4. Binecuvântarea părtăşiei

Luca 1, 39-45

   Îngerul Domnului a dispărut. Maria stătea acolo cu inima plină, bogată, adânc mişcată, cu taina tuturor tainelor, mai mare decât tot ce lumea a văzut şi a auzit vreodată, în inima ei, da, ascunzând-o în sânul ei.

   Maria s-a încredinţat şi s-a predat domniei lui Dumnezeu în marea clipă a cercetării ei. Începând de atunci a fost sigură prin credinţă, că va deveni mamă. Sub imboldul inimii ei pline îşi dorea o inimă căreia să-i poată spune totul. Maria ducea dorul după părtăşie. Adevărata viaţă din Dumnezeu caută părtăşia. Eul caută un tu intim. Cu cât îşi vărsa inima mai mult înaintea Domnului, cu atât mai mult devenea mai plină. Ea avea nevoie de cineva căruia să-i poată descoperi totul. Acasă stătea singură. Oamenii din jurul ei nu o puteau înţelege! Ea ar fi fost neînţeleasă, sau greşit înţeleasă, poate ar fi fost chiar batjocorită şi dispreţuită. Ea nu a fost lovită cu muţenie, ca Zaharia, dar nu îi mergea mult mai bine în privinţa aceasta! Sentimentul cel mai distins de fecioară era ameninţat de o neprevăzută înţelegere greşită şi ruşine. Nu este bine să stea singură. Ar putea chiar să devină periculos, de îndată ce va veni timpul atacurilor. Părtăşia sufletelor credincioase este deseori singurul medicament pentru cei atacaţi. Dimpotrivă, singurătatea este deseori un teren roditor pentru plantele otrăvitoare ale îndoielii şi descurajări.

   Dar unde să se ducă? – Exista un loc mai bun pentru ea, decât la Elisabeta, despre care îngerul i-a vorbit atât de clar? Ea nu este numai o rudă a ei, numai o femeie în vârstă cu experienţă în căile lui Dumnezeu, o prietenă cu sentiment de mamă pentru Maria, care probabil nu avea mamă – ci ea este una care a avut parte de un har asemănător. Cât de folositoare i-a fost aluzia îngerului! Plină de dorinţă s-a îndreptat spre munţii din Iudea. Ea doreşte să aibe acolo parte de discuţii în credinţă, dialoguri în credinţă, întărirea credinţei. – Intuieşte ea că există ceva comun între ele două?

   Da, părtăşia celor credincioşi este ceva deosebit de preţios, între toate lucrările Duhului Sfânt, pe care El le face pe pământ, ea este lucrarea cea mai mare şi mai frumoasă, cununa tuturor lucrărilor.

39. Maria s-a sculat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda.

   Împrejurări deosebite necesită drumuri deosebite şi grabă deosebită. Chiar dacă este necesară o călătorie de cinci zile până a ajunge la ţinta dorită, sau chiar dacă pentru o fecioară se cuvenea, sau nu se cuvenea, potrivit obiceiurilor din vremea aceea, să facă o astfel de călătorie pe jos: imboldul inimii înaripa paşii Mariei şi biruia orice ezitare.

   Este mişcător dacă ne ocupăm puţin cu gândurile fecioarei în timpul călătoriei. Cine este asemenea acestei alese? Cine o cunoaşte, cine bănuieşte ce i s-a întâmplat? Cât de mişcat este sufletul ei, plin de evlavie, plin de simţăminte de mulţumire şi de laudă!

   Luter a spus: „Mai bine ar fi fost să se comande pentru ea o trăsură trasă de 4000 de cai şi să se meargă înaintea ei sunând din trâmbiţe şi strigând: aici călătoreşte femeia tuturor femeilor! Dar toate acestea au tăcut. Sărmana roabă merge pe jos o cale aşa de lungă, circa douăzeci de mile, şi totuşi ea este mama lui Dumnezeu. Nu ar fi fost o minune dacă toţi munţii ar fi tresăltat şi dansat de bucurie.“

Salutul Mariei

40. A intrat în casa lui Zaharia şi a urat de bine Elisabetei.

Expresiile „a intrat“ şi „a urat“ scot în evidenţă festivitatea momentului. Maria intră în casă cu salutul uzual, care ne este cunoscut şi din gura Celui Înviat: „Pace ţie!“. Căldura şi cordialitatea acestui salut este mai mult decât un salut; este o binecuvântare împărţită (Matei 10, 12,13). În el este ceva înviorător, ceva din puterea Prinţului biruitor înviat.

