lui Isus.

d) intrarea Celui înviat în casa de poposire din Emaus (Luca 24,28-31)

28. Şi s-au apropiat de satul unde mergeau şi El S-a făcut că merge mai departe.

29. Şi ei L-au rugat stăruitor, spunând: „Rămâi cu noi, pentru că este spre seară şi ziua s-a plecat.” Şi a intrat ca să rămână împreună cu ei.

30. Şi a fost că, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat şi a frânt şi le-a dat.

31. Şi li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut; şi El S-a făcut necunoscut dinaintea lor.

    Nu se spune cât de mult a durat instrucţia. Cei doi ucenici au ajuns în cele din urmă la ţinta călătoriei lor. Însoţitorul lor de călătorie pare să nu fi ajuns încă la ţintă. Domnul a creat impresia că vrea să meargă mai departe, pentru ca ei să devină conştienţi, că El nu voia să-i părăsească şi că ei nu puteau să se despartă de El.

   Cei doi ucenici şi-au dat bine seama ce a însemnat Necunoscutul pentru ei în aceste câteva ore. De aceea au insistat, ca să rămână la ei. Ei sunt timizi. Străinul nu a fost reţinut din cauza lor, ci din cauza Lui. Însoţitorul trebuia să rămână acolo, pentru că sosise deja noaptea; căci un pelerin întrerupe călătoria sa şi se odihneşte, când se face seară şi vine noaptea.

   Domnul ascultă de rugămintea lor insistentă. El intră în casă. Domnul nu Se simte ca oaspete al celor doi, ci acţionează în mijlocul lor ca Domn şi Stăpân, ca Stăpân al casei. După ce ei s-au aşezat la masă, Domnul a luat pâinea în mâna Sa, a rostit o binecuvântare peste ea, a frânt-o şi a împărţit-o. Isus nu a consumat niciodată mâncare şi băutură fără să fi mulţumit Dătătorului tuturor darurilor bune şi desăvârşite pentru ele. Şi în alte ocazii Domnul a rostit binecuvântarea peste pâine, apoi a frânt-o şi a împărţit-o (compară cu Matei 14,19; Marcu 6,41; Luca 9,16; Ioan 6,11). Cu această ocazie L-au recunoscut pe Acela care pe parcursul a câteva ore nu L-au recunoscut, cu toate că El a mers împreună cu ei şi a vorbit cu ei[4].

   Cel înviat S-a revelat de fapt numai pentru ca apoi imediat să se ascundă, şi nu ca să rămână la ucenici. Ucenicii din Emaus au trebuit să afle, că El le-a dăruit prezenţa Sa vizibilă şi perceptibilă numai pentru un timp scurt, că El se va despărţi în curând iarăşi trupeşte de ei. De îndată ce ei L-au recunoscut, El a dispărut privirilor lor.

e) Mesajul adus apostolilor Domnului de către ucenicii plecaţi spre Emaus (Luca 24,32-35)

32. Şi au zis unul către altul: „ Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi când ne deschidea Scripturile?”

33. Şi, ridicându-se chiar în ceasul acela, s-au întors la Ierusalim. Şi i-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei împreună cu ei, spunând:

34. „Domnul a înviat cu adevărat şi S-a arătat lui Simon.”

35. Şi ei au istorisit cele petrecute pe drum şi cum li s-a făcut cunoscut la frângerea pâinii.

   Cel înviat a dispărut. Cei doi ucenici erau iarăşi singuri. Dacă vorbeau de faptul, că inima lor ardea deja pe drum, pe când El le deschidea Scripturile, aceasta nu înseamnă, că acest foc a fost iarăşi stins. Focul era mult mai puternic, că i-a mânat la Ierusalim la ceilalţi fraţi, pentru ca cu focul lor să aprindă mult mai puternic focul bucuriei fericite de Paști şi să-l facă să ardă cu vâlvătaie. Cel înviat nu a dat nici o indicaţie celor doi ucenici, să ducă fraţilor lor vestea îmbucurătoare a învierii. Ei ştiau cum arăta în cercul fraţilor, atunci când au părăsit Ierusalimul. Dragostea frăţească i-a constrâns să mulţumească Celui înviat, care le-a ajutat credinţei lor, prin aceea că I-au slujit slujind fraţilor Săi şi instruindu-i în credinţă.

   Cei doi pelerini doreau plini de bucurie să spună cercului de unsprezece ucenici, că Cel învia li s-a arătat. Însă de îndată ce ei au intrat în încăperea în care erau adunaţi cei unsprezece, le-a răsunat în întâmpinare frumoasa mărturisire: „Domnul a înviat cu adevărat şi S-a arătat lui Simon.” Arătarea, care s-a făcut lui Simon, a contribuit la ucenicii ceilalţi, ca ei să creadă în învierea lui Isus.

   Alături de acest salut înviorător şi aducător de bucurie din partea celor unsprezece şi a adunării strânse laolaltă se alătură relatarea evenimentelor trăite de cei doi pelerini. Şi ei puteau vorbi plini de bucurie despre arătarea Celui înviat.