   Cât de diferite erau persoanele care se salutau: Maria cea tânără, fecioara ne luată în seamă din dispreţuita cetate Nazaret, Elisabeta, dimpotrivă, femeia în vârstă a preotului!

   Dar ce are loc! Unitatea în Duh este mai presus de diferenţa socială şi de vârstă. Tot aşa ar trebui să cadă pereţii despărţitori dintre aceia care iubesc pe Dumnezeu. „Fratele dintr-o stare de jos să se laude cu înălţarea lui. Bogatul, dimpotrivă, să se laude cu smerirea lui“ (Iacov 1, 9,10).

41. Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt.

   În momentul în care Maria salută pe Elisabeta, aceasta „s-a umplut de Duhul Sfânt“. Sfinţenia Duhului, în care trăieşte Maria, se revarsă peste Elisabeta. Elisabeta simte clar şi precis că ceea ce avea loc nu era ceva natural, ci ceva minunat.

Salutul Elisabetei

42. Ea a strigat cu glas tare: „Binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.

43. Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu?

44. Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie.

45. Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile, care i-au fost spuse din partea Domnului, se vor împlini.“

   Înainte ca Maria să povestească despre descoperirea minunată de care a avut parte şi despre motivul călătoriei ei, Elisabeta recunoaşte prin Duhul nu numai că Maria a primit o descoperire, ci şi că ceea ce i s-a vestit a început deja să se realizeze în Maria şi cu Maria.

   Elisabeta ştie că rodul trupului ei va fi de asemenea mare înaintea Domnului, dar ea recunoaşte cu bucurie că rodul trupului Mariei trebuie să fie lăudat mai mult decât orice  este binecuvântat. De aceea ea salută pe deosebit de fericita mamă, pe Maria, ca pe cea mai fericită, sau mai bine zis pe cea mai binecuvântată dintre toate. Elisabeta, această călătoare în vârstă demnă de toată cinstea, se pleacă smerită înaintea Domnului ei. Nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea mamei Lui, această roabă tânără şi smerită! Observăm aceasta din cuvintele: „Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu?“ Cât de mult se poate ea bucura, fără nici-o invidie, ea însăşi fiind binecuvântată, cu cea mai binecuvântată, care a avut parte de un har mult mai mare! Plină de o smerenie sfântă, dă Mariei onoare, ca şi cum mama unui împărat ar veni la unul din cei mai neînsemnaţi supuşi ai ei.

   Aşa a fost dintotdeauna regula în Împărăţia lui Dumnezeu, cel mare vine la cel mic. Domnul cerului vine la pulberea pământului şi locuieşte cu ea.

   „Ferice de aceea care a crezut“ spune Elisabeta în continuare. Aceasta este prima preamărire din Noul Testament, rădăcina şi suma tuturor celor care vor urma. Probabil că Elisabeta se gândeşte cu durere la necredinţa soţului ei şi cum Domnul l-a pedepsit din cauza aceasta. Cu totul altfel a intrat Zaharia atunci în casa sa. Maria dimpotrivă, plină de bucurie vine la ea, salutând, ca un copil cu faţa senină. Da, ferice de cine crede! Aceasta este regula, principiul noului legământ: „Cine crede, acela va fi fericit.“

   Această preamărire a credinţei venită dintr-o gură cu experienţă – ce întărire a credinţei se cuprinde în ea! Cum primeşte credinţa Mariei confirmarea şi încurajare! Mai întâi această concordanţă minunată între salutul Elisabetei şi al îngerului. Nu aţi spune că Elisabeta a fost de faţă atunci când îngerul a adus salutul? Această surprinzătoare asemănare a cuvintelor, nu arată ea că ambele au acelaşi izvor, anume acela al Duhului Sfânt, care dă îngerului şi prorocului lumină şi adevăr? Şi pe lângă aceasta – Elisabeta ştie totul, înainte ca Maria să-i spună vre-un cuvânt. Îngerul a vorbit Mariei despre un Împărat, despre Ceva sfânt, da, despre Fiul lui Dumnezeu; acum Elisabeta o salută ca pe mama Domnului ei. Câtă armonie este în toate acestea!

 5. Cântarea de laudă a Mariei

Luca 1, 46-56

   Această cântare de laudă a Mariei, această „cunună a tuturor psalmilor vechiului Legământ şi totodată începutul minunat al cântării de laudă din noul legământ“, este deosebit de minunată. Ca vuietul vijeliei străbate Duhul Sfânt istoria popoarelor şi timpurilor şi cheamă la întoarcere, la credinţă şi la succedare. Născute din experienţa harului copleşitor a prezenţei lui Dumnezeu, cuvintele Mariei sunt ca un Da! şi Amin! la toate istoriile de până acum ale Împărăţiei lui Dumnezeu şi luminează înainte ca o mare prorocie până în cele mai îndepărtate timpuri. Marele Aleluia al noului legământ şi-a găsit prin aceasta începutul său minunat.

   Cu cântarea de laudă a Mariei încep cântările de laudă ale Noului Testament. – În Luca 1 şi 2 sunt patru. Prima – magnifica (Luca 1, 46-55, cântarea de laudă a Mariei); a doua – benedictus (Luca 1, 68-79, cântarea de laudă a lui Zaharia); a treia – Gloria in excelsis (Luca 2, 14, cântarea de laudă a îngerilor); a patra – nune dimittis (Luca 2, 29-32, cântarea de laudă a lui Simion). Urmează multe altele în Noul Testament, atât în Evanghelii, cât şi în epistole şi în Apocalipsa lui Ioan.

   Mesagerii lui Dumnezeu urmăresc tot timpul lauda şi adorarea lui Dumnezeu. Prin aceasta ei anticipează deja o parte din ţinta minunată a desăvârşirii veşnice. Căci adorarea lui Dumnezeu, Tatăl, a Fiului (Apocalipsa 5) va fi şi va rămâne permanent punctul central în veşnicie.

   Şi mai trebuie spus ceva: magnifica Mariei este o cântare specifică timpului din urmă. De aceea este ciudat că cele mai multe forme ale verbelor sunt în aorist, adică la trecut, cu toate că evenimentele la care se referă urmează să aibă loc. Aceasta este caracteristic adorării. Căci adorarea, după cum am spus deja, vede deja sfârşitul. Pavel a făcut aceasta în imnurile sale de adorare. Citeşte Romani 8, 30, unde se spune: „I-a şi proslăvit!“ Pavel vede Adunarea, în ciuda suferinţelor ei actuale, deja în starea ei de proslăvire! Şi Ioan şi-a întipărit cuvintele lui Isus: „Isus a zis: Cine crede în Mine, acela are viaţa veşnică!“, deja aici şi acum, nu cândva mai tărziu!

46. Şi Maria a zis. În general ne sunt relatate puţine cuvine de la Maria. În afară de această cântare de laudă şi versetele 34 şi 38 încă două cuvinte, şi anume în Luca 2, 48 şi Ioan 2, 3,5. Maria pare să fie una dintre cei liniştiţi, cei ascunşi, care vorbesc puţin. Aici însă ea îşi deschide larg gura. Atunci când harul lui Dumnezeu umple inima până la revărsare, atunci vorbesc şi cei tăcuţi. Ceea ce vorbeşte Maria este posesiunea şi sfinţenia ei lăuntrică. Ele umplu inima ei, mână şi mişcă sufletul ei. Nu i-a oferit salutul Elisabetei o temă mare?

   Psalmul Mariei arată în chip minunat cât de mult trăia ea Scriptura. Viaţa celor credincioşi a fost totdeauna nu numai spirituală, ci şi biblică. Biblia este izvorul puterii lor, al dragostei lor, al laudei şi mulţumirii lor, al rugăciunii şi luptei lor în rugăciune (vezi pe Isus ca model). În cuvintele Bibliei a pus Duhul Sfânt odinioară cele mai bune forme de exprimare ale tuturor timpurilor. – Duhul Sfânt poate cel mai bine, cel mai adevărat şi cel mai potrivit să exprime în Biblie cele mai adânci gânduri ale Sale. Cântarea de laudă a Mariei este plină de cuvinte biblice. Ceea ce au cântat mai înainte Miriam şi Debora, Ana şi David, răsună în inima ei şi se unesc instinctiv şi natural într-un tot unitar minunat cu marele Aleluia al noului legământ. Maria nu a vrut să compună psalmi, ci ea s-a înviorat şi s-a întărit prin psalmi! Şi iată, înlăutrul ei a devenit un psalm!

   Cântarea Mariei se compune din trei strofe: (schiţăm traducerea textului original)

Strofa întâia:

Maria laudă îndurarea lui Dumnezeu.