3. Arătarea Celui înviat în cercul ucenicilor din Ierusalim – Luca 24,36-43

   Luca relatează: a) de o apariţie deodată a Celui înviat (Luca 24,36-38); b) despre semnele palpabile ale învierii trupeşti a Domnului (Luca 24,39-43)

a) Apariţia deodată a Celui înviat (Luca 24,36-38)

36. Şi, pe când vorbeau ei acestea, Isus Însuşi a stat în mijlocul lor şi le-a spus:

37. „Pace vouă!” Dar ei, fiind înspăimântaţi şi înfricoşaţi, credeau că văd un duh.

38. Şi El le-a spus: „De ce sunteţi tulburaţi? Şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră?

   În timp ce cei doi pelerini din Emaus încă mai vorbeau, deodată a apărut Isus în mijlocul lor. Deodată El sta acolo. Ucenicii nu-L văd venind. El sta în mijlocul lor. Acest fel de a se arăta îi tulbură pe ucenici în aşa fel, că ei cred că văd un duh[5]. Potrivit cu Marcu 16,14 Domnul a trebuit să-i mustre din cauza necredinţei lor şi a împietririi inimii lor. Intercalarea relatării lui Marcu pare să fie în ordine aici. Cât de mult le-a lipsit celor unsprezece ucenici şi celorlalţi ucenici adevărata credinţă, aducătoare de bucurie, se poate deduce din faptul că la început ei au fost cuprinşi de frică şi groază, atunci când li s-a arătat Domnul. Apariţia lui a avut loc aşa fel deodată şi aşa de misterioasă şi de minunată, că ei au ajuns la gândul, că văd un duh. Ucenicii credeau că văd o fantomă, care a luat înfăţişarea Domnului.

   Cel înviat avea misiunea să convingă pe ucenici, că El Însuşi sta înaintea lor. El i-a întrebat: „De ce sunteţi tulburaţi? Şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră?” Isus a trebuit mai întâi să-i aducă pe ucenici din încurcătură înapoi la reculegere şi să-şi revină în fire. Prin cuvintele: „De ce sunteţi tulburaţi?” ei sunt atenţionaţi, să-şi elibereze sufletele de groază. Însă atâta timp cât oamenii sunt speriaţi, ei rămân orbi chiar şi la cea mai strălucitoare lumină. Pentru ca ucenicii Săi să ajungă la adevărata cunoştinţă, El îi determină să mediteze simplu şi liniştit la toate.

b) Despre semnele palpabile ale învierii trupeşti a Domnului (Luca 24,39-43)

39. Priviţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că sunt Eu Însumi; atingeţi-Mă şi vedeţi, pentru că un duh n-are carne şi oase, după cum Mă vedeţi pe Mine că am.”

40. Şi, spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.

41. Dar, în timp ce ei încă nu credeau de bucurie şi se minunau, le-a spus: „Aveţi ceva de mâncare aici?”

42. Şi I-au dat o bucată de peşte fript  şi dintr-un fagure de miere.

43. Şi El a luat şi a mâncat înaintea lor.

   După ce Isus a adus la linişte pe ucenicii îngroziţi şi derutaţi, El le oferă mâinile Sale şi picioarele Sale, ca să le vadă şi să le pipăie, ca să-i convingă de prezenţa Sa personală. Cicatricele rănilor provocate de cuie în mâini şi picioare, şi potrivit relatării lui Ioan şi rana din coastă, trebuiau să înlăture orice îndoială, că El este şi nu altul.

   În felul acesta Isus a convins pe ucenicii Săi de realitatea personalităţii Sale şi a existenţei Sale trupeşti.

   Evanghelistul nu relatează, dacă ucenicii au pipăit realmente pe Domnul, se poate însă presupune că ei au ascultat de solicitarea Lui. Bucuria ucenicilor era aşa de mare, că ei nu puteau crede cu adevărat. Inima omului este prea mică ca să primească imediat o bucurie mare, care întrece orice presupunere şi orice aşteptare. La început frica şi gândurile de groază au împiedicat credinţa ucenicilor. Acum bucuria mare este un obstacol, că ei nu puteau să creadă. Ucenicii pot abia treptat să savureze fericirea.

   Isus a întâmpinat prietenos slăbiciunea ucenicilor Săi. Ca să le arate mai clar, că El este în mijlocul lor în realitate palpabilă, îi întreabă dacă au ceva de mâncare. Domnul cere aceasta nu din pricina Sa, ci din pricina necredinţei lor. I S-a oferit o bucată de peşte prăjit. Cuvintele: „… şi dintr-un fagure de miere”, pe care le conţine manuscrisul Coine, lipseşte în alte manuscrise. Alegoria, pe care părinţii bisericii au scos-o din peştele prăjit şi din fagurele de miere este de respins. Isus n-a dorit să ofere ocazia jocurilor alegorice, ci prin faptul că El a mâncat ucenicii trebuiau să se convingă că El era realmente palpabil în mijlocul lor.

   Acum, deoarece Domnul a mâncat de la ei, toate îndoielile lor s-au spulberat. Ucenicii s-au bucurat, că au văzut pe Domnul. Acum ei L-au recunoscut cu adevărat, că El era în persoană palpabilă şi realmente. Bucuria lor de Paști a ajuns să se reverse pe deplin.