46 Sufletul meu măreşte pe Domnul! înseamnă: „Sufletul meu Îl recunoaşte ca Marele Dumnezeu, numai Lui se cuvine lauda şi onoarea“ (Psalmul 103, 1; Exodul 15, 1; Psalmul 96; Psalmul 72, 17,18). A mări pe Dumnezeu înseamnă să te pui în aşa fel la dispoziţia lui Dumnezeu, cu toată fiinţa ta şi cu toată comportarea ta, ca printr-o dăruire sfântă să încerci să prezinţi oamenilor şi ţie însuţi clar, convingător şi viu nesfârşitele slăvi ale lui Dumnezeu.

Sufletul (psyhe) este potrivit Scripturii domeniul vieţii care însufleţeşte trupul, de aceea este fiinţa personalităţii. Expresia „sufletul meu“ cuprinde gândirea, simţirea şi voinţa. Toate acestea sunt sensibilizate la Maria şi pline de adorarea lui Dumnezeu. Această adorare este o mărire a Domnului. De ce „măreşte“ Maria pe Domnul? A trăit ea lucruri mari? Da. În chip minunat ea a devenit Christophora, adică „purtătoarea lui Hristos“. Dar acest lucru mare, unic, de neînţeles, care i-a fost încredinţat, va da prilej oamenilor să judece pe Maria, căci ei vor zice: „Cum? Maria cea necăsătorită va primi un copil?“ – Dispreţul lumii – Consecinţa va fi întristarea logodnicului ei! Şi totuşi Maria „măreşte pe Domnul!“ Mărirea înseamnă: întreaga mea gândire, laudă, gândurile şi năzuinţele mele Îl preţuiesc, vorbesc mult despre El. Primul lucru dimineaţa, ultimul lucru seara şi pe tot parcursul zilei este să Îl măresc. „O, dacă fiecare puls ar fi o mulţumire şi fiecare răsuflare un cântec!“

47 Mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, – De ce?

48 pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. –

   Această privire divină este totodată un „să ai grijă de cel nenorocit“. Aceasta nu este valabil numai pentru Maria, ci şi pentru noi toţi. Şi în baza acestui „a nu fi părăsit – ci a fi primit...“ se laudă Maria că este fericită.

   Maria vede în cele întâmplate că mântuirea minunată veşnică a lui Mesia, vestit în tot Vechiul Testament, va deveni acum realitate prin unealta nevrednică Maria.

   Maria recunoaşte în slujba ei de mamă, slujba unei sclave fericite. A fi sclava Domnului, aceasta este singura ei laudă şi titlu de onoare. Maria se gândeşte la marele har de care a avut parte, anume că Domnul nu S-a văzut reţinut de starea ei smerită, asta înseamnă poziţia ei neînsemnată în spiţa neamului lui David, ca să-i facă parte de mare onoare. Ea, fecioara smerită, ea, cea care niciodată nu s-a gândit la onoare, ea, cea care nu recunoaşte în sine nici-un privilegiu exterior, da, ea nu este conştientă de nici-o calitate interioară, - se vede pe neaşteptate, mai presus de orice rugăminte şi înţelegere, înconjurată de atâta har de la Dumnezeul ei, aleasă dintre mii de femei, dăruită cu mult har, cum nici-una din femeile din trecut nu a avut parte. Maria se vede mai privilegiată decât Rahela cea slăvită, decât Ana cea binecuvântată, decât Rut cea evlavioasă şi decât împărăteasa Estera, că ea nici nu poate face altceva decât să-şi deschidă gura rostind un psalm de bucurie, ca să slăvească pe Dumnezeu, Mântuitorul ei, pentru felul cum a lucrat.

48b  Căci, iată, că de acum încolo toate neamurile îmi vor zice fericită,

   Maria nu vrea să fie preamărită, nici nu vrea să fie numită sfântă. Să nu o onorăm ca mamă a lui Dumnezeu, ca împărăteasă a cerului, nu, ea nu vrea aceasta. Dar cine poate să-i oprească cântecul ei de laudă, că Maria, care tocmai a vorbit despre „starea ei smerită“, se vede lăudată ca fiind fericită. Căci ea vede în starea de faţă ceea ce va veni, anume mântuirea, nespus de minunata mântuire!

   Două lucruri vesteşte Maria în versetul 48,

a)    recunoaşterea propriei nevrednicii

b) recunoaşterea slavei descoperite a Domnului în propria ei viaţă, în viaţa poporului Israel şi în viaţa popoarelor lumii. Aşa ar trebui să fie şi viaţa noastră de credinţă, totdeauna acordată cu acest dublu ton predominant: a) Eu sunt neînsemnat – nu am valoare şi b) dar Tu, Doamne, eşti mare şi vrednic de a fi adorat! Mereu să fie lăudată această privire în jos spre noi, plină de îndurare, a lui Dumnezeu Domnul – la crăciun, în Vinerea Mare, de paşti, de rusalii şi totdeauna mereu, în fiecare zi şi în fiecare oră, ziua şi noaptea. „Păzitorul lui Israel nici nu doarme, nici nu dormitează“ – Dumnezeu este Cel Preaînalt şi priveşte în adâncime. Unde este un Dumnezeu asemenea Dumnezeului nostru, care şede sus şi totuşi priveşte în jos spre cei smeriţi de pe pământ. Şi această privire înseamnă mântuire!

49 Cuvântul: pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine aminteşte de Psalmul 126, pe care Luther l-a interpretat astfel: »Când Domnul va aduce înapoi pe prinşii de război ai Sionului, atunci vom fi ca cei care visează ... Atunci se va spune printre neamuri: „Domnul a făcut lucruri mari pentru ei!“« - Aici este începutul împlinirii prorociei din Psalmul 126. Chiar şi Maria este ca una care visează, care se întreabă: „Este vis, ori realitate? Este posibil aşa ceva? Atâta har! Eu, săraca, neînsemnata, sclava păcătoasă, să devin mama Domnului meu? Singurul Fiu al Tatălui veşnic – să fie şi Fiul meu?“ Atotputernicia şi Sfinţenia lui Dumnezeu sunt copleşitoare.

50 Prin cuvântul: Îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El, Maria priveşte peste graniţele lui Israel.

   Maria a lăudat pe Dumnezeu, Mântuitorul ei, ca pe Cel Atotputernic, Cel Sfânt, Cel îndurător. El a fost totdeauna aşa, şi va rămâne şi în viitor aşa. Dacă privim înainte, sau dacă privim înapoi, El este totdeauna acelaşi neschimbat Dumnezeu. Descoperirile lui Dumnezeu însă nu se opresc pe o anumită treaptă. Aşa cum în viaţa unui om se poate vorbi despre creşterea cunoaşterii lui Dumnezeu, toat aşa este şi în istoria Împărăţiei Sale. Descoperirile Sale cresc şi se dezvoltă în lumină, putere, claritate, lungime, lăţime, înălţime şi adâncime (Efeseni 3, 18). Cu Isus, Fiul Mariei, se împlinesc toate descoperirile de odinioară. În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2, 9). În El ni s-a descoperit într-o lumină deosebit de mare toată slava lui Dumnezeu, toată puterea Sa, sfinţenia Sa, îndurarea Sa.

Strofa a doua

Maria laudă atotputernicia lui Dumnezeu, care se întinde peste toţi oamenii

(versetele 51 – 53) – timpul popoarelor naţiunilor

Atotputernicia lui Dumnezeu se descopere prin de şase ori „El a ...“ În Psalmul 62 se spune: »O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că „Puterea este a lui Dumnezeu.“« Cei mari şi cei puternici din lumea aceasta, care se sprijină pe braţul lor, cei tari şi cei bogaţi nu sunt nici-un obstacol pentru El în domnia şi lucrarea Sa. Cele şase descoperiri ale lui Dumnezeu, prezentate de Maria, arată cum Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care răstoarnă totul şi care urmăreşte ca omul să nu se facă pe sine Dumnezeu, ci ca omul să recunoască pe Dumnezeu ca Dumnezeu. În baza mărturiei Mariei suntem întrebaţi, dacă noi ca adunare/biserică a lui Isus practicăm cu seriozitate sfântă recunoaşterea lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi Îl slăvim, ca astfel Cel Atotputernic să nu ne împrăştie. Cât de puternică este totuşi această acţiune divină, că distruge pe cel ce vrea să se înalţe, dar care ridică şi îndreaptă pe cel ce este smerit.

53 Maria cântă în continuare: Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale.

   Maria, ca fiică săracă a lui David, a simţit deseori soarta celor săraci, celor alungaţi şi apăsaţi. Dar acum a ajuns la convingerea că harul lui Dumnezeu îmbogăţeşte şi satură tocmai pe aceia care sunt ca şi ea. Cei flămânzi, care au o dorinţă vie după venirea şi ajutorul lui Mesia, sunt umpluţi de El cu bucurie veşnică şi cu viaţă veşnică. Pe cei bogaţi şi sătui îi lasă să plece cu mâinile goale.

Strofa a treia

Maria laudă credincioşia lui Dumnezeu faţă de Israel

Versetele 54 şi 55

54 A venit în ajutorul robului Său (pais = se poate traduce şi prin copilul Său) Israel, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa,

55 cum făgăduise părinţilor noştri, faţă de Avraam şi sămânţa lui în veac.

   „A venit în ajutor“ vine de la cuvântul grecesc „antilambanesthai“ şi înseamnă „să întinzi o mână de ajutor unuia care a căzut“. Versetele 54 şi 55 amintesc de Mica 7, 20: „Vei da cu credincioşie lui Iacov şi vei ţinea cu îndurare faţă de Avraam ce ai jurat părinţilor noştri în zilele de odinioară.“ Gândurile Mariei vor fi confirmate mai târziu de cuvintele lui Isus (Ioan 8, 56). El Şi-a adus aminte de îndurare, şi anume aşa cum a făgăduit-o părinţilor. El nu se mânie veşnic. El nu va uita pe Israel, care a fost chemat ca pais al Său, ceea ce poate fi „fiu“, dar şi „rob“ (Isaia 41, 8) ca să aducă binecuvântarea lui Avraam peste toate popoarele. El va curăţi pe Israel de fărădelegile lui (Isaia 40, 1,2), aşa că sufletul Lui va avea iarăşi plăcere de Israel (Isaia 42, 1). El va readuce la cinste viermele dispreţuit, călcat în picioare, care a ajuns batjocura şi ocara păgânilor.

   Acesta este tonul care răsună în toţi psalmii şi prorocii Vechiului Testament. Aceasta a fost speranţa lui Israel, şi tot mai mult se conturează în Maria tabloul Marelui urmaş al lui Avraam, care este Isus Hristos, Temelia mântuirii care va veni prin Israel peste toate popoarele pământului (Galateni 3, 16). Isus Hristos este „adevăratul Israel şi adevăratul Fiu sau Rob al lui Dumnezeu“ în care Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea. În El se va împlini: „Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău“ (Isaia 54, 8).

   Acum a sosit timpul! Maria se recunoaşte ca fiind mama care a avut parte de marele har de a fi mama Celui făgăduit. Acum Israelul aproape nimicit va avea parte de râuri de îndurare şi prorocia, care s-a amânat mii de ani, se va împlini acum faţă de Avraam şi de sămânţa lui trupească şi spirituală pentru veşnicie.

   Ce privire minunată aruncă Maria aici în inima de dragoste a lui Dumnezeu, care bate plină de îndurare nesfârşită pentru poporul Său! Aceasta este pricina marei bucurii a Mariei. Căci ca o adevărată israelită suferea mult din pricina înjosirii poporului ei.

   Maria ştie că Dumnezeul cel veşnic, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov ajută totdeauna şi veşnic pe poporul Său. El Îşi aduce aminte şi de poporul Israel după carne. El va ajuta pe Israel şi după ce va intra numărul deplin al neamurilor. Dacă căderea lui Israel a fost o băgăţie pentru lume, cu atât mai mult va fi lumea binecuvântată, când numărul ei va fi deplin, asta înseamnă, când tot Israelul va fi mântuit şi când Robul Domnul va da binecuvântarea Sa peste neamuri (Romani 11, 12,25,26). – Numărul deplin al neamurilor corespunde escatologic (sfârşitul timpului) numărului deplin al lui Israel. Înainte de a veni marea zi a Domnului se vor împlini multe lucruri mari şi minunate.

   Cu aceasta se încheie cântarea de laudă a Mariei.

56 Maria a rămas împreună cu Elisabeta cam trei luni. Apoi s-a întors acasă.

  Trei luni binecuvântate! Maria şi Elisabeta şi-au împărtăşit ce a spus şi ce a făgăduit Domnul şi Maria a înţeles cu adevărat de ce îngerul a trimis-o aici. Câtă lumină a primit ea din unele cuvinte profetice!

   Şi Zaharia cel mut a fost permanent martorul şi tovarăşul lor în acele trei luni. El este al treilea în legământ, iar gura lui mută a fost un martor grăitor pentru veridicitatea acelor mari descoperiri, aşa că şi cea mai mică îndoială trebuia să amuţească. Buzele mute ale lui Zaharia erau mai convingătoare decât toate buzele grăitoare ale preoţilor din Ierusalim. Ele vorbeau, dar nu despre Lege, ci despre har.[1